Universitatea

 din  Bucureşti  
Facultatea  de  Drept  

DREPTUL  UNIUNII  EUROPENE  (I)  

Note  de  curs  pentru  învăţământul  la  distanţa1  

Lector  univ.  dr.  Mihaela  Augustina  Dumitrascu  

1  
Notele   de   curs   reprezintă   numai   o   punere   în   temă   a   studenţilor.   Pentru   prezentarea   la   examen,   este   necesară   studierea  
bibliografiei  obligatorii!  
 
Bibliografie  obligatorie:  
 
-­‐  Dumitraşcu,  Mihaela-­‐Augustina,  „Dreptul  Uniunii  Europene  si  specificitatea  acestuia”,  ediţia  a  III-­‐a,  Editura  Universul  
Juridic,  Bucureşti,  2017  
         -­‐  pagini:  78-­‐107  (aplicabilitatea  DUE),  107-­‐195  (izvoarele  DUE),  195-­‐215  (aplicarea  DUE  in  dreptul  romanesc)  
 
-­‐  Augustin  Fuerea,  "Manualul  UE",  ed.  VI,  Universul  Juridic,  2016  
         -­‐  pagini:  13-­‐38  (delimitari  conceptuale,  context  international,  istoricul  aparitiei  CE,  extinderea  CE/UE,  caracteristicile  
CE/UE,  crize  si  esecuri  ale  CE/UE),  pg.  102  -­‐  227  (institutiile)  
   
                     -­‐  Dreptul  Uniunii-­‐Europene.  Sinteze  şi  aplicaţii,  Roxana  Mariana  Popescu,  Augustina  Dumitraşcu,  2015,  Bucureşti,  Editura      
                     Universul  Juridic.  
 
-­‐  Tratatele  fundamentale  ale  UE,  Ed.  CHBeck  
 
Bibliografie  facultativa:  
 
1
-­‐  Dreptul  UE.  Teste  grila  si  sinteze  legislative,  Universul  Juridic,  2014,  Roxana  Mariana  Popescu  
 
 OBIECTIVELE  CURSULUI  

Cursul  urmăreşte:  
Ø înţelegerea  importanţei  dreptului  Uniunii  Europene  şi  a  instituţiilor  acesteia;  
Ø înţelegerea   poziţiei,   intereselor   şi   a   conţinutului   obligaţiilor   ce   revin  
autorităţilor   administrative   şi   judiciare   din   România   prin   efectul   integrării   în  
UE;  
Ø cunoaşterea  procedurilor  de  adoptare  a  actelor  juridice  ale  UE;  
Ø studiul  jurisprudenţei  Curţii  de  Justiţie  a  Uniunii  Europene  (CJUE)  relevante;  
Ø orientarea  profesională  a  studenţilor  pentru  ca,  la  absolvire,  să  poată  contribui  
la   activităţile   destinate   procesului   de   integrare   europeană,   precum   şi  
înţelegerea  statutului  de  stat  membru  al  UE.  

Conform  fişei  disciplinei,  competenţele  specifice  sunt:  

Ø cunoaşterea   constituirii   şi   evoluţiei   Comunităţilor   Europene   şi   a   Uniunii  
Europene,  dar  şi  a  funcţionării  principalelor  instituţii  ale  acestora;  
Ø înţelegerea  izvoarelor  dreptului  Uniunii  Europene  şi  a  procedurilor  de  adoptare  
a  actelor  juridice  ale  UE  şi  a  actelor  specifice  relaţiilor  externe  ale  UE;  
Ø cunoaşterea  procedurilor  specifice  contenciosului  Uniunii  Europene;  
Ø înţelegerea   rolului   Curţii   de   Justiţie   a   Uniunii   Europene   în   interpretarea   şi  
dezvoltarea  ordinii  juridice  a  UE;  
Ø explicarea  naturii  şi  caracteristicilor  dreptului  Uniunii  Europene;  
Ø interpretarea   raporturilor   politice   şi   juridice   între   instituţiile   Uniunii,   între  
acestea  şi  statele  membre,  precum  şi  a  dinamicii  acestor  raporturi;  
Ø explicarea   poziţiei   şi   rolului   participanţilor   la   procedurile   specifice  
contenciosului  UE;  
Ø explicarea  şi  interpretarea  jurisprudenţei  UE;  
Ø analiza   şi   calificarea   actelor   juridice   ale   UE,   a   procedurilor   legislative   şi   a  
normelor  de  procedură  contencioasă;  
Ø interpretarea   naturii   obligaţiilor   determinate   de   diferite   categorii   de   acte  
juridice  ale  UE  şi  capacitatea  de  a  aplica  în  practică  normele  de  drept  ale  UE  în  
caz  de  conflict  cu  cele  de  drept  intern;  
Ø corelarea  cunoştinţelor  teoretice  cu  abilitatea  de  a  le  aplica  în  practică.  

Însuşirea  temeinică  a  Dreptului  Uniunii  Europene  I  presupune,  pe  lângă  activităţile  didactice  
programate,  un  efort  consistent  din  partea  studenţilor  în  ceea  ce  priveşte  studiul  individual  pe  
baza  bibliografiei  minime  obligatorii  recomandate  în  prezenta  lucrare.  

Suportul   de   curs   redat   mai   jos   trebuie   completat   prin   studierea   bibliografiei   obligatorii  
mentionate  mai  sus.  

2
 EVALUAREA  

Aprecierea  nivelului  de  pregătire  a  studenţilor  se  realizează  astfel:  

1.  Evaluări   parţiale,  prin  intermediul  verificărilor  cunoştinţelor  pe  parcursul  tutorialelor  şi  prin  
participare  activă  la  dezbaterile  teoretico-­‐aplicative.  

2. Evaluarea  finală,  prin  examen,  la  sfârşitul  semestrului.  

Studiul   disciplinei   „Dreptul   Uniunii   Europene   I"   se   finalizează   cu   susţinerea   unui   examen   scris.  
Notarea   se   face   cu   note   între   10   şi   1,   potrivit   actualului   sistem   de   notare   existent   în   învăţământul  
universitar  din  România.  Pentru  promovare,  studenţii  trebuie  să  obţină  cel  puţin  nota  5.  

Detalii  privind  examenul:  

Timp: 1 ora

Punctaj:
• 1  pct  oficiu  
• 0-­‐2  puncte  din  prezentele  si  activitatea  la  tutoriale  sau,  dupa  caz,  la  
cursurile/seminarele  de  la  IF  
• 9  puncte  -­‐  intrebari  grila  (3  variante,  un  singur  raspuns  corect)    

Tematica: elemente introductive si delimitari conceptuale, istoricul aparitiei

Comunitatilor Europene, extinderea CE/UE, crize si esecuri ale constructiei
comunitare/unionale, izvoarele dreptului UE, aplicabilitatea dreptului UE in dreptul
intern al statelor membre, structura institutionala a UE (institutiile/organele/agentiile
etc. = entitati nejurisdictionale), CJUE – organizare și funcționare; proceduri.
 

3
 ABREVIERI  

AELS   Asociaţia  Europeană  a  Liberului  Schimb  (EFTA  -­‐  în  engleză:  European  Free  Trade  
Association  /  AELE  -­‐  în  franceză:  Association  Europeene  du  Libre  Echange)  
Art.   Articol  
Al.   Aliniat  
AUE   Actul  Unic  European  (1986)  
BCE   Banca  Centrală  Europeană  
BENELUX   Belgium,  Netherlands,  Luxembourg  
BERD   Banca  Europeană  pentru  Reconstrucţie  şi  Dezvoltare  
CAER   Consiliul  pentru  Ajutor  Economic  Reciproc  (CAEM  (fr.)/COMECOM  (engl.)  
CE   Comunitatea  Europeană  
CEDO   Convenţia  Europeană  a  Drepturilor  Omului  (1950)  
CEE   Comunitatea  Economică  Europeană  
CEEA/EURATO Comunitatea  Economică  a  Energiei  Atomice  
M   Comunitatea  Europeană  a  Cărbunelui  şi  Oţelului  
CECO   Communaute  du  Charbon  et  de  l'Acier  
CECA   Conferinţă  interguvernamentală  
CIG   Curtea  de  Justiţie  a  Comunităţilor  Europene  (Luxembourg)  
CJCE   Conferinţa  pentru  Securitate  şi  Cooperare  în  Europa  
CSCE   Comunitatea  Statelor  Independente  
CSI   Cooperarea  poliţienească  şi  judiciară  în  materie  penală  
CPJMP   Justiţie  şi  Afaceri  Interne  (Pilonul  III  al  UE,  devenit  „Cooperare  poliţienească  şi  
JAI   judiciară  în  materie  penală")  
Jurnalul  Oficial  al  Uniunii  Europene  
JOUE/JO   Nota  Bene  
N.B.   Organizaţia  pentru  Cooperare  Economică  şi  Dezvoltare  
OCED   Organizaţia  Europeană  pentru  Cooperare  Economică  
OECE   Organizaţia  Mondială  a  Comerţului  
OMC   Organizaţia  Naţiunilor  Unite  
ONU   Organizaţia  pentru  Securitate  şi  Cooperare  în  Europa  
OSCE   pagină  
p.  
Politica  agrară  comună  
PAC  
Politică  comercială  comună  
PCC  
Politica  Externă  şi  de  Securitate  Comună  (Pilonul  II  al  UE)  
PESC  
Sistemul  European  al  Băncilor  Centrale  
SEBC  
Tratatul  instituind  Comunitatea  (Economică)  Europeană  
TCE(E)  
Tarif  extern  comun  
TEC  
Tarif  vamal  comun  /  Tarif  vamal  extern  comun  
TVC/TVEC  
Tratatul  asupra  Uniunii  Europene  (de  la  Maastricht  -­‐  1993)  
TUE  
Tratatul  instituind  CEE  
TCEE  
Tratatul  instituind  CECO  
TCECO  
Tratatul  instituind  CEEA  
TCEEA  
Tribunalul  de  Primă  Instanţă  
TPI  
Uniunea  Europeană  
UE  
Uniunea  Economică  şi  Monetară  
UEM  
Uniunea  Europei  Occidentale  
UEO  
Uniunea  Occidentală  
UO  
Zonă  de  liber  schimb  
ZLS  
4
Unitatea  de  învăţare  nr.  I   Aspecte  introductive,  
PLAN   Istoricul  Uniunii  Europene  
Unitatea  de  învăţare  nr.  II   Extinderea  Uniunii  Europene  

1. Extinderea  Comunităţilor  Europene  de  la  6  la  15  state  membre  

2. Particularităţile   procesului   de   extindere   de   la   15   la   28   state  
membre  

Unitatea  de  învăţare  nr.  III   Dreptul  Uniunii  Europene  

1. Izvoarele  dreptului  UE  
2. Aplicabilitatea   dreptului   UE   în   dreptul   intern   al   statelor  
membre  

Unitatea  de  învăţare  nr.  IV   Arhitectura  instituţională  a  Uniunii  Europene    

5
 Unitatea  de  învăţare  nr.  I  

ISTORICUL  UNIUNII  EUROPENE  

Obiective:  
La  finalul  acestei  unităţi  de  studiu,  toţi  cursanţii  vor  reuşi:  
-­‐  să  cunoască  etapele  apariţiei  Comunităţilor  Europene;  
-­‐  să  cunoască  contextul  apariţiei  Comunităţilor  Europene.  

Sfârşitul  celui  de-­‐al  Doilea  Război  Mondial  a  lăsat  în  urma  sa  o  Europă  distrusă  din  punct  de  
vedere  material,  frământată  de  puternice  crize  politice  şi  divizată  prin  „cortina  de  fier"  în  două  
blocuri:  Est  şi  Vest.  
A   apărut,   astfel,   un   puternic   curent   către   o   politică   internaţională   care   să   fie   capabilă   să  
oprească  un  alt  război  mondial  şi  să  consolideze  Europa  din  punct  de  vedere  economic.  
Sunt,  aşadar,  înfiinţate  o  serie  de  organizaţii  internaţionale  la  nivel  regional,  european  
Planul  Schuman.  Sistemul  de  integrare.  
Robert  Schuman  -­‐  ministrul  afacerilor  externe  al  Franţei,  cel  care  a  făcut  public  Planul  care  îi  
poartă  numele.  
Jean  Monnet  -­‐  comisarul  Planului  francez  de  reconstrucţie;  alături  de  câţiva  colaboratori,  a  
elaborat  „Planul  Schuman"1.  

Planul/Declaraţia   Schuman   (9   mai   1950)   reprezintă   actul   politic   care   a   condus   la   înfiinţarea  
CECO1  2  (după  care  au  urmat  CEE  şi  CEEA/EURATOM).  

Extrase  din  Planul  Schuman3  4:  

„Pacea   mondială   nu   poate   fi   asigurată   fără   a   face   eforturi   creatoare,   proporţionale   cu  

pericolele  care  o  ameninţă.  
Contribuţia   pe   care   o   poate   aduce   civilizaţiei   o   Europă   organizată   şi   activă   este  
indispensabilă  menţinerii  unor  relaţii  paşnice.  Asumându-­‐şi,  timp  de  mai  bine  de  20  de  ani,  rolul  
de  campioană  a  unei  Europe  unite,  Franţa  şi-­‐a  pus  dintotdeauna  eforturile  în  slujba  păcii.  Nu  am  
reuşit  să  realizăm  o  Europă  unită  şi  ne-­‐am  confruntat  cu  războaie.  
Europa   nu   se   va   construi   dintr-­‐odată   sau   ca   urmare   a   unui   plan   unic,   ci   prin   realizări  
concrete   care   vor   genera,   în   primul   rând,   o   solidaritate   reală.   Alăturarea   naţiunilor   europene  
implică  eliminarea  vechii  opoziţii  dintre  Franţa  şi  Germania.  
Având  în  vedere  acest  obiectiv,  guvernul  francez  propune  acţiuni  imediate  întreprinse  într-­‐o  
direcţie  decisivă.  
Guvernul  francez  propune  ca  producţia  franco-­‐germană  de  cărbune  şi  oţel  să  fie  plasată  
sub  incidenţa  unei  Înalte  Autorităţi,  în  cadrul  unei  organizaţii  deschise  şi  altor  state  europene5.  

1
 A  avut  9  variante,  ultima  fiind  terminată  pe  6  mai  1950.  
2
 CECA  -­‐  în  limba  franceză  (La  Communaute  europeene  du  charbon  et  de  l'acier);  ECSC  -­‐  în  limba  
engleză  (The  European  Community  of  Steel  and  Coal).  
3
 Sublinierile  cu  bold  aparţin  autorului.  
4
 Astăzi,  Comisia  Europeană.  
5
 Paragraf  subliniat  (italic)  şi  în  documentul  original.  
6
 Controlul   producţiei   de   cărbune   şi   oţel   ar   trebui   să   conducă   imediat   la   construirea   unei  
baze  comune  pentru  dezvoltarea  economică,  ca  prim  pas  în  realizarea  unei   federaţii  europene,  
schimbând,   în   acelaşi   timp,   destinele   acelor   regiuni   care   s-­‐au   dedicat   în   trecut   fabricării   de  
muniţie  de  război,  ale  cărui  victime  s-­‐au  dovedit  a  fi  în  mod  constant.  
Solidaritatea   în   producţie   astfel   stabilită   va   demonstra   că   orice   conflict   între   Franţa   şi  
Germania   devine   nu   doar   inimaginabil,   ci   chiar   imposibil.   (...)   această   producţie   va   fi   oferită  
lumii  întregi,  fără  diferenţe  sau  excepţii,  pentru  a  contribui  la  creşterea  nivelului  de  trai  şi  pentru  
a  promova  realizările  paşnice.  
Prin  controlul  producţiei  de  bază  şi  prin  instituirea  unei  Înalte  Autorităţi,  ale  cărei  decizii  
vor   uni   Franţa,   Germania   şi   alte   state   membre,   această   propunere   va   conduce   la   crearea   unei  
prime  baze  concrete  a  federaţiei  europene  indispensabile  pentru  menţinerea  păcii1.  
Înalta   Autoritate   comună   care   se   ocupă   de   administrarea   acestei   scheme   va   fi   alcătuită   din  
persoane  independente  numite  de  guverne,  acordându-­‐se  o  reprezentare  egală.  Guvernele  vor  
alege,  de  comun  acord,  un  Preşedinte.  Deciziile  Autorităţii  se  vor  aplica  în  Franţa,  Germania  şi  în  
alte  ţări  membre.  În  cazul  în  care  deciziile  Autorităţii  vor  fi  contestate,  se  vor  lua  măsuri  de  la  caz  
la  caz."  

Ideea  propusă  prin  Planul  Schuman  a  fost  acceptată  de  6  state  membre  europene  (Franţa,  
Germania,   Italia,   Belgia,   Olanda,   Luxemburg),   astfel   încât,   în   anul   1951,   se   semnează   Tratatul  
(actul  juridic)  constituind  CECO,  intrat  în  vigoare  un  an  mai  târziu  (1958).  
În   anul   1954,   mulţumite   de   sistemul   de   integrare   care   funcţiona   foarte   bine,   cele   6   state  
membre  CECO  doresc  extinderea  lui  şi  la  domeniul  apărării  şi  la  cel  politic,  proiecte  care,  însă,  
eşuează.   Din   această   criză   a   construcţiei   comunitare   se   desprinde   un   aspect   important,   şi  
anume:  „integrarea  economică  trebuie  să  preceadă  integrării  politice"1  2.  Astfel,  în  anul  
1956 un   Raport   întocmit   de   politicianul   belgian   Paul   Henry   Spaak   propune   înfiinţarea   a   2   noi  
Comunităţi  de  integrare  economică:  CEE  şi  CEEA  (EURATOM).  Tratatele  sunt  semnate  în  anul  
1957 la  Roma  şi  intră  în  vigoare  în  anul  1958.  

Sursa  bibliografică  pentru  următoarele  informaţii:  

http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf  
UNIUNEA  EUROPEANĂ:  ISTORIC,  INSTITUŢII,  
PROCESE  DECIZIONALE  -­‐  IER:  Lucrarea  de  faţă  a  fost  elaborată  în  cadrul  proiectului  Phare  RO  
0006.18.02   -­‐   Formarea   funcţionarilor   publici   din   administraţia   locală   în   afaceri   europene   şi  
managementul   ciclului   de   proiect,   implementat   de   Institutul   European   din   România   în  
colaborare  cu  human  dynamics  în  anul  2003.  Lucrarea  face  parte  din  Seria  Micromonografii  -­‐  
Politici  Europene,  versiune  actualizată.  

Ideea  unei  Europe  unite  a  fost  susţinută  de-­‐a  lungul  secolelor  de  împăraţi  şi  intelectuali  
deopotrivă,  dar  numai  după  cel  de-­‐al  doilea  război  mondial  statele  europene  au  instituţionalizat  
forme  de  cooperare  internaţională,  cu  competenţe  în  domenii  specifice,  cum  ar  fi:  Organizaţia  
pentru   Cooperare   Economică   Europeană   (OCEE)1,   Organizaţia   Tratatului   Atlanticului   de   Nord  
(NATO),   Uniunea   Europei   Occidentale   (UEO).   Aceste   organizaţii   au   pus   bazele   unei   solidarităţi  
mai   strânse   între   statele   europene,   dar   încă   manifestau   trăsăturile   clasice   ale   unei   uniuni   a  
statelor  şi  ale  cooperării  interguvernamentale.  

