PROCEDURĂ CIVILĂ – CURS 11 – 21.12.

2016

TERŢII. INTERVENŢIA VOLUNTARĂ. INTERVENŢIA

FORŢATĂ

 Cine sunt terţii ?

Puţin am mai vorbit despre terţi şi atunci când am vorbit despre principii – obligaţiile terţilor în
legătură cu desfăşurarea procesului. Când spunem „terţi” ne gândim la persoane care sunt în
afara cadrului procesual – cei care nu au nicio legătură cu procesul. Terţii despre care am vorbit
la principii sunt totuşi nişte terţi care pot să aibă o legătură cu procesul. Textul care se referă la
obligaţiile terţilor, art. 11 CPC prevede: „Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să
sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei
obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este
cazul, a unor daune-interese.” – aceştia sunt nişte terţi care, deşi nu sunt părţi în proces, pot să
fie implicaţi, de exemplu în administrarea unor probe, atunci când instanţa solicită unor instituţii
să trimită la dosar nişte date/informaţii/copii de pe înscrisuri/registrele pe care le ţin aceste
instituţii/să permită accesul unui expert; de exemplu, într-un proces de grăniţuire sau de
revendicare, poate că expertul topograf care se deplasează la faţa locului are nevoie să intre şi pe
terenul unei persoane, al unui vecin, care nu este parte în proces – acest vecin este terţ faţă de
proces, dar are nişte obligaţii în legătură cu procesul, pentru că trebuie să-i permită expertului
accesul, ca să poată fi administrată proba cu expertiza.

Deci, iată că există patru categorii de terţi:

 Terţii care nu au nicio legătură cu procesul

 Terţii în sensul art. 11 CPC, care pot să aibă legătură cu procesul, dar fără a deveni părţi, de
exemplu pe administrarea unor probe

 Terţii despre care vom vorbi astăzi, care sunt nişte persoane care nu participă la proces de la
bun început. Ei intervin voluntar în proces, formulând nişte cereri incidentale, prin care fie
formulează nişte pretenţii proprii – şi atunci vorbim de intervenţia principală –, fie doar vin ca să
sprijine apărarea reclamantului sau a pârâtului sau a altor terţi deja interveniţi în proces – când
vorbim de intervenientul accesoriu –; aici vorbim despre cei care din proprie voinţă vin să
participe într-un proces pendent şi din terţi propriu-zişi ei vor deveni părţi, numai că nu devin
părţi prin formularea cererii de chemare în judecată, ci prin formularea acelor cereri pe care
Codul de procedură civilă le permite să le formuleze ca să devină părţi.
1
Page
 Terţii introduşi forţat în proces de părţile deja existente – reclamantul, pârâtul sau alţi terţi
care au intervenit voluntar sau au fost deja introduşi forţat de părţile din proces, fie de instanţă
din oficiu.

 Acele persoane care nu sunt părţi în proces în temeiul cererii de chemare în judecată care
sesizează instanţa, dar devin părţi în proces, pentru că intervin voluntar sau sunt introduşi forţat,
iar hotărârea îşi produce faţă de aceştia efectul obligatoriu.

Dacă ne uităm la efectele hotărârilor judecătoreşti, respectiv la art. 435 CPC, care se
referă la obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii: „(1) Hotărârea judecătorească este
obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.” – aceşti terţi, care intervin
într-un proces pendent, devin părţi. Devenind părţi, faţă de ei hotărârea îşi produce efectul
obligatoriu, asta însemnând că, dacă este vorba despre o acţiune în realizare, aceasta va putea fi
pusă în executare silită şi împotriva lor; de asemenea, împotriva lor se va putea invoca autoritatea
de lucru judecat.

Alin. (2) al art. 435 vorbeşte despre opozabilitatea hotărârii: „Hotărârea este opozabilă
oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada
contrară.” – aceştia sunt terţii care rămân străini de proces, fără a interveni, iar lor le va fi
opozabilă hotărârea, aşa cum spune alin. (2), atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada
contrară; desigur că nu ar putea să conteste cineva o hotărâre judecătorească pur şi simplu – de
exemplu, în materie de drepturi reale, am văzut la transmisiunea calităţii procesuale cu titlu
individual, că, chiar dacă terţul nu este introdus în proces, hotărârea îi este opozabilă dacă el nu
face dovada că a dobândit dreptul cu bună-credinţă; opozabilă înseamnă că tu nu ai fost parte în
proces şi nu are caracter obligatoriu, deci nu va putea fi pusă în executare împotriva ta, dar ţi se
poate cere să respecţi hotărârea, iar dacă tu o conteşti, va trebui să faci dovada contrară.

Deci iată că aceşti terţi despre care vorbim nu sunt cei de la art.435 alin. (2), pentru că
aceia rămân străini de proces – pot să aibă în anumite circumstanţe legătură cu hotărârea,
pentru că la un moment-dat hotărârea poate fi invocată împotriva lor. Noi vorbim de terţii care
devin părţi în proces şi faţă de ei, tocmai pentru că au devenit părţi, hotărârea îşi va produce acest
efect obligatoriu prevăzut de art. 435 alin. (1) CPC. Acesta este şi motivul pentru care intervin în
proces, pentru că doresc să rezolve, în cadrul aceluiaşi proces, şi alte diferite tipuri de cereri.

Cererile prin care se realizează intervenţiile sunt cereri incidentale şi trebuie formulate în
cadrul unui proces pendente, astfel că instanţa trebuie să fie deja sesizată de cineva printr-o
cerere de chemare în judecată şi terţul, fie că intervine voluntar, fie că este introdus forţat, în
acest proces pendent1...
2

1
Ce înseamnă proces pendent este o altă chestiune. De exemplu, dacă procesul este suspendat, poate fi formulată
Page

o cerere de intervenţie din partea unui terţ ? Poate terţul, de exemplu, să intervină pe cale principală şi să ceară
repunerea pe rol ? Acest lucru îl vom vedea atunci când vom discuta despre suspendare şi despre perimare.
 Raţiunea pentru care aceşti terţi intervin voluntar sau forţat este că ei formulează nişte
cereri care au legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar aceasta este cea de-a doua
condiţie. O să vedem care este această legătură, în funcţie de cererea de intervenţie formulată,
dar este normal să existe această legătură, pentru că de aceea sunt cereri incidentale2. La fel ca şi
în cazul cererii reconvenţionale, şi aici trebuie să existe o legătură între cererea incidentală şi
cererea principală, aceea de chemare în judecată şi vom vedea că fiecare intervenţie trebuie să
justifice un interes, dar, aşa cum ştim, interesul este o condiţie generală de exercitare a acţiunii
civile şi trebuie să-l verificăm în cadrul fiecărei acţiuni civile – cererea de chemare în judecată
este doar unul dintre mijloacele ce compun acţiunea civilă, iar aceste cereri incidentale sunt un
alt mijloc ce compun noţiunea generală de acţiune civilă. Aşadar, condiţia interesului va fi
verificată în cazul fiecăreia dintre aceste cereri.

INTERVENŢIILE VOLUNTARE
Vin nişte terţi şi spun că ei vor să devină părţi în proces, iar ei pot să facă acest lucru pe
două căi:

 Pe calea intervenţiei principale

 Pe calea intervenţiei accesorii

INTERVENŢIA PRINCIPALĂ este acea intervenţie prin care terţul formulează nişte
pretenţii proprii faţă de părţile procesului. El ar putea să le formuleze pe cale separată, printr-
o cerere de chemare în judecată, într-un alt proces în care el este reclamant şi pârâţi sunt
reclamantul şi pârâtul din procesul iniţial – în acest caz, dacă terţul ar formula separat o astfel de
cerere, părţile ar putea solicita conexarea. Astfel, pentru a se evita conexarea, terţul va formula
această cerere direct în procesul pendent. Tocmai pentru că este o cerere prin care terţul
formulează pretenţii proprii faţă de părţile iniţiale, aceasta trebuie să îmbrace forma cererii de
chemare în judecată şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile intrinseci şi extrinseci ale
acesteia.

INTERVENŢIA ACCESORIE, ca şi întâmpinarea, nu este o cerere prin care terţul

formulează o pretenţie faţă de părţile din proces, ci intervine doar ca să sprijine apărarea
uneia dintre părţi – nu trebuie ca acea parte să fie neapărat pârâtul, pentru că el se apără; şi
reclamantul, la rândul lui, se apără faţă de apărările formulate de pârât prin întâmpinare. Aşadar,
intervenţia accesorie poate fi făcută în favoarea oricăreia dintre părţile din proces. Mai
mult decât atât, dacă au fost introduşi între timp alţi terţi, intervenţia accesorie poate fi făcută
şi în favoarea acestora.
3

2
Am văzut şi atunci când am discutat despre cererea reconvenţională – care este tot o cerere incidentală –, că
Page

trebuie să aibă o legătură cu cererea de chemare în judecată, iar acea legătură, conform art. 209 CPC, constă în
„pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau în strânsă legătură cu aceasta”.
 INTERVENŢIA PRINCIPALĂ

Aşa cum am văzut deja, aceasta este o formă de intervenţie voluntară, prin care terţul
formulează pretenţii proprii – prin aceasta seamănă cu o veritabilă cerere de chemare în
judecată, diferenţa fiind doar aceea că nu se formulează distinct, nu este actul prin care instanţa
este sesizată în premieră, care declanşează procesul civil, ci este o cerere care este formulată în
cadrul unui proces civil deja declanşat de alţii.

Aceste pretenţii proprii se formulează faţă de părţile originare, care sunt reclamantul şi
pârâtul, solicitând pentru sine, în tot sau în parte, fie chiar dreptul dedus judecăţii, fie un drept
strâns legat de acesta3. De exemplu, într-o acţiune în revendicare, reclamantul spune că el este
proprietarul, iar pârâtul posedă bunul fără niciun drept; într-o astfel de acţiune, intervenientul ar
putea să spună că el este proprietar şi să solicite compararea titlului lui cu cel al reclamantului
din cererea iniţială şi să se constate că titlul lui este preferabil celui al reclamantului (care faţă de
cererea terţului va fi pârât) şi obligarea pârâtului la predarea bunului către el şi nu către
reclamant. Un exemplu de drept strâns legat de acesta ar putea fi o cerere conexă prin care un
terţ ar cere constatarea nulităţii absolute a titlului reclamantului – de exemplu pentru că a
încheiat o promisiune de contract cu pârâtul şi vrea să se asigure că bunul rămâne în patrimoniul
pârâtului; de pildă, reclamantul cere să se compare titlul lui cu titlul terţului, iar intervenientul
principal poate are interesul să anuleze titlul reclamantului ca să nu mai rămână nimic de
comparat.

Este o discuţie dacă aceasta ar fi o cerere de intervenţie principală – ce drept ar trebui el să

invoce ? El ar trebui să ceară, eventual, obligarea pârâtului să încheie contractul promis. Dar
pârâtul nu se opune încheierii contractului promis, numai că deocamdată fiind dreptul în litigiu,
s-ar putea chiar să ne încadrăm pe un text care nu îi permite acest lucru. Este suficient să spună
că poate formula pe cale de intervenţie principală acţiunea în constatarea nulităţii, fiind vorba de
un drept strâns legat de acesta ? Nu revendică, pentru că el nici nu e proprietar deocamdată, dar
doreşte să devină proprietar şi atunci vrea să intervină în proces ca să ceară constatarea nulităţii
absolute a titlului reclamantului. Desigur, ar putea să intervină în proces pe cale accesorie, dacă
vrea doar să sprijine apărarea pârâtului – pentru că în cazul în care titlul reclamantului este nul
într-o acţiune în revendicare, pârâtul poate să ceară doar prin întâtâmpinare, pe cale de apărare de
fond, constatarea nulităţii titlului şi ca o consecinţă, respingerea acţiunii (n-ar merita să ceară pe
cale reconvenţională decât dacă ar avea ceva de pus în situaţia anterioară, ceea ce nu prea este
cazul la o acţiune în revendicare, mai ales dacă titlul reclamantului provine de la un terţ şi nu de
la pârât). Într-un astfel de exemplu nu ar merge o intervenţie principală, deoarece este suficient
doar să-i sprijine apărarea, pentru că terţul nu invocă un drept strâns legat de cel dedus judecăţii.
4
Page

3
Art. 61 alin. (2): Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul
dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
Dacă, de exemplu, pârâtul i-ar fi constituit terţului un drept de uzufruct, atunci terţul ar putea
cere obligarea reclamantului la recunoaşterea dreptului său de uzufruct – şi acesta ar fi un caz în
care terţul ar putea să-şi valorifice un drept al său pe calea unei intervenţii principale.

În practică, majoritatea situaţiilor sunt acelea în care terţul invocă şi solicită pentru sine chiar
dreptul dedus judecăţii. Dar ar putea să fie şi un alt drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii
(de aia poate că simpla acţiune în constatarea nulităţii din exemplul de mai sus nu ar fi suficientă
pentru formularea unei intervenţii principale).

Ce înseamnă strâns legat de dreptul dedus judecăţii este o chestiune ce va fi lăsată la

aprecierea instanţei, la fel ca în cazul cererii reconvenţionale şi a celei modificatoare a cererii
iniţiale.

 REZUMAT: Este vorba de o intervenţie voluntară atunci când terţul cere o pretenţie
proprie, adică cere pentru sine chiar dreptul dedus judecăţii sau cere recunoaşterea unui drept
strâns legat de dreptul dedus judecăţii. Cine să-i recunoască acest drept ? – Reclamantul şi
pârâtul din cererea iniţială, care în cererea de intervenţie sunt pârâţi. (Dacă ne imaginăm cererea
de intervenţie ca fiind formulată într-un dosar distinct, intervenientul ar fi reclamant, iar
reclamantul şi pârâtul din cererea iniţială ar fi pârâţi.)

CARACTERISTICILE INTERVENŢIEI PRINCIPALE:

 Este o cerere incidentală

 Este formulată de terţ din proprie iniţiativă

 Prin această cerere formulează o pretenţie proprie

 Are o independenţă procesuală faţă de cererea principală4 - tocmai pentru că vorbim de

pretenţii proprii, care ar fi putut fi formulate şi separat, n-o să-l lăsăm pe intervenient fără cerere
numai pentru că reclamantul nu vrea să continuie procesul până la capăt (asta în exemplul de la
nota de subsol, în care reclamantul ar renunţa la judecată5).

4
Atunci când am vorbit despre cererea reconvenţională şi despre întâmpinare am spus că reconvenţionala are o
independenţă procesuală faţă de cererea principală, pentru că dacă reclamantul, de exemplu, ar renunţa la cererea
principală, cererea reconvenţională s-ar disjunge şi s-ar judeca în continuare separat – nu ar fi respinsă ca
neavenită, de exemplu/ nu va fi respinsă pe nicio excepţie.
5
Renunţarea la judecată înseamnă că se închide procesul şi nu se dă nicio soluţie, iar renunţarea la dreptul
5

subiectiv dedus judecăţii înseamnă că persoana care renunţă nu mai este titularul dreptului şi se va respinge
Page

acţiunea pe fond. (Ambele renunţări reprezintă acte de dispoziţie despre care o să mai discutăm în semestrul al II-
lea)
 CONDIŢIILE INTERVENŢIEI PRINCIPALE:

 CONDIŢIILE DE FOND: condiţiile generale ale acţiunii civile. Dintre acestea, numai
condiţia interesului este enumerată în art. 61 alin. (1) CPC, pentru că în acest caz, nu este doar
acel interes de a formula cererea de chemare în judecată, ci este vorba despre un interes
caracterizat, în sensul că are interesul să formuleze cererea în cadrul unui proces pendent –
pentru că cererea lui are acea legătură cu cererea principală, fie că vrea acelaşi drept, fie că vrea
un drept strâns legat de acesta.

La toate cererile trebuie întrunite toate cele patru condiţii ale acţiunii civile: capacitate, calitate,
interes şi formularea unei pretenţii. Dar în cazul intervenţiei principale, interesul nu este doar
acela de a exercita o acţiune civilă în justiţie, ci este interesul de a exercita această acţiune în
cadrul procesului pendent.

 Acest interes este strâns legat de condiţia specială a intervenţiei principale, care constă în
legătura dintre cererea intervenientului şi ceea ce cere reclamantul prin cererea de chemare în
judecată.

 CONDIŢIILE DE FORMĂ: trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale cererii de

chemare în judecată, tocmai pentru că este o veritabilă cerere de chemare în judecată – ar fi
putut fi formulată pe cale separată.

 Toate acele elemente de la art. 194 – 197 CPC – atât cele intrinseci, cât şi cele extrinseci. Cele
intrinseci sunt cele de art. 194; cele extrinseci sunt numărul de exemplare, de la art. 195 şi taxa
de timbru, de la art. 197 (art. 196 vorbeşte despre elementele esenţiale şi despre nulităţi exprese).

 Cererea de intervenţie voluntară NU este supusă regularizării – este greu să ne imaginăm

terţi care află despre proces încă din etapa scrisă; totuşi acest lucru este posibil, însă chiar şi aşa,
cererea nu va fi supusă regularizării, pentru că, aşa cum ştim, Legea de punere în aplicare a fost
modificată prin Legea nr. 138, prin care s-a introdus acel articol 12 indice 1 în care se spune că
incidentele nu sunt supuse regularizării. În legătură cu acest aspect au existat unele controverse,
dar noi trebuie să reţinem că CERERILE INCIDENTALE NU SE REGULARIZEAZĂ6 !!!!!
La cererile de intervenţie avem o procedură specială, care este procedura încuviinţării în
principiu – de aceea, nu va fi vorba de regularizare, ci de încuviinţare în principiu.

 Condiţiile extrinseci – numărul de exemplare: exact ca în cazul cererii de chemare în judecată,

un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare pârât din intervenţia principală;
desigur, dacă sunt pârâţi cu interese identice care sunt reprezentaţi prin acelaşi reprezentant, va fi
suficient un singur exemplar pentru toţi aceştia.
6

6
Nici cererea reconvenţională, care categoric este formulată în etapa scrisă, nici aceste cereri de intervenţie, care,
Page

teoretic, ar putea fi formulate în etapa scrisă, în măsura în care intervenientul află de timpuriu de existenţa
procesului.
Dacă cererea nu se depune în numărul suficient de exemplare, abia în această situaţie aplicăm
acel text cu realizarea fotocopiilor de către instanţă, pe cheltuiala părţilor7. Cererea de chemare în
judecată poate fi anulată în etapa regularizării dacă nu se depune în numărul suficient de
exemplare, însă pentru celelalte cereri, pentru cererile incidentale, aplicăm celelalte texte de la
art. 149, ce permit instanţei, prin mijlocirea grefei, să multiplice cererea respectivă în numărul de
exemplare necesar pentru comunicare, pe cheltuiala părţii8.

 În fine, avem cerinţa timbrajului – art. 197. Evident că taxa de timbru se va calcula în funcţie
de obiectul cererii de intervenţie principală – dacă se solicită acelaşi drept cu cel dedus
judecăţii, taxa de timbru va fi aceeaşi ca şi pentru cererea de chemare în judecată, iar dacă este
doar un drept strâns legat de acesta, va fi evaluat distinct (de exemplu, uzufructul valorează mai
puţin decât dreptul de proprietate9).

TERMEN DE DEPUNERE:

 Cererea poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe10 – am

mai vorbit despre acest lucru şi am spus că ne putem imagina ipoteza în care părţile deja să fi
terminat cercetarea judecătorească, deja să pună concluzii pe fond şi intră un terţ şi spune că el
vrea să formuleze cerere de intervenţie voluntară şi cu asta stopează toată procedura; se va
amâna totul, pentru că instanţa este obligată să ia cererea terţului şi să o comunice celorlalte
părţi, trebuind să le dea posibilitatea să depună concluzii pe această cerere – desigur că părţile ar
putea cere un termen în vederea pregătirii concluziilor.

 Art. 244 CPC vorbeşte de închiderea cercetării judecătoreşti – se dă un termen separat, de

regulă, pentru dezbaterea fondului. Art. 390 CPC spune că înainte de dezbaterea fondului
instanţa mai întreabă o dată părţile dacă mai au cereri de formulat sau excepţii de ridicat sau dacă
sunt cererii sau excepţii pe care părţile le-au formulat, dar instanţa nu a apucat să se pronunţe –
dacă nu există astfel de elemente, instanţa va declara deschiderea dezbaterilor. Până când
instanţa nu spune că dezbaterile sunt închise, poate să vină un terţ şi să spună că el vrea să
intervină voluntar în proces. Dacă instanţa a apucat să spună că închide dezbaterile, pentru că
toată lumea a pus concluzii, degeaba ar mai veni terţul la acelşai termen de judecată. Închiderea
dezbaterilor nu înseamnă terminarea şedinţei de judecată, ci înseamnă până în momentul în
care instanţa spune că închide dezbaterile.

7
Am spus că la cererea de chemare în judecată nu se întâmplă acest lucru, ea putând fi anulată pentru lipsa
numărului de exemplare solicitate de textul art. 149 CPC.
8
Am văzut atunci când am discutat despre acest articol ce înseamnă „pe cheltuiala părţii” – partea va plăti taxă de
timbru ca şi când ar fi cerut copii legalizate de pe aceste acte de la dosar.
9
Legea taxelor de timbru (O.U.G. nr. 80/2013) stabileşte, la art. 4 alin. (2): Taxa judiciară de timbru pentru acţiunile
7

care au ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate se calculează la o valoare stabilită la 20% din
Page

valoarea bunului asupra căruia poartă dezmembrământul. (...)

10
Art. 62 alin. (2): Cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.
Dacă instanţa amână pronunţarea, cererea de intervenţie NU mai este depusă în termen, pentru că
au fost închise dezbaterile.

 Cererea de intervenţie, dacă nu a fost depusă în termen în faţa primei instanţe, ar putea să fie
depusă în apel, pentru că avem un text de excepţie la art. 62 alin. (3): Cu acordul expres al
părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

În apel, de regulă, nu pot fi formulate cereri noi şi nu poate fi lărgit cadrul procesual sub aspect
subiectiv, pentru că avem un text expres în acest sens – art. 478 alin. (1): „Prin apel nu se poate
schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.”. Deci, în principiu, nu ar putea fi
formulată o cerere de intervenţie principală prin care se lărgeşte cadrul procesual sub aspect
subiectiv şi se formulează o pretenţie ce nu a fost formulată în faţa primei instanţe. Însă, art. 62
alin. (3) permite, totuşi, cu titlu de excepţie11 formularea acestei cereri şi în apel, dar doar cu
acordul expres al tuturor celorlalte părţi – deci nu numai reclamantul şi pârâtul, pentru că poate
au mai fost introduşi forţat alţi terţi. Toată lumea trebuie să-şi dea acordul ca cererea de
intervenţie principală să fie primită direct în apel.

O singură discuţie ar mai fi, dacă este necesar şi acordul intervenientului accesoriu, pentru că el
doar sprijină apărarea uneia dintre părţi – vom vedea acest lucru ulterior, când vom discuta
despre intervenţia accesorie.

 Dacă se repune cauza pe rol, de exemplu pentru că instanţa constată că mai e nevoie să se
administreze probe/că nu a pus ceva în discuţia părţilor/că ar trebui să introducă forţat un terţ în
proces ş.a.m.d. – atunci se redeschide cercetarea judecătorească şi normal că terţul va putea să
formuleze în continuare o cerere de intervenţie principală.

 Dacă hotărârea este anulată în apel sau casată în recurs şi cauza trimisă spre rejudecare, iarăşi
se poate formula cerere de intervenţie principală până la închiderea dezbaterilor în faţa primei
instanţe. Dacă din recurs se casează doar în apel, poate fi formulată în apel, însă cu acordul
expres al tuturor părţilor.

 În faţa primei instanţe, Codul spune că cererea poate fi formulată până la închiderea
dezbaterilor. Dacă nu avem un alt text în apel – art. 482: „Dispoziţiile de procedură privind
judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice
celor cuprinse în prezentul capitol.” Dar cunoaştem clasificarea normelor în generale şi speciale.
Cele privind intervenţia principală sunt norme generale. Dacă nu există vreo dispoziţie
derogatorie în materia apelului – şi nu există –, înseamnă că şi în apel intervenţia principală
poate fi formulată până la î’nchiderea dezbaterilor în apel.
8
Page

11
Alte cereri prin care se solicită pretenţii NU pot fi formulate în căile de atac.
NB !!! Intervenientul principal nu poate declara apel direct formulând în apel cererea de
intervenţie principală. Adică dacă el nu a apucat să intervină în faţa primei instanţe şi niciuna
dintre părţi nu formulează apel, nu poate să vină un terţ şi să facă apel împotriva hotărârii –
apelul poate fi declarat doar de către cei care au fost părţi în proces. (Terţul nu poate declara apel
împotriva hotărârii numai ca să poată el interveni în apel !!!) (Dacă ar face aşa ceva, cererea sa
va fi respinsă pe motiv că este lipsit de calitatea procesuală necesară pentru a declara apel.)
Trebuie ca părţile care au figurat în faţa primei instanţe ca părţi să declare calea de atac a
apelului – cel puţin una dintre ele să declare apel – pentru ca intervenientul să poată formula o
astfel de cerere în apel.

Cererea nu mai poate fi depusă în recurs, pentru că textul este cu totul şi cu totul de excepţie. Am
văzut că textul general la apel este în sensul că nu se poate lărgi cadrul procesual în apel; de la
acest text avem excepţia prevăzută de art. 62 alin. (3), însă în materie de recurs nu mai avem o
astfel de prevedere.

 În căile extraordinare de atac de retractare, iarăşi, nu se va putea formula o astfel de cerere,

însă în măsura în care căile extraordinare de atac ar fi admise şi s-ar desfiinţa hotărârea atacată,
în funcţie de etapa procesuală în care se aflră, s-ar putea imagina şi formularea unei cereri de
intervenţie principală – fiindcă dacă obiectul căii de atac de retractare este hotărârea primei
instanţe, care, de exemplu, în contestaţia în anulare este anulată, se rejudecă din nou cererea de
chemare în judecată şi atunci s-ar putea imagina posibilitatea formulării unei cereri de intervenţie
principale.

Dacă obiectul căii de atac de retractare este o hotărâre în apel, dacă ea este desfiinţată ca urmare
a admiterii căii de atac de retractare şi se rejudecă apelul, iarăşi suntem în situaţia prevăzută de
art. 62 alin. (3), în care s-ar putea imagina formularea unei cereri de intervenţie principală.