1
 Paragraf   subliniat   (italic)   şi   în   documentul  
original.  
2
 Memorandumul  statelor  Benelux  -­‐  1956.  
7
 Începutul   procesului   de   integrare   europeană   -­‐   caracterizat   prin   trăsături   originale   şi  
specifice,   care   constituie   baza   actualei   structuri   a   Uniunii   Europene   -­‐   poate   fi   considerat   anul  
1950,  când  ministrul  francez  al  afacerilor  externe,  Robert  Schuman,  a  propus  implicarea  câtorva  
state   europene   într-­‐un   proiect   de   cooperare   mai   strânsă,   comparativ   cu   formele   tradiţionale  
existente   la   acel   moment.   Acest   nou   tip   de   cooperare   presupunea   transferul   de   suveranitate  
către   o   organizaţie   cu   puteri   de   constrângere   asupra   membrilor   săi.   Iniţiativa   a   constat   în  
integrarea   producţiei   de   cărbune   şi   oţel   a   Franţei   şi   Germaniei,   în   cadrul   unei   organizaţii  
deschise  participării  şi  altor  state  europene.  Printre  promotorii  ideii  unei  Europe  unite,  acesta  a  
fost   primul   pas   către   o   cooperare   lărgită:   o   integrare   sectorială   ce   ar   fi   putut   influenţa   şi   alte  
sectoare   economice.   Aceasta   era   ideea   declarată,   însă   obiectivul   politic   imediat   îl   constituia  
alipirea   Germaniei   la   Europa   şi   eliminarea   rivalităţilor   existente   între   Franţa   şi   Germania   privind  
zonele  strategice  ale  Ruhr-­‐ului  şi  Saar-­‐ului.  
În   1951,   negocierile   desfăşurate   între   şase   ţări   -­‐   Belgia,   Franţa,   Germania,   Italia,  
Luxemburg   şi   Olanda   -­‐   au   condus   la   semnarea   Tratatului   de   la   Paris,   prin   care   se   înfiinţa  
Comunitatea   Europeană   a   Cărbunelui   şi   Oţelului   (CECO).   Comparativ   cu   alte   organizaţii  
internaţionale  existente  la  acel  moment,  principalul  element  de  noutate  îl  constituia  caracterul  
supranaţional  al  acestei  Comunităţi,  reprezentat  de  transferul  de  competenţe  către  o  instituţie  
(Înaltă   Autoritate3)   responsabilă   cu   luarea   de   decizii,   independent   de   consensul   Statelor  
Membre  (SM).  
O   altă   iniţiativă   sectorială   este   reprezentată   de   crearea   unei   Comunităţi   Europene   de  
Apărare  (CEA)4,  iniţiativă  care  a  eşuat  însă,  datorită  faptului  că  Tratatul  aferent  -­‐  semnat  în  1952  
-­‐  nu  a  fost  niciodată  ratificat  de  către  Parlamentul  Franţei.  
O   relansare   în   forţă   a   „iniţativei   europene"   a   avut   loc   în   anul   1955,   în   cadrul   conferinţei  
de   la   Messina,   la   care   miniştrii   afacerilor   externe   ai   CECO   au   căzut   de   acord   asupra   înfiinţării  
unei   uniuni   economice   bazată   pe   o   piaţă   comună   şi   asupra   creării   unei   organizaţii   pentru  
energia   atomică.   O   comisie   de   experţi   condusă   de   Paul-­‐Henry   Spaak,   ministrul   belgian   al  
afacerilor   externe,   a   elaborat   două   proiecte   ce   au   condus   la   semnarea,   în   1957,   a   celor   două  
Tratate  de  la  Roma  -­‐  cel  prin  care  se  înfiinţa  Comunitatea  Economică  Europeană  (CEE)  şi  tratatul  
Comunităţii  Europene  pentru  Energie  Atomică  (EURATOM).  
După  prima  experienţă  sectorială  a  CECO,  CEE  constituie  un  exemplu  unic  de  organizaţie  
supranaţională   -­‐   adică   o   organizaţie   creată   prin   transferul   de   suveranitate   de   la   SM   la  
„Comunitate".  În  acest  context,  transferul  de  suveranitate  înseamnă  o  delegare   -­‐  de  la  membrii  
fondatori   ai   Comunităţii   către   anumite   instituţii   comune   -­‐   a   puterii   de   decizie   asupra   unor  
aspecte   comune,   conform   principiilor   democraţiei   şi   statului   de   drept.   În   acest   scop   au   fost  
create   mecanisme   de   decizie   şi   un   cadru   instituţional   complex,   capabile   să   asigure  
reprezentarea   intereselor   guvernelor   SM,   a   interesului   general   al   Comunităţii,   precum   şi   a  
intereselor  cetăţenilor  europeni.  
Obiectivul  imediat  al  Tratatului  de  la  Roma,  semnat  la  25  martie  1957  şi  intrat  în  vigoare  
la  1  ianuarie  1958,  era  reprezentat  de  crearea  unei  „pieţe  comune"  şi  de  abordarea  progresivă  a  
politicilor  economice  ale  SM,  ca  mijloace  de  realizare  a  unei  extinderi  continue  şi  echilibrate,  a  
unei  creşteri  accelerate  a  standardelor  de  viaţă  şi  a  unor  relaţii  mai  strânse  între  SM.  
Crearea  unei  pieţe  comune  nu  înseamnă  numai  eliminarea  tuturor  barierelor  existente  
în  calea  liberei  circulaţii  a  bunurilor  şi  stabilirea  unei  taxe  vamale  unice  (uniunea  vamală);  piaţa  
comună  înseamnă  şi  liberalizarea  altor  sectoare  (cum  ar  fi  libera  circulaţie  a  persoanelor,  
serviciilor  şi  capitalului)  şi  stabilirea  unor  politici  comune  în  domenii  strategice  (agricultură,  

8
comerţ,   transport   şi   concurenţă)   pentru   crearea   unor   condiţii   omogene   în   vederea   creşterii  
performanţei  activităţilor  economice.  
Astfel,  în  1968,  CEE  avea  deja  încheiată  uniunea  vamală  şi  avea  o  piaţă  agricolă  comună.  
Începând  cu  1950,  gradul  de  integrare  europeană  a  crescut  progresiv,  atât  din  punct  de  vedere  
geografic   -­‐   prin   aderări   succesive   -­‐   cât   şi   din   punctul   de   vedere   al   dezvoltării   de   politici   şi  
structuri  instituţionale  comune.  Astfel,  pornind  de  la  o  comunitate  economică  cu  şase  membri,  
în  momentul  de  faţă  s-­‐a  ajuns  la  o  uniune  a  28  de  ţări  (cu  negocieri  în  plină  desfăşurare  pentru  
admiterea  de  noi  membri).  

9
 Unitatea  de  învăţare  nr.  II  
EXTINDEREA  UNIUNII  EUROPENE  

Obiective:  
La  finalul  acestei  unităţi  de  studiu,  toţi  cursanţii  vor  reuşi:  
Ø să  cunoască  etapele  extinderii  Comunităţilor  Europene;  
Ø să  cunoască  condiţiile  în  care  un  stat  terţ  poate  adera  la  Uniunea  Europeană;  
Ø să  utilizeze  corect  noţiunile  în  materie;  
Ø să  cunoască  caracteristicile  aderării  României  la  UE  şi  tratatul  de  aderare.  

1. Extinderea  CE  de  la  6  la  15  state  membre  

Nr.   Stat   1951   1973   1981   1986   1995   2004   2007  

1   Franţa   X  
2   Germania   X  
3   Italia   X  
4   Belgia   X  
5   Olanda   X  
6   Luxemburg   X  

7   Marea  Britanie   X  
8   Irlanda   X  
9   Danemarca   X  
Norvegia   -­‐  

10   Grecia   X  

11   Spania   X  
12   Portugalia   X  

13   Austria   X  
14   Finlanda   X  
15   Suedia   X  
Norvegia   -­‐  
16   Cipru   X  
17   Estonia   X  
18   Letonia   X  
19   Lituania   X  
20   Malta   X  
21   Polonia   X  
22   Rep.  Cehă   X  
23   Slovacia   X  
24   Ungaria   X  
25   Slovenia   X  

10
26,  27   Bulgaria,  Bulgaria   X  
28   Croatia   X  2013  

Sursă   bibliografică   pentru   următoarele   informaţii:  

http://www.ier.ro/Conferinte/Infoeuropa/Sinteza_16mai-­‐Wallace.pdf  

Seria  de  dezbateri:  Invitaţii  IER  la  Infoeuropa.  România  în  Europa;  "Extinderea  UE  şi  implicaţiile  
pentru  Uniune",  Invitat  special:  Helen  Wallace,  Bucureşti,  16  mai  2006  

Procesul  de  extindere  şi  impactul  acesteia  asupra  Uniunii  Europene  

Discuţiile   din   cadrul   dezbaterii   s-­‐au   concentrat   în   jurul   a   patru   subiecte,   urmărind   să  
evidenţieze  prin  ce  anume  se  diferenţiază  actuala  extindere  de  valurile  anterioare  şi  care  sunt  
principalele   provocări   cu   care   se   confruntă   în   acest   moment   Uniunea   Europeană   şi   statele  
membre.   Helen   Wallace   a   început   prin   a   face   un   scurt   istoric,   urmărind   apoi   să   puncteze  
specificul   actualului   val   de   extindere   şi   impactul   pe   care   îl   are   acesta   asupra   elaborării   politicilor  
la  nivelul  Uniunii  Europene  şi  asupra  guvernanţei  comunitare.  
1. Scurtă  istorie  a  procesului  de  extindere  
Privind   retrospectiv,   actualul   val   de   extindere   a   Uniunii   Europene   este   similar   celor  
anterioare  sub  aspectul  reticenţei  şi  „nervozităţii"  manifestate  de  membrii  mai  vechi.  Primirea  
„în   club"   a   noilor   ţări   presupune   un   proces   de   adaptare   şi   costuri   suplimentare   din   partea  
tuturor   actorilor   implicaţi,   sistemele   politice   sunt,   prin   definiţie,   rezistente   la   schimbare,   iar  
aceasta  conduce  mai  totdeauna  la  scepticism  şi  la  adoptarea  unei  atitudini  defensive.  La  acestea  
se  adaugă  faptul  că  adaptarea  nu  este  întotdeauna  uşor  de  înfăptuit,  mai  ales  dacă  într-­‐un  nou  
stat  membru  există  controverse  cu  privire  la  Uniunea  Europeană  (cum  a  fost  cazul  Marii  Britanii)  
sau  dacă  noul  stat  membru  nu  poate  să  fructifice  pe  deplin  avantajele  apartenenţei  la  UE  (cum  a  
fost  cazul  Greciei).  
Experienţa  a  arătat  că  procesul  de  acomodare  nu  este  chiar  atât  de  dificil,  iar  recentul  
val  de  extindere  din  2004  este  un  exemplu  în  acest  sens,  mai  ales  datorită  procesului  îndelungat  
de  învăţare  la  care  au  fost  supuse  ţările  candidate,  şi  prin  care  trece  şi  România.  
2. În  ce  măsură  este  actualul  context  diferit  de  cele  din  trecut?  
Dacă   până   acum   aderarea   noilor   membri   la   Uniunea   Europeană   s-­‐a   făcut   în   contextul  
unui  climat  economic  şi  politic  favorabil,  în  acest  moment,  Uniunea  Europeană  este  străbătută  
de  un  val  de  pesimism,  datorat  pe  de  o  parte  problemelor  de  pe  plan  intern,  iar  de  altă  parte  
presiunilor  la  nivel  internaţional.  
Dificultăţile   economice,   climatul   politic   volatil,   scleroza   instituţională   sau   nevoia   de  
reformă  socială  cu  care  se  confruntă  ţările  membre  (mai  ales  cele  din  vestul  Europei),  se  numără  
printre   principalii   factori   care   au   accentuat   starea   de   nesiguranţă   şi   scepticism,   alături   de  
creşterea  neîncrederii  în  construcţia  europeană,  datorată  ineficienţei  unor  politici  comunitare.  
Pe  plan  extern  două  aspecte  sunt  de  menţionat:  
-­‐ concurenţa   din   ce   în   mai   puternică   din   partea   statelor   dezvoltate   ca   Statele   Unite   sau   Japonia  
dar   şi   din   partea   ţărilor   „BRICK"   (Brazilia,   Rusia,   India,   China),   care   a   determinat   adoptarea   unor  
măsuri   protecţioniste   (aşa   numitul   „patriotism   economic,   atât   de   criticat   în   cercurile  
internaţionale),  
-­‐ responsabilitatea   pe   care   Uniunea   Europeană   o   are,   ca   actor   economic   global,   faţă   de   ţările  
sărace,  cum  sunt  cele  din  Africa  sub-­‐sahariană.  

11
2. Particularităţile  procesului  de  extindere  de  la  15  la  28  state  membre.  România  în  procesul  
de  aderare  la  Uniunea  Europeană.  Actuale  state  candidate  

A. Consideraţii  generale  

Art.  49  TUE  (fostul  art.  49  TUE)  

Orice   stat   european   care   respectă   valorile   prevăzute   la   art.   2   şi   care   se   angajează   să   le  
promoveze   poate   solicita   să   devină   membru   al   Uniunii.   Parlamentul   European   şi   parlamentele  
naţionale   sunt   informate   cu   privire   la   această   cerere.   Statul   solicitant   adresează   cererea   sa  
Consiliului,   care   se   pronunţă   în   unanimitate   după   consultarea   Comisiei   şi   după   aprobarea  
Parlamentului   European,   care   se   pronunţă   cu   majoritatea   membrilor   din   care   este   constituit.  
Criteriile  de  eligibilitate  aprobate  de  Consiliul  European  se  iau  în  considerare.  
Condiţiile  admiterii  şi  adaptările  impuse  de  aceasta  tratatelor  pe  care  se  întemeiază  Uniunea  fac  
obiectul   unui   acord   între   statele   membre   şi   statul   solicitant.   Acest   acord   se   supune   ratificării   de  
către  toate  statele  contractante,  în  conformitate  cu  normele  lor  constituţionale.  

Art.  2  TUE  
Uniunea  se  întemeiază  pe  valorile  respectării  demnităţii  umane,  libertăţii,  democraţiei,  egalităţii,  
statului  de  drept,  precum  şi  pe  respectarea  drepturilor  omului,  inclusiv  a  drepturilor  persoanelor  
care   aparţin   minorităţilor.   Aceste   valori   sunt   comune   statelor   membre   într-­‐o   societate  
caracterizată   prin   pluralism,   nediscriminare,   toleranţă,   justiţie,   solidaritate   şi   egalitate   între  
femei  şi  bărbaţi.  
Cei  trei  „piloni"  ai  procesului  de  aderare  la  Uniunea  Europeană1  

ADERARE

Acorduri  
de   Programe   Preluare  
asociere/   de   acquis  
Acorduri   pre-aderare   comunitar  
europene de
asociere  

CANDIDATURĂ

1
  Pentru  detalii  a  se  vedea  Daniel  Gueguen„Guide  practique  du  labyrinthe  communautaire",  ediţia  a  
8-­‐a,  Editura  APOGEE,  2001.  
12
B. Delimitări  conceptuale  

Ø acquis  comunitar  =  totalitatea  normelor  juridice  care  reglementează  activitatea  

Comunităţilor   Europene   şi   a   instituţiilor,   acţiunile   şi   politicile   comunitare  
(tratatele   constitutive   şi   subsecvente,   dreptul   derivat,   jurisprudenţa   CJCE,  
declaraţii,  rezoluţii,  acorduri  internaţionale  încheiate  de  CE,  principiile  generale  
de  drept,  surse  complementare  etc.).  

Ø  capitol   de   negociere   =   din   motive   ce   ţin   de   eficienţă,   rapiditate,   legislaţia  

comunitară  a  fost  împărţită  în  31  de  capitole1,  în  care  se  analizează  separat  în  
procesul   de   negociere;   astfel,   în   cadrul   unui   capitol   se   regăseşte   legislaţia  
comunitară   ce   guvernează   un   anumit   domeniu   (de   exemplu:   capitolul   8   -­‐  
pescuitul;  capitolul  22  -­‐  protecţia  mediului  etc.).  

Ø criterii  de  aderare  =  criteriile  de  la  Copenhaga:  

f*   instituţii   stabile   care   să   garanteze   democraţia,   prioritatea   dreptului,   drepturile   omului,  
respectarea  drepturilor  minorităţilor  şi  protecţia  acestora;  
f*   o   economie   de   piaţă   viabilă,   ca   şi   capacitatea   de   a   face   faţă   presiunii   concurenţiale   şi   forţelor  
de  piaţă  din  interiorul  Uniunii;  
f*   capacitatea   de   a-­‐şi   asuma   obligaţiile   aderării,   în   special   subscrierea   la   obiectivele   uniunii  
politice,  economice  şi  monetare.  

Ø document  de  poziţie  =  instrument  juridic  de  bază  al  procesului  de  negociere  a  
capitolelor  de  acquis  communautaire.  

C. Principiile  negocierii  cu  Uniunea  Europeană1  2  

Consiliul  European  de  la  Luxemburg:  
"   extinderea  este  un  proces  global,  inclusiv  evolutiv,  care  se  va  derula  în  etape;  fiecare  stat  
candidat  va  avansa  cu  propria  sa  viteză,  în  funcţie  de  gradul  sau  de  pregătire  ".  

1.  deschiderea   simultană   a   negocierilor   nu   implică   faptul   ca   negocierile   să   se   încheie   în  

acelaşi  timp  cu  toate  statele;  
2. negocierile  se  desfăşoară  cu  fiecare  stat  în  parte;  
3.  ritmul  fiecărei  negocieri  este  dat  de  pregătirea  fiecărui  stat  candidat  şi  de  complexitatea  
problemelor  de  rezolvat;  
4. fiecare  stat  este  apreciat  în  mod  individual;  

1
 Turcia  are  următoarele  capitole  de  negociere  (împărţirea  este  diferită):  1.  Libera  circulaţie  a  mărfurilor;  
2.  Libera  circulaţie  a  muncitorilor;  3.  Dreptul  de  stabilire  şi  libera  prestare  a  serviciilor;  4.  Libera  circulaţie  a  
capitalurilor;   5.   Piaţa   publică;   6.   Dreptul   societăţilor;   7.   Dreptul   proprietăţii   intelectuale;   8.   Politica  
concurenţială;  9.  Servicii  financiare;  10.  Societatea  informaţională  şi  media;  11.  Agricultură  şi  dezvoltare  
rurală;   12.   Securitatea   alimentară,   politica   veterinară   şi   fitosanitară;   13.   Pescuit;   14.   Politica  
transporturilor;  15.  Energie;  16.  Fiscalitate;  17.  Politica  economică  şi  monetară;  18.  Statistică;  19.  Politica  
socială  şi  ocuparea  forţei  de  muncă  (între  care  anti-­‐discriminarea  şi  egalitatea  de  şanse  pentru  bărbaţi  şi  
femei);   20.   Întreprinderi   şi   politica   industrială;   21.   Reţele   transeuropene;   22.   Politică   regională   şi  
coordonarea   instrumentelor   structurale;   23.   Drepturi   judiciare   şi   fundamentale;   24.   Justiţie,   libertate   şi  
securitate;   25.   Ştiinţă   şi   cercetare;   26.   Educaţie   şi   cultură;   27.   Mediu;   28.   Protecţia   sănătăţii   şi   securitatea  
consumatorilor;  29.  Uniune  vamală;  30.  Relaţii  externe;  31.  Politica  externă,  de  securitate  şi  apărare;  32.  
Control  financiar;  33.  Dispoziţii  financiare  şi  bugetare;  34.  Instituţii;  35.  Alte  dispoziţii.  

2
 www.mie.ro  
13
5. sunt   31   de   capitole   ale   acquis-­‐ului   comunitar,   care   trebuie   deschise   negocierii   de   către  
fiecare  stat  candidat;  
6. negocierile  cu  statele  candidate  vor  fi  abordate  diferit;  
7.  începerea  şi  desfăşurarea  negocierilor  nu  implică  şi  dobândirea  calităţii  de  membru  în  
aceeaşi  ordine;  
8.  negocierile  se  desfăşoară  în  cadrul  conferinţelor  de  aderare;  
9. negocierile  sunt  conduse  de  preşedinţia  UE,  în  numele  statelor  membre,  cu  sprijinul  Comisiei  
Europene,  poziţia  fiind  una  comună  pentru  toate  statele  UE;  
10. capitolele  deschise  spre  negociere,  la  un  moment  dat,  nu  sunt  aceleaşi  pentru  toate  statele  
candidate,  
11. capitolele,   deja,   închise   provizoriu   pot   fi   reluate   pentru   a   fi   aliniate   la   schimbările   survenite  
între  timp  în  legislaţie;  
12. decizia  de  a  închide  provizoriu  un  capitol  este  luată  dacă  acquis-­‐ul  comunitar  este  preluat  
integral.  
D. Purtarea  negocierilor  de  aderare1  

Ø  autorităţile  naţionale  trebuie  să  întocmească  şi  să  transmită  Consiliului  Uniunii  
câte  un  document  de  poziţie  corespunzător  fiecărui  capitol  de  negocieri;  
Ø  elaborarea   documentelor   de   poziţie   se   realizează   pe   baza   fundamentării  
angajamentelor   pe   care   România   trebuie   şi   poate   să   şi   le   asume   în   cadrul  
capitolului  respectiv  de  negociere;  
Ø la  redactarea  documentelor  de  poziţie  se  ajunge  în  urma  întocmirii  unui  dosar  
de   fundamentare,   care   cuprinde   toate   elementele   care   au   fost   luate   în  
considerare   în   procesul   de   elaborare   a   documentelor   de   poziţie.   Fiecare  
instituţie   a   administraţiei   publice   centrale   elaborează   propria   contribuţie   la  
dosarele  de  fundamentare  şi,  implicit,  la  documentele  de  poziţie;  
Ø  contribuţiile  sunt  apoi  corelate  şi  armonizate  de  către   instituţia  integratoare  şi  
Ministerul  Integrării  Europene,  în  reuniuni  de  consultare  cu  celelalte  instituţii  
implicate   în   fiecare   capitol.   Definitivarea   are   loc   în   procedură   scrisă,   prin  
obţinerea   avizului   conducătorului   fiecărei   instituţii,   înaintea   supunerii   spre  
aprobare  în  şedinţa  Guvernului;  
Ø  odată   elaborate,   documentele   de   poziţie   şi   dosarele   de   fundamentare   sunt  
supuse   adoptării   de   către   Guvernul   României.   După   adoptare,   pot   avea   loc  
consultări   cu   comisiile   parlamentare   relevante   pentru   fiecare   capitol   de  
negocieri,  în  conformitate  cu  prevederile  Constituţiei.  
Ø  documentelor   de   poziţie   ale   României   li   se   răspunde   de   către   Consiliul   Uniunii  
Europene   prin   poziţii   comune,   prin   care   poziţia   României   poate   fi   acceptată  
sau  se  poate  cere  României  să  îşi  modifice  poziţia  în  anumite  privinţe.  În  acest  
ultim   caz,   rămâne   ca   România   să   adopte   un   nou   document   de   poziţie   în   acel  
capitol,   modificat   în   funcţie   de   solicitările   primite   şi   de   interesele   şi  
posibilităţile  proprii.  

1
 www.mie.ro  
14
E. Cadrul  instituţional  intern  creat  în  vederea  negocierii  aderării  României  la  Uniunea  
w  1  
Europeană  

a. Consiliul  de  asociere  

Ø organism  comun  creat  prin  Acordul  european,  la  nivel  guvernamental,  pentru  a  
se  purta  dialogul  la  nivel  politic  între  România  şi  UE;  
Ø supraveghează  realizarea  prevederilor  Acordului  european;  
Ø  se  întruneşte  la  nivel  ministerial  o  dată  pe  an  şi  de  câte  ori  este  nevoie;  
Ø  principala  sa  atribuţie  constă  în  examinarea  oricărei  probleme  importante  care  
a  apărut  în  cadrul  Acordului,  precum  şi  a  oricăror  alte  probleme  bilaterale  sau  
internaţionale  de  interes  reciproc;  
Ø este   format   din   membri   desemnaţi   de   Guvernul   României,   pe   de   o   parte,   şi  
membri  ai  Consiliului  şi  membri  ai  Comisiei,  pe  de  altă  parte.  

b. Comitetul  de  Asociere  România  -­‐  UE  

Ø organism  comun  creat  prin  Acordul  european,  la  nivel  guvernamental,  purtând  
dialogul  la  nivel  tehnic  între  România  şi  UE;  
Ø asistă  Consiliul  de  Asociere;  
Ø  este   format   din   reprezentanţi   ai   Guvernului   României,   pe   de   o   parte,   şi  
reprezentanţi  ai  Consiliului  şi  ai  membrilor  Comisiei,  pe  de  altă  parte,  de  regulă  
la  nivel  de  funcţionari  superiori.  

c. Comitetul  Parlamentar  Mixt  de  Asociere  România  -­‐  UE  

Ø are  caracter  bilateral;  
Ø  reprezintă   un   forum   în   care   membri   ai   Parlamentului   României   şi   ai  
Parlamentului  European  se  pot  întâlni  şi  face  schimb  de  idei.  
Ø reuniunile   sale   se   desfăşoară   de   două   ori   pe   an,   la   Bucureşti,   respectiv  
Bruxelles;  
Ø reuniunile   se   închid   prin   adoptarea   şi   semnarea   unui   document   final,   cu   titlu  
de  recomandare,  document  cu  valoare  politică.  