 Acest termen este unul imperativ – dacă s-ar formula în recurs o cerere de intervenţie
principalăsau într-o cale extraordinară de atac de retractare, părţile nu pot spune că sunt de acord
ca instanţa să judece cererea de intervenţie, întrucât obiectul căii de atac este hotărârea, nu mai
este cererea.

 În situaţia în care s-a formulat o cerere de intervenţie principală şi instanţa nu s-a pronunţat pe
această cerere, intervenientul nu poate să zică „ok, hai că-mi încerc norocul şi în apel”, pentru că
în această ipoteză el deja va avea nevoie de acordul expres al tuturor părţilor, pe când în faţa
primei instanţe nu avea şi nu a fost vina lui că instanţa a omis să se pronunţe pe cererea
formulată de el. Dacă instanţa omite să se pronunţe pe o cerere, Codul prevede diverse proceduri:
îndreptarea erorii materiale, lămurirea dispozitivului, completarea hotărârii. Pentru situaţia când
omite să se pronunţe pe o cerere, avem completarea hotărârii – a se vedea art. 442 şi urm. CPC.
Art. 444 alin. (1): „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt
de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere
9

completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs
Page
împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond
după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.” De exemplu, dacă hotărârea era
supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare, atunci şi cererea de completare se va
face în acelaşi termen. Mai mult decât atât, art. 445 spune expres că „Îndreptarea, lămurirea,
înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea
apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.”

Aşa cum am văzut, cererea de intervenţie principală trebuie să aibă ca obiect dreptul
dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. Tocmai pornind de la această definiţie, vom
constata că ea nu poate fi formulată chiar în orice proces – pentru că într-o cerere de divorţ, de
exemplu, nu se poate imagina o cerere de intervenţie principală (pentru că avem un soţ şi o soţie
şi nu poate să vină un terţ să spună că invocă şi el acelaşi drept, adică cere şi el divorţul 
deocamdată, în România nu este recunoscută căsătoria poligamă).

 În cazul acţiunii în tăgada paternităţii s-ar putea discuta despre intervenţii principale, fiindcă
în Codul civil se recunoaşte calitate procesuală activă pentru promovarea acestei acţiuni mai
multor persoane.12 Aşadar, pentru că toate aceste persoane ar putea să formuleze o acţiune în
tăgada paternităţii, ele ar putea şi să intervină într-un proces pornit deja de altcineva care are
calitate procesuală activă. De exemplu, în procesul pornit de soţul mamei ar putea să intervină şi
tatăl natural – va fi o cerere de intervenţie principală, pentru că el cere acelaşi lucru, respectiv
tăgada paternităţii, ca să poată recunoaşte copilul. Obiectul acestei cereri este constatarea faptului
că reclamantul nu este tatăl copilului şi vine tatăl natural şi cere acelaşi lucru. (Teoretic, ar putea
să facă doar o cerere de intervenţie accesorie, dar el vrea să se asigure, de exemplu, că
reclamantul nu va renunţa la judecată – pentru că cererea de intervenţie accesorie nu are
independenţă procesuală, astfel că dacă reclamantul renunţă la judecată, cererea de intervenţie
accesorie rămâne fără suport – de aceea, tatăl natural, în exemplul dat, ar putea să aibă un interes
să formuleze o intervenţie principală.)

 În cazul procedurii de punere sub interdicţie sau de ridicare a interdicţiei – şi la punerea sub
interdicţie s-ar putea imagina o intervenţie principală din partea unei persoane care ar avea
interesul ca pârâtul să fie pus sub interdicţie.

 În contencios – de exemplu, se cere anularea unei autorizaţii de construire de către vecinul

din dreapta, dar poate şi vecinul din stânga are interesul să ceară, astfel că s-ar putea formula o
cerere de intervenţie principală. Acelaşi raţionament ar putea fi aplicat şi pentru o cerere de
intervenţie accesorie, însă într-o astfel de situaţie, dacă, de exemplu, reclamantul s-ar împăca cu
10

12
În slide-uri s-ar sugera că în cazul acţiunilor de divorţ, anularea căsătoriei, tăgada de paternitate, punerea sub
Page

interdicţie, ridicarea interdicţiei etc. nu s-ar putea discuta despre intervenţii principale, însă, de fapt, sensul
enumerării este acela că în cazul acestor acţiuni cererile de intervenţie principală sunt discutabile.
pârâtul, intervenţia accesorie ar rămâne fără suport, iar terţul ar pierde termenul de exercitare a
acţiunii în contencios.

 Dacă este vorba de conflicte individuale de muncă, este greu de imaginat o cerere de
intervenţie principală, însă ar putea fi imaginată o cerere de intervenţie accesorie. În schimb, în
litigiile colective de muncă, se poate imagina şi o intervenţie principală.

 Ordonanţa preşedinţială este o procedură de urgenţă, uneori judecându-se chiar fără citarea
părţilor, deci nu ar avea cum să se ajungă la o procedură atât de complicată cum este cea a
încuviinţării în principiu.

 La acţiunea posesorie, art. 1004 alin. (2) prevede: „Sunt inadmisibile cererea reconvenţională
şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu.”
Aşadar, nu s-ar putea interveni pentru cererea unui drept. În schimb, dacă s-ar formula o acţiune
posesorie, în care s-ar spune că de fapt terţul a fost în posesie şi de la acesta a luat pârâtul
posesia, iar nu de la reclamant, s-ar putea imagina o intervenţie principală şi într-o acţiune
posesorie. Art. 1004 alin. (2) vorbeşte despre faptul că nu se pot formula cereri incidentale într-o
acţiune posesorie prin care se invocă un drept, pentru că în acţiunea posesorie se apără doar
posesia ca stare de fapt, dar ar putea fi imaginate cereri fundamentate pe apărarea posesiei – deci
dacă vine un terţ şi spune că de fapt nu pe reclamant l-a deposedat pârâtul, ci pe el şi, în plus,
sunt întrunite toate celelalte condiţii pentru acţiunea posesorie, se poate imagina o intervenţie
principală şi într-o acţiune posesorie.13

 În acţiunea posesorie nu avem un drept dedus judecăţii, pentru că se apără posesia ca stare de
fapt şi atunci ceea ce s-ar putea solicita pe calea unei cereri de intervenţie principală, ar fi tot o
acţiune posesorie. În art. 61 alin. (2) legiuitorul vorbeşte de drept dedus judecăţii, pentru că de
regulă ceea ce se apără într-un proces este un drept şi s-ar putea susţine că în această situaţie nu
spune nimic despre apărarea posesiei ca stare de fapt, care este o chestiune cu totul de excepţie
(în rest, întotdeauna se apără un drept; şi în acţiunile cu caracter personal tot un drept se apără);
astfel, s-ar putea susţine că este o situaţie nereglementată de lege şi atunci s-ar putea aplica
analogia. Desigur, este discutabil, dar considerăm că în această situaţie, legiuitorul a omis să facă
referire şi la acţiunea posesorie, pentru că de regulă, ceea ce se apără este un drept.

Art. 1004 alin. (2) interzice cererile incidentale numai dacă se invocă un drept, dar nu spune
nimic despre faptul dacă ar fi invocată tot apărarea posesiei ca stare de fapt – deci avem o situaţie
nereglementată de legiuitor şi atunci se aplică cea mai apropiată instituţie, care este aceasta; s-ar
putea imagina o cerere de intervenţie principală, dar numai dacă are ca obiect apărarea posesiei.
11
Page

13
Din nou, în cazul enumerărilor din slide-uri nu înseamnă neapărat că cererile de intervenţie principală ar fi
inadmisibile, ci doar că acestea sunt discutabile şi în cele ce preced am văzut în ce sens sunt discutabile.
 COMPETENŢA:

 Instanţa competentă să judece cererea principală – ştim încă de la art. 123, referitor la
prorogarea legală de competenţă, că instanţa competentă să judece cererea principală este
competentă să judece şi cererea accesorie – dacă există astfel de capete de cerere –, precum şi
cererile incidentale. Aceasta fiind o cerere incidentală, instanţa competentă va fi cea care este
competentă să judece cererea principală.

ETAPE DE SOLUŢIONARE A CERERII DE INTERVENŢIE PRINCIPALĂ:

 Într-o primă etapă, instanţa va verifica dacă sunt întrunite condiţiile ca să încuviinţeze terţului
să devină parte în proces  PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII ÎN PRINCIPIU

 În măsura în care terţul îndeplineşte condiţiile şi devine parte în proces, prin hotărârea finală
se va pronunţa şi cu privire la cererea de intervenţie, atunci când se pronunţă asupra cererii
principale.

ÎNCUVIINŢAREA/ADMISIBILITATEA ÎN PRINCIPIU – art. 64 CPC. Instanţa nu

se va putea pronunţa de îndată asupra cererii de intervenţie principală, pentru că trebuie să
întrebe mai întâi părţile – pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la
apărare –, iar părţile, pentru a putea pune conluzii, trebuie să ştie despre ce este vorba, iar dacă
trebuie să ştie despre ce este vorba, înseamnă că trebuie să li se comunice cererea de
intervenţie principală14.

 În această etapă, încă nu trebuie părţile să formuleze întâmpinare – ele vor lectura cererea de
intervenţie şi doar vor spune dacă sunt de acord sau nu cu încuviinţarea în principiu (dacă se
opun, trebuie să arate şi de ce). Instanţa, după ce ia concluziile părţilor, se va pronunţa şi va
încuviinţa în principiu sau va respinge în principiu.

 Cu această ocazie, instanţa verifică toate condiţiile despre care am vorbit până acum,
respectiv: forma (care trebuie să fie cea a unei cereri de chemare în judecată), condiţiile
extrinseci ale cererii de chemare în judecată (NU şi numărul de exemplare – am văzut că dacă
acesta lipseşte, instanţa va multiplica pe cheltuiala părţii; deci se va verifica doar dacă a fost
achitată taxa de timbru), precum şi celelalte condiţii (dacă se formulează o pretenţie proprie,
dacă pretenţia are legătură cu cea din cererea de chemare în judecată, dacă a fost formulată în
termen – până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, dacă celelalte părţi şi-au dat
12

14
La comunicarea actelor de procedură, aşa cum ştim, regula este că nu se comunică, iar excepţia este că se
comunică atunci când prevede legea, dar aceste tipuri de cereri, prin care se formulează o pretenţie, se comunică
Page

ÎNTOTDEAUNA. (Şi cererea de chemare în judecată se comunică, şi cererea reconvenţională se comunică şi toate
cererile incidentale se comunică – în cazul lor avem întotdeauna texte care spun că se comunică)
acordul expres în ipoteza în care cererea este formulată în apel15) . În plus, instanţa va mai
verifica dacă este admisibilă cererea de intervenţie principală în acea materie în care s-a formulat
cererea principală.

 Art. 64 alin. (3) prevede că această încheiere – de admitere în principiu – nu se mai poate
ataca decât odată cu fondul, dar asta doar dacă fondul mai are cale de atac. („Încheierea de
admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.”)

 Dacă se respinge încuviinţarea în principiu16, noul Cod de procedură civilă prevede o etapă
în care să mai cenzureze o instanţă dacă instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea de intervenţie
principală s-a pronunţat în mod corect asupra acesteia. Astfel, textul de la alin. (4) prevede că
această încheiere are cale separată de atac: dacă este dată de prima instanţă, calea de atac va fi
apelul, iar dacă este dată de instanţa de apel, calea de atac va fi recursul.

Art. 64 alin. (4): Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate

fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de
la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată
în primă instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care
încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru
conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la
expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă
în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până
la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a
cererii de intervenţie.

 Profesorul Boroi – este o opinie cu totul şi cu totul izolată, doctrina nu spune asta – spune că
ar avea apel împotriva încheierii de respingere a încuviinţării în principiu dacă şi hotărârea act
final al judecăţii ar avea apel. Şi ar mai avea recurs împotriva hotărârii date în apel dacă şi
hotărârea act final al judecăţii ar avea recurs. – A.C.: Nu este aşa, pentru că legiuitorul nu face
această distincţie în textul art. 64 alin. (4).

Desigur, prof. Boroi dă un exemplu din procedura recuzării, unde textul Codului spune expres că
dacă în mod greşit s-a respins o cerere de recuzare, pe acest unic motiv poate fi atacată hotărârea
dată în apel, chiar dacă ea n-ar mai fi avut recurs – vezi art. 53 alin. (1): „Încheierea prin care s-
a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat
cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, - adică nu mai are apel sau recurs –

15
Dacă se formulează în apel, instanţa va da un termen, va comunica cererea şi va întreba părţile, prin intermediul
menţiunilor speciale din citaţie, dacă sunt sau nu de acord. Simpla lipsă a răspunsului NU echivalează acord,
întrucât textul prevede că acordul trebuie să fie expres.
13

16
În noul Cod este prevăzută o procedură nouă. Pe vechiul cod nu era prevăzută o astfel de procedură şi astfel,
dacă cererea de intervenţie principală se respingea, se putea ataca cu apel şi atunci dacă în apel se constata că
Page

terţul ar fi trebuit să devină parte, cum nu s-ar fi putut să fie privat de un grad de jurisdicţie, era trimisă cauza
înapoi pentru ca prima instanţă să ia totul de la capăt.
încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la
comunicarea acestei hotărâri.” – deci chiar dacă hotărârea act final al judecăţii nu ar fi avut
recurs, dacă s-a respins o cerere de recuzare a unui membru al completului, ea ar avea recurs, dar
pe acest unic motiv, al nelegalei compuneri (la art. 488 alin. (1), printre motivele de casare,
figurează nelegala compunere); pe acest unic motiv instanţa nu va cerceta dacă soluţia este bună
sau nu, ci va cerceta doar dacă recuzarea s-a respins în mod corect sau nu. Dacă instanţa de
recurs ar ajunge la concluzia că recuzarea s-a respins în mod greşit, va casa hotărârea şi o va
trimite spre rejudecare de către un alt judecător. În acest caz, legiuitorul prevede în mod expres,
fiindcă nu se atacă numai încheierea de respingere a recuzării, pentru că observăm că nu se spune
că ar avea cale separată de atac – deci în apel se recuză completul de judecată, iar cererea de
recuzare este respinsă; textul Codului nu prevede că împotriva încheierii de recuzare ar mai
exista cale de atac separată. Completul va judeca până la capăt hotărârea şi partea care va pierde
procesul va putea să atace hotărârea, împreună cu încheierea de respingere e recuzării şi să spună
că recuzarea a fost respinsă în mod greşit – în acest caz, dacă va fi casată încheierea, se va casa
automat şi hotărârea, pentru că este nulă, fiind pronunţată de un judecător care nu trebuia să intre
în compunerea completului, fiind incompatibil. În acest caz se desfiinţează hotărârea finală a
judecăţii şi legiuitorul a ţinut special să spună acest lucru, pentru că are această consecinţă
extrem de gravă. În ceea ce priveşte încheierea de încuviinţare în principiu, aceasta se atacă
separat, pentru că deocamdată nu există o hotărâre, nici pe cererea de chemare în judecată, nici
pe cererea de intervenţie – de aceea, legiuitorul nu a simţit nevoia să prevadă expres că va putea
fi atacată încheierea chiar dacă hotărârea act final al judecăţii ar fi definitivă. Legiuitorul nu face
această distincţie pe care o face profesorul Boroi.

 De asemenea, în nişte note de subsol, profesorul Boroi mai spune că nu s-ar putea ataca cu
cale de atac pe motiv că a fost anulată cererea ca netimbrată. În Codul de procedură adnotat, la
care face referire în notele de subsol, ca şi când nu ar fi fost coordonat de el, spune că nu se
verifică decât aceste condiţii speciale în procedura încuviinţării în principiu. În tratat spune că se
verifică toate aceste condiţii, dar face o excepţie pe netimbrare, fiindcă taxa de timbru nu poate
să fie verificată ca şi cuantum sau ca şi mod de calcul decât de un alt complet al aceleiaşi instanţe
– aşa cum am văzut, dacă completul spune că taxa de timbru ar fi de X lei, iar partea susţine că
cererea sa ar fi scutită de taxă de timbru sau taxa de timbru este mai mică, are la dispoziţie o
cerere de reexaminare la un alt complet. Numai că ceea ce se omite aici este că există căi de atac
exercitate şi împotriva unei hotărâri care anulează o cerere – nu pe motiv că s-ar fi calculat greşit
taxa (pentru că acesta, într-adevăr, ar fi un motiv inadmisibil de exercitare a căii de atac17), ci pur
şi simplu pentru că instanţa nu a observat, de exemplu, că partea a achitat taxa de timbru; ar
putea exista situaţii de acest gen, în care instanţa pune în vedere părţii să achite taxa de timbru,
iar aceasta o trimite prin poştă, în termen, dar nu ajunge la dosar până la momentul când instanţa
se pronunţă asupra încuviinţării în principiu şi atunci cererea va fi anulată ca netimbrată, deşi
14
Page

17
O cale de atac nefondată nu înseamnă că nu poate fi exercitată.
partea a plătit în termen. (Până la urmă, în aceste căi de atac se verifică toate condiţiile. Faptul că
instanţa nu mai poate să verifice modul de calcul al taxei de timbru este o altă poveste.)

 Revenind la alin. (4), iată că împotriva acestei încheieri există o cale separată de atac, fie
apelul, fie recursul. Termenul de declarare al acestei căi de atac este de 5 zile. (Acesta este un
termen scurt, pentru că trebuie judecat în foarte scurt timp, întrucât opreşte judecarea cererii
principale – până nu vedem dacă intervenientul devine sau nu parte în proces, nu se procedează
mai departe la judecarea cererii de chemare în judecată) Acest termen curge de la comunicare,
pentru partea care a lipsit şi de la pronunţare, pentru partea care a fost prezentă.

 În toate cursurile şi manualele se prevede că intervenientul este cel care are interesul să atace
încheierea de respingere a încuviinţării în principiu, însă eu – A.C. – zic că ar putea să aibă
interes şi alte părţi. Vom vedea la introducerea forţată în proces a unor terţi, că poate fi introdus
forţat un terţ care ar putea să prezinte acelaşi drept ca şi reclamantul, lucru care înseamnă de fapt
o veritabilă intervenţie, numai că nu este voluntară, ci este forţată – se face acest lucru în locul
celui care ar fi trebuit să intervină voluntar şi nu a făcut-o. (Vom reveni asupra acestui aspect
atunci când vom discuta despre cererea de chemare în judecată a altei persoane.)

 Deci iată că termenul curge de la pronunţare sau de la comunicare după cum partea care are
interesul să exercite calea de atac a fost prezentă sau a lipsit la momentul când instanţa s-a
pronunţat asupra încuviinţării în principiu.

 Am văzut deja că se depune cererea de intervenţie, se comunică tuturor celorlalte părţi din
proces – adică reclamantului şi pârâtului18. Pentru că se discută dacă intervenientul devine parte
în proces sau nu, adică dacă cererea sa se va judeca odată cu cererea de chemare în judecată sau
nu, cererea de chemare în judecată nu poate fi soluţionată până când nu se decide definitiv
dacă intervenientul devine sau nu parte în proces – art. 64 alin. (4) teza finală: Judecarea
cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii
de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

 Am văzut că în art. 64 alin. (4) se mai prevede: Dosarul se înaintează, în copie certificată
pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore
de la expirarea termenului. – expirarea termenului de 5 zile de la pronunţare sau de la
comunicare. În plus, textul mai prevede că apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de

18
Dacă toate părţile sunt prezente, ele pot spune că nu au nevoie de timp şi depun concluzii pe loc şi atunci
instanţa poate admite sau respinge în principiu tot pe loc. De asemenea, poate să lipsească una dintre părţi sau
chiar prezente fiind, pot să ceară un termen şi atunci instanţa va amâna soluţionarea cauzei, ca să dea posibilitatea
părţilor să lectureze cererea de intervenţie principală. În acest caz, la termenul următor, dacă intervenientul
principal este prezent, acesta va trebui să-şi susţină intervenţia pe condiţiile de admisibilitate în principiu, iar pe
celelalte părţi le va întreba instanţa dacă cred că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate în principiu, moment în
15

care ele vor trebui să răspundă cu da sau nu. Instanţa se va pronunţa pe loc, în sală, asupra admisibilităţii în
principiu – cel puţin aşa se întâmplă de regulă; asta nu înseamnă că nu ar putea exista vreun complet care să
Page

rămână în pronunţare. Astfel, dacă părţile sunt prezente la acel termen, pentru ele termenul de 5 zile va curge de
la pronunţare.
cel mult 10 zile de la înregistrare. – acest lucru deşi este cu citarea părţilor; dar, pentru că este
o citare într-o procedură urgentă, aşa cum ştim, instanţa poate să scurteze termenul de îndeplinire
a procedurii de citare (care în mod obişnuit este de 5 zile; în cazuri urgente, instanţa poate să
spună că este de o zi sau de 2 sau de 3). Legiuitorul spune că dosarul se trimite în copie; de
obicei, dosarul se trimite în copie atunci când ştii că cererea de exercitare a căii de atac este
inadmisibilă sau atunci când procesul merge mai departe, adică atunci când nu se suspendă şi
instanţa are nevoie de dosar – deci, în acest caz, nu prea are mare noimă faptul că nu se va trimite
dosarul în original, ci vor trebui făcute copii şi trimise în calea de atac; raţiunea ar putea fi,
eventual, ca instanţa învestită cu judecarea cererii principale să nu aştepte până când instanţa din
calea de atac motivează hotărârea de admitere sau de respingere, ci în momentul în care are
soluţia – în 10 zile –, să poată repune cauza pe rol. De exemplu: dacă apelul este respins,
înseamnă că intervenientul nu devine parte în proces şi atunci se poate continua doar judecarea
cererii principale; sau apelul poate fi admis şi să schimbe soluţia în sensul că se va încuviinţa în
principiu intervenţia principală şi atunci instanţa iniţial învestită nu va trebui să aştepte până
motivează instanţa de apel hotărârea, ci, cunoscând deja soluţia, poate repune cauza pe rol.

 Dacă se admite în principiu, fie din prima, fie ca urmare a admiterii căii de atac, intervenientul
devine parte în proces.

EFECTELE ÎNCUVIINŢĂRII INTERVENŢIEI PRINCIPALE

 În primul rând, intervenientul devine parte în proces – ceea ce înseamnă că hotărârea îşi va
produce efectul obligatoriu şi faţă de el – şi se prorogă competenţa de soluţionare a cauzei,
pentru că instanţa competenă să soluţioneze cererea principală devine competentă să judece şi
cererea incidentală.

 În rest, produce toate efectele cererii de chemare în judecată – investeşte instanţa,

determină cadrul procesual, dreptul devine litigios, se întrerupe cursul prescripţiei extinctive în
ceea ce îl priveşte pe intervenient din momentul în care s-a formulat cererea de intervenţie/s-a
înregistrat la dosar/a fost trimisă în condiţiile art. 18319.

19
Deci în momentul în care se manifestă voinţa intervenientului de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive, care
este momentul înregistrării cererii la dosar în mod direct sau momentul trimiterii ei în condiţiile art. 183 CPC.
Momentul întreruperii prescripţiei NU va fi cel al admiterii în principiu.
Dacă cererea se trimite prin mail sau prin fax în data de 21.12.2016 la ora 16:16, data înregistrării cererii va fi
22.12.2016, întrucât aceasta a fost trimisă după închiderea programului instanţei.
Mai mult decât atât, eu – A.C. – cred că este vorba despre programul registraturii, care este mai scurt, tocmai
16

pentru a putea fi înregistrate toate cererile şi pentru a li se putea da dată certă. Deci chiar dacă cererea ar fi trimisă
după închiderea programului registraturii, chiar dacă ar fi în programul instanţei, deja părerea mea este că e tardiv.
Page

(Codul permite trimiterea prin fax sau prin mail, dar cererea nu va fi introdusă în termen, dacă nu se introduce în
programul de lucru al registraturii sau al instanţei – lucru valabil în cazul oricărei cereri.)
 Art. 65 alin. (1): Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în
principiu a cererii sale.

Art. 65 alin. (2): Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în

momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de
intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de
intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.

 Se poate observa că, spre deosebire de cererea de chemare în judecată, Codul permite
intervenientului să nu treacă şi probele şi atunci în procedura încuviinţării în principiu,
încuviinţarea nu va putea fi respinsă pentru lipsa probelor, întrucât avem acest text de excepţie,
care îi permite să propună probe şi ulterior.

 Faptul că va prelua procedura în starea în care se află înseamnă, de exemplu, că nu va mai

putea invoca intervenientul excepţia de necompetenţă dacă a trecut termenul în care putea să o
invoce; el nu va mai putea invoca excepţii pentru care a trecut termenul în general. În schimb,
intervenientul poate să ceară administrarea de probe şi poate invoca excepţii pentru încălcarea
unor norme ce ar avea loc din momentul intervenţiei sale încolo sau excepţii absolute, care pot fi
invocate în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel.

Art. 65 alin. (3): În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa
va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.

 Am văzut că în cererea de intervenţie principală, pârâţi sunt reclamantul iniţial şi pârâtul

iniţial, ei fiind cei care trebuie să depună întâmpinare. Acestora, cererea le va fi comunicată
înainte de încuviinţarea în principiu. Ulterior, le vor fi luate concluziile şi se va încuviinţa în
principiu. După încuviinţarea în principiu, instanţa le va mai da un termen, deşi au depus
concluzii şi ştiu despre ce este vorba, pentru a formula întâmpinare pe fond – concluziile pe
admisibilitatea în principiu sunt doar pentru acest lucru, pârţile nu-şi vor spune părerea pe fondul
pretenţiilor din intervenţia principală. Prin întâmpinare se vor apăra ca faţă de orice altă cerere.
De asemenea, ei ar putea să formuleze şi cereri reconvenţionale, întrucât sunt pârâţi în cererea de
intervenţie principală.