F. Instituţiile  comunitare  care  au  atribuţii  în  materia  negocierii  aderării  statelor  candidate  
la  Uniunea  Europeană  

Ø deschiderea   negocierilor   de   aderare   este   precedată   de   reuniuni   bilaterale   de  

examinare  analitică  a  acquis-­‐ului  comunitar  -­‐  screening  -­‐  pentru  fiecare  dintre  
cele  31  de  capitole;  
Ø Comisia   Europeană   formulează   o   opinie   cu   privire   la   capitolele   pentru   care  
gradul  de  pregătire  a  ţării  candidate  permite  începerea  negocierilor;  
Ø Consiliul   UE   adoptă   decizia   cu   privire   la   capitolele   de   negociere   care   sunt  
deschise  cu  fiecare  ţară  candidată.  
Ø  Comisia   Europeană   elaborează   proiectul   de   poziţie   comună   a   Uniunii  
Europene,  prin  consultarea  statelor  membre;  
Ø poziţia  comună  a  Uniunii  Europene  este  adoptată  de  Consiliul  UE.  
Ø rezultatele   negocierilor   sunt   încorporate   într-­‐un   proiect   de   tratat   de   aderare,  
elaborat  de  Comisia  Europeană  în  colaborare  cu  viitorul  stat  membru;  
Ø documentul   este   supus   spre   adoptare   Consiliului   UE   şi   spre   avizare  
Parlamentului  European;  1  
1
 Prevăzut  în  Acordul  european  de  asociere.  
15
-­‐   după   semnare,   tratatul   de   aderare   este   ratificat   de   toate   statele   membre,   precum   şi   de   ţara  
candidată.  În  unele  ţări,  înainte  de  ratificare,  tratatul  este  supus  referendumului.  

G. Structura  Tratatului  de  aderare  a  României  la  UE1  

S-­‐au   redactat   concomitent   un   Act   de   aderare   şi   un   Protocol   de   aderare.   Actul   şi  

Protocolul   trebuiau   sa   intre   în   vigoare   alternativ,   în   funcţie   intrarea   în   vigoare   a   Tratatului   de  
instituire  a  Constituţiei  pentru  Europa.  Această  soluţie  ar  fi  asigurat  evitarea  oricărei  probleme  
juridice  în  situaţia  tranzitorie  -­‐  intrarea  în  vigoare  a  Constituţiei  Europene  -­‐  care  sar  fi  suprapus  
peste  momentul  aderării  României.   Având  în  vedere  ca  Tratatul  constituţional  nu  a  fost  ratificat  
de  statele  membre,  a  intrat  în  vigoare  doar  Actul  de  aderare.  
Actul   de   aderare   cuprinde   modificările   aduse   prin   aderarea   României   şi   Bulgariei   la  
Uniunea  Europeană  tratatelor  constitutive  în  vigoare  la  acest  moment,  şi  anume  Tratatul  asupra  
Uniunii  Europene,  Tratatul  instituind  Comunitatea  Europeană  şi  Tratatul  instituind  Comunitatea  
Europeană  a  Energiei  Atomice  (Euratom).  

Tratatul   de   aderare   a   României   şi   a   Bulgariei   la   Uniunea   Europeană   cuprinde  

următoarele  elemente:  

Ø  Părţile  generale:  Tratatul  propriu-­‐zis,  Actul  de  aderare;  

Ø  Anexele:  conţin  măsurile  convenite  în  cadrul  negocierilor  (măsuri  permanente)  

şi  măsuri  temporare  (perioadele  de  tranziţie).  

Ø Declaraţiile.  

Actul  cuprinde  clauzele  de  salvgardare  -­‐  în  număr  de  şase.  În  afara  prevederilor  cuprinse  
şi  în  Tratatul  de  aderare  a  celor  10  state  care  au  aderat  în  2004,  Tratatul  României  cuprinde,  o  
clauză   de   amânare   generală,   pentru   care   votul   în   Consiliu   se   adoptă   cu   unanimitate,   şi   două  
clauze  de  amânare  speciale  -­‐  pentru  domeniile:  concurenţă  şi  justiţie  şi  afaceri  interne.  1  

Sursa   bibliografică   a   următoarelor   informaţii:   Tratatul   de   aderare   a   României   şi   Bulgariei   la  

Uniunea  Europeană  -­‐  prezentare  generala,  Asist.  drd.  Mihaela  Augustina  Dumitraşcu,  Revista  
de  Drept  Public,  nr.2,  2005,  Editura  All  Beck,  pg.98  -­‐  106.  

La   data   de   25   aprilie   2005   a   avut   loc,   la   Luxemburg   un   eveniment   de   o   importanţă  

deosebită   pentru   România,   semnarea   Tratatului   de   aderare   la   Uniunea   Europeană.   Pentru   a  
intra  în  vigoare,  Tratatul  trebuie  să  fie  ratificat  de  cele  două  state  candidate  şi  de  toate  statele  
membre  ale  Uniunii  Europene,  existând  tradiţia  ca  procesul  de  ratificare  să  fie  finalizat,  în  primul  
rând,   de   statele   candidate,   urmând   ca   statele   membre   să   demareze   procesul   ulterior.   Astfel,   pe  
data   de   24   mai   2005,   Parlamentul   României   a   ratificat   Tratatul   de   aderare,   Bulgaria   parcurgând  
şi  ea  această  procedură  pe  data  de  11  mai  2005.  La  acest  

1
 www.mae.ro;  Mihaela  Augustina  Dumitraşcu,  Tratatul  de  aderare  a  României  şi  Bulgariei  la  UE  -­‐  
prezentare  generală  -­‐  Revista  de  Drept  Public,  nr.2,  2005,  Editura  All  Beck,  pg.  98  -­‐  106.  
16
moment,  singurul  stat  membru  care  a  ratificat  Tratatul  este  Slovacia,  pe  data  de  22  iunie  20051.  
Privind   înapoi   în   timp   la   etapele   care   au   condus   la   semnarea   Tratatului   de   aderare,  
menţionăm  că  semnarea  sa  a  fost  decisă  la  Consiliul  European  din  decembrie  2004,  stabilindu-­‐se  
să   aibă   loc   cu   ocazia   reuniunii   Consiliului   Afaceri   Generale   şi   Relaţii   Externe   (CAGRE)   din   luna  
aprilie  2005;  astfel,  preşedinţia  luxemburgheză  a  Uniunii  Europene  a  planificat  reuniunea  pentru  
25  -­‐  26  aprilie  2005.  Semnarea  Tratatului  de  aderare  -­‐  de  către  cele  25  de  state  membre  şi  de  
România  şi  Bulgaria  -­‐  a  avut  loc  după  realizarea  unei  proceduri  complexe,  prevăzute  de  art.  49  al  
Tratatului  asupra  Uniunii  Europene1  2  3  4  5  6  7,  descrise  în  cele  ce  urmează.  
Redactarea  proiectului  Tratatului  de  aderare  a  început  în  iulie  2004.  La  31  ianuarie  2005,  
a   fost   finalizată   versiunea   în   limba   engleză   a   proiectului   Tratatului   de   aderare   a   României   la  
Uniunea   Europeană,   Grupul   de   lucru   pentru   redactarea   Tratatului   de   aderare   din   cadrul  
Consiliului  UE  aprobând  ultimele  documente  aferente  acestuia  (prevederi  generale  /  declaraţii  şi  
măsuri  negociate).  
La  nivelul  Uniunii,  redactarea  Tratatului  de  aderare  a  revenit  unui  Grup  de  lucru  ad-­‐  
hoc  al  Consiliului,  textul  consolidat  fiind  elaborat  de  Comisia  Europeană  şi  de  statul  candidat.  
Rolul   României   în   acest   proces   a   fost   extrem   de   important,   constând   în   verificarea  
corectitudinii   şi   a   integralităţii   prevederilor   Tratatului,   astfel   încât   informaţiile  cuprinse   în   el  
să  reflecte,  în  mod  exact,  rezultatul  negocierilor.  La  sfârşitul  procesului,  

1
 Se   estimează   că   următoarele   state   vor   ratifica   Tratatul   în   cursul   anului   2005:   Grecia,   Letonia,   Cipru,  
Spania,  Ungaria,  Republica  Cehă,  Finlanda,  Malta,  Estonia,  Irlanda,  Luxemburg,  Polonia,  Lituania,  Italia  şi  
Portugalia,  iar  în  2006:  Austria,  Danemarca,  Suedia,  Franţa,  Marea  Britanie  şi  Germania.  
2
 Art.  49  (1)  TCE  (ex  art.0  TCE,  modificat  prin  Tratatul  de  la  Amsterdam):  
"Orice  stat  european,  care  respectă  principiile  enunţate  în  art.  6  (1),  poate  solicita  să  devină  membru  al  
UE.   El   adresează   cererea   sa   Consiliului,   care   se   pronunţă   asupra   ei   cu   unanimitate,   după   consultarea  
Comisiei   şi   după   avizul   conform   al   Parlamentului   European,   care   se   pronunţă   cu   majoritatea   absolută   a  
voturilor  membrilor  săi."  
Art.  6  (1):  "UE  este  fondată  pe  principiile:  
-­‐ libertăţii  
-­‐ democraţiei  
-­‐ respectării  drepturilor  omului  şi  libertăţilor  fundamentale  
-­‐ statului  de  drept,  
principii  care  sunt  comune  statelor  membre."  

3
 Consiliul  UE  
4
  Exemple:  etichetarea  produselor  electrice  şi  electronice;  lista  de  specii  de  plante  şi  animale  protejate  în  
România;  calificări,  lista  profesiunilor  liberale  şi  a  instituţiilor  de  învăţământ  care  au  eliberat  diplomele  în  
acest   sens;   lista   punctelor   de   frontieră;   lista   aeroporturilor   internaţionale;   lista   produselor   chimice  
periculoase;   traducerea   în   limba   română   a   tuturor   termenilor   de   specialitate   în   diverse   domenii   (ex.  
societate  pe  acţiuni,  societăţi  în  nume  colectiv,  societăţi  în  comandită  simplă,  societăţi  pe  acţiuni,  societăţi  
în   comandită   pe   acţiuni,   societăţi   cu   răspundere   limitată,   taxă   de   drum,   autostrăzi,   drumuri   naţionale,  
drumuri   judeţene,   drumuri   comunale   etc);   lista   statelor   cărora   România   le   solicită   viză   şi   diferitele  
categorii  de  viză;  lista  instituţiilor  din  România  participante  la  procesul  de  achiziţii  publice.  

5
 cut-­‐off  date  
6
 Cash-­‐flow  Facility  
7
 Cross-­‐border  cooperation  
17
textul   consolidat   a   fost   verificat   din   punct   de   vedere   juridic   şi   lingvistic,   versiunea   în   limba  
română  fiind  revizuită  de  România.  
Prin   Decizie   a   Primului   Ministru   a   fost   constituit   grupul   de   lucru   pentru   redactarea  
proiectului  Tratatului  de  aderare  a  României  la  UE,  coordonat  de  Delegaţia  Naţională  pentru  
negocierea  aderării  României  la  UE,  în  conformitate  cu  Legea  nr.  590/2003  privind  tratatele,  
potrivit  căreia  responsabilitatea  pentru  negocierea  şi  încheierea  tratatelor  internaţionale  ale  
României  revine  Ministerul  Afacerilor  Externe  sau  instituţiei  competente  împreună  cu  acesta.  
La  3  februarie  2005,  Consiliul  UE,  prin  Comitetul  Reprezentanţilor  Permanenţi  ai  statelor  
membre   (COREPER)   a   aprobat,   fără   dezbatere,   textul   în   limba   engleză   al   Tratatului   de  aderare   a  
României   şi   Bulgariei   la   Uniunea   Europeană.   Decizia   COREPER   consemnează   acordul   politic   al  
statelor  membre  asupra  condiţiilor  de  aderare  a  României  şi  a  Bulgariei  la  Uniunea  Europeană.  
Partea  română  a  aprobat  textul  consolidat  în  limba  engleză  al  Tratatului  de  aderare  la  11  
februarie  2005.  
După   definitivarea   procesului   de   redactare   a   textului   Tratatului,   procedura   prevede  
formularea   Opiniei   Comisiei   Europene   (care   a   avut   loc   pe   22   februarie   2005)   şi   obţinerea  
Avizului  conform  al  Parlamentului  European  asupra  Tratatului,  aviz  care  a  fost  prezentat  pe  13  
aprilie  2005.  Pe  baza  lor  -­‐  şi  în  conformitate  cu  decizia  politică  a  Consiliului  European  -­‐  Consiliul  
de   miniştri3   decide,   formal,   semnarea   Tratatului   de   aderare,   confirmând   astfel   şi   în   termeni  
juridici   aderarea   României   la   Uniunea   Europeană.   Atât   Avizul   conform   al   Parlamentului  
European,  cât  şi  Opinia  Comisiei  au  avut  un  rol  politic  determinant,  în  sensul  că  ele  au  confirmat  
acordul  celor  două  instituţii  europene  asupra  aderării  României  şi  Bulgariei.  
În  continuare,  vom  prezenta,  succint,  structura  Tratatului  de  aderare,  precum  şi  Legea  
de  ratificare  a  acestuia.  

I.  Tratatul  de  aderare  a  României  şi  Bulgariei  la  Uniunea  Europeană  

Rezultat  al  procesului  de  negociere  a  celor  31  de  capitole  de  acquis  comunitar,  Tratatul  
de  aderare  la  Uniunea  Europeană  este  comun  cu  cel  al  Bulgariei,  astfel  cum  s-­‐a  întâmplat  şi  cu  
cele   10   noi   state   membre,   care   au   avut   un   instrument   comun   de   aderare   la   Uniune;   în   plus,  
Tratatul  pentru  cele  două  state  a  fost  elaborat  pe  aceleaşi  principii  şi  după  aceeaşi  metodă  de  
lucru  utilizate  la  redactarea  Tratatului  celor  zece  noi  state  membre.  
Principalul  element  distinctiv  al  cazului  României  şi  Bulgariei  este  că,  spre  deosebire  de  
cele  zece  state  membre  care  au  aderat  la  1  mai  2004,  România  şi  Bulgaria  vor  adera  prin  Tratatul  
de   aderare   la   Tratatul   de   instituire   a   Constituţiei   pentru   Europa,   cu   condiţia   ca   acesta   să   fie  
ratificat  de  toate  statele  membre  până  la  data  aderării  efective  a  României  şi  Bulgariei.  Din  acest  
motiv,  s-­‐au  redactat  concomitent  un  Act  de  aderare  şi  un  Protocol  de  aderare.  Actul  şi  Protocolul  
vor   intra   în   vigoare   alternativ,   în   funcţie   intrarea   în   vigoare   a   Tratatului   de   instituire   a  
Constituţiei  pentru  Europa.  Această  soluţie  asigură  evitarea  oricărei  probleme  juridice  în  situaţia  
tranzitorie  -­‐  intrarea  în  vigoare  a  Constituţiei  Europene  -­‐  care  se  va  suprapune  peste  momentul  
aderării  României.  
Actul   de   aderare   cuprinde   modificările   aduse   prin   aderarea   României   şi   Bulgariei   la  
Uniunea  Europeană  tratatelor  constitutive  în  vigoare  la  acest  moment,  şi  anume  Tratatul  asupra  
Uniunii  Europene,  Tratatul  instituind  Comunitatea  Europeană  şi  Tratatul  instituind  Comunitatea  
Europeană  a  Energiei  Atomice  (Euratom).  
Protocolul   de   aderare   adaptează   Tratatul   constituţional   pentru   a   permite   aderarea  
României  şi  Bulgariei  la  acest  document.  ____________________________________________    

18
 Cele   două   documente,   Actul   şi   Protocolul,   au,   în   esenţă,   un   conţinut   identic,   diferind  
doar  referirea  la  textele  din  Constituţia  europeană,  respectiv  la  Tratatul  instituind  Comunitatea  
Europeană  şi  Tratatul  privind  Uniunea  Europeană.  
Tratatul   de   aderare   a   României   şi   a   Bulgariei   la   Uniunea   Europeană   cuprinde  
următoarele  elemente:  

Părţile  generale:  Tratatul  propriu-­‐zis,  Actul  de  aderare  /  Protocolul  de  aderare;  

Anexele:  conţin  măsurile  convenite  în  cadrul  negocierilor  (măsuri  permanente)  şi  măsuri  
temporare  (perioadele  de  tranziţie).  

Declaraţiile.  

Atât  Actul,  cât  şi  Protocolul  cuprind  clauzele  de  salvgardare  -­‐  în  număr  de  
şase.  În  afara  prevederilor  cuprinse  şi  în  Tratatul  de  aderare  a  celor  10  state  care  au  aderat  în  
2004,  Tratatul  României  cuprinde,  o  clauză  de  amânare  generală,  pentru  care  votul  în  Consiliu  se  
adoptă   cu   unanimitate,   şi   două   clauze   de   amânare   speciale   -­‐   pentru   domeniile:   concurenţă   şi  
justiţie  şi  afaceri  interne.  

Prezentăm  în  continuare  Părţile  generale  ale  Tratatului  de  Aderare.  

1.   Tratatul   de   aderare   propriu-­‐zis,   care   cuprinde   şase   articole,   consacră   aderarea  

României   şi   a   Bulgariei   la   Uniunea   Europeană,   precum   şi   faptul   că,   prin   aderare,   cele   două   state  
devin  parte  la  Tratatul  de  instituire  a  unei  Constituţii  pentru  Europa,  în  condiţiile  reglementate  
prin   Protocolul   anexat   la   acest   Tratat.   Tratatul   conţine   o   clauză   privind   intrarea   în   vigoare  
alternativă  a  Actului  de  aderare,  în  cazul  în  care  Constituţia  UE  nu  intră  în  vigoare.  

De   asemenea,   se   precizează   data   la   care   Tratatul   de   aderare   va   intra   în   vigoare,   precum  

şi   faptul   că   acesta   va   fi   ratificat   de   părţile   contractante   conform   procedurilor   interne.  
Instrumentele   de   ratificare   vor   fi   depuse   până   la   31   decembrie   2006.   Conform   clauzei   finale,  
dacă  unul  dintre  cele  două  state  care  aderă  nu  depune  instrumentul  de  ratificare  până  la  această  
dată,   Tratatul   va   intra   în   vigoare   pentru   celălalt   stat,   Consiliul   urmând   să   adopte   ajustările  
necesare  Protocolului  de  aderare  sau,  după  caz,  Actului  de  aderare.  

Actul  de  aderare  /  Protocolul  de  aderare  conţine:  

• Partea  I  -­‐  Principiile;  

• Partea  a  II-­‐a  -­‐  Prevederi  generale:  elemente  privind  ajustarea  Tratatelor  /  Constituţiei  

europene;  

• Partea  a  IlI-­‐a  -­‐  Prevederile  permanente  (în  esenţă,  adaptarea  acquis-­‐ului);  

• Partea  a  IV-­‐a  -­‐  Prevederile  temporare  (perioadele  de  tranziţie);  

• Partea  a  V-­‐a  -­‐  Prevederi  legate  de  implementarea  Actului.  

2.  Partea  I  (Principiile)  conţine  definiţii  şi  prevederi  privind  caracterul  obligatoriu  pentru  cele  
două  state  al  tratatelor  institutive/modificatoare  şi  al  actelor  adoptate  de  instituţiile  comunitare  
şi  de  Banca  Centrală  Europeană  anterior  aderării  României  şi  Bulgariei  la  UE.  

19
Aplicarea   dispoziţiilor   tratatelor   originare   şi   ale   actelor   instituţiilor   sunt   supuse   derogărilor  
convenite  în  cursul  negocierilor  de  aderare  cu  fiecare  stat  candidat.  Este  statuată  obligaţia  celor  
două  noi  state  membre  de  a  adera  la  convenţiile  şi  acordurile  încheiate  de  Uniune  cu  state  terţe,  
la   convenţiile   încheiate   între   statele   membre,   precum   şi   însuşirea   acquis-­‐ului   Schengen.   Lista  
convenţiilor   încheiate   între   statele   membre   este   anexată   Actului/Protocolului.   România   şi  
Bulgaria   au   obligaţia   de   a   amenda,   până   la   data   aderării,   tratatele   încheiate   cu   state   terţe,  
pentru   a   le   asigura   compatibilitatea   cu   dreptul   comunitar   sau   de   a   le   denunţa,   dacă   amendarea  
nu  este  posibilă.  

Se  prevede  că  UE  va  adapta  restricţiile  cantitative  la  oţel  şi  produse  din  oţel  în  relaţia  cu  
statele   terţe,   în   raport   cu   importurile   României   şi   Bulgariei.   De   asemenea,   restricţiile   cantitative  
aplicate  de  Uniune  importurilor  de  produse  textile  şi  de  îmbrăcăminte  vor  fi  adaptate  pentru  a  
ţine   cont   de   aderarea   Bulgariei   şi   a   României   la   Uniune.   În   ceea   ce   priveşte   acordurile   bilaterale  
privind   pescuitul   încheiate   de   România   şi   Bulgaria   înainte   de   aderare,   se   prevede   că   acestea   vor  
fi  administrate  de  Uniune.  

România   şi   Bulgaria   vor   participa   în   cadrul   Uniunii   Economice   şi   Monetare   de   la   data  

aderării,  fiind  considerate  state  cu  derogare  de  la  adoptarea  monedei  unice,  potrivit  art.  122  al  
Tratatului  insituind  Comunitatea  Europeană.  