 Întrucât Codul nu prevede cum anume va stabili instanţa termenul, acest lucru va rămâne
exclusiv la latitudinea ei. Totuşi, va trebui ca instanţa să le dea părţilor un termen suficient ca să-
şi poată formula apărarea pe fond. A.C.: nu va trebui, cred eu, să fie un termen de 25 de zile, ca
pentru acea întâmpinare din etapa scrisă, întrucât părţile deja au studiat cererea de intervenţie
principală atunci când au pus concluzii pe admisibilitatea în principiu; astfel că, dacă cererea a
fost admisă în principiu, ele nu vor mai avea nevoie de foarte mult timp pentru a formula apărări
pe fond.
17
Page
 De asemenea, textul Codului nu prevede dacă această întâmpinare se va comunica sau nu.
Sigur că, aşa cum ştim, regula în materia actelor de procedură este că acestea nu se comunică,
dacă legea nu prevede altfel. În schimb, art. 206 alin. (1) prevede că Întâmpinarea se comunică
reclamantului, dacă legea nu prevede altfel. – am văzut deja în ce situaţii legea prevede altfel; de
exemplu, în cazul căilor de atac de retractare, unde se prevede că întâmpinarea va fi depusă cu 5
zile înainte de termenul de judecată / sau la modificarea cererii de chemare în judecată, la art.
204 CPC, unde se vorbeşte despre întâmpinarea care se depune, sub sancţiunea decăderii, cu 10
zile înainte de termen şi care va fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei. A.C.: părerea mea
este că legiuitorul ar fi trebuit să spună că se va studia întâmpinarea de la dosar, întrucât aşa ar fi
logic. Mai ales că deja s-a comunicat cererea de intervenţie şi părţile aveau posibilitatea să o
studieze. Însă, pentru că legiuitorul nu spune acest lucru, normal ar fi ca întâmpinarea să se
comunice.

Pe de altă parte, când să comunice ? Obiectiv, cum să comunice instanţa ? Ce să facă instanţa ?
Pentru că legiuitorul uită că a modificat etapa scrisă, întrucât atunci când spune la întâmpinare că
regula este că se comunică, se gândeşte la etapa scrisă, care există şi la procedura în faţa primei
instanţe şi în căile de atac, dar pe cererea care declanşează procedura de judecată, respectiv
cererea de chemare în judecată, cererea de apel, cererea de recurs. În acest caz, este în cursul
procesului, ca la modificarea cererii de chemare în judecată, întrucât se extinde cumva cadrul
procesual – îl poate extinde şi sub aspect subiectiv şi sub aspect obiectiv. Astfel, s-ar putea
susţine că art. 204 CPC este un text general pentru cererile care extind cadrul procesual şi că
acesta ar fi de fapt textul şi pentru cererile incidentale. (A.C.: eu mai degrabă aş merge pe
această interpretare, pentru că obiectiv vorbind, cum va comunica instanţa această întâmpinare
între termene ? Nu zic că ar fi imposibil, dar ar fi foarte complicat. Eu cred că aici legiuitorul pur
şi simplu a omis. Şi atunci aş aplica mai degrabă textul de la art. 204, pe care ştiţi că eu îl văd ca
pe un text general – astfel că instanţa le va da pârâţilor posibilitatea să depună întâmpinare, pe
care o vor depune la dosar cu 10 zile înainte de termenul de judecată, pentru ca intervenientul
principal să o poată consulta de la dosar. - Eu v-am spus părerea mea, ca şi judecător, pentru că e
greu din punct de vedere obiectiv să faci această comunicare. Şi, în plus, am avea un argument
de text, dacă am considera art. 204 CPC ca fiind un text general.20)

 Dacă pârâţii ar formula cerere reconvenţională, aceasta va trebui comunicată, pentru că este o
pretenţie şi în acest caz nu avem text de excepţie. (Aşa cum ştim, regula în materie de cereri prin
care se formulează pretenţii este că ele se comunică.) În plus, la cererea reconvenţională va
trebui făcută întâmpinare. Astfel, cererea se va depune la dosar, iar instanţa va constata la
termenul de judecată că s-a depus la dosar şi va da un termen pentru care va comunica.
18
Page

20
Am discutat şi la cererea reconvenţională că dacă aceasta se depune cu depăşirea termenului prevăzut de lege,
se va considera art. 204 CPC ca fiind un text general.
Când se formulează o simplă apărare, se va aplica art. 204 alin. (1) – instanţa o să dea termen şi
ca să-şi formuleze apărarea şi pentru ca intervenientul să poată s-o citească de la dosar. Dar dacă
pârâţii din cererea de intervenţie principală aleg să facă şi cerere reconvenţională – o vor putea
face în termenul în care pot depune întâmpinarea – aceasta va trebui comunicată. În acest ultim
caz, la termenul de judecată fixat, instanţa va constata că la dosar a fost depusă o cerere
reconvenţională, caz în care va trebui să dea un termen, să comunice cererea şi să pună în vedere
reclamantului să depună întâmpinare în condiţiile art. 204 alin. (1) CPC21.

 La intervenţia accesorie nu se poate face întâmpinare, pentru că nu se formulează pretenţii.

 Vom vedea că la introducerile forţate în proces, tocmai pentru că terţul nu intervine din
propria sa dorinţă, ci este introdus în proces, i se comunică aproape tot ce s-a întâmplat în proces
până atunci – toate cererile, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, reconvenţionala –
pentru ca acesta să aibă o imagine a procesului. În schimb, în cazul intervenientului voluntar,
tocmai pentru că acesta intervine voluntar, el trebuie să studieze dosarul pe cont propriu când
formulează o cerere de intervenţie, deci nu i se vor comunica cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea şi o eventuală reconvenţională. Însă, toate celelalte acte de procedură se vor efectua
şi cu privire la acesta.

Am văzut că această cerere are independenţă procesuală, ceea ce înseamnă că, teoretic,
ar putea fi disjunsă şi judecată separat, indiferent de soarta cererii principale. Dacă ne vom uita la
textul art. 66 vom vedea, însă, că este destul de dificil să se disjungă. A.C.: în opinia mea, se va
disjunge atunci când pe cererea de chemare în judecată nu se ajunge să se pronunţe o soluţie pe
fond. De exemplu, reclamantul renunţă la cererea de chemare în judecată, renunţă la dreptul
subiectiv dedus judecăţii. Pentru că altminteri, dacă ne ducem la textul art. 66, alin. (1)22 prevede
că regula este că se judecă împreună, ceea ce este şi logic, pentru că de aia se formulează într-un
proces pendent, pentru a se judeca împreună. Alin. (2) şi (3) spun când NU pot fi disjunse.

Astfel, alin. (2) prevede: Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea
de intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de
cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus
judecăţii. În caz de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze
cererea de intervenţie.

 Observăm, astfel, că dacă este vorba despre acelaşi drept, cererile nu vor putea fi disjunse.
Dacă este vorba despre un drept conex, însă, ar putea fi disjunsă cererea de intervenţie principală,
ceea ce înseamnă că se va suspenda. În caz de disjungere, instanţa va rămâne întotdeauna
competentă să judece şi cererea de intervenţie !!!!!
19

21
A.C.: v-am mai zis că procedura este foarte logică. Ea este făcută să descurce lucrurile, nu să le încurce. Atunci
Page

când aveţi câte o nelămurire, gândiţi-vă la tot ce ştiţi şi la cum aţi proceda dacă aţi fi judecători.
22
Art. 66 alin. (1): Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.
(Astfel, cererea nu se va mai repartiza aleatoriu şi nu se va mai discuta despre o eventuală
necompetenţă, pentru că a operat prorogarea de competenţă.)

 Prorogarea de competenţă în acest caz, desigur că se referă şi la competenţa instanţei, dar se

referă şi la abilitarea completului de a judeca acea cauză. Art. 123 chiar la acest lucru se referă,
la cereri accesorii şi cereri incidentale. Atfel, nu doar instanţa este competentă, ci chiar completul
la care s-a repartizat cauza rămâne competent să judece toate aceste cereri şi după disjungere.

Art. 66 alin. (3): Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de
intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.

 Se poate observa că alin. (3) nu mai distinge după obiectul cererii de intervenţie – fie că
este vorba despre acelaşi drept sau doar un drept conex cererii de chemare în judecată. Astfel,
pare greu de admis că se va mai putea disjunge vreodată cererea de intervenţie atunci când
ambele se judecă pe fond. În schimb, s-ar putea disjunge atunci când una dintre cereri se judecă
pe o excepţie sau pe un alt incident procedural, cum ar fi acele manifestări de voinţă ale părţilor,
respectiv renunţarea la judecată sau renunţarea la dreptul subiectiv.

Art. 66 alin. (4): Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii
principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

 Acest lucru este posibil pentru că cererea de intervenţie principală are independenţă
procesuală.

SOLUŢII:
 Dacă este vorba despre acelaşi drept dedus judecăţii, apare logic faptul că instanţa nu va
putea admite amândouă cererile. Teoretic, ar putea fi situaţii cu totul de excepţie, când ambele
cereri ar putea fi admise (de exemplu: anularea autorizaţiei de construire).

 De asemenea, ar putea fi amândouă respinse sau admise în parte.

20
Page
 INTERVENŢIA ACCESORIE
Cel care intervine accesoriu nu formulează o pretenție, ci doar înțelege să sprijine
apărarea uneia dintre părți, a reclamantului sau a pârâtului, sau daca deja a intervenit un alt terț
pe cale principală și i s-a încuviințat cererea de intervenție principală, ne putem imagina o cerere
de intervenție accesorie în favoarea intervenientului principal, după cum ne vom putea imagina și
în favoarea altor intervenienți ce pot fi introduși forțat.

Art. 61 alin. 3 CPC 23vorbește despre participarea terțului pentru a apăra drepturile unei
părți, deci nu pentru a-și valorifica un drept propriu. Asta nu înseamnă că terțul nu trebuie să
justifice acel interes specific despre care ne vorbește textul în cazul intervenției principale, deci
el va trebui să aibă un interes legat de ceea ce se judecă. Intervenția accesorie are elementele
juridice ale unei apărări, de aceea nu trebuie să aibă elementele juridice ale cererii de chemare în
judecată, ca și în cazul intervenției principale, ci doar elementele cererii, așa cum le cunoaștem
din art. 148. Desigur că va trebui respectată condiția privind numărul de exemplare prevăzut
de lege pentru comunicare, deoarece și cu privire la aceasta părțile vor depune concluzii.
Procedura de încuviințare în principiu este identică cu aceea de la cererea de intervenție
principală, de aceea va trebui depusă în atâtea exemplare câte părți cu interese contrare avem,
plus un exemplar pentru instanță.

Spre deosebire de intervenția principală, tocmai pentru că nu este formulată o pretenție

proprie iar terțul nu intervinde decât pentru a sprijini apărarea uneia dintre părți, această cerere
va putea fi formulată în orice parte a procesului, deci inclusiv în recurs, și inclusiv în cursul
căilor de atac extraordinare de retractare, fapt prevăzut expres de reglementarea actualului cod,
spre deosebire de vechea reglementare.

Și în această situație (asupra acestei cereri incidentale) va funcționa prorogarea

competenței, în măsura în care aceasta este încuviințată în principiu și terțul devine parte în
proces.

Cu privire la admisibilitate, așa cum s-a spus, se vor aplica prin analogie condițiile
intrinseci, adică condițiile simplei cereri, pe condiții extrinseci, se va respecta formalitatea
multiplului exemplar dar și formalitatea timbrajului, ea trebuie timbrată dacă nu este scutită de
taxă de timbru.

 Ar fi o discuție legată de modul în care se calculează taxa de timbru în cazul

intervenției accesorii, pentru că la intervenția principală se calculează în funcție de pretenția
formulată de intervenient, dar în acest caz nu se formulează o pretenție, este o simplă apărare.
Am spus că cererile nu sunt scutite de taxa de timbru decât dacă legea prevede expres, în rest ne
vom uita în cuprinsul Ordonanței 80/2013 pentru a vedea dacă există vreun text care să ne
21

vorbească despre timbrajul cererii de intervenție accesorie; dacă nu am un astfel de text,

Page

23
Art. 61 alin. (3): Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.
timbrajul se va stabili conform unui text general care spune că dacă o cerere nu se încadrează în
niciunul din textele amintite, cererea se va timbra cu 20 de lei. Oare acesta este textul aplicabil?!
Rămâne temă de casă! + dacă acest text este aplicabil și în situația în care intervenția se face în
favoarea pârâtului, deoarece acesta nu trebuie să plătească o taxă de timbru atunci când el
formulează întâmpinare, taxa de timbru fiind plătită doar de către reclamant pentru pretenția pe
care o formulează. Ar trebui timbrată o cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului care
sprijină doar apărarea acestuia?!

Procedura admiterii în principiu, prorogarea competenței, faptul că preia

proccedura din stadiul în care se află sunt elemente comune cu cele de intervenție principală.
La această cerere de intervenție accesorie nu se mai depune întâmpinare, așa cum se depune la
cererea de intervenție principală după ce a fost încuviințată în principiu. Aceasta deoarece ar fi o
întâmpinare la o întâmpinare, ea numai întărește apărarea uneia dintre părți, nu am ce să mă apăr
față de ea printr-o altă întâmpinare. De asemenea, nu poate fi formulată o cerere
reconvențională la o intervenție accesorie, pentru că nu există o pretenție; reconvenționala se
formulează doar în legătură cu o pretenție, iar intervenția accesorie neavând ca obiect o pretenție
proprie a intervenientului față de părțile din proces, nu permite nici formularea unei cereri
reconvenționale. În același timp intervenția accesorie NU are o independență procesuală,
așadar nu va putea fi disjunsă, fiindcă nu este o pretenție, ci doar sprijină o apărare, iar în acest
sens se poate spune că nu poate fi disjunsă o apărare (nu poate fi disjuns pârâtul de reclamant) și
la fel nu poate fi disjuns intervenientul de partea a cărei apărare o sprijină. Intervenientul are o
poziție subordonată față de persoana pentru care intervine, ceea ce înseamnă că nu poate să
facă acte de procedură care sunt contrare acestei părți.

În concret, s-ar putea să producă și rău. De exemplu, se depune o probă cu înscrisuri, iar
aceasta poate conține elemente care să fie în defavoarea părții pentru care s-a intervenit. Având
în vedere faptul că s-a depus un înscris la dosar, acest înscris nu va putea să fie ignorat de către
instanță, fiind obligată să administreze toate probele necesare aflării adevărului. Deci un
intervenient accesoriu a depus un înscris, iar acesta contravine intereselor părții în favoarea
căreia a intervenit. Instanța spune ”actele de procedură efectuate de intervenient care sunt
împotriva intereselor părții pentru care se intervine, nu vor fi avute în vedere de instanță”. Dar
atunci când este vorba despre probe pe care instanța le poate administra din oficiu chiar și atunci
când părțile se împotrivesc, instanța nu poate să ignore aceste probe odată ce au ajuns la dosar.
Această discuție va fi reluată și la partea privind interogatoriul intervenientului. Interogatoriul
constă în faptul că întrebi partea cu privire la niște aspecte care țin de faptele ei personale: ”Este
adevărat că ți-am dat o sumă de bani?!”, nu o întrebi ”Este adevărat că ai primit o sumă de bani”,
este fapta ta personală. Alte exemple ” Este adevărat că în ziua X ai fost în locul Y?”, ”Este
adevărat că îți aparține semnătura de pe acest document?”, deci întrebările vor fi pune în legătură
cu faptele ei personale, urmărindu-se obținerea unei mărturisiri care este favorabilă celui care îți
22

pune întrebările, și atunci intervine discuția: ar putea fi luat interogatoriul intervenientului

Page

accesoriu când zici că interogatoriul este o probă, deci va putea fi luată orice probă. Dar
interogatoriul ce urmărește?! El urmărește să îi fie favorabil celui care îl ia. Degeaba ia
interogatoriu partea în favoarea căreia se intervine pentru că nu se va lua în considerare, nefiind
o probă. El va trebui să vină de la partea adversă ca să îți folosească, iar adversarul nu poate să îl
folosească pe intervenientul accesoriu împotriva celui în favoarea căruia intervine. În cartea prof.
Boroi va fi întâlnită o discuție mai largă cu privire la admisibilitatea interogatoriului
intervenientului. De exemplu interogatoriul se ia de reclamant pârâtului. Reclamantul spune : ”I-
am împrumutat pârâtului o sumă de bani și nu am un înscris”, dar haide să îl întrebăm că poate
recunoaște, deci asta este rațiunea interogatoriului să fie folosit împotriva celui căruia i se ia, să
smulgă o mărturisire, trebuie să pui niște întrebări care să îl ia prin surprindere și să îți profite ție,
celui care le formulezi.

!!! Dacă în favoarea reclamantului se face o cerere de intervenție accesorie, nu are de ce

să i se ia interogatoriu intervenientului accesoriu pentru că acesta nu contează. Sigur că acesta va
spune ceea ce e favorabil reclamantului, dar asta nu înseamnă o mărturisire de la partea adversă
deci asta nu va folosi la nimic în materie de probe pentru cererea de chemare în judecată.

Dacă este o intervenție accesorie în favoarea pârâtului, sigur, dacă ar recunoaște ceva
care îi profită reclamantului, reclamantul ar avea interesul să ceară interogatoriul
intervenientului, dar nu poate intervenientul accesoriu să facă nimic care să fie în defavoarea
părții pentru care intervine. De aici e o întreagă discuție dacă aș putea să iau interogatoriu
intervenientului accesoriu, eu aș răspunde cu faptul că NU, pentru că nu poate să fie defavorabil
părții pentru care intervine.

Nu are independență procesuală, este subordonat așadar față de partea în favoarea căreia
a intervenit. Poate renunța la judecarea cererii de intervenție accesorie? Pe vechiul cod nu
exista niciun text, iar noul cod prevede expres posibilitatea, cu condiția să fie de acord partea
în favoarea căreia a intervenit.

Asta de ce?! Pentru că intervenientul accesoriu, prin apărările pe care le face în favoarea
părții pentru care intervine, poate să cauzeze părții adverse cheltuieli de judecată suplimentare.
De exemplu, se intervine accesoriu în favoarea pârâtului. Am o acțiune în revendicare pe
comparare de titluri, intervenientul accesoriu intervine în favoarea pârâtului și spune ”păi eu
vreau ca pârâtul să câștige procesul și să rămână cu bunul pentru că eu am încheiat cu el o
promisiune de vânzare-cumpărare și vreau să închei contractul promis și să devin eu proprietar”,
deci are interesul să sprijine apărarea pârâtului. Dar tocmai din acest considerent poate să se
gândească la o grămadă de apărări în favoarea acestuia, la care pârâtul nu s-a gândit și la care
reclamantul trebuie să răspundă. El nu ar fi trebuit să mai cheltuie în plus cu un avocat ca să
răspundă și la aceste apărări. Din acest motiv, pentru că a cauzat părții adverse niște cheltuieli de
judecată, cel în favoarea căruia a intervenit poate să spună ”Păi tu nu nu pleci nicăieri, pentru că
eu dacă pierd procesul, atunci cheltuielile pe care tu le-ai ocazionat adversarului meu să le
23

suporți tu, eu voi suporta doar cheltuielile pe care eu le-am ocazionat.” Aceasta este rațiunea
Page

pentru care, deși este o cerere pe care a formulat-o el, nu mai dispune de ea în totalitate. În
general părțile dispun de actele de procedură pe care le-au efectuat, de exemplu reclamantul
poate renunța la cererea de chemare în judecată, intervenientul principal poate renunța la cererea
de intervenție, dar intervenientul accesoriu, din această rațiune, nu poate renunța la cererea de
intervenție decât dacă are acordul părții în favoarea căreia a intervenit! Spune acest lucru art. 67
alin. 3: După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea
cererii doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.

În legătură cu acordul cerut de lege, trebuie să fie unul expres sau tacit ? De regulă Codul
prevede că acordul va trebui să fie expres sau tacit, de exemplu la renunțarea la judecată, după un
anume termen spune că se poate face numai cu acordul pârâtului, care este întrebat, dar care dacă
nu spune nimic, se prezumă că a fost de acord cu renunțarea la judecată. Tăcerea valorează
acceptare ca regulă?! Nu! Așadar dacă nu spune Codul nimic, înseamnă că trebuie un acord
expres!

SOLUŢIILE PE CARE LE POATE PRONUNŢA INSTANŢA:

Depinde de soluțiile pronunțate pe cererea principală și în favoarea cui s-a intervenit.

 Dacă se intervine în favoarea reclamantului și este admisă acțiunea pe cererea principală,

se va admite și intervenția accesorie.

 Dacă se respinge cererea de chemare în judecată și s-a intervenit în favoarea

reclamantului și cererea accesorie se va respinge (principiul accesorium sequitur principale).

 Dacă s-a intervenit în favoarea pârâtului și se respinge cererea de chemare în judecată,

înseamnă că pârâtul a câștigat procesul deci intervenția accesorie se admite.

 Dacă s-a intervenit în favoarea pârâtului și acțiunea se admite, înseamnă că pârâtul a

pierdut procesul și cererea de intervenție în favoarea sa este respinsă.

Desigur că în anumite situații vor rămâne fără obiect, de exemplu dacă reclamantul
renunță la judecată și s-a intervenit în favoarea lui, cererea de intervenție accesorie în favoarea
lui rămâne fără obiect, pentru că nu se mai ajunge la fond, iar dacă pârâtul achiesează la
pretențiile reclamantului, intervenția accesorie va rămâne de asemenea fără obiect.

Cum se suportă cheltuielile de judecată?! Aici este o întreagă discuție, însă marea
majoritate a doctrinei spune că intervenientul accesoriu își suportă singur cheltuielile de
judecată, chiar dacă intervenția accesorie este admisă. Situație valabilă și în cazul căilor de atac,
dacă s-a intervenit accesoriu în favoarea părții care câștigă calea de atac, se admite cererea de
intervenție accesorie, iar celelalte reguli sunt toate aceleași. La cheltuielile de judecată
24

intervenientul își plătește singur cheltuielile de judecată, este treaba lui că a ales să intervină și să
Page

sprijine apărarea părții, în schimb dacă partea adversă câștigă procesul, intervenientul accesoriu
poate fi obligat la plata acelor cheltuieli de judecată pe care el le-a ocazionat părții adverse cu
apărările pe care a trebuit să le facă față de apărările din cererea de intervenție accesorie. De
exemplu: s-a intervenit în favoarea reclamantului și acesta câștigă procesul. Cererea de
intervenție accesorie se admite, ok, dar intervenientul nu își va recupera cheltuielile, este strict
problema lui și nu poate să îngreuneze situația pârâtului pentru că s-a mai trezit cineva să vină în
proces să sprijine apărarea reclamantului. Dacă însă se respinge cererea de chemare în judecată,
s-a intervenit în favoarea reclamantului, iar pârâtul a trebuit să se sprijine și împotriva
reclamantului și a intervenientului accesoriu, interveninetul accesoriu va fi obligat să îi plătească
pârâtului acele cheltuieli pe care le-a ocazionat el.

Poate formula intervenientul accesoriu căi de atac? Da! Dar doar dacă o formulează și
partea în favoarea căreia s-a intervenit, fiindcă dacă ea nu o formulează, calea de atac formulată
numai de intervenientul accesoriu va fi respinsă ca NEAVENITĂ, soluție expresă prevăzută de
Cod în art. 67 alin. (4): Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte
neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea
de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.

Dacă cererea de declarare a căii de atac de către partea în favoarea căreia s-a intervenit
nu este judecată pe fond, de exemplu, este anulată ca netimbrată sau respinsă ca tardivă, atunci
nici apelul declarat de intervenientul accesoriu nu va fi soluționat pe fond, ci va fi respins ca
neavenit.

Ipoteză neprevăzută de cod: ar putea intervenientul să formuleze și alte motive de

apel decât cele formulate de cel în favoarea căruia s-a intervenit?!

Un exemplu simplu, cererea de chemare în judecată are 3 capete de cerere și toate

sunt respinse. S-a intervenit accesoriu în favoarea reclamantului, iar acesta decide să facă apel
numai cu privire la primul capăt de cerere, celelalte două fiind acceptate de reclamant. Poate veni
intervenientul accesoriu să declare apel și pentru capătul 2 de cerere?! NU! Nu va putea trece
peste voința părții în favoarea căreia a intervenit. Acesta ar putea eventual să invoce anumite
motive de apel de ordice publică, dar numai pe acel capăt unic invocat de către reclamant.
Intervenientul accesoriu va putea invoca și alte motive de apel (în afară de cele invocate de
reclamant), de ordine publică, legate de acel capăt de cerere, în vederea întăririi admisibilității
apelului reclamantului, situație în care dacă va fi admis apelul reclamantului în vederea judecării
pe fond, se va admite și apelul intervenientului accesoriu.

Î: Nu am înțeles de ce s-ar respinge administrarea probei cu interogatoriul? Pentru că

practic nu intervenientul face actul de procedură, ci îl face partea adversă, ea cere administrarea
probei cu interogatoriul.
25

R: Pentru că chiar dacă intervenientul accesoriu ar accepta pretențiile formulate de

reclamant, instanța nu ar putea să ia act de recunoașterea pretențiilor în defavoarea pârâtului.
Page
 Î: Sau invers, ar putea intervenientul să ceară interogatoriul reclamantului?

R: Da, aceea este o altă poveste. Totuși dacă intervenientul este în favoarea reclamantului
nu ar putea să îi folosească la nimic interogarea acestuia. Interogatoriul reclamantului când îl
ceri?! Dacă pârâtul invocă o apărare de fond și vrei să dovedești acea apărare de fond, de
exemplu când nu ai alte probe. Intervenientul în favoarea pârâtului va putea cere interogatoriul
reclamantului, dar nu va putea să ceară interogatoriul pârâtului. Și problema este că dacă de
exemplu s-a intervenit în favoarea pârâtului, dacă ar putea reclamantul să ceară și interogatoriul
intervenientului accesoriu?! Eu zic că NU ar putea să îl ceară, pentru că intervenientul accesoriu
dacă ar mărturisi ceva, reclamantul ce urmărește, o mărturisire care lui să îi susțină cererea de
chemare în judecată. Poate să facă intervenientul în favoarea pârâtului, ceva ce să îi fie
defavorabil acestuia?! Eu asta urmăresc prin interogatoriul lui. Eu strict din poziția de judecător
spun că o astfel de probă nu s-ar putea admite, pentru că din start prin ea se urmărește ca
intervenientul accesoriu să facă un act defavorabil părții în favoarea căreia a intervenit.

Desigur că instanța poate să administreze orice probe necesare aflării adevărului, oricând
va putea lua interogatorii părților. Dar în concret, când vine un terț să sprijine apărarea unei părți,
tu nu poți să întorci apărarea împotriva părții, de aceea spune codul că nu poți să ai în vedere
decât actele favorabile.