3.  Partea  a  II-­‐a  conţine  prevederile  instituţionale,  respectiv  participarea  României  

şi  Bulgariei  la  instituţiile  Uniunii  Europene.  Astfel,  România  va  avea  35  de  locuri  în  Parlamentul  
European,   pentru   perioada   2007   -­‐   2009.   După   această   dată,   numărul   locurilor   în   Parlamentul  
European   va   fi   stabilit   prin   Decizie   a   Consiliului   European.   România   va   deţine   14   voturi   în  
Consiliul   de   miniştri.   De   asemenea,   ţara   noastră   are   dreptul   la   un   judecător   la   Curtea   de   Justiţie  
a   Uniunii   Europene   şi   unul   la   Tribunalul   de   Primă   Instanţă.   România   va   avea   15   membri   în  
Comitetul  Economic  şi  Social  şi  15  în  Comitetul  Regiunilor,  ambele  -­‐  organe  ale  Uniunii.  România  
are  dreptul  de  a  numi  membri  în  Comitetul  Director  al  Băncii  Europene  de  Investiţii,  precum  şi  în  
Comitetul  Ştiinţific  şi  Tehnic  prevăzut  de  Tratatul  EURATOM.  

Se  prevede  că  limba  română  şi  limba  bulgară  devin  limbi  oficiale  ale  Uniunii,  o  dată  cu  
adera  rea.  

4. Partea   a   III-­‐a   (Prevederile   permanente)   prevede   acceptarea   măsurilor   permanente  

negociate   (şi   care   sunt   prevăzute   într-­‐o   anexă),   precum   şi   referirea   la   mecanismul   efectuării  
adaptărilor  tehnice4  ale  acquis-­‐ului  adoptat  până  la  1  octombrie  20045;  este  vorba  despre  actele  
adoptate   de   instituţiile   Uniunii   Europene   în   diferite   domenii   care   vor   fi   adaptate   în   vederea  
aplicării  acestora  la  România  şi  Bulgaria.  

5.  Partea   a   IV-­‐a   (Prevederile   temporare)   se   referă   la   măsurile   tranzitorii   convenite  

în   cadrul   negocierilor   (conţinute   în   anexă),   prevederile   instituţionale   şi   prevederile   financiare  
având  caracter  temporar.  

Potrivit   dispoziţiilor   instituţionale   temporare,   România   va   avea   35   de   locuri   în  

Parlamentul  European  în  perioada  cuprinsă  între  data  aderării  efective  la  Uniune  şi  data  la  care  
se   vor   desfăşura   noi   alegeri   pentru   Parlamentul   European   (2009).   România   are   obligaţia   de   a  
desfăşura  alegeri  pentru  Parlamentul  European  „nu  mai  târziu  de  31  decembrie  2007".  

În  ipoteza  în  care  Constituţia  Europeană  va  intra  în  vigoare  în  2007,  până  în  2009  se  

20
va  menţine  sistemul  de  vot  „Nisa",  România  având  14  voturi,  precum  şi  numărul  de  15  locuri  în  
Comitetul  Economic  şi  Social  şi  Comitetul  Regiunilor.  

În   contextul   prevederilor   financiare   temporare,   România   va   contribui   la   capitalul  

subscris  Băncii  Europene  de  Investiţii  cu  42,3  milioane  Euro.  Contribuţia  României  la  Fondul  de  
Cercetare  pentru  Cărbune  şi  Oţel  este  de  29,88  milioane  Euro.  

În  perioada  de  tranziţie,  România  va  beneficia  de  Facilitatea   Schengen,  având  ca  scop  
finanţarea   acţiunilor   desfăşurate   la   frontiera   externă,   în   vederea   implementării   acquis-­‐ului  
Schengen,   precum   şi   de   Facilitatea   pentru   fluxuri   monetare6,   având   ca   scop   îmbunătăţirea  
acestora.  Alocările  pentru  România  vor  fi  de:  297,2  milioane  Euro  în  2007;  131,8  milioane  Euro  
în  2008  şi  130,8  milioane  Euro  în  2009.  
Se  prevede,  de  asemenea,  gestionarea  de  către  agenţiile  de  implementare  a  fondurilor  
din  cadrul  asistenţei  de  pre-­‐aderare,  acordate  prin  programul  PHARE,  programul  PHARE  -­‐  CBC7,  
programul  ISPA,  programul  SAPARD  şi  Facilitatea  pentru  perioada  de  tranziţie.  
Suma   totală   a   alocărilor   pentru   acţiuni   structurale   pentru   România   în   perioada  
20072009   va   fi   de:   399   milioane   Euro   în   2007,   1   972   milioane   Euro   în   2008   şi   2   603   milioane  
Euro  în  2009.  
Partea   a   IV-­‐a   cuprinde   şi   clauzele   de   salvgardare.   Ca   şi   în   cazul   celor   zece   noi   state  
membre,   Tratatul   de   aderare   a   României   şi   Bulgariei   prevede   trei   clauze   de   salvgardare  
generale:  
• clauza  de  salvgardare  generală:  dacă  după  trei  ani  de  la  aderare,  vor  apărea  dificultăţi  
grave   şi   persistente   într-­‐un   anumit   sector   economic   sau   care   ar   putea   deteriora   situaţia  
economică   într-­‐un   anumit   domeniu,   România   sau   Bulgaria   pot   solicita   Comisiei  
Europene  autorizaţia  de  a  lua  măsuri  de  protecţie  pentru  a  ameliora  situaţia  creată  şi  a  
ajusta   respectivul   sector   economic   al   Pieţei   Comune;   în   aceleaşi   condiţii,   orice   stat  
membru  actual  poate  solicita  autorizaţia  de  a  lua  măsuri  protecţioniste  cu  privire  la  unul  
sau  ambele  noi  state  membre;  

• clauza  de  salvgardare  privind  Piaţa  Internă:  dacă  în  primii  trei  ani  de  la  aderare,  România  
şi  Bulgaria  nu  îşi  îndeplinesc  angajamentele  asumate  în  cadrul  negocierilor,  periclitând,  
astfel,   funcţionarea   Pieţei   Interne,   Comisia   Europeană,   din   proprie   iniţiativă   sau   la  
solicitarea  unui  stat  membru,  poate  să  ia  măsurile  necesare  pentru  remedierea  acestei  
situaţii;  această  clauză  poate  fi  invocată  şi  înainte  de  data  aderării  celor  două  state.  

•  clauza  de  salvgardare  justiţie  şi  afaceri  interne:  dacă  în  cele  două  state  există  întârzieri  
cu   privire   la   transpunerea   sau   implementarea   prevederilor   comunitare   referitoare   la  
recunoaşterea   mutuală   în   domeniul   civil   şi   penal,   Comisia   Europeană,   din   proprie  
iniţiativă   sau   la   solicitarea   unui   stat   membru,   poate,   până   la   sfârşitul   a   trei   ani   de   la  
intrarea   în   vigoare   a   Tratatului,   să   ia   măsurile   necesare   şi   să   specifice   condiţiile   de  
aplicare   a   acestora.   Aceste   măsuri   trebuie   să   fie   justificate   şi   menţinute   nu   mai   mult  
decât  este  strict  necesar  pentru  remedierea  situaţiei.  

Faţa  de  Tratatul  celor  zece  noi  state  candidate,  în  cazul  României  şi  al  Bulgariei  se  poate  
aplica  o  clauză  de  amânare  a  aderării.  Consiliul  UE,  prin  vot  unanim,  la  recomandarea  Comisiei,  
poate   lua   decizia   de   a   amâna   data   aderării   cu   un   an,   până   la   1   ianuarie   2008,   dacă   în   urma  
monitorizării  Comisiei  se  constată  că  stadiul  pregătirii  şi  implementării  acquis-­‐ului  de  către  cele  
două  state  demonstrează  pregătirea  insuficientă  a  acestora  pentru  a  deveni  

21
membre   ale   Uniunii.   În   plus,   în   ceea   ce   priveşte   România,   Consiliul   poate   decide,   prin   vot   cu  
majoritate   calificată,   amânarea   aderării   cu   un   an,   până   la   1   ianuarie   2008,   dacă   se   constată   o  
pregătire  insuficientă  în  domeniul  justiţiei  şi  afacerilor  interne  şi  în  domeniul  concurenţei  (este  
vorba  despre  11  obligaţii  prevăzute  într-­‐o  anexă).  
În  cadrul  prevederilor  temporare,  se  precizează  posibilitatea  pentru  cele  două  state  de  a  
adopta  măsuri  tranzitorii  pentru  a  facilita  trecerea  la  noua  politică  agricolă  comună,  precum  şi  în  
ceea  ce  priveşte  aplicarea  regulilor  comunitare  în  domeniul  veterinar,  fito-­‐  sanitar  şi  al  siguranţei  
alimentelor.  
6.   Partea   a   V-­‐a   (Prevederi   referitoare   la   adaptările   instituţionale)   cuprinde   dispoziţii  
privind  adaptările  instituţionale  care  sunt  necesare  în  urma  aderării  României  şi  Bulgariei  (Titlul  
I),  modalităţile  de  aplicare  a  actelor  instituţiilor  comunitare  faţă  de  Bulgaria  şi  România  (Titlul  II)  
şi  prevederile  finale  (Titlul  III).  
Titlul   I   conţine   dispoziţii   referitoare   la   necesitatea   adaptării   de   către   instituţiile  
comunitare   (Consiliul,   Comisia   şi   Curtea   de   Justiţie   a   Comunităţilor   Europene)   a   regulilor   de  
procedură.  România  şi  Bulgaria  vor  numi  câte  un  membru  al  Comisiei  Europene,  la  data  aderării,  
al  cărui  mandat  va  expira  o  dată  cu  expirarea  mandatelor  celorlalţi  membri  ai  Comisiei.  Comisarii  
român   şi   bulgar   vor   fi   numiţi   de   Consiliu,   cu   majoritate   calificată,   în   acord   cu   Preşedintele  
Comisiei   şi   cu   avizul   Parlamentului   European.   Astfel,   spre   deosebire   de   Tratatul   celor   zece,   în  
cazul  numirii  noilor  comisari  se  va  cere  şi  avizul  Parlamentului  European,  pentru  a  se  asigura  o  
mai  mare  transparenţă  a  deciziei.  Totodată,  România  şi  Bulgaria  vor  numi  câte  un  judecător  la  
Curtea  de  Justiţie  a  Uniunii  Europene  şi  la  Tribunalul  de  primă  instanţă.  Mandatul  unuia  dintre  
cei  doi  judecători  va  expira  în  2006,  iar  al  celuilalt  în  2012,  decizia  fiind  luată  prin  tragere  la  sorţi.  
România   şi   Bulgaria   vor   numi   membri   la   Curtea   Europeană   de   Conturi,   Comitetul   Economic   şi  
Social  şi  Comitetul  Regiunilor.  
Titlul   II   prevede   obligaţia   României   şi   Bulgariei   de   a   adopta   toate   măsurile   necesare  
pentru   a   se   conforma,   de   la   data   aderării,   directivelor   şi   deciziilor   adoptate   de   instituţii   şi  
comunicate  statelor  membre.  Aceste  măsuri  includ  şi  obligaţia  de  a  opera  modificările  legislative  
interne  necesare.  De  asemenea,  se  prevede  comunicarea  către  România  şi  Bulgaria  a  unei  serii  
de  măsuri  (cum  ar  fi  cele  referitoare  la  protecţia  lucrătorilor  împotriva  radiaţiilor).  Este  stipulat,  
totodată,  mecanismul  realizării  adaptărilor  tehnice  pentru  acquis-­‐ul  adoptat  după  "cut-­‐off  date"  
(1   octombrie   2004),   adaptări   care   nu   au   fost   redactate   odată   cu   Tratatul   de   aderare.  
Mecanismul   presupune   adoptarea   modificărilor   necesare   de   către   Consiliu   sau   Comisie   (în  
funcţie  de  instituţia  care  a  emis  actul),  la  solicitarea  României  sau  Bulgariei,  realizată  cel  târziu  la  
data  aderării.  Faţă  de  Tratatul  celor  zece,  s-­‐a  introdus  obligaţia  vechilor  state  membre  de  a  lua  
măsurile  necesare  pentru  a  modifica  legislaţia  lor  internă,  acolo  unde  aceste  modificări  au  fost  
generate  de  adaptările  actelor  comunitare  ca  urmare  aderării  Bulgariei  şi  României.  
Titlul   III   prevede   transmiterea   către   România   şi   Bulgaria   a   unei   copii   certificate   a   unor  
instrumente   juridice:   Tratatul   de   instituire   a   Comunităţii   Europene   şi   Tratatul   Uniunii   Europene,  
precum  şi  tratatele  internaţionale  deţinute  în  arhivele  Secretariatului  General  al  Consiliului.  
În   ceea   ce   priveşte   Declaraţiile,   menţionăm   că   la   Tratatul   de   aderare   a   fost   anexată   o  
serie   de   declaraţii   cu   caracter   politic,   care   nu   au   efecte   juridice:   Declaraţia   comună   a   statelor  
membre   (UE   25)   privind   libera   circulaţie   a   persoanelor;   Declaraţia   comună   a   UE   25   şi   a   Comisiei  
Europene  privind  pregătirile  pentru  aderare  ale  Bulgariei  şi  ale  României;  Declaraţia  comună  a  
Germaniei  şi  Austriei  privind  libera  circulaţie  a  persoanelor;  Declaraţia  Bulgariei  

22
privind  alfabetul  chirilic.  
Prin   Declaraţia   privind   libera   circulaţie   a   persoanelor,   statele   membre   îşi   exprimă  
angajamentul   de   a   spori   accesul   cetăţenilor   români   la   piaţa   muncii,   în   vederea   accelerării  
armonizării   cu   acquis-­‐ul   comunitar.   Declaraţia   privind   pregătirea   României   şi   Bulgariei   pentru  
aderare   afirmă   faptul   că   UE   va   continua   monitorizarea   strictă   a   aplicării   angajamentelor  
convenite   în   negocieri,   acordând   o   atenţie   deosebită   asupra   domeniilor   justiţiei   şi   afacerilor  
interne,   concurenţei   şi   mediului.   Declaraţia   cuprinde   aceleaşi   elementele   exprimate   în  
Concluziile   Consiliului   European   din   17   decembrie   2004.   În   Declaraţia   privind   dezvoltarea   rurală  
sunt  prevăzute  posibilele  alocări  bugetare  pentru  România  în  acest  sector  (2  308  milioane  Euro).  

23
 Unitatea  de  învăţare  nr.  III  

DREPTUL  UNIUNII  EUROPENE  

Obiective:  
La  finalul  acestei  unităţi  de  studiu,  toţi  cursanţii  vor  reuşi:  
Ø să  cunoască  izvoarele  dreptului  UE;  
Ø să  utilizeze  corect  noţiunile  în  acest  domeniu;  
Ø să  cunoască  ierarhia  actelor  normative  ale  UE;  
Ø  să  cunoască  modul  în  care  dreptul  UE  se  aplică  în  raport  cu  dreptul  intern  al  
statelor  membre.  

1. Izvoarele  dreptului  comunitar  european  

A. Clasificare  

A. izvoare  primare  (originare);  

B. izvoare  secundare  (derivate);  
C. acorduri  internaţionale;  
D. izvoare  complementare;  
E. izvoare  nescrise.  

B. Ierarhie1  

1
 Tratatul  de  la  Maastricht  -­‐  Declaration  on  the  hierarchy  of  Community  Acts:  „The  Conference  agrees  that  
the   Intergovernmental   Conference   to   be   convened   in   1996   will   examine   to   what   extent   it   might   be  
possible   to   review   the   classification   of   Community   acts   with   a   view   to   establishing   an   appropriate  
hierarchy   between   the   different   categories   of   act";   Tratatul   de   la   Amsterdam   -­‐   39.   Declaration   on   the  
quality   of   the   drafting   of   Community   legislation:   „The   Conference   notes   that   the   quality   of   the   drafting   of  
Community   legislation   is   crucial   if   it   is   to   be   properly   implemented   by   the   competent   national   authorities  
and   better   understood   by   the   public   and   in   business   circles.   It   recalls   the   conclusions   on   this   subject  
reached   by   the   Presidency   of   the   European   Council   in   Edinburgh   on   11   and   12   December   1992,   as   well   as  
the  Council  Resolution  on  the  quality  of  drafting  of  Community  legislation  adopted  on  8  June  1993  (Official  
Journal  of  the  European  Communities,  C  166  of  17  June  1993,  p.  1).  
The  Conference  considers  that  the  three  institutions  involved  in  the  procedure  for  adopting  Community  
legislation,   the   European   Parliament,   the   Council   and   the   Commission,   should   lay   down   guidelines   on   the  
quality  of  drafting  of  the  said  legislation.  It  also  stresses  that  Community  legislation  should  be  made  more  
accessible  and  welcomes  in  this  regard  the  adoption  and  first  implementation  of  an  accelerated  working  
method  for  official  codification  of  legislative  texts,  established  by  the  Interinstitutional  Agreement  of  20  
December  1994  (Official  Journal  of  the  European  Communities,  C  102  of  4  April  1996,  p.  2).  
Therefore,  the  Conference  declares  that  the  European  Parliament,  the  Council  and  the  Commission  ought  
to:  
-­‐  establish  by  common  accord  guidelines  for  improving  the  quality  of  the  drafting  of  Community  legislation  
and   follow   those   guidelines   when   considering   proposals   for   Community   legislation   or   draft   legislation,  
taking   the   internal   organisational   measures   they   deem   necessary   to   ensure   that   these   guidelines   are  
properly  applied;  

24
 Piramida   actelor   normative   comunitare   nu   este   stabilită,   ca   în   dreptul   intern,   prin  
intermediul   unui   act   cu   valoare   de   Constituţie.   De   aceea,   a   revenit   CJUE   -­‐   singura   instituţie   în  
măsură   să   ofere   o   interpretare   corectă,   uniformă   şi   obligatorie   surselor   dreptului   comunitar   -­‐  
sarcina  de  a  preciza  ierarhia  actelor  comunitare,  prin  intermediul  jurisprudenţei  sale.  Iată,  deci,  
ordonarea  logică  a  izvoarelor,  în  funcţie  de  originea,  baza  juridică  şi  de  relaţia  dintre  ele:  

A. izvoarele  originare;  
B. principiile  generale  de  drept;  
C. acordurile  internaţionale;  
D. izvoarele  derivate;  
E. izvoarele  complementare.  

Precizări  conceptuale  
După  intrarea  în  vigoare  a  Tratatului  de  la  Lisabona,  au  fost  aduse  modificări  ordinii  juridice,  
dintre  care,  la  acest  moment,  este  oportun  să  menţionăm:  
Ø transformarea   drepturilor   fundamentale   ale   omului   în   drept   primar,   prin  
anexarea  Cartei  Drepturilor  Fundamentale  la  tratate;  
Ø  desfiinţarea  împărţirii  pe  piloni,  deci  dispariţia  pilonului  I,  comunitar,  alcătuit  
din  Comunităţile  Europene  şi  înlocuirea  pilonilor  cu  o  entitate  unică,  Uniunea  
Europeană  -­‐  organizaţie  dotată  cu  personalitate  juridică.  
Astfel,   prin   Tratatul   de   la   Lisabona,   o   serie   de   termeni   care   făceau   referire   la   dispoziţiile  
dreptului  comunitar  au  fost  modificaţi,  după  cum  urmează:  
Ø „dreptul  comunitar"  se  înlocuieşte  cu  „dreptul  Uniunii  Europene";  
Ø sintagma  „legislaţie  comunitară"  se  înlocuieşte  cu  „legislaţia  Uniunii";  
Ø „prevederile  comunitare"  se  înlocuiesc  cu  „prevederile  dreptului  Uniunii";  
Ø expresia  „norme  comunitare"  se  înlocuieşte  cu  „norme  europene".  

C. Definiţiile  izvoarelor  dreptului  UE  

Extrase  din  Manualul  UE,  Augustin  Fuerea,  ediţia  a  3-­‐a,  2006,  Editura  Universul  Juridic  şi  din  
Dreptul  Uniunii-­‐Europene.  Sinteze  şi  aplicaţii,  Roxana  Mariana  Popescu,  Augustina  Dumitraşcu,  
2011,  Editura  Universul  Juridic.  

1) Dreptul  primar  este  constituit  din  cele  tratatele  constitutive  ale  Comunităţilor/UE,  tratate  
care  au  fost  permanent  modificate,  completate  şi  adaptate  noilor  realităţi.  
2) Dreptul  derivat,  secundar  este  format  din  ansamblul  actelor  unilaterale  ale  instituţiilor.  
Dreptul  derivat  european  cuprinde:  regulamentul,  directiva,  decizia,  recomandarea  şi  avizul.  
3) Diferitele  categorii  de  angajamente  externe  ale  UE,  care  se  multiplică  şi  se  diversifică  prin  
participarea  crescândă  la  relaţiile  internaţionale,  constituie  adevărate  izvoare  de  drept  pentru  
ordinea  juridică  comunitară.  Astfel,  întâlnim:  
-­‐ acordurile  încheiate  de  UE  cu  statele  terţe  sau  cu  organizaţiile  internaţionale;  
-­‐ actele  unilaterale  adoptate  de  organele  înfiinţate  prin  acordurile  externe  ale  UE;  

-­‐  make  their  best  efforts  to  accelerate  the  codification  of  legislative  texts.  
25
 -­‐  unele  tratate  încheiate  de  statele  membre  ale  UE  cu  state  terţe.  

4)  Izvoarele  complementare  
Exemple:   regulamentele  de  organizare  internă  a  instituţiilor  UE,  acorduri  
interinstituţionale,  actele  sui  generis  (concluzii,  cărţi  albe  şi  verzi,  rezoluţii,  declaraţii,  programe,  
comunicări   etc.),   declaraţiile   reprezentanţilor   statelor   membre   în   Consiliu   în   domeniile  
neacoperite  de  tratate,  dreptul  internaţional  complementar  (exemplu,  Acordul  Schengen)  etc.  
După  modificările  aduse  de  Tratatul  de  la  Lisabona,  însă,  TFUE  prevede,  în  art.  296  alin.  
(2),   cu   titlu   de   noutate,   faptul   că,   „în   cazul   în   care   examinează   un   proiect   de   act   legislativ,  
Parlamentul  European  şi  Consiliul  se  abţin  de  la  adoptarea  de  acte  care  nu  au  fost  prevăzute  
de  procedura  legislativă  aplicabilă  domeniului  respectiv"  (s.n.).  
5)   Jurisprudenţa   ocupă   un   loc   important   între   izvoarele   dreptului   UE.   Exercitarea   de   către  
Curtea   de   justiţie   a   unei   activităţi   normative   se   caracterizează,   în   special,   prin   utilizarea  
metodelor   de   interpretare   dinamică,   ca   şi   printr-­‐o   largă   recurgere   la   principiile   generale   de  
drept.  

Izvoarele  nescrise  
-­‐  Principiile  generale  de  drept:  
Ø drepturile  fundamentale  ale  omului  (prin  TL  au  devenit  si  drept  scris,  prin  Carta);  
Ø principiile  generale  ale  dreptului  intern  al  statelor  membre;  
Ø principii  ale  dreptului  internaţional  public;  
Ø principii  proprii  dreptului  UE.    
Ø Jurisprudenţa  CJUE;  
-­‐  Cutuma  -­‐  mai  putin  intalnita  in  dreptul  UE.  

Precizări  suplimentare  cu  privire  la  dreptul  derivat:  

Fostul  articol  249  TCE   Actualul  articol  288  TFUE  

Pentru  îndeplinirea  misiunii  lor  şi  în  condiţiile   Pentru   exercitarea   competenţelor   Uniunii,  
prevăzute  de  prezentul  tratat,  Parlamentul   instituţiile   adoptă:   regulamente,   directive,  
European  împreună  cu  Consiliul,  Consiliul  şi   decizii,  recomandări  şi  avize.  
Comisia  adoptă  regulamente  şi  directive,  iau  
decizii  şi  formulează  recomandări  sau  avize.  
Regulamentul  are  aplicabilitate  generală.  Acesta  Regulamentul   are   aplicabilitate   generală;   este  
este  obligatoriu  în  toate  elementele  sale  şi  se   obligatoriu   în   toate   elementele   sale   şi   se   aplică  
aplică  direct  în  fiecare  stat  membru.   direct  în  fiecare  stat  membru.  

Directiva  este  obligatorie  pentru  fiecare  stat   Directiva  este  obligatorie  pentru  fiecare  stat  
membru  destinatar  cu  privire  la  rezultatul  care   membru  destinatar  cu  privire  la  rezultatul  care  
trebuie  atins,  lăsând  autorităţilor   trebuie  atins,  lăsând  autorităţilor  
26
naţionale  competenţa  în  ceea  ce  priveşte  forma   naţionale  competenţa  în  ceea  ce  priveşte  forma  
şi  mijloacele.   şi  mijloacele.  
Decizia  este  obligatorie  în  toate  elementele  sale   Decizia   este   obligatorie   în   toate   elementele   sale,  
pentru  destinatarii  pe  care  îi  indică.   iar  în  cazul  în  care  se  indică  destinatarii,  decizia  
este  obligatorie  numai  pentru  aceştia.  
Recomandările  şi  avizele  nu  sunt  obligatorii.   Recomandările  şi  avizele  nu  sunt  obligatorii.  

2. Aplicabilitatea  dreptului  comunitar  european  în  dreptul  intern  al  statelor  membre  

Definiţii  

a. Aplicabilitatea   imediată   =   dreptul   UE   face   parte   automat,   din   momentul   intrării   sale   în  
vigoare,   din   dreptul   intern   al   statelor   membre,   nefiind   necesară   nici   o   formulă   specială   de  
introducere  în  ordinea  juridică  naţională1,  păstrându-­‐şi  calitatea  de  drept  al  UE.  

b. Aplicabilitatea   directă   =   actul   UE,   pentru   a   fi   aplicabil   în   dreptul   intern,   nu   necesită   măsuri  
legislative   adoptate   la   nivel   naţional   în   baza   şi   pentru   executarea   acestuia   (toate2   actele  
comunitare   care   beneficiază   de   aplicabilitate   directă   au,   în   anumite   condiţii,   analizate   de   la   caz   la  
caz  şi  efect  direct).  

Efectul  direct  =  dreptul  particularilor3  de  a  invoca  direct  în  faţa  autorităţilor  naţionale  şi  
comunitare  prevederi  ale  dreptului  UE,  precum  şi  între  ei  înşişi.  

c. Aplicabilitatea  prioritară  =  în  caz  de  conflict  între  o  normă  europeană  şi  una  internă,  prima  are  
totdeauna  prioritate,  indiferent  de  forţa  juridică  şi  de  momentul  adoptării  normei  interne.  

Sursa:  http://ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_ro.htm  

Fiecare  stat  membru  este  responsabil  de  punerea  în  aplicare  a  dreptului  Uniunii  (transpunere  în  
termenele  stabilite,  armonizare  şi  aplicare  corectă)  în  cadrul  sistemului  juridic  naţional.  În  temeiul  
tratatelor,   Comisia   Europeană   veghează   la   corecta   aplicare   a   dreptului   Uniunii.   Prin   urmare,   în  
cazul  în  care  un  stat  membru  nu  respectă  dispoziţiile  acestuia,  Comisia  dispune  de  puteri  proprii  
(acţiune   în   neîndeplinirea   obligaţiilor)   prevăzute   de   articolele   258   din   Tratatul   privind  
funcţionarea   Uniunii   Europene   şi   141   din   Tratatul   CEEA,   pentru   a   încerca   să   pună   capăt   acestei  
încălcări  a  dreptului  Uniunii  şi,  după  caz,  poate  sesiza  Curtea  de  Justiţie.  

Neîndeplinirea  obligaţiilor  înseamnă  nerespectarea  de  către  un  stat  membru  a  obligaţiilor  care  îi  
revin  în  temeiul  dreptului  Uniunii.  Aceasta  poate  lua  forma  unei  acţiuni  sau  a  unei    
 
-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐-­‐  
1
Există  o  singură  excepţie  :  directiva,  care  are,  totuşi,  un  efect  direct,  dar  circumstanţiat.  
2
 Prin  „particulari"  se  înţelege  „persoanele  fizice  şi  persoanele  juridice  din  statele  membre  
ale  UE".  
27
omisiuni.   Prin   stat   se   înţelege   statul   membru   care   a   încălcat   dreptul   Uniunii,   oricare   ar   fi  
autoritatea  centrală,  regională  sau  locală  responsabilă  de  neîndeplinirea  obligaţiilor.  

În   cadrul   acţiunii   în   neîndeplinirea   obligaţiilor,   Comisia   Europeană   lansează,   mai   întâi,   o  

procedură   administrativă   denumită   „procedură   de   încălcare"   a   dreptului   UE   sau   „procedură  
precontencioasă".   Obiectivul   acestei   proceduri   este   conformarea,   de   bună   voie,   a   statului  
membru  la  cerinţele  prevăzute  de  dreptul  Uniunii.  

Această   procedură   are   mai   multe   etape   şi   poate   fi   precedată   de   o   fază   de   analiză   sau   de  
examinare,   în   special   în   cazul   procedurilor   de   încălcare   a   dreptului  Uniunii   iniţiate   pe   baza   unor  
plângeri.  

Somarea   reprezintă   prima   etapă   a   fazei   precontencioase,   în   cursul   căreia   Comisia   Europeană  
solicită  unui  stat  membru  să  îi  comunice,  până  la  o  anumită  dată,  observaţiile  sale  referitoare  la  
o  problemă  de  aplicare  a  dreptului  Uniunii.  

Avizul  motivat  îşi  propune  să  stabilească  poziţia  Comisiei  Europene  faţă  de  încălcarea  dreptului  
Uniunii  şi  să  determine  obiectul  eventualei  acţiuni  în  neîndeplinirea  obligaţiilor,  fiind  însoţit  de  
invitaţia   de   a   pune   capăt   acestei   încălcări   până   la   o   dată   stabilită.   Avizul   motivat   trebuie   să  
conţină   o   prezentare   coerentă   şi   detaliată   a   motivelor   care   au   condus   Comisia   Europeană   la  
concluzia  că  statul  în  cauză  nu  şi-­‐a  îndeplinit  una  dintre  obligaţiile  care  îi  revin  în  baza  tratatului.  

Sesizarea  Curţii  de  Justiţie  iniţiază  faza  contencioasă.  

Conform  unei  jurisprudenţe  constante  a  Curţii  de  Justiţie,  Comisia  Europeană  dispune  de  putere  
discreţionară  în  ceea  ce  priveşte  lansarea  procedurii  de  încălcare  a  dreptului  Uniunii  şi  sesizarea  
Curţii,  inclusiv  în  momentul  introducerii  acţiunii  în  neîndeplinirea  obligaţiilor.  

28
 Unitatea  de  învăţare  nr.  IV  

ARHITECTURA  INSTITUŢIONALĂ  A  UNIUNI  EUROPENE  

Obiective:  
La  finalul  acestei  unităţi  de  studiu,  toţi  cursanţii  vor  reuşi:  
Ø  să  cunoască  instituţiile  UE,  cum  sunt  organizate  şi  cum  funcţionează;  

Ø  să  cunoască  acţiunile  care  pot  fi  introduse  la  Curtea  de  Justiţie  a  UE.  

Sursa:  http://europa.eu/institutions/index  ro.htm  Instituţii  şi  alte  organisme  UE  

Uniunea  Europeană  (UE)  este  unică.  Ea  nu  este  un  stat  federal,  ca  Statele  Unite  ale  Americii,  
pentru  că  ţările  membre  UE  rămân  naţiuni  suverane  independente.  UE  nu  se  încadrează  nici  în  
tiparul  de  organizaţie  interguvernamentală,  cum  sunt  Naţiunile  Unite,  deoarece  ţările  membre  
îşi  reunesc  o  parte  a  suveranităţii  -­‐  şi  obţin,  în  acest  mod,  o  influenţă  şi  o  putere  colectivă  mult  
mai  mare  decât  în  cazul  în  care  ar  acţiona  pe  cont  propriu.  
În  practică,  prin  reunirea  suveranităţii  se  înţelege  că  statele  membre  deleagă  anumite  puteri  de  
decizie  unor  instituţii  comune  pe  care  le-­‐au  creat,  astfel  încât  deciziile  cu  privire  la  probleme  
specifice  de  interes  comun  să  poată  fi  adoptate  în  mod  democratic,  la  nivel  european.  
Există  trei  instituţii  de  decizie  principale:  

■ Parlamentul  European  (PE),  care  reprezintă  cetăţenii  UE  şi  este  ales  direct  de  către  
aceştia;  
■ Consiliul  Uniunii  Europene,  care  reprezintă  statele  membre  individuale;  
■ Comisia  Europeană,  care  reprezintă  interesele  Uniunii  ca  un  tot  unitar.  
Acest  „triunghi  instituţional"  elaborează  politicile  şi  legile  care  se  aplică  pe  întregul  teritoriu  al  
UE.   În   principiu,   Comisia   propune   legi   noi,   iar   Parlamentul   şi   Consiliul   le   adoptă.   Comisia   şi  
statele  membre  aplică  aceste  legi,  iar  Comisia  asigură  respectarea  lor.  
Curtea  de  Justiţie  este  arbitrul  final  în  litigiile  din  domeniul  dreptului  european.  

Curtea  de  Conturi  controlează  modul  de  finanţare  a  activităţilor  Uniunii.  

Puterile  şi  responsabilităţile  instituţiilor  UE,  precum  şi  normele  şi  procedurile  pe  care  trebuie  să  
le  urmeze  sunt  prevăzute  în  Tratatele  care  stau  la  baza  UE.  Tratatele  sunt  aprobate  de  
preşedinţii  şi  prim-­‐miniştrii  tuturor  ţărilor  UE  şi  sunt  ratificate  ulterior  de  parlamentele  acestora  
din  urmă.  
Mai  există  câteva  instituţii  care  îndeplinesc  un  rol  esenţial  în  funcţionarea  UE:  

■ Comitetul  Economic  şi  Social  European  reprezintă  actorii  economici  şi  sociali  din  
societatea  civilă  organizată,  precum  angajatorii  şi  angajaţii,  sindicatele  şi  organizaţiile  
de  consumatori;  
■ Comitetul  Regiunilor  reprezintă  autorităţile  regionale  şi  locale;  

29
 ■ Banca  Europeană  de  Investiţii  finanţează  investiţiile  în  proiecte  de  dezvoltare  
economică  în  interiorul  şi  în  exteriorul  UE  şi  susţine  micile  întreprinderi  prin  Fondul  
European  de  Investiţii;  
■ Banca  Centrală  Europeană  este  responsabilă  de  politica  monetară  europeană;  
■ Ombudsmanul  European  investighează  plângerile  privind  administrarea  defectuoasă  
înaintate  împotriva  instituţiilor  şi  organismelor  UE;  
■ Controlorul  European  pentru  Protecţia  Datelor  asigură  protecţia  datelor  cu  caracter  
personal  ale  cetăţenilor.  
De  asemenea,  agenţiile  specializate  E3  îndeplinesc  anumite  atribuţii  de  natură  tehnică,  
ştiinţifică  sau  administrativă.  

Sursa:  http://europa.eu/institutions/inst/index  ro.htm  

1. Parlamentul  European  
Parlamentul  European  (PE)  este  ales  de  cetăţenii  Uniunii  Europene  pentru  a  le  reprezenta  
interesele.  Îşi  are  originea  în  anii  '50  şi  are  la  bază  tratatele  fundamentale.  Din  1979,  membrii  
Parlamentului  European  sunt  aleşi  prin  vot  direct  de  către  cetăţenii  UE.  

Alegerile  au  loc  o  dată  la  cinci  ani  şi  fiecare  cetăţean  UE  are  dreptul  de  a  vota  şi  de  a  candida,  
indiferent  unde  locuieşte  în  UE.  Cele  mai  recente  alegeri  au  avut  loc  în  iunie  2009.  Astfel,  
Parlamentul  exprimă  voinţa  democratică  a  celor  aproximativ  500  de  milioane  de  cetăţeni  ai  
Uniunii  şi  le  reprezintă  interesele  în  discuţiile  cu  alte  instituţii  UE.  Parlamentul  are  736  de  
membri  din  toate  cele  27  de  state  membre  UE.  

Membrii  Parlamentului  European  (MPE)  nu  sunt  grupaţi  în  funcţie  de  ţările  de  origine,  ci  de  
afinităţile  politice  la  nivelul  UE.  La  nivelul  grupurilor  politice  de  care  aparţin,  ei  reprezintă  toate  
punctele  de  vedere  cu  privire  la  aspectele  politice  şi  integrarea  europeană,  de  la  adepţii  convinşi  
ai  federalismului  până  la  euroscepticii  fervenţi.  

30
Unde  se  află  sediul  Parlamentului?  
Parlamentul  European  îşi  desfăşoară  activitatea  în  trei  sedii:  Bruxelles  (Belgia),  Luxemburg  şi  
Strasbourg  (Franţa).  

La  Luxemburg  se  află  sediul  administrativ  („Secretariatul  General").  Reuniunile  întregului  

Parlament,  cunoscute  sub  denumirea  de  „sesiuni  plenare",  au  loc  la  Strasbourg  şi  uneori  la  
Bruxelles.  Reuniunile  comisiilor  parlamentare  au  loc  tot  la  Bruxelles.  
Ce  face  Parlamentul?  

Parlamentul  European  îşi  desfăşoară  activitatea  în  trei  sedii:  Bruxelles  (Belgia),  Luxemburg  şi  
Strasbourg  (Franţa).  
Parlamentul  îndeplineşte  trei  funcţii  principale:  

1. Adoptă  legile  europene  -­‐  în  colaborare  cu  Consiliul,  în  multe  domenii  de  politici  
publice.  Faptul  că  PE  este  ales  prin  vot  direct  de  către  cetăţenii  UE  reprezintă  o  garanţie  
a  legitimităţii  democratice  a  legislaţiei  europene.  
2. Parlamentul  exercită  controlul  democratic  asupra  celorlalte  instituţii  UE,  în  special  
asupra  Comisiei.  Parlamentul  deţine  puterea  de  a  aproba  sau  de  a  respinge  comisarii  
nominalizaţi  şi  are  dreptul  de  a  cere  întregii  Comisii  să  demisioneze.  
3. Controlul  finanţelor  publice.  Împreună  cu  Consiliul,  Parlamentul  deţine  autoritatea  
asupra  bugetului  UE  şi  poate  influenţa  cheltuielile  UE.  Parlamentul  adoptă  sau  respinge  
întregul  proiect  de  buget.  
Aceste  trei  funcţii  sunt  detaliate  în  continuare.  

1. Adoptarea  legilor  europene  

31
Procedura  obişnuită  de  adoptare  (adică  de  aprobare)  a  legislaţiei  UE  este  „codecizia".  Această  
procedură  acordă  putere  de  decizie  egală  Parlamentului  European  şi  Consiliului  şi  se  aplică  
pentru  legislaţia  dintr-­‐o  gamă  largă  de  domenii.  

În  anumite  domenii  (spre  exemplu  agricultura,  politica  economică,  vizele  şi  imigrarea),  
hotărârile  revin  exclusiv  Consiliului,  dar  acesta  are  obligaţia  de  a  consulta  Parlamentul.  De  
asemenea,  avizul  conform  al  Parlamentului  este  obligatoriu  pentru  anumite  decizii  importante,  
ca  de  exemplu  aderarea  unor  noi  state  la  UE.  

De  asemenea,  Parlamentul  impulsionează  adoptarea  unor  legi  noi  examinând  programul  de  
lucru  anual  al  Comisiei,  stabilind  ce  legi  noi  se  impun  şi  solicitând  Comisiei  să  prezinte  
propuneri.  

Sesiunile  plenare  se  ţin,  în  general,  la  Strasbourg  (o  săptămână  pe  lună)  şi  câteodată  la  
Bruxelles  (doar  două  zile)  
2. Controlul  democratic  

Parlamentul  exercită  controlul  democratic  asupra  celorlalte  instituţii  ale  UE  în  diferite  moduri.  

La  începutul  mandatului  unei  noi  Comisii,  membrii  acesteia  sunt  desemnaţi  de  guvernele  
statelor  membre  UE,  dar  nu  pot  fi  numiţi  fără  aprobarea  Parlamentului.  Parlamentul  
intervievează  fiecare  membru  în  parte,  inclusiv  potenţialul  preşedinte  al  Comisiei,  şi  votează  
aprobarea  Comisiei  ca  un  întreg.  

Pe  durata  întregului  mandat,  Comisia  răspunde  politic  în  faţa  Parlamentului,  care  poate  
prezenta  o  „moţiune  de  cenzură"  prin  care  să  solicite  demisia  în  masă  a  Comisiei.  

La  un  nivel  mai  general,  Parlamentul  exercită  controlul  prin  examinarea  periodică  a  rapoartelor  
trimise  de  către  Comisie  (raportul  general  anual,  rapoarte  privind  punerea  în  aplicare  a  
bugetului  etc.).  În  plus,  MPE  transmit  întrebări  Comisiei  în  mod  periodic,  iar  comisarii  au  
obligaţia  legală  de  a  răspunde  la  aceste  întrebări.  

De  asemenea,  Parlamentul  supraveghează  activitatea  Consiliului:  MPE  transmit  întrebări  

Consiliului  în  mod  periodic,  iar  Preşedintele  Consiliului  participă  la  sesiunile  plenare  ale  PE  şi  ia  
parte  la  dezbaterile  importante.  

Parlamentul  poate  extinde  controlul  democratic  prin  examinarea  cererilor  trimise  de  cetăţeni  şi  
înfiinţarea  unor  comitete  de  investigare.  

În  final,  Parlamentul  contribuie  la  fiecare  reuniune  la  nivel  înalt  a  UE  (reuniunile  Consiliului  
European).  La  deschiderea  fiecărei  reuniuni  la  nivel  înalt,  preşedintele  Parlamentului  este  
invitat  să  prezinte  punctele  de  vedere  ale  Parlamentului,  precum  şi  preocupările  acestei  
instituţii  cu  privire  la  problemele  curente  şi  subiectele  de  discuţie  de  pe  agenda  Consiliului  
European.  

32
3. Controlul  finanţelor  publice  

Parlamentul  şi  Consiliul  stabilesc  împreună  bugetul  anual  al  UE.  Parlamentul  dezbate  proiectul  
de  buget  în  două  lecturi  succesive,  dar  bugetul  nu  intră  în  vigoare  decât  după  semnarea  de  către  
preşedintele  Parlamentului.  
Comisia  pentru  control  bugetar  a  Parlamentului  European  monitorizează  modul  în  care  se  
cheltuiesc  fondurile  bugetare.  De  asemenea,  Parlamentul  hotărăşte,  în  fiecare  an,  dacă  aprobă  
modul  în  care  Comisia  Europeană  admninistrează  bugetul.  Acest  proces  de  aprobare  are  
denumirea  tehnică  de  „acordare  a  descărcării  de  gestiune".  

Cum  este  organizată  activitatea  Parlamentului?  

Activitatea  Parlamentului  se  împarte  în  două  etape  principale:  

■ Pregătirile  pentru  sesiunea  plenară.  MPE  dezbat  propunerile  Comisiei  în  cadrul  
comisiilor  specializate  în  diferite  domenii  de  activitate  ale  UE  şi  pe  baza  unui  raport  
întocmit  de  unul  dintre  membrii  comisiei  parlamentare,  denumit  „raportor".  Raportul  
furnizează  baza  pentru  dezbatere  şi  argumentele  pro  şi  contra  cu  privire  la  propunerea  
în  cauză.  Aspectele  prezentate  spre  dezbatere  sunt  discutate  şi  în  cadrul  grupurilor  
politice.  
■  Sesiunea  plenară.  În  fiecare  an,  12  sesiuni  plenare  a  câte  patru  zile  au  loc  la  Strasbourg  
şi  şase  sesiuni  a  câte  două  zile  au  loc  la  Bruxelles.  În  cadrul  acestor  sesiuni,  Parlamentul  
examinează  propunerile  legislative  şi  votează  modificările  înainte  de  a  lua  o  decizie  cu  
privire  la  întregul  text.  
Alte  subiecte  de  discuţie  de  pe  agendă  pot  cuprinde  „comunicările"  Comisiei  prin  care  aceasta  
îşi  prezintă  intenţiile  într-­‐un  domeniu  specific  sau  întrebările  adresate  Comisiei  sau  Consiliului  cu  
privire  la  situaţia  existentă  la  nivelul  UE  sau  la  nivel  global.  