INTRODUCEREA FORŢATĂ A UNOR PĂRŢI ÎN PROCES

Am spus deja că pot interveni voluntar în cele două forme sau pot fi întroduși în proces
de părțile procesului sau de instanță din oficiu (situație pe care am mai discutat-o când vorbeam
despre rolul judecătorului-la principii; sau la transmiterea calității procesuale cu titlu individual,
când judecătorul poate să îl introducă din oficiu pe dobânditorul dreptului).

Sigur că părțile vor putea avea interes să introducă terți în proces, dar în concret nu o vor
putea face decât dacă se încadrează în aceste modalități prevăzute de lege. Dacă nu se
încadrează, chiar dacă ar avea un interes, nu vor putea introduce terțul în cauză.

Acestea sunt:

 cererea de chemare în judecată a unei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și
reclamantul;

 chemarea în garanție;

 arătrea titularului dreptului;

26

 introducerea forțată în proces, care poate fi făcută și de instanță din oficiu.

Page
 Ce înseamnă cererea de chemare în judecată a altei persoane ne spune art. 68 alin.
(1): Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă,
pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

(2): Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(3): Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării
înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată.

Să vă imaginați că este ca o cerere de intervenție principală. Țineți minte, intervenientul

principal poate să pretindă pentru sine obiectul procesului, același obiect pe care îl pretinde și
reclamantul. Dar dacă un astfel de terț nu intervine voluntar, părțile procesului pot să îl introducă
forțat; va acea aceeași poziție ca și intervenientul principal, doar că nu este o intervenție
principală, că nu este voluntară, ci este forțată. Dar altminteri să ne imaginăm că este exact în
postura intervenientului principal.

Ce ne spune textul codului?! Că nu doar una dintre părțile procesului poate să îl

introducă, ci oricare dintre părți. Să luăm exemplul cel mai frecvent citat în doctrină, cesiunea de
creanță. Cesionarul cheamă în judecată pe debitorul cedat și îi cere să își execute obligația
corelativă dreptului de creanță. Cedentul contestă cesiunea, să zicem că spune că este nulă
absolut – ținem minte că și la transmisiunea cu titlu particular am spus că s-ar putea să fie
contestată valabilitatea transmisiunii. Dacă este o cesiune de creanță, cedentul contestă
valabilitatea cesiunii. Cine are interesul să introducă cedentul în cauză?! Debitorul cedat
categoric are acest interes, pentru ca el să știe cui plătește, ca să nu se trezească că plătește de 2
ori, adică el plătește cesionarului, după care se anulează contractul de cesiune, iar el este chemat
în judecată și de cedent și va mai plăti încă odată. Dar oare cesionarul nu are interesul să îl
introducă pe cedent?! Să vedem cine este titualrul dreptului, ca să nu fiu obligat la restituire? În
exemplul dat, ambele părți pot avea interesul să introducă cedentul. Sigur, cedentul ar putea să
intervină pe cale principală, pentru că el cere exact același drept pe care îl cere reclamantul
cesionar în cererea de chemare în judecată, dar el nu intervine principal. Și atunci fie
reclamantul-cesionarul, fie pârâtul-debitorul cedat, pot să îl introducă, dar pe calea cererii de
chemare în judecată a altei persoane. Deci este o persoană care ar putea să pretindă același dr. ca
și reclamantul și ca atare ar putea interveni principal, dar nu o face. Și atunci, părțile din proces,
având interesul să îl introducă, pot face acest lucru prin intermediul chemării în judecată a altei
persoane.

Se timbrează exact ca cererea de chemare în judecată sau ca intervenția principală, pentru că, de
fapt, ce spune?! Să-i plătesc lui. Dacă îl introduce debitorul cedat, îi plătesc lui, sau îi plătesc
27

reclamantului?! Dacă îl introduce reclamantul, la fel, va face pentru că el vrea să știe care dintre
ei este titularul dreptului. Valabil și la acțiunea în revendicare. Dacă 2 se declară titulari ai
Page
dreptului de proprietate, pârâtul vrea să știe care dintre cei doi este adevăratul proprietar. Sau
reclamantul vrea să știe dacă el este titular sau cel care se prevalează de același drept, să se
compare titlurile. Deci se poate oarecum imagina și într-o acțiune reală.

Cererea la introducerile forțate, se depune în termen distinct, după cum este vorba de
reclamant sau pârât. Pârâtul trebuie să o facă în termenul în care poate să depună și
întâmpinare, în schimb reclamantul poate să o facă până la terminarea cercetării
judecătorești.

Și în cazul chemării în garanție este la fel. Până la terminare cercetării judecătorești, nu

până la începerea dezbaterilor în fond. Trebuie să ținem minte că cercetarea judecătorească se
poate termina și să se stabilească un alt termen pentru începerea dezbaterilor, situație prevăzută
de art. 244, care mai prevede că părțile pot depune note scrise cu 5 zile înainte de termenul fixat
pentru dezbaterea fondului24.

CONDIȚIA DE FOND – să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, sau ca și

intervenientul principal.

Dacă am deja un intervenient principal, am putea imagina o situație în care intervenientul

principal ar introduce forțat un terț care să poată pretinde același drept ca și el?! Mai cu seamă că
intervenientul principal poate să pretindă nu doar dreptul pretins de reclamant, ci și un drept
strâns legat de acesta. Ar putea așadar și intervenientul principal să formuleze o cerere de
introducere forțată a unei alte persoane?! Sau reclamantul inițial, și pârâtul inițial, care sunt
pârâți față de cererea de intervenție principală ar putea să formuleze o cerere de chemare în
judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și intervenientul
principal?! Păi ne putem imagina mai multe persoane care până la urmă pretind același drept, sau
la cesiuni succesive ne putem imagina niște situații. Acestea sunt condițiile speciale de fond.

FORMA suscită discuții în doctrină, pentru că art. 69 alin. 1 spune doar că cererea va fi
motivată și, împreună cu înscrisurile care o însoțesc, se va comunica atât celui chemat în
judecată, cât și părții potrivnice.

 Prof. Boroi spune că trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată, fiind o
veritabilă astfel de cerere, Codul nu spune. La cererea de intervenție principală și la chemarea în
garanție, când vrea să spună că trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată, spune
expres că trebuie să îmbrace această formă. În cazul intervenției principale, art. 62 alin. (1)
prevede: Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată. În ceea ce priveşte chemarea în garanţie, art. 73 alin. (1) prevede: Cererea

24
Art. 244. TERMINAREA CERCETĂRII PROCESULUI. (1) Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere,
28

declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termenpentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. (2) Pentru
dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la
Page

dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a
formula concluzii orale. (...)
va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. Așadar, când legiuitorul
a dorit ca o cerere incidentală să îmbrace forma cererii de chemare în judecată, a prevăzut expres
acest lucru – a se vedea că la arătarea titularului dreptului nu spune acest lucru. Și atunci
înseamnă că este suficient să îmbrace forma cererilor?! Dacă este o veritabilă cerere de chemare
în judecată, că practic formulez în locul lui o cerere de chemare în judecată, care este ca o
intervenție principală, doar că nu este o astfel de intervenție, pentru că nu este voluntară. De ce
n-ar fi toate elementele cererii de chemare în judecată?! Deoarece avem aceeași pretenție, care
deja a fost formulată. Intervenția principală poate să aibă doar aceeași pretenție sau o
pretenție strâns legată de aceasta. Cererea de chemare în judecată a altei persoane are
exact același obiect ca cererea de chemare în judecată. Se spune practic că se dorește
introducerea terțului (cu datele de identificare), și de ce vreau să îl introduc, pentru că ar putea să
pretindă același drept ca și reclamantul. De aceea trebuie să fie motivată, oricum știm de la
cererea de chemare în judecată - cine sunt, ce cer, de ce cer, semnătura. Codul putea să nici nu
prevadă acest amănunt și anume necesitatea motivării acestei cereri. Dar totuşi trebuie motivat de
ce ar putea să ceară același drept ca și reclamantul. Așadar, într-o procedură a încuviințării în
principiu, care este aplicabilă tuturor, mai puțin introducerii forțate din oficiu de către instanță,
doar instanța nu își încuviințează în principiu propria introducere forțată. În rest toate se
încuviințează în principiu. Această procedură a încuviințării în principiu nu ar putea fi
respinsă sau anulată pentru lipsa tuturor elementelor cererii de chemare în judecată,
fiindcă aceste elemente nu se cer în această situație. Codul nu spune așa ceva, și rațiunea
pentru care nu o spune este că de fapt nu se adaugă la cererea de chemare în judecată decât
partea și motivarea, de ce ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

TERMENUL DE DEPUNERE – am spus deja, pârâtul odată cu întâmpinarea, iar dacă

nu e obligatorie va putea până la primul termen. Trebuie avut în vedere ”întâmpinare la ce”, că
dacă tot am spus că poate fi formulată o cerere de chemare în judecată a altei persoane, raportat
la cererea de intervenție, trebuie să avem în vedere termenul de depunere a întâmpinării la
cererea de intervenție principală, care se face după ce ea e încuviințată în principiu în
termenul acordat de instanță.

SANCȚIUNEA care este?! Este decăzută partea din dreptul de a mai formula
această cerere. Ce fel de termen este acesta?! Semi-imperativ, instanța poate invoca din oficiu
decăderea, dar știm că art. 204 este un text general, deci se va aplica exact ca la cererea
reconvențională.

Dacă se poate formula după trimiterea spre rejudecare. Pârâtul nu ar mai putea, pentru că
etapa scrisă s-a terminat, cu o singură excepție, dacă motivul pentru care se anulează în apel
hotărârea sau se casează în recurs este lipsa de procedură. Degeaba s-a terminat etapa scrisă sau
procedura în fața primei instanțe, dacă pârâtul nu a știut de proces. Dacă acesta nu a fost citat la
29

locul la care trebuia ori reclamantul a făcut-o cu rea-credință, în așa fel încât pârâtul să nu aibă
cunoștință de existența procesului, pârâtul va fi în continuare în termen să depună întâmpinare,
Page

pentru că acesta este de fapt motivul pentru care s-a anulat hotărârea și s-a trimis spre rejudecare
sau s-a casat. Dacă se trimite spre rejudecare pe acest motiv am putea să ne imaginăm că pârâtul
ar putea să o formuleze, dar numai în această situație. Reclamantul ar putea pentru că se reia faza
cercetării judecătorești.

PROCEDURA DE JUDECATĂ
Art. 70. POZIŢIA TERŢULUI ÎN PROCES. Cel chemat în judecată dobândeşte
poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa.

Asta ce înseamnă?! Că instanța dacă va spune iar, ca la intervenția principală, dacă se admite
cererea de chemare în judecată, va fi respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane, pt.
că spune instanța că dreptul aparține reclamantului și nu celui chemat în judecată. Dacă admite
cererea de chemare în judecată a altei persoane va respinge cererea inițială, pentru că va spune că
cel chemat în judecată este titularul dreptului și îl va obliga pe pârât să își execute obligațiile față
de acesta. Deci are această poziție procesuală de reclamant. Nu are calitate procesuală pasivă, ci
are poziție de reclamant, dar are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în judecată a sa.
Pentru că dacă de exemplu este introdus de pârât. Cedentul este introdus de debitorul cedat. În
cererea de chemare în judecată a altei persoane, cel chemat în judecată este PÂRÂT. De ce?!
Pentru că nu poate renunța la judecarea cererii, pt că nu el a formulat-o. Dacă vrea să spună că el
nu are chef de acest proces, poate doar să spună că renunță la dreptul subiectiv dedus judecății și
că nu are nici o pretenție, eu nu vreau nici un drept de creanță, nu e dreptul meu. Dar dacă
renunță la acest drept subiectiv, cererea va fi respinsă pe fond. La art 408 alin. (2), în caz de
renunțare la dr pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea pe fond. Așadar
nu mai ești titularul dreptului. Deci în cererea prin care ai fost introdus în cauză, tu ești pârât. Dar
în ansamblul procesului ești reclamant, de aceea tu poți să renunți la dreptul tău și cererea se
respinge, dar tu nu poți renunța la cerere când nu tu ai formulat-o.

Calitatea lui procesuală nu poate fi invocată pe cale de excepție în procedura încuviințării

în principiu, nu se poate spune că nu are calitate procesuală activă, pt că nu el e titularul
dreptului, ci reclamantul. Aceasta este o chestiune de fond, care se va judeca odată cu acesta.

Procedura este aceeași de la intervenția principală, ea se aplică la toate cererile, mai puțin
la introducerea forțată din oficiu. Dacă se admite, efectul este că terțul devine parte în proces,
prorogă competența de soluționare și cu privire la cererea incidentală, produce aceleași efecte cu
ale cererii de chemare în judecată: întrerupe prescripția și dreptul devine unul litigios (oricum
dreptul era deja unul litigios prin înregistrarea cererii de chemare în judecată).