2. Consiliul  

Consiliul  este  principalul  organ  de  decizie  al  UE.  La  fel  ca  Parlamentul  European,  Consiliul  a  fost  
înfiinţat  prin  tratatele  fundamentale  în  anii  '50.  Consiliul  reprezintă  statele  membre,  iar  la  
reuniuni  participă  un  ministru  din  fiecare  guvern  al  statelor  UE.  
În  funcţie  de  subiectele  de  pe  agenda  de  lucru,  la  reuniuni  participă  diferiţi  miniştri.  Spre  
exemplu,  dacă  în  Consiliu  se  vor  discuta  probleme  de  mediu,  la  reuniune  va  participa  ministrul  
de  resort  din  fiecare  stat  membru  UE  şi  reuniunea  va  avea  titlul  „Consiliul  pentru  Mediu".  
Relaţiile  UE  cu  restul  lumii  sunt  administrate  de  „Consiliul  pentru  Afaceri  Generale  şi  Relaţii  
Externe".  Însă  această  configuraţie  a  Consiliului  este  responsabilă  pentru  o  gamă  variată  de  
probleme  de  politică  generală  şi,  în  consecinţă,  la  reuniunile  sale  participă  oricare  ministru  sau  
secretar  de  stat  pe  care  îl  numeşte  guvernul  ţării  respective.  

În  total  există  nouă  configuraţii  („formaţiuni")  diferite  ale  Consiliului.    

Afaceri  Generale  şi  Relaţii  Externe,  

33
 ■ Afaceri  Economice  şi  Financiare  (Ecofin),  
■ Justiţie  şi  Afaceri  Interne,  
■ Forţă  de  muncă,  Politică  Socială,  Sănătate  şi  Protecţia  Consumatorilor,  
■ Competitivitate,  
■ Transport,  Telecomunicaţii  şi  Energie,  
■ Agricultură  şi  Pescuit,  
■ Mediu,  
■ Educaţie,  Tineret  şi  Cultură.  

Fiecare  ministru  din  Consiliu  este  împuternicit  să  îşi  asume  angajamente  în  numele  guvernului  
pe  care  îl  reprezintă.  Cu  alte  cuvinte,  semnătura  ministrului  este  semnătura  întregului  guvern.  
Mai  mult,  fiecare  ministru  din  Consiliu  răspunde  în  faţa  parlamentului  naţional  şi  a  cetăţenilor  
pe   care   parlamentul   ţării   sale   îi   reprezintă.   Alături   de   implicarea   Parlamentului   European   în  
procesul  decizional,  prin  aceasta  se  asigură  legitimitatea  democratică  a  deciziilor  Consiliului.  

Preşedinţii   şi/sau   prim-­‐miniştrii   ţărilor   UE,   împreună   cu   Preşedintele   Comisiei   Europene,   se  

reunesc   sub   denumirea   de   Consiliu   European   de   până   la   patru   ori   pe   an.   Aceste   reuniuni   „la  
nivel  înalt"  stabilesc  orientările  de  politică  generală  ale  UE  şi  soluţionează  probleme  care  nu  au  
găsit   rezolvare   la   nivelurile   inferioare   (adică   la   nivel   de   miniştri   în   cadrul   reuniunilor   obişnuite  
ale   formaţiunilor   Consiliului).   Dată   fiind   importanţa   lor,   discuţiile   Consiliului   European   se   pot  
prelungi  până  târziu  în  noapte  şi  atrag  multă  atenţie  din  partea  mass-­‐media.  

Ce  face  Consiliul?  

Javier  Solana,  în  calitatea  sa  de  Înalt  Reprezentant  pentru  Politica  Externă  şi  de  Securitate  
Comună,  reprezintă  imaginea  diplomaţiei  europene  Consiliului  îi  revin  şase  responsabilităţi  
esenţiale.  

1. Să  adopte  legi  europene  -­‐  în  colaborare  cu  Parlamentul  European,  în  multe  domenii  de  
politici  publice.  
2. Să  coordoneze  politicile  economice  şi  sociale  generale  ale  statelor  membre.  
3. Să  încheie  acorduri  internaţionale  între  UE  şi  alte  ţări  sau  organizaţii  internaţionale.  
4. Să  aprobe  bugetul  UE,  în  colaborare  cu  Parlamentul  European.  
5.  Să  definească  şi  să  pună  în  aplicare  politica  externă  şi  de  securitate  comună  a  UE  (PESC)  
pe  baza  orientărilor  prevăzute  de  Consiliul  European.  
6. Să  coordoneze  cooperarea  între  instanţele  naţionale  şi  autorităţile  poliţieneşti  în  
materie  penală  (a  se  vedea:  „Libertate,  securitate  şi  justiţie").  
Majoritatea  acestor  responsabilităţi  au  legătură  cu  domeniul  „comunitar"  -­‐  şi  anume  domeniile  
de  acţiune  în  care  statele  membre  au  hotărât  să  îşi  reunească  suveranitatea  şi  să  delege  puterile  
de  decizie  instituţiilor  UE.  Acest  domeniu  reprezintă  primul  „pilon"  al  Uniunii  Europene.  

Cu  toate  acestea,  ultimele  două  responsabilităţi  au  strânsă  legatură  cu  domenii  în  care  statele  
membre  UE  nu  şi-­‐au  delegat  puterile,  dar  conlucrează.  Acest  tip  de  colaborare  se  

34
numeşte  „cooperare  interguvernamentală"  şi  se  aplică  pentru  al  doilea  şi  al  treilea  „pilon"  al  
Uniunii  Europene.  

Activitatea  Consiliului  este  detaliată  în  continuare.  

1. Legislaţia  

Activitatea  Consiliului  constă,  în  mare  parte,  în  adoptarea  legislaţiei  în  domenii  în  care  statele  
membre   UE   şi-­‐au   reunit   suveranitatea.   Procedura   obişnuită   utilizată   în   acest   scop   este  
„codecizia",  prin  care  legislaţia  UE  se  adoptă  în  comun  de  către  Consiliu  şi  Parlament,  pe  baza  
unei  propuneri  prezentate  de  Comisie.  În  anumite  domenii,  Consiliului  îi  revine  puterea  decisivă,  
dar  numai  pe  baza  unei  propuneri  a  Comisiei  şi  după  evaluarea  punctelor  de  vedere  ale  Comisiei  
şi  Parlamentului  (a  se  vedea  în  paginile  anterioare:  „Procesul  decizional  în  cadrul  UE").  

2. Coordonarea  politicilor  statelor  membre  

Statele  membre  ale  UE  au  hotărât  că  doresc  să  stabilească  o  politică  economică  generală,  care  
să  aibă  la  bază  sincronizarea  politicilor  economice  naţionale.  Această  sincronizare  este  asigurată  
de  miniştrii  economiei  şi  finanţelor,  care  alcătuiesc  Consiliul  Afaceri  Economice  şi  Financiare  
(Ecofin).  

Un  alt  obiectiv  este  crearea  unui  număr  mai  mare  de  locuri  de  muncă  şi  îmbunătăţirea  
sistemelor  de  educaţie,  sănătate  şi  protecţie  socială.  Deşi  fiecare  stat  membru  UE  este  
responsabil  pentru  politica  pe  care  o  aplică  în  aceste  domenii,  statele  membre  pot  conveni  
asupra  unor  obiective  comune  şi  pot  învăţa  din  experienţa  celorlalte  pentru  a  aplica  soluţiile  
cele  mai  eficiente.  Acest  proces  se  numeşte  „metoda  deschisă  de  coordonare"  şi  are  loc  în  
cadrul  Consiliului.  

3. Încheierea  acordurilor  internaţionale  

În  fiecare  an,  Consiliul  „încheie"  (adică  semnează  oficial)  un  număr  de  acorduri  între  Uniunea  
Europeană  şi  ţări  nemembre,  precum  şi  cu  organizaţii  internaţionale.  Aceste  acorduri  pot  
acoperi  domenii  vaste  precum  comerţul,  cooperarea  şi  dezvoltarea  sau  se  pot  limita  la  teme  
specifice  cum  sunt  textilele,  pescuitul,  ştiinţa  şi  tehnologia,  transportul  etc.  

De  asemenea,  Consiliul  poate  încheia  convenţii  între  statele  membre  UE  în  domenii  cum  sunt  
impozitarea,  dreptul  societăţilor  comerciale  sau  protecţia  consulară.  Convenţiile  pot  fi  încheiate  
şi  în  ceea  ce  priveşte  cooperarea  în  probleme  legate  de  libertate,  securitate  şi  justiţie  (a  se  
vedea  în  continuare).  

4. Aprobarea  bugetului  UE  

Bugetul  anual  al  UE  este  stabilit  în  comun  de  către  Consiliu  şi  Parlamentul  European.  

5. Politica  externă  şi  de  securitate  comună  

Statele  membre  UE  elaborează  în  comun  o  politică  externă  şi  de  securitate  comună  (PESC).  Dar  
politica  externă,  securitatea  şi  apărarea  sunt  domenii  asupra  cărora  guvernele  naţionale  
păstrează  controlul  independent.  Cu  toate  acestea,  statele  membre  UE  au  recunoscut  
avantajele  colaborării  în  aceste  aspecte,  iar  Consiliul  este  forumul  principal  în  care  se  desfăşoară  
această  „cooperare  interguvernamentală".  

35
Cooperarea  nu  se  limitează  la  aspecte  legate  de  apărare,  ci  implică  şi  atribuţii  de  gestionare  a  
crizelor,  cum  sunt  operaţiunile  umanitare  şi  de  salvare,  de  menţinere  a  păcii  şi  de  atenuare  a  
conflictelor  în  zonele  cu  probleme.  Statele  membre  UE  încearcă  să  mobilizeze  şi  să  coordoneze  
forţele  militare  şi  poliţieneşti,  astfel  încât  să  poată  fi  folosite  în  coordonare  cu  acţiunile  
diplomatice  şi  economice.  Prin  aceste  mecanisme,  UE  a  contribuit  la  menţinerea  păcii,  
construirea  democraţiei  şi  impulsionarea  progresului  economic  în  locuri  îndepărtate  precum  
Indonezia,  Republica  Democratică  Congo  şi  ţări  din  sud-­‐estul  Europei.  

6. Libertate,  securitate  şi  justiţie  

Cetăţenii  UE  sunt  liberi  să  locuiască  şi  să  lucreze  în  orice  ţară  europeană  şi  tocmai  de  aceea  ar  
trebui  să  aibă  acces  egal  la  justiţie  pe  întregul  teritoriu  al  Uniunii  Europene.  În  consecinţă,  
instanţele  naţionale  trebuie  să  conlucreze  pentru  a  se  asigura  că,  de  pildă,  o  sentinţă  pronunţată  
într-­‐un  stat  membru  UE  într-­‐un  proces  de  divorţ  sau  de  încredinţare  a  minorilor  este  reunoscută  
în  toate  celelalte  state  membre  UE.  

Libertatea  circulaţiei  în  interiorul  UE  este  un  avantaj  de  care  se  bucură  cetăţenii  care  respectă  
legea,  însă  de  care  profită  criminalii  şi  teroriştii  internaţionali.  Abordarea  criminalităţii  
transfrontaliere  necesită  cooperare  transfrontalieră  la  nivelul  instanţelor  naţionale,  forţelor  
poliţieneşti,  funcţionarilor  vamali  şi  serviciilor  de  imigrare  din  toate  statele  membre  UE.  

Spre  exemplu,  statele  membre  trebuie  să  se  asigure  că:  

■ la  frontierele  externe  ale  UE  sunt  mobilizate  efectivele  de  poliţie  necesare;  
■  funcţionarii  vamali  şi  poliţia  fac  schimb  de  informaţii  cu  privire  la  circulaţia  persoanelor  
suspecte  de  trafic  de  droguri  sau  de  fiinţe  umane;  
■  solicitanţii  de  azil  sunt  evaluaţi  şi  trataţi  în  acelaşi  mod  pe  întregul  teritoriu  al  UE,  
pentru  a  se  evita  „cumpărarea  de  azil"(asylum  shopping).  
Problemele  de  acest  tip  sunt  administrate  de  Consiliul  pentru  Justiţie  şi  Afaceri  Interne  -­‐  adică  
miniştrii  de  justiţie  şi  afaceri  interne.  Obiectivul  lor  este  de  a  crea  un  „spaţiu  de  libertate,  
securitate  şi  justiţie"  unic  în  interiorul  graniţelor  UE.  

Cum  este  organizată  activitatea  Consiliului?  

Coreper  
În  Bruxelles,  fiecare  stat  membru  UE  are  o  echipă  permanentă  („birou  de  reprezentare")  
care  îl  reprezintă  şi  care  îi  apără  interesele  naţionale  la  nivelul  UE.  Şeful  fiecărui  birou  de  
reprezentare  este,  de  fapt,  ambasadorul  ţării  respective  în  UE.  

Aceşti  ambasadori  sunt  cunoscuţi  ca  „reprezentanţi  permanenţi"  şi  se  reunesc  săptămânal  în  
cadrul  Comitetului  Reprezentanţilor  Permanenţi  (Coreper).  Rolul  acestui  comitet  este  de  a  
pregăti  lucrările  Consiliului,  cu  excepţia  majorităţii  problemelor  legate  de  agricultură,  care  sunt  
administrate  de  un  Comitet  special  pentru  agricultură.  Coreper  este  asistat  de  un  număr  de  
grupuri  de  lucru,  la  care  participă  oficiali  din  cadrul  birourilor  de  reprezentare  sau  al  
administraţiilor  naţionale.  

36
Preşedinţia  Consiliului  

Preşedinţia  Consiliului  este  asigurată  prin  rotaţie,  la  fiecare  şase  luni.  Cu  alte  cuvinte,  fiecare  
stat  membru  UE  preia  controlul  agendei  Consiliului  şi  prezidează  toate  reuniunile  pentru  o  
perioadă  de  şase  luni,  promovând  deciziile  legislative  şi  politice  şi  negociind  pentru  realizarea  
unui  compromis  între  statele  membre.  

Lista  preşedinţilor  Consiliului  UE  până  în  iunie  2020  

Secretariatul  General  

Preşedinţia  este  asistată  de  Secretariatul  General,  care  pregăteşte  şi  asigură  funcţionarea  
optimă  a  activităţii  Consiliului  la  toate  nivelurile.  

În  2004,  Javier  Solana  a  fost  reales  Secretar  General  al  Consiliului.  Dl  Solana  este  şi  Înaltul  
Reprezentant  pentru  politica  externă  şi  de  securitate  comună  (PESC)  şi,  în  această  calitate,  
contribuie  la  coordonarea  acţiunilor  UE  la  nivel  mondial.  În  temeiul  noului  tratat  de  la  Lisabona,  
Înaltul  Reprezentativ  va  fi  înlocuit  de  un  Ministru  al  Afacerilor  Externe  al  UE.  

Secretarul  General  este  asistat  de  un  Secretar  General  Adjunct,  responsabil  pentru  
administrarea  Secretariatului  General.  

Deciziile  în  cadrul  Consiliului  se  adoptă  pe  bază  de  vot.  Cu  cât  populaţia  ţării  este  mai  
numeroasă,  cu  atât  mai  multe  voturi  are  ţara  respectivă,  dar  numerele  sunt  ponderate  în  
favoarea  ţărilor  cu  o  populaţie  mai  redusă:  

Votul  cu  majoritate  calificată  

În  domenii  deosebit  de  sensibile,  precum  politica  externă  şi  de  securitate  comună,  impozitarea,  
politica  de  imigrare  şi  de  acordare  a  dreptului  de  azil,  deciziile  Consiliului  trebuie  adoptate  cu  
unanimitate.  Cu  alte  cuvinte,  fiecare  stat  membru  are  putere  de  veto  în  aceste  domenii.  

Cu  toate  acestea,  în  majoritatea  problemelor,  Consiliul  adoptă  decizii  prin  „vot  cu  majoritate  
calificată".  

Majoritatea  calificată  este  îndeplinită  în  cazul  în  care:  

37
 -­‐   majoritatea  statelor  membre  votează  favorabil  (în  anumite  cazuri  o  majoritate  de  
două  treimi);  
Şi  

-­‐  există  un  număr  minim  de  255  voturi  favorabile  -­‐  reprezentând  73,9  %  din  total.  
De  asemenea,  un  stat  membru  poate  solicita  să  se  confirme  că  voturile  favorabile  reprezintă  cel  
puţin  62  %  din  totalul  populaţiei  Uniunii.  Dacă  se  constată  contrariul,  decizia  nu  se  va  adopta.  

3. Comisia  Europeană  

Comisia  este  independentă  de  guvernele  naţionale.  Misiunea  ei  este  să  reprezinte  şi  să  susţină  
interesele  UE  ca  tot  unitar.  Comisia  elaborează  propuneri  de  legi  europene  noi,  pe  care  le  
prezintă  Parlamentului  European  (PE)  şi  Consiliului.  
De  asemenea,  Comisia  este  organul  executiv  al  UE  -­‐  cu  alte  cuvinte,  este  responsabilă  pentru  
aplicarea  deciziilor  Parlamentului  şi  Consiliului.  Prin  aceasta  se  înţelege  administrarea  cotidiană  
a  afacerilor  Uniunii  Europene:  aplicarea  politicilor,  derularea  programelor  şi  alocarea  fondurilor.  
La  fel  ca  PE  şi  Consiliul,  Comisia  Europeană  a  fost  înfiinţată  în  anii  '50  în  temeiul  Tratatelor  
fundamentale  ale  UE.  
Ce  este  Comisia?  

Comisia  este  compusă  din  28  de  femei  şi  bărbaţi  —  câte  unul  din  fiecare  stat  membru  al  UE.  
Termenul  „Comisie"  are  două  sensuri.  În  primul  rând,  termenul  denotă  echipa  de  bărbaţi  şi  
femei  -­‐  câte  unul  sau  una  din  fiecare  stat  membru  UE  -­‐  care  a  fost  constituită  pentru  a  conduce  
instituţia  şi  a  adopta  deciziile  acesteia.  În  al  doilea  rând,  termenul  „Comisie"  se  referă  la  
instituţia  în  sine  şi  la  personalul  ei.  
La  nivel  informal,  membrii  numiţi  ai  Comisiei  sunt  cunoscuţi  sub  denumirea  de  „comisari".  În  
general,  aceştia  au  ocupat  poziţii  politice  în  ţările  lor  de  origine  şi  mulţi  dintre  ei  au  fost  miniştri  
în  guvern,  dar  în  calitate  de  membri  ai  Comisiei  ei  şi-­‐au  luat  angajamentul  de  a  acţiona  în  
interesul  Uniunii  ca  tot  unitar  şi  de  a  nu  se  supune  eventualelor  recomandări  venite  din  partea  
guvernelor  naţionale.  
La  un  interval  de  cinci  ani  este  numită  o  nouă  Comisie,  în  termen  de  şase  luni  de  la  alegerile  
pentru  Parlamentul  European.  Procedura  este  următoarea:  

■ guvernele  statelor  membre  convin  asupra  persoanei  pe  care  o  vor  desemna  ca  nou  
preşedinte  al  Comisiei;  
■  persoana  desemnată  ca  preşedinte  al  Comisiei  este  aprobată  de  Parlament;  
■  persoana  desemnată  ca  preşedinte  al  Comisiei  alege  ceilalţi  membri  ai  Comisiei  prin  
discuţii  cu  guvernele  statelor  membre;  

38
 ■ noul  Parlament  intervievează  fiecare  persoană  propusă  în  calitate  de  comisar  şi  îşi  dă  
avizul  cu  privire  la  întreaga  echipă;  
■ după  aprobare,  noua  Comisie  îşi  poate  începe  activitatea  în  mod  oficial.  
 
Comisia   răspunde   politic   în   faţa   Parlamentului,   care   deţine   puterea   de   a   demite   întreaga  
Comisie   prin   adoptarea   unei   moţiuni   de   cenzură.   Membrii   individuali   ai   Comisiei   au   obligaţia   de  
a  demisiona  la  solicitarea  Preşedintelui,  susţinută  de  ceilalţi  comisari.  
Comisia   este   reprezentată   în   toate   sesiunile   Parlamentului,   unde   are   obligaţia   de   a   clarifica   şi  
justifica   politicile   pe   care   le   derulează.   De   asemenea,   Comisia   răspunde   periodic   la   întrebările  
scrise  şi  verbale  adresate  de  MPE.  
Activitatea   cotidiană   a   Comisiei   este   desfăşurată   de   funcţionari   administrativi,   experţi,  
traducători,  interpreţi  şi  personal  cu  atribuţii  de  secretariat.  Numărul  acestor  funcţionari  publici  
europeni   este   de   circa   23   000.   Numărul   poate   părea   impresionant,   dar   este   mai   mic   decât  
numărul  personalului  angajat  într-­‐un  consiliu  municipal  de  talie  medie  din  Europa.  
Unde  se  află  sediul  Comisiei?  
„Sediul"  Comisiei  se  află  la  Bruxelles  (Belgia),  dar  Comisia  mai  are  birouri  la  Luxemburg,  birouri  
de  reprezentare  în  toate  statele  membre  UE  şi  delegaţii  (en)  în  multe  capitale  ale  lumii.  

Ce  face  Comisia?  
Comisiei  Europene  îi  revin  patru  funcţii  principale:  
1. să  propună  proiecte  legislative  Parlamentului  şi  Consiliului;  
2. să  administreze  şi  să  aplice  politicile  UE  şi  bugetul;  
3. să  asigure  respectarea  legislaţiei  UE  (împreună  cu  Curtea  de  Justiţie);  
4. să  reprezinte  Uniunea  Europeană  la  nivel  internaţional,  spre  exemplu  prin  negocierea  
acordurilor  între  UE  şi  alte  ţări.  

1. Propunerea  unor  proiecte  legislative  noi  

Comisia   are   „drept   de   iniţiativă".   Cu   alte   cuvinte,   Comisiei   îi   revine   responsabilitatea   totală   de   a  
elabora   propuneri   de   legislaţie   europeană,   pe   care   le   prezintă   Parlamentului   şi   Consiliului.  
Aceste   propuneri   trebuie   să   aibă   ca   obiectiv   apărarea   intereselor   Uniunii   şi   ale   cetăţenilor   săi   şi  
nu  pe  cele  ale  unor  anumite  ţări  sau  industrii.  
Înainte  de  a  face  o  propunere,  Comisia  trebuie  să  aibă  cunoştinţă  de  situaţiile  şi  problemele  de  
actualitate   existente   în   Europa   şi   trebuie   să   stabilească   dacă   legislaţia   UE   reprezintă   cea   mai  
bună  modalitate  de  tratare  a  acestora.  Din  acest  motiv,  Comisia  păstrează  legătura  cu  o  gamă  
largă   de   grupuri   de   interese   şi   cu   două   organisme   consultative   -­‐   Comitetul   Economic   şi   Social  
European  şi  Comitetul  Regiunilor.  De  asemenea,  Comisia  ia  în  considerare  avizele  parlamentelor  
şi  guvernelor  naţionale.  

39
Comisia   va   propune   acţiuni   la   nivelul   UE   numai   în   cazul   în   care   consideră   că   o   problemă   nu  
poate   fi   rezolvată   mai   eficient   printr-­‐o   acţiune   naţională,   regională   sau   locală.   Acest   mod   de  
abordare  a  problemelor  la  un  nivel  cât  mai  descentralizat  se  numeşte  „principiul  subsidiarităţii".  

În   cazul   în   care   concluzionează   că   este   necesară   o   lege   europeană,   Comisia   elaborează   o  

propunere  legislativă  care,  din  punctul  său  de  vedere,  va  soluţiona  problema  în  mod  eficient  şi  
va  satisface  un  număr  de  interese  cât  mai  mare.  Pentru  a  obţine  detalii  tehnice  corecte,  Comisia  
consultă  experţi  din  diverse  comitete  şi  grupuri  consultative.  

2. Aplicarea  politicilor  UE  şi  a  bugetului  

În   calitate   de   organ   executiv   al   Uniunii   Europene,   Comisia   este   responsabilă   de   administrarea   şi  

aplicarea   bugetului   UE.   Majoritatea   cheltuielilor   curente   sunt   efectuate   de   către   autorităţile  
naţionale  şi  locale,  dar  Comisia  este  responsabilă  pentru  supravegherea  acestor  cheltuieli  -­‐  sub  
privirea   atentă   a   Curţii   de   Conturi.   Ambele   instituţii   au   ca   obiectiv   asigurarea   unui   management  
financiar   optim.   Numai   în   cazul   în   care   este   mulţumit   de   raportul   anual   al   Curţii   de   Conturi,  
Parlamentul  European  acordă  Comisiei  descărcarea  pentru  a  aplica  bugetul.  

Comisia   are,   de   asemenea,   obligaţia   de   a   pune   în   aplicare   deciziile   adoptate   de   Parlament   şi  

Consiliu  în  domenii  precum  politica  agricolă  comună,  pescuitul,  energia,  dezvoltarea  regională,  
mediul   sau   tineretul   şi   programele   de   studii   şi   de   schimb,   precum   programul   Erasmus.   De  
asemenea,  Comisia  joacă  un  rol  esenţial  în  politica  din  domeniul  concurenţei  pentru  a  se  asigura  
că   toţi   operatorii   economici   îşi   desfăşoară   activitatea   într-­‐un   mediu   concurenţial   sănătos.  
Comisia  poate  interzice  fuziunile  între  companii  în  cazul  în  care  consideră  că  acestea  vor  avea  ca  
rezultat  o  concurenţă  neloială.  Comisiei  îi  revine  şi  obligaţia  de  a  se  asigura  că  statele  membre  
UE  nu  denaturează  concurenţa  prin  subvenţii  excesive  acordate  activităţilor  lor  industriale.  

3. Asigurarea  respectării  legislaţiei  comunitare  

Comisia   acţionează   ca   „gardian   al   tratatelor".   Comisia,   alături   de   Curtea   de   Justiţie,   are  
responsanbilitatea   de   a   se   asigura   că   legislaţia   UE   se   aplică   în   mod   adecvat   în   toate   statele  
membre.  

În  cazul  în  care  constată  că  un  stat  membru  UE  nu  aplică  o  lege  comunitară,  Comisia  demarează  
un  proces  denumit  „procedura  privind  încălcarea  dreptului  comunitar".  În  prima  etapă  se  trimite  
guvernului  o  scrisoare  oficială,  prin  care  Comisia  îl  informează  cu  privire  la  încălcarea  legislaţiei  
UE,   menţionând   motivele   pentru   care   consideră   că   legislaţia   UE   este   încălcată   şi   stabilind   un  
termen  pentru  transmiterea  unei  explicaţii  detaliate.  

În   cazul   în   care   statul   membru   nu   prezintă   o   explicaţie   satisfăcătoare   sau   nu   remediază   situaţia,  
Comisia   va   trimite   o   altă   scrisoare   prin   care   confirmă   încălcarea   legislaţiei   UE   în   statul   respectiv  
şi   stabileşte   un   termen   pentru   remedierea   situaţiei.   Dacă   statul   membru   nu   ia   măsuri   pentru  
remedierea  situaţiei,  Comisia  transmite  cazul  Curţii  de  Justiţie  în  vederea  

40
adoptării  unei  decizii.  Sentinţele  Curţii  sunt  obligatorii  pentru  statele  membre  şi  instituţiile  UE.  
Dacă  statele  membre  nu  respectă  o  sentinţă,  Curtea  poate  impune  sancţiuni  financiare.  

4. Reprezentarea  UE  la  nivel  internaţional  

Comisia   Europeană   este   un   purtător   de   cuvânt   important   al   Uniunii   Europene   la   nivel  

internaţional.  Comisia  este  vocea  UE  în  forumurile  internaţionale  precum  Organizaţia  Mondială  
a   Comerţului,   în   cadrul   negocierilor   cu   privire   la   acordul   privind   schimbările   climatice  
internaţionale,   Protocolul   de   la   Kyoto,   şi   în   cadrul   parteneriatului   important   de   sprijin   pentru  
comerţ   al   UE   cu   ţările   în   curs   de   dezvoltare   din   Africa,   Caraibe   şi   Pacific,   cunoscut   ca   Acordul   de  
la  Cotonou.  

Comisia  se  exprimă  în  numele  UE  şi  negociază  pentru  aceasta  în  domenii  în  care  statele  membre  
şi-­‐au  reunit  suveranitatea.  Acest  lucru  este  prevăzut  de  acorduri  încheiate  anterior  cu  statele  
respective.  

Cum  este  organizată  activitatea  Comisiei?  

Preşedintele   Comisiei   hotărăşte   domeniul   de   responsabilitate   al   fiecărui   comisar   şi   poate  
modifica  responsabilităţile  comisarilor  (după  caz)  pe  durata  mandatului  Comisiei.  

În   general,   Comisia   se   întruneşte   o   dată   pe   săptămână,   de   obicei   miercurea   şi,   de   obicei,   la  

Bruxelles.   Fiecare   subiect   de   pe   agendă   este   prezentat   de   comisarul   responsabil   de   domeniul   în  
cauză  şi  întreaga  echipă  adoptă  o  decizie  colectivă  cu  privire  la  acest  subiect.  

Personalul   Comisiei   este   organizat   pe   departamente,   cunoscute   sub   denumirea   de   „direcţii  

generale"   (DG)   şi   „servicii"   (cum   este   Serviciul   Juridic).   Fiecare   DG   este   responsabilă   de   un  
anumit  domeniu  de  activitate  şi  este  condusă  de  un  director  general,  care  răspunde  în  faţa  unui  
comisar.   Coordonarea   generală   este   asigurată   de   Secretariatul   General,   care   administrează   şi  
reuniunile   săptămânale   ale   Comisiei.   Secretariatul   General   este   condus   de   secretarul   general,  
care  răspunde  direct  în  faţa  preşedintelui.  

DG   sunt   cele   care   planifică   şi   elaborează   propunerile   legislative,   dar   aceste   propuneri   devin  
oficiale   numai   atunci   când   sunt   „adoptate"   de   Comisie   în   reuniunea   săptămânală.   Procedura  
este  descrisă  pe  scurt  în  continuare.  

Să   presupunem   că,   de   exemplu,   Comisia   constată   necesitatea   unei   legi   europene   care   să  
împiedice  poluarea  râurilor  Europei.  Direcţia  Generală  Mediu  va  elabora  o  propunere,  pe  baza  
unor   consultări   intensive   cu   organizaţiile   europene   din   domeniul   industriei,   agriculturii   şi  
mediului   şi   cu   ministerele   de   mediu   din   statele   membre   UE.   Proiectul   va   fi   discutat   şi   cu   alte  
departamente   ale   Comisiei   care   sunt   interesate   de   acest   subiect   şi   va   fi   verificat   de   Serviciul  
Juridic  şi  Secretariatul  General.  

După   ce   este   finalizată,   propunerea   va   fi   înscrisă   pe   ordinea   de   zi   a   unei   reuniuni   a   Comisiei.  

Dacă   cel   puţin   14   din   cei   28   de   comisari   aprobă   propunerea,   Comisia   o   va   adopta,   iar  
propunerea   va   beneficia   de   sprijinul   necondiţionat   al   întregii   echipe.   Documentul   va   fi   trimis  
Consiliului  şi  Parlamentului  European,  care  vor  lua  o  decizie  pe  baza  propunerii.  Comisia  poate  
face   modificări   ulterioare   în   lumina   observaţiilor   celor   două   instituţii   şi   remite   propunerea   în  
vederea  aprobării  finale.  

41
4.  Curtea  de  Justiţie  

Curtea  de  Justiţie  a  Uniunii  Europene  (pentru  care  se  foloseşte  frecvent  prescurtarea  „Curtea")  a  
fost  instituită  în  temeiul  primului  Tratat  UE,  Tratatul  CECO  din  1952.  Sediul  se  află  la  Luxemburg.  

Misiunea  Curţii  este  să  se  asigure  că  legislaţia  UE  este  interpretată  şi  aplicată  în  mod  uniform  în  
toate  statele  membre  UE,  astfel  încât  legile  să  se  aplice  în  mod  egal  tuturor  cetăţenilor.  Spre  
exemplu,  Curtea  se  asigură  că  instanţele  naţionale  nu  pronunţă  sentinţe  diferite  în  acelaşi  caz.  

Curtea  se  asigură  şi  că  statele  membre  şi  instituţiile  UE  aplică  prevederile  legislative.  Curtea  are  
puterea  de  a  soluţiona  litigiile  care  apar  între  state  membre  UE,  instituţii  UE,  operatori  
economici  şi  persoane  fizice.  

Curtea  are  în  alcătuire  un  judecător  din  fiecare  stat  membru,  astfel  încât  toate  sistemele  juridice  
naţionale   din   cadrul   UE   sunt   reprezentate.   Cu   toate   acestea,   din   motive   de   eficienţă,   Curtea  
funcţionează   rar   în   structură   completă.   De   obicei,   Curtea   se   întruneşte   în   „Marea   Cameră"   cu  
numai  13  judecători  sau  în  camere  de  cinci  sau  trei  judecători.  

Curtea   este   asistată   de   opt   „avocaţi   generali".   Rolul   acestora   este   să   îşi   susţină   punctele   de  
vedere  în  cazurile  înaintate  Curţii  spre  soluţionare.  Pledoariile  trebuie  susţinute  public  şi  trebuie  
să  fie  imparţiale.  

Judecătorii  şi  avocaţii  generali  sunt  persoane  a  căror  imparţialitate  nu  poate  fi  pusă  la  îndoială.  
Ei   deţin   calificările   sau   competenţele   necesare   pentru   a   fi   numiţi   în   cele   mai   înalte   funcţii  
juridice  din  ţările  lor  de  origine.  Aceştia  sunt  numiţi  la  Curtea  de  Justiţie  prin  acordul  comun  al  
guvernelor  statelor  membre  UE.  Fiecare  este  numit  pentru  un  mandat  de  şase  ani,  care  poate  fi  
reînnoit.  

Pentru  a  ajuta  Curtea  de  Justiţie  să  facă  faţă  numărului  mare  de  cazuri  înaintate  spre  soluţionare  
şi   pentru   a   oferi   protecţie   juridică   sporită   cetăţenilor,   în   1988   a   fost   creat   un   Tribunal.   Acest  
tribunal   (care   funcţionează   pe   lângă   Curtea   de   Justiţie)   este   responsabil   pentru   pronunţarea  
sentinţelor  în  anumite  cazuri,  în  special  acţiuni  intentate  de  persoane  fizice,  companii  şi  unele  
organizaţii,   şi   cazuri   care   se   încadrează   în   dreptul   concurenţei.   Acest   tribunal   are   în   alcătuire  
câte  un  judecător  din  fiecare  stat  membru  UE.  

Tribunalul   Funcţiei   Publice   al   Uniunii   Europene   se   pronunţă   în   litigiile   apărute   între   Uniunea  
Europeană   şi   funcţionarii   acesteia.   Acest   tribunal   este   alcătuit   din   şapte   judecători   şi  
funcţionează  pe  lângă  Tribunal.  

Curtea   de   Justiţie,   Tribunalul   şi   Tribunalul   Funcţiei   Publice   au   câte   un   preşedinte   ales   de  

judecători  pentru  un  mandat  de  trei  ani  care  poate  fi  reînnoit.    

Ce  face  Curtea?  

42
Curtea  pronunţă  sentinţe  în  cazurile  care  îi  sunt  înaintate  spre  soluţionare.  Cele  cinci  tipuri  de  
cazuri  întâlnite  frecvent  sunt:  

1.  cereri  prealabile  pentru  pronunţarea  unei  hotărâri  preliminare;  

2. acţiuni  intentate  pentru  neîndeplinirea  obligaţiilor;  
3. acţiuni  în  anulare;  
4. acţiuni  în  constatarea  abţinerii  de  a  acţiona;  
5. acţiuni  în  despăgubiri.  
Acţiunile  sunt  detaliate  în  continuare.  

1. Procedura  de  pronunţare  a  unei  hotărâri  preliminare  

Instanţele  naţionale  din  fiecare  stat  membru  UE  sunt  responsabile  pentru  aplicarea  
corespunzătoare  a  legislaţiei  comunitare  în  statul  respectiv.  Dar  există  riscul  ca  instanţele  din  
diferite  ţări  să  interpreteze  legislaţia  comunitară  în  moduri  diferite.  

„Procedura  de  pronunţare  a  unei  hotărâri  preliminare"  are  rolul  de  a  preîntâmpina  acest  lucru.  
Dacă  o  instanţă  naţională  are  îndoieli  cu  privire  la  interpretarea  sau  valabilitatea  unei  legi  
comunitare,  aceasta  poate  şi,  în  anumite  cazuri,  este  obligată,  să  solicite  opinia  Curţii  de  Justiţie.  
Această  opinie  este  furnizată  sub  forma  unei  „proceduri  de  pronunţare  a  unei  hotărâri  
preliminare".  

2. Acţiuni  intentate  pentru  neîndeplinirea  obligaţiilor  

Comisia   poate   demara   acest   proces   în   cazul   în   care   consideră   că   un   stat   membru   nu   îşi  
îndeplineşte  obligaţiile  prevăzute  de  legislaţia  comunitară.  Acest  proces  poate  fi  demarat  şi  de  
un  alt  stat  membru  UE.  

În  ambele  cazuri,  Curtea  investighează  acuzaţiile  şi  se  pronunţă.  Dacă  se  constată  veridicitatea  
acuzaţiilor   aduse   statului   membru   respectiv,   acesta   are   obligaţia   de   a   remedia   situaţia   de  
îndată.  În  cazul  în  care  constată  că  statul  membru  nu  a  respectat  sentinţa  pronunţată,  Curtea  
poate  impune  plata  unei  amenzi.  

3. Acţiuni  în  anulare  

Dacă  un  stat  membru,  Consiliul,  Comisia  sau  (în  anumite  condiţii)  Parlamentul  consideră  că  o  
anumită  lege  comunitară  este  ilegală,  acesta  poate  solicita  Curţii  anularea  legii  în  cauză.  

Aceste  „acţiuni  în  anulare"  pot  fi  folosite  şi  de  persoanele  fizice  care  doresc  să  solicite  Curţii  
anularea  unei  anumite  legi  deoarece  le  afectează  în  mod  direct  şi  negativ.  

În  cazul  în  care  constată  că  legea  respectivă  a  fost  adoptată  incorect  sau  nu  are  un  temei  corect  
în  dispoziţiile  tratatelor,  Curtea  poate  declara  legea  nulă  şi  neavenită.  

4. Acţiuni  în  constatarea  abţinerii  de  a  acţiona  

Tratatul  prevede  că  Parlamentul  European,  Consiliul  şi  Comisia  au  obligaţia  de  a  adopta  anumite  
decizii   în   anumite   situaţii.   În   caz   contrar,   statele   membre,   celelalte   instituţii   UE   şi   (în   anumite  
situaţii)  pesoanele  fizice  sau  societăţile  comerciale  pot  înainta  o  plângere  prin  care  solicită  Curţii  
consemnarea  în  mod  oficial  a  abţinerii  de  a  acţiona.  

43
5. Acţiuni  în  despăgubiri  

Orice   persoană   sau   societate   comercială   care   a   suferit   daune   în   urma   unei   acţiuni   sau   a   unei  
lipse   de   acţiune   din   partea   Comunităţii   ori   a   funcţionarilor   acesteia   poate   intenta   o   acţiune  
pentru  plata  unor  despăgubiri  în  faţa  Tribunalului  de  Primă  Instanţă.  
Cum  este  organizată  activitatea  Curţii?  
Cazurile  sunt  prezentate  la  registratură  şi  pentru  fiecare  caz  este  numit  un  anumit  judecător  şi  
un  avocat  general.  
Procedura  care  urmează  are  loc  în  două  etape:  în  scris  şi  apoi  sub  formă  verbală.  

În  prima  etapă,  toate  părţile  implicate  prezintă  declaraţii  scrise  şi  judecătorul  numit  pentru  cazul  
respectiv  întocmeşte  un  raport  unde  rezumă  aceste  declaraţii  şi  temeiul  legal  al  cazului.  
Urmează   etapa   a   doua   -­‐   audierea   publică.   În   funcţie   de   importanţa   şi   complexitatea   cazului,  
audierea  poate  avea  loc  în  faţa  unui  complet  alcătuit  din  trei,  cinci  sau  13  judecători  sau  înaintea  
Curţii  reunite.  La  audiere,  avocaţii  părţilor  îşi  prezintă  cazul  în  faţa  judecătorilor  şi  a  avocatului  
general,  care  le  pot  adresa  întrebări.  Avocatul  general  îşi  susţine  punctul  de  vedere,  după  care  
judecătorii  deliberează  şi  pronunţă  sentinţa.  Aceasta  nu  urmează  neapărat  punctul  de  vedere  al  
avocatului  general.  
Sentinţele  Curţii  se  adoptă  cu  majoritate  şi  se  pronunţă  în  cadrul  unei  audieri  publice.  Punctele  
de  vedere  divergente  nu  se  comunică.  Deciziile  sunt  publicate  în  ziua  pronunţării  lor.  
Procedura   Tribunalului   de   Primă   Instanţă   este   similară,   cu   excepţia   susţinerii   punctului   de  
vedere  al  avocatului  general.  

5. Curtea  de  Conturi  Europeană  

Curtea  de  Conturi  a  fost  înfiinţată  în  1975.  Sediul  este  la  Luxemburg.  Misiunea  Curţii  este  de  a  
verifica   dacă   fondurile   UE   sunt   administrate   corespunzător,   astfel   încât   cetăţenii   Uniunii   să  
obţină  valoare  maximă  în  schimbul  banilor.  Curtea  are  dreptul  de  a  verifica  orice  persoană  sau  
organizaţie  care  lucrează  cu  fonduri  UE.  
Curtea  are  un  membru  din  fiecare  stat  membru  UE,  numit  de  Consiliu  pentru  un  mandat  de  şase  
ani  care  poate  fi  reînnoit.  Membrii  îl  aleg  pe  unul  dintre  ei  ca  preşedinte  pentru  un  mandat  de  
trei  ani  care  poate  fi  reînnoit.  Vitor  Manuel  da  Silva  Caldeira  (Portugalia)  a  fost  ales  preşedinte  în  
ianuarie  2008.  
Ce  face  Curtea?  

Rolul  principal  al  Curţii  este  de  a  verifica  dacă  bugetul  UE  este  aplicat  corect  -­‐  cu  alte  cuvinte,  
dacă  veniturile  şi  cheltuielile  UE  sunt  obţinute,  cheltuite  şi  înregistrate  legal  şi  de  a  asigura  un  
management  financiar  sănătos.  Prin  urmare,  activitatea  curţii  reprezintă  o  garanţie  a  faptului  că  
sistemul  UE  funcţionează  în  mod  economic,  eficient,  efectiv  şi  transparent.  

44
Pentru   a-­‐şi   îndeplini   atribuţiile,   Curtea   poate   investiga   documentele   aparţinând   oricărei  
persoane   sau   organizaţii   care   lucrează   cu   veniturile   sau   cheltuielile   UE.   Curtea   efectuează  
frecvent  controale  la  faţa  locului.  Constatările  sale  sunt  consemnate  în  rapoarte,  care  aduc  orice  
problemă  existentă  în  atenţia  Comisiei  şi  a  guvernelor  statelor  membre  UE.  

Pentru   a-­‐şi   îndeplini   activitatea   în   mod   eficient,   Curtea   de   Conturi   trebuie   să   rămână   complet  
independentă  de  celelalte  instituţii,  păstrând,  în  acelaşi  timp,  legătura  cu  acestea.  

Una   dintre   funcţiile   esenţiale   ale   Curţii   de   Conturi   este   de   a   susţine   activitatea   Parlamentului  
European   şi   a   Consiliului   prin   prezentarea   anuală   a   unui   raport   de   audit   pentru   anul   financiar  
anterior.  Parlamentul  examinează  acest  raport  în  detaliu  înainte  de  a  hotărî  dacă  aprobă  sau  nu  
modul  în  care  Comisia  a  gestionat  bugetul.  În  caz  afirmativ,  Curtea  de  Conturi  trimite  Consiliului  
şi   Parlamentului   şi   o   declaraţie   prin   care   confirmă   că   banii   contribuabililor   europeni   au   fost  
utilizaţi  în  mod  adecvat.  