Cine depune întâmpinare?! Art. 65 spune că după admiterea în principiu a cererii de

intervenție instanța fixează un termen pentru celelalte părți să depună întâmpinare. Am uitat să
vă spun ... la această încuviințare în principiu, tocmai pentru că terțul nu intervine din propria
30

voință, ci este introdus forțat, deci el nu cunoaște atât de multe despre proces ca și intervenientul
voluntar care deja a citit dosarul, terțul nu știe nimic. Tocmai de aceea în procedura încuviințării
Page

în principiu, înainte să se pronunțe instanța, lui i se comunică nu doar cererea prin care el este
introdus forțat, ci i se comunică și copii de pe cererea inițială de chemare în judecată, apropo că
trebuie să îmbrace doar forma cererii, păi el trebuie să știe ce se cere prin cererea de chemare în
judecată pe care o completează și din întâmpinare pentru a vedea cum se apără pârâtul, și desigur
alte înscrisuri atașate la dosar. Dacă între timp s-au mai adus alte forme de intervenție voluntară
sau forțată, credeți că ar trebui să i se comunice pentru a avea o imagine asupra procesului?! Eu
cred că ar trebui să i se comunice. Ideea este că el trebuie să aibă o imagine a procesului până la
acel moment. Sigur, i se vor comunica doar încheierile de ședință, nu tot dosarul, dar ce cereri au
fost formulate de părțile din proces ar trebui să se comunice. Dacă s-a încuviințat o cerere de
intervenție voluntară și aceasta ar trebui comunicată. În rest se aplică regulile privind
încuviințarea în principiu.

Este posibilă disjungerea?! Fiind vorba de același drept?! Desigur că nu, tocmai de aceea
ai introdus pentru a vedea faţă de cine își execută pârâtul obligația. Pe lângă aceasta, avem două
situații particulare și anume atunci când este vorba despre plata unei sume de bani sau predarea
unui bun, pârâtul poate spune ”eu datorez această sumă, sau acest bun nu este al meu și va trebui
să îl predau titularului dreptului de proprietate sau de folosință”, celui care pretinde un drept real
asupra bunului, dar instanța să stabilească cine este acela. Într-o astfel de situație, art. 7125 chiar
permite scoaterea pârâtului din proces. Pârâtul spune ”dar eu nu vreau să mă apăr, eu datorez
suma de bani, care este aici și o consemnez la dispoziția instanței, iar instanța să stabilească dacă
reclamantul este titularul dreptului de creanță sau cel chemat în judecată”, sau dacă am o acțiune
în revendicare, eu nu sunt proprietar și nu posed pentru mine, eu las bunul, instanța să îmi
numească un administrator-sechestru, pentru că se aplică procedura sechestrului judiciar, și
instanța va rămâne în continuare să stabilească între cei 2, reclamantul inițial și cel chemat în
judecată ca terț introdus forțat cine este titularul dreptului.

 (...) aceasta este altă poveste, depinde de momentul în care a recunoscut. Că poate să
recunoască oricând, dar vom vedea la cheltuielile de judecată, pârâtul nu va plăti cheltuieli de
judecată, dacă această achiesare intervine într-un moment procesual pentru a nu se mai
administra probe. Dacă au apucat să se administreze probe, poate fi obligat la cheltuieli.

Deci pârâtul este scos din proces și procesul continuă între cei doi. Este practic o ficțiune,
acesta era pârât față de ambele cereri și este scos din proces datorită faptului că achiesează la
pretenții, iar acum instanței nu îi rămâne decât să stabilească față de cine este obligat pârâtul.
Pârâtul spune ”ok, eu recunosc, ceea ce nu știu eu este cui datorez, cedentului sau cesionarului,
nu este problema mea că este valabilă cesiunea sau nu, pentru că eu nu am făcut parte din ea?!”
25
Art.71. SCOATEREA PÂRÂTULUI DIN PROCES. (1) În cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată
pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit
dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată. (2)
Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă
31

declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărârea judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus
sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 972 şi următoarele fiind
Page

aplicabile. (3) În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată. Hotărârea
se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.
Sigur că el este cel obligat, dar el iese din proces pentru că el și-a executat obligația anticipat, iar
instanței îi rămâne să stabilească față de cine va plăti finalmente. De aceea este și scos din
proces. Reclamanții ficțional sunt reclamanți, pentru că dintre ei instanța trebuie să stabilească
care dintre ei este titularul dreptului.

Au independență procesuală cele două cereri? Da! Pentru că dacă reclamantul renunță la
judecată, s-ar putea judeca în continuare cererea de chemare în judecată și să se stabilească faptul
că cel chemat în judecată este titularul dreptului. De asemenea, dacă renunță la dreptul subiectiv
unul, celălalt continuă să se judece.

De scoaterea pârâtului din proces am început să discutăm. Aici întâlnim o chestie

interesantă la art. 71 alin 3 care spune că judecata continuă numai între reclamant și terțul
introdus și totuși hotărârea se va comunica și pârâtului, fiindu-i opozabilă. Acum sigur că aceasta
este o discuție, mai spun în minută ceva despre pârât, dacă l-am scos din proces?! Se va mai scrie
în minută că pârâtul este obligat să predea bunul sau să își execute obligația, sau doar scriu că
reclamantul sau cel introdus forțat este titularul dreptului și îi eliberez lui banii sau dispun
predarea bunului. Codul nu ne lămurește. De asemenea vorbește de opozabilitatea față de pârât,
dar având în vedere faptul că el a fost parte în proces, hotărârea ar trebui să îi fie obligatorie, nu
opozabilă, el a fost scos din proces pentru că a achiesat la pretenții, de aceea ar fi absurd că
hotărârea nu intră sub acest aspect sub autoritate de lucru judecat pe toate planurile față de acest
pârât. Deci formularea acestui text lasă puțin de dorit. Sigur că este o executare anticipată a
obligației, dar asta nu înseamnă că pârâtul nu a fost parte în proces și că nu ar trebui să fie
cuprins în dispozitivul hotărârii, hotărârea fiind astfel obligatorie, iar nu opozabilă.

CHEMAREA ÎN GARANȚIE
Este o formă specifică de introducere în proces a unui terț, împotriva căruia o parte din
proces s-ar putea îndrepta dacă ar pierde procesul.

Când auziți „garanție” să nu vă gândiți neaparat că terțul garantează cumva obligația

vreuneia dintre părți, pentru că de exemplu dacă este chemat în judecată fideiusorul de către
creditor ca să plătească datoria, el ar avea o acțiune ulterioară împotriva debitorului principal, să
recupereze banii de la el, ca să nu facă o acțiune distinctă, poate să îl cheme în garanție, iar
acesta la rândul lui va putea să se îndrepte împotriva debitorului principal dacă pierde procesul.
Deci nu are doar interesul de a se judeca deodată cele 2 cereri, ci și interesul de a-l introduce pe
debitorul principal deoarece acesta poate să formuleze o mulțime de apărări de fond: că e nul
titlul creditorului, că a plătit o sumă de bani, că a compensat legal o parte din datorie, ș.a.m.d.
Chemarea în garanție nu înseamnă neaparat că, în sensul dreptului substanțial, garantează
32

obligația mea, deoarece poate fi exact invers, garantul să îl cheme în judecată pe cel pentru care a
garantat obligația. Deci nu trebuie să facem o legătură între obligația în garanție în sensul
Page

dreptului substanțial și cererea de chemare în garanție.

 Cererea de chemare în garanție e o modalitate de introducere a unui terț în proces pentru
acele situații în care partea care pierde procesul ar avea o acțiune în regres împotriva terțului,
exemplul cu fideiusorul împotriva debitorului principal. Ar putea fi a cumpărătorului evins
împotriva vânzătorului. Mai mult decât atat, el este obligat că îl introducă pe vânzător în proces,
pt că într-un proces de evicțiune i s-ar putea opune excepția procesului rău condus. Sau
comitentul este chemat în judecată de către victima faptei ilicite ca să repare prejudiciul cauzat
prin fapta ilicită a prepusului său. Ar avea o acțiune în regres împotriva prepusului, de aceea are
interes să îl introducă pe prepus în cauză, deoarece el este cel care poate formula apărări în ceea
ce privește lipsa caracterului licit al faptei sau cauzele exoneratoare de răspundere, forța majoră
sau orice altceva. Aceasta este chemarea în garanție, este un instrument oferit părții care ar putea
pierde procesul, să introducă în proces, să formuleze o pretenție pe care ar putea să o formuleze
pe cale separată în cadrul unei acțiuni în regres. Și atunci art. 7226 definește această instituție ca
putând fi formulată de partea interesată care poate să cheme în garanție o terță persoană
împotriva căreia ar putea să se îndrepte printr-o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.
Observăm în alin. (2), Codul permite celui chemat în garanție ca la rândul lui să cheme în
garanție o altă persoană, nu este limitat numărul ca la cererea reconvențională, la care ni se spune
că nu se poate formula reconvențională la reconvențională. Observăm că la chemarea în garanție
nu spune că s-ar putea formula și de chematul în garanție doar o singură dată, nu există nicio
limitare, teoritic ar putea să meargă la infinit. Practic nu prea este posibil să ai un șir infinit.

 (...) Teoretic codul nu limitează, unde vrea să o facă, limitează. Teoretic s-ar putea
face astfel de cereri abuzive doar ca să tergiversezi procesul, pentru că după cum am văzut
cererea de admitere în principiu durează un timp, în plus acestea se comunică, celelalte părți
trebuie să pună concluzii și ar putea duce la prelungirea procesului dacă nu îl limitezi, până
verifică instanța că de fapt nu sunt întrunite condițiile, până una-alta trebuie să le comunice.
Acesta este dezavantajul faptului că nu limitează la câte ar putea să fie formulate.

”Cel chemat în garanție de chematul în garanție la rândul lui fiind chemat în garanție
poate chema în garanție.” 

33

26
Art. 72. CONDIŢII. (1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea
Page

să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri. (2)În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie
poate să cheme în garanţie o altă persoană.
 CINE POATE FORMULA CEREREA DE CHEMARE ÎN GARANȚIE ȘI ÎN CE
TERMEN

Oricare dintre părți, și reclamantul și pârâtul, pentru că ne putem imagina că oricare ar

putea pierde procesul și să aibă o acțiune în regres. Să ne imaginăm la o acțiune în revendicare
prin compararea titlurilor. Pai și reclamantul și pârâtul puteau să fi dobândit dreptul prin
cumpărare de la persoane diferite, sau de la aceeași persoană. Atunci fiecare poate să aibă
interesul să cheme în garanție, prin garanția pentru evicțiune, pe vânzător. Intervenientul
principal, și el ar putea formula cerere de chemare în garanție. Cel chemat în judecată care
ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, și el ar putea să formuleze cerere
de chemare în garanție. Chematul în garanție, la rândul lui poate să cheme în garanție.

Intervenientul accesoriu ar putea să cheme în garanție?! Pai el nu a formulat nicio

pretenție, deci el nu are ce să piardă. Va pierde partea pentru care a intervenit, el nu formulează o
pretenție, ci doar sprijină apărările celui pentru care a intervenit, de aceea nu are calitate
procesuală pentru a formula o cerere în garanție.

ÎN CE TERMEN poate fi depusă cererea?! Ca și cererea de chemare în judecată a altei

persoane – pârâtul în termenul în care trebuie să depună întâmpinarea (faptul că nu depune
întâmpinarea nu înseamnă că pierde dreptul de a formula o astfel de cerere – discuția de la
reconvențională, situația este strict legată de termen, în sensul că este fix problema pârâtului dacă
alege să nu se apere împotriva pretențiilor reclamantului, însă cererile incidentale vor fi depuse
în termenul oferit pentru depunerea întâmpinării), iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel târziu
la primul termen de judecată, iar reclamantul (sau cel care are poziția de reclamant) până la
sfârșitul cercetării judecătorești.

Intervenția principală și cea accesorie poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor

asupra fondului.

Când nu este obligatorie întâmpinarea?! La asigurarea de dovezi, pentru că aici nici

măcar nu se discută despre fond; la ordonanța președințială și la evacuare, deci extrem de rare
situații.

Ce înseamnă reclamant sau cel care are poziția de reclamant?! Cel chemat în judecată,
pentru că ar putea pretinde aceleași drepturi ca reclamantul, sau intervenientul principal  pot să
formuleze până la sfârșitul cercetării judecătorești.

Dar reclamantul care este pârât în intervenția principală dacă formulează o chemare în
garanție raportat la intervenția principală, până când o poate formula?! Deci avem o cerere de
chemare în judecată cu un reclamant, am o intervenție principală în care acest reclamant este
pârât (țineți minte cine sunt pârâții în cererea ce intervenție principală – reclamantul și pârâtul).
34

Dacă chemarea în garanție se formulează de către reclamantul inițial, față de cererea de

Page

intervenție principală, în ce termen trebuie depusă?! În intervenția principală el este pârât, deci în
termenul în care ar putea să depună întâmpinarea. Deci va trebui să verificăm mereu ce înseamnă
poziție de reclamant sau poziție de pârât.

Chematul în garanție poate formula chemare în garanție. Ce poziție are el în

chemarea în garanție?! De pârât! Și în ce termen ar putea să formuleze o chemare în garanție?!
El depune întâmpinare la cererea de chemare în garanție?! O să vedeți că formulează
întâmpinare, așadar va putea formula cererea de chemare în garanție în termenul în care poate
depune întâmpinarea. Deci avem aceleași discuții cu rejudecarea după anulare și casare, cu
nerespectarea termenului și cu aplicarea dispozițiilor 204 că este termen semi-imperativ.

Cu admisibilitatea în anumite materii, în principiu este admisibilă în orice materie, dar

sunt