În  sfârşit,  Curtea  informează  cetăţenii  cu  privire  la  rezultatele  activităţii  sale  prin  rapoarte  care  
tratează  subiecte  de  interes  deosebit.  

Cum  este  organizată  activitatea  Curţii?  

Curtea  de  Conturi  are  aproximativ  800  de  angajaţi,  inclusiv  traducători  şi  administratori,  precum  
şi   auditori.   Auditorii   sunt   împărţiţi   în   „grupuri   de   audit".   Aceştia   pregătesc   rapoarte   preliminare  
pe  baza  cărora  Curtea  adoptă  decizii.  
Auditorii   efectuează   frecvent   controale   la   sediul   altor   instituţii   UE,   în   statele   membre   şi   în   orice  
ţară  care  primeşte  ajutoare  din  partea  UE.  De  fapt,  deşi  activitatea  curţii  are  legătură  în  cea  mai  
mare   măsură   cu   banii   de   care   este   responsabilă   Comisia,   peste   80%   din   cheltuielile   UE   sunt  
administrate  de  autorităţile  naţionale.  

Curtea   de   Conturi   nu   deţine   puteri   legale.   Dacă   auditorii   descoperă   fraude   sau   nereguli,   aceştia  
informează  OLAF  -­‐  Oficiul  European  de  Luptă  Antifraudă.  

45
 EXERCIŢII  

Test  

1.  Cine  a  fost  primul  preşedinte  al  Înaltei  Autorităţi  a  Cărbunelui  şi  Oţelului  ?  

2. Când  se  sărbătoreşte  "Ziua  Europei"?  Argumentaţi  răspunsul.  

3.  Prezentaţi  structura  instituţională  a  Comunităţii  Europene  a  Cărbunelui  şi  Oţelului.  

4.  Prezentaţi  evoluţia  istorică  a  denumirii  instituţiei  interguvernamentale.  

5. Enunţaţi  cele  3  momente  ale  perfecţionării  instituţiilor  UE.  

6.  Precizaţi  care  este  diferenţa  dintre  conceptul  de  instituţie  a  UE  şi  cel  de  organ  tehnic  
auxiliar.  

7. Câte  state  fac  parte  din  UE?  

a) 10;  
b) 15;  
c) 25;  
d) 28.  

8. Uniunea  Europeană  este:  

a) organizaţie  internaţională  (OI);  
b) OI  deschisă;  
c) OI  închisă;  
d) OI  regională.  

9. Turcia  şi  Croaţia  vor  intra  în  UE  la  1  ianuarie  2012.  DA/NU  

10. Marea  Britanie  a  devenit  membră  a  UE  în  anul:  

a) 1961;  
b) 1963;  
c) este  stat  fondator;  
d) 1973.  

11. În  anul  1986,  au  devenit  membre  ale  CE:  

a) Austria;  
b) Norvegia;  
c) Suedia;  
d) Finlanda;  
e) Grecia;  
f) Spania.  

12. Comunităţile  Europene  aveau  personalitate  juridică.  

a) adevărat;  
b) fals.  

46
 c) numai  Comunitatea  Europeană  avea  personalitate  juridică.  

13. Personalitatea  juridică  aparţine:  

a) CE;  
b) instituţiilor  CE;  
c) UE;  
d) CEEA;  

14. În  prezent,  UE  are  3  piloni:  CEE&CEEA,  PESC  şi  JAI.  DA/NU.  Argumentaţi  răspunsul.  

15. Jurisprudenţa  CJUE  este  izvor  nescris.  DA/NU.  

16. Distribuirea  responsabilităţilor  celor  4  instituţii  ale  UE:  

a) se  suprapune  schemei  statice  moştenită  de  la  Montesquieu;  
b) nu  se  suprapune  schemei  statice  moştenită  de  la  Montesquieu;  
c)  se  suprapune  parţial  schemei  statice  moştenită  de  la  Montesquieu.  

17. Consiliul  European:  

a) este  o  instituţie  a  UE;  
b) este  o  entitate  a  UE;  
c) este  o  entitate  politică.  

18. Funcţionarea  Consiliului  presupune  analiza:  

a) instituţiei  preşedinţiei;  
b) organelor  auxiliare;  
c) analiza  structurii  ordinii  de  zi  a  şedinţelor:  partea  A  şi  partea  B.  

19. Consiliul  European  este  alcătuit  din:  

a) şefii  statelor  membre  ale  Uniunii  Europene;  
b) şefii  guvernelor  statelor  membre  ale  Uniunii  Europene;  
c) miniştrii  afacerilor  externe  ai  statelor  membre  ale  Uniunii  Europene.  

20. Tratatul  de  la  Bruxelles  (1965)  a  unificat:  

a) instituţiile  Comunităţilor  Europene;  
b) Comunităţile  Europene;  
c) organele  Comunităţilor  Europene.  

47
Alcătuiţi  fişa  hotărârii  Plaumann  

Cauza:  

Hotărârea  din  data  de:  

Părţile:  

Cuvinte  cheie:  

Obiectul:  

Situaţia  de  fapt:  

Dreptul  UE  în  speţă:  Principiul/principiile  

formulate  de  CJCE:  

Paragraful/paragrafele  relevante:  

48
 HOTĂRÂREA DIN 24.10.1962 - CAUZA C-25/62

avocat general: domnul K. Roemer,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunţă prezenta

Hotărâre

I - Cu privire la acţiunea în anulare

Cu privire la admisibilitate
Având în vedere că, în temeiul articolului 173 al doilea paragraf din Tratatul CEE,
„orice persoană fizică sau juridică poate formula [...] o acţiune împotriva deciziilor [...]
care, deşi luate sub aparenţa [...] unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în
mod direct si individual”;

că pârâta susţine că termenii „altă persoană5’ care apar în acest paragraf nu se referă la
statele membre considerate în calitatea lor de putere publică şi că, prin urmare,
particularii nu au dreptul să introducă o acţiune în anulare împotriva deciziilor
Comisiei sau ale Consiliului adresate unor asemenea destinatari;

că articolul 173 al doilea paragraf din tratat admite, cu toate acestea, acţiunea
particularilor împotriva deciziilor adresate unei „alte persoane” şi care i-ar privi în
mod direct şi individual, dar că acest articol nu precizează şi nici nu limitează
domeniul de aplicare al acestor termeni;

că litera şi sensul gramatical al dispoziţiei citate anterior justifică interpretarea cea mai
largă:

ca, de altfel, dispoziţiile din tratat privind dreptul jusîiţiabililor de a exercita o acţiune
nu pot fi interpretate în mod restrictiv;

că. prin urmare, în tăcerea tratatului, nu se poate prezuma o limitare în această

privinţă;

că. în consecinţă, teza pârâtei nu poate fi considerată întemeiată;

având în vedere că pârâta susţine, în plus, că decizia atacată este, prin însăşi natura sa,
un regulament adoptat sub forma unei decizii individuale şi că, pentru acest motiv,
precum în cazul actelor normative de aplicabilitate generală, nu poate face obiectul
unei acţiuni exercitate de particulari;

că totuşi din articolele 189 şi 191 din Tratatul CEE rezultă că decizia se caracterizează
prin numărul limitat de destinatari cărora li se adresează: că. pentru

1-2

49
 PLAUMANN/CXJMISIA CEE

a stabili dacă este vorba sau nti de o decizie, se impune să se examineze dacă actul
respectiv priveşte subiecte determinate;

că decizia litigioasă a fost adresată guvernului Republicii Federale Germania şi îi refuză

acestuia acordarea autorizării de suspendare parţială a taxelor vamale aplicate anumitor
produse importate din ţări terţe;

că, în consecinţă, actul atacat trebuie să fie considerat o decizie care priveşte un subiect
determinat şi care nu are efecte obligatorii decât în privinţa acestuia;

având în vedere că, în conformitate cu articolul 173 al doilea paragraf din tratat, particularii
pot formula o acţiune în anulare împotriva deciziilor care, deşi se adresează unei alte
persoane, îi privesc în mod direct şi individual, dar că, în speţă, pârâta contestă faptul că
decizia în litigiu o priveşte pe reclamantă în mod direct şi individual;

că se impune să se examineze, în primul rând, dacă cea de a doua condiţie de admisibilitate

este îndeplinită, deoarece, în cazul în care decizia în cauză nu o priveşte în mod individual
pe reclamantă, devine superfluu a analiza dacă aceasta o afectează în mod direct;

că alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le priveşte în mod
individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calităţi care le
sunt specifice sau a unei situaţii de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă
persoană şi, ca urmare a acestui fapt, le individualizează intr-un mod analog celui al
destinatarului;

că, în speţă, decizia contestată o afectează pe reclamantă în calitate de importator de

clementine, cu alte cuvinte, în considerarea unei activităţi comerciale care poate fi
exercitată oricând de orice subiect şi care nu este, aşadar, de natură să o caracterizeze în
raport cu decizia atacată intr-un mod analog cu destinatarul;

pentru aceste motive, se impune ca prezenta acţiune în anulare să fie declarată inadmisibilă.

II - Cu privire la acţiunea îu despăgubiri

Cu privire la admisibilitate
având în vedere că pârâta susţine că, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) litera (d)
din Regulamentul de procedură, concluziile prezentei acţiuni, fiind formulate pentru prima
dată în replică, au fost prezentate tardiv şi nu sunt admisibile;

că totuşi, în cererea introductivă, reclamanta a inclus o cerere de constatare având ca obiect

prejudiciul eventual rezultând din decizia atacată; că, în cadrul

1-3

50
 HOTĂRÂREA DIN 24.10 1962 - CAUZA C-25/62

procedurii scrise şi orale, reclamanta a precizat obiectul acestei cereri şi a evaluat cuantumul
respectivului prejudiciu;

că. prin urmare, concluziile acţiunii în despăgubiri pot fi considerate o dezvoltare admisibilă a
celor conţinute în cererea introductivă: rezultă, aşadar, că acestea sunt admisibile, în
conformitate cu articolul 38 alineatul (1) litera (d) citat anterior.

Cu privire la fond
Având în vedere că reclamanta, în concluziile formulate, solicită plata unor despăgubiri al
căror cuantum corespunde valorii taxelor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri pe care
aceasta a trebuit să le plătească, în urma deciziei împotriva căreia a formulat, în acelaşi timp, o
acţiune în anulare;

că, în aceste condiţii, se impune a constata că prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a
suferit se întemeiază pe această decizie şi că acţiunea în despăgubiri vizează, în realitate,
înlăturarea efectelor juridice pe care decizia contestată le-a produs în privinţa reclamantei:

având în vedere că, în speţă, decizia atacată nu a fost anulată:

că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare
de prejudicii în privinţa celor cărora li se adresează; că aceştia din urmă nu pot pretinde,
aşadar, daune interese ca minare a acestui act;

că, pe calea unei acţiuni în despăgubiri, Curtea nu poate să decidă luarea unor măsuri care ar
înlătura efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată;

rezultă, aşadar, că acţiunea reclamantei trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată.

III - Cu privire la cheltuielile de judecată

Având în vedere că, în conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de
procedură, partea care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată:

că reclamanta, care a căzut în pretenţii, va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată:

văzând actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după audierea pledoariilor pârtilor;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

1-4

51
 PLAUMANN/COMISIA CEE

văzând articolul 173 al doilea paragraf, articolele 176. 189. 191 şi articolul 215 al doilea
paragraf din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

văzând Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie anexat la Tratatul de instituire a

Comunităţii Economice Europene;

văzând Regulamentul de procedură al Ciuţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în special

articolul 69 alineatul (2),

CURTEA,

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, declară şi hotărăşte:

1) Respinge acţiunea în anulare ca inadmisibilă;

2) Respinge acţiunea în despăgubiri ca nefoudată;

3) Obligă reclamanta Ia plata cheltuielilor de judecată.

întocmită şi pronunţată astfel la Luxemburg, la 15 iulie 1963.

Donner Delvaux Lecourt

Hammes Rossi Trabucchi

Strauss

Citită în şedinţă publică la Luxemburg, la 15 iulie 1963.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte A. M. Donner

1-5

52
Identificaţi  următoarele  elemente  în  actul  de  mai  jos:  

-­‐ tipul  actului  (obligatoriu  sau  nu);  

-­‐ ce  fel  de  izvor  de  drept  este  (primar,  derivat  etc.)  ;  
-­‐ nr.  Celex;  
-­‐ nr.  Jurnalului  Oficial;  
-­‐ termenul  de  transpunere;  
-­‐ destinatarii;  
-­‐ data  intrării  în  vigoare.  

REGULAMENTUL «UE) NR. 1)6/2011 AL CONSILIULUI

din 1J decembrie 2010

privind alocarea posibilităţilor de pescuit in conformitate cu Protocolul li Acordul de parteneriat
intre Comunitatea FuropearU ţi Statele Federale ale Microne7iei privind pescuitul in Statele Tederate
ale Microneziei

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE. membru in cauză nu utilizează integral posibilităţile de pescuit

alocate în penoada dată. Termenul respectiv ar trebui stabilit.

având in vedere Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, in specul

articolul 4) alineatul (î).
(S) Prezentul regulament ar trebui să intre in vigoare in ziua următoare
datei publicăm In Jurnalul Oficial ai Uniunii Europene.

având in vedere propunerea Comisiei Europene.

ADOPIA PREZENTUL REGULAMENT

întrucât:

Articolul I
(I) La 7 mai 2010 a fost parafat un nou protocol (denumit in connnuare
.protocolul* *) la Acordul de partenerul intre Comunitatea (I) Posibilităţile de pescuit stabilite pnn protocolul la acord se alocă
Europeana ţi Statele lederate ale Micro neziei privind pescuitul statelor membre după cum urmează:
in Statele lederate ale Micro ne/.iei (') (denumit in continuare
.acordul"). Protocolul oferd navelor din UE posibilitatea de a (a) Tomere cu plasă pungă
pescui In apele asupra cârora Statele lederate ale Microneziei
deţin suveranitatea sau (unsdiqia in ceea ce priveşte pescuitul. Spania S nave

Franţa I navă

(b) Nave de pescuit ni paragate de suprafaţă

(2) La 1) decembrie 2010. Consiliul a adoptat Decizia 2011/116/UE (*)
privind semnarea şi aplicarea cu titlu provizoriu a protocolului. Spania 12 nave

(l) Metoda de alocare a posibilităţilor de pescuit intre statele membre ar (2) lâră a aduce atingere acordului şi protocolului, se aplică Regulamentul
trebui definita pentru perioada de cinci ani prevâzutâ la amcolul (CE) nr. 1006/2008.
1) din protocol, cât şi pentru perioada de aplicare provizorie a
acestuia.
()) în cazul In care cererile de autorizaţie de pescuit din partea
statelor membre menţionate la alineatul (I) nu
(4) in conformitate cu articolul 10 alineatul (I) din Regula meritul (CE) epuizează posibilităţile de pescuit stabilite pnn protocol. Comisia ia in
nr. 1006/2008 al Consiliului din 29 septembrie 2008 privind considerare ceren de autorizaţii de pescuit din partea oncâmi alt stat
autorizaţiile pentru activităţile de pescuit ale navelor de pexuit membru in conformitate cu
comunitare in afara apelor comunitare şi accesul navelor ţarilor articolul 10 din Regulamentul (CE) nr. 1006/2008.
terţe in apele comunitare (’). in cazul In care posibilităţile de
pescuit prevăzute la alineatul (I) nu sunt unhzate integral.
Comisia ar trebui si informeze statele membre vizate. Absenţa
Termenul la care se face referire la articolul 10 alineatul (I) din
unui răspuns Intr-un termen care urmea7â sâ fie stabilit de
regulamentul respectiv sc stabileşte la 10 zile lucrătoare.
Consiliu se consideri ci echivalează cu confirmarea faptului că
navele statului

Articolul 2
O io L 151. 6.6 2006. p. J. Prezeniul regulament intră In vigoare in ziua următoare datei publicăm in
(*) A le vedea pagina I din prezentul |unul Oficul /umalui oficial al Uniunii Europene.
(*) JO L 28b. 29 10 2008. p U

53
Prezentul regulament este obligatoriu in toate elementele sale ţi se aplici direct in toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles. 1J decembrie 2010.

Pentru  Consiliu  
PrrţeJinteU  K
PtCIIRS  

54
 Temă:  

1.  Care   sunt   elementele  

constitutive  ale  unei   organizaţii   internaţionale  
interguvernamentale?  
2. Ce  tip  de  organizaţie  internaţională  era  CECO?  
3. Ce  principii  ale  viitoarei  colaborări  se  desprind  din  Planul  Schuman?  
4. Ce  soluţii  prevede  Tratatul  de  la  Nisa  în  Protocolul  anexat  cu  privire  la  expirarea  TCECO?  

55
 Teme  de  cercetare:  

-­‐ R.  Schuman,  J.  Monnet,  K.  Adenauer  -­‐  trei  dintre  părinţii  fondatori  ai  Europei.  
-­‐ Eşecul  Planului  Pleven  în  constituirea  Comunităţii  Europene  de  Apărare  (1954).  
-­‐ Eşecul  Planurilor  Fouchet  din  anii  '60.  

56
 BIBLIOGRAFIE  

Culegeri  de  jurisprudentă:  

-­‐ Sergiu  Deleanu;  G.  Fabian;  C.F.  Costaş;  B.  loniţă,  „Curtea  de  Justiţie  Europeană.  Hotărâri  comentate",  
Editura  Wolters  Kluwer,  Bucureşti,  2007.  

Site-­‐uri:  
-­‐ www.europa.eu  -­‐  Uniunea  Europeană.  

BIBLIOGRAFIE  RECOMANDATĂ  
Doctrină:  
-­‐ Ferreol,  Gilles,  „Dicţionarul  Uniunii  Europene",  Ed.  Polirom,  laşi,  2001;  
-­‐ Roxana-­‐Mariana  Popescu,  Augustina  Dumitraşcu,  „Dreptul  Uniunii  Europene.  Sinteze  şi  aplicaţii",  
Editura  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2015;  

Reviste  de  specialitate:  

-­‐ Revista  Română  de  Drept  European.  

Legislaţie:  
-­‐ Constituţia  României,  republicată  (2003).  

-­‐ Tratatele  UE  

Site-­‐uri:  
-­‐ www.curia.europa.eu  -­‐  Curtea  de  Justiţie  a  Uniunii  Europene;  
-­‐ www.ena.lu  -­‐  European  Navigator.  

57
 CUPRINS  

OBIECTIVELE  CURSULUI  ...................................................................................................................................................  2  

ABREVIERI  ........................................................................................................................................................................  4  

PLAN  ................................................................................................................................................................................  5  

UNITATEA  DE  ÎNVĂŢARE  NR.  I  .........................................................................................................................................  6  

ISTORICUL  UNIUNII  EUROPENE  .......................................................................................................................................  6  

UNITATEA  DE  ÎNVĂŢARE  NR.  II  ......................................................................................................................................  10  

EXTINDEREA  UNIUNII  EUROPENE  ..................................................................................................................................  10  

1...............................................................................................................................................................  
EXTINDEREA  CE  DE  LA  6  LA  15  STATE  MEMBRE  ....................................................................................................................  10  
2. PARTICULARITĂŢILE  PROCESULUI  DE  EXTINDERE  DE  LA  15  LA  27  STATE  MEMBRE.  ROMÂNIA  ÎN  PROCESUL  DE  ADERARE  LA  
UNIUNEA  EUROPEANĂ.  ACTUALE  STATE  CANDIDATE  ..............................................................................................................  12  
A. Consideraţii  generale  .................................................................................................................................  12  
B. Delimitări  conceptuale  ...............................................................................................................................  13  
C. Principiile  negocierii  cu  Uniunea  Europeană  .............................................................................................  13  
D. Purtarea  negocierilor  de  aderare  ...............................................................................................................  14  
E. Cadrul  instituţional  intern  creat  învederea  negocierii  aderării  României  la  Uniunea  Europeană  ...........  15  
a. Consiliul  de  asociere  .............................................................................  15  
b. Comitetul  de  Asociere  România  -­‐  UE  ....................................................  15  
c. Comitetul   Parlamentar   Mixt   de   Asociere   România   -­‐   UE
  15  
F. Instituţiile  comunitare  care  au  atribuţii  în  materia  negocierii  aderării  statelor  candidate  la  Uniunea  
Europeană  ..........................................................................................................................................................  15  
G. Structura  Tratatului  de  aderare  a  României  la  UE  ....................................................................................  16  
UNITATEA  DE  ÎNVĂŢARE  NR.  III  .....................................................................................................................................  24  

DREPTUL  UNIUNII  EUROPENE  .......................................................................................................................................  24  

1. IZVOARELE  DREPTULUI  COMUNITAR  EUROPEAN  ..............................................................................................................  24  
A. CLASIFICARE  .........................................................................................................................................................  24  
B. IERARHIE  ..............................................................................................................................................................  24  
C. DEFINIŢIILE  IZVOARELOR  DREPTULUI  UE  ......................................................................................................................  25  
2. APLICABILITATEA  DREPTULUI  COMUNITAR  EUROPEAN  ÎN  DREPTUL  INTERN  AL  STATELOR  MEMBRE  ..............................................  27  
UNITATEA  DE  ÎNVĂŢARE  NR.  IV  .....................................................................................................................................  29  

ARHITECTURA  INSTITUŢIONALĂ  A  UNIUNI  EUROPENE  .................................................................................................  29  

1. PARLAMENTUL  EUROPEAN  .....................................................................................................................................  30  
2. CONSILIUL  ..........................................................................................................................................................  33  
3. COMISIA  EUROPEANĂ  ...........................................................................................................................................  38  
4. CURTEA  DE  JUSTIŢIE  ................................................................................................................................................  42  
5. CURTEA  DE  CONTURI  EUROPEANĂ  .............................................................................................................................  44  

EXERCIŢII  ........................................................................................................................................................................  46  

BIBLIOGRAFIE  ................................................................................................................................................................  57  

CUPRINS  ........................................................................................................................................................................  58  

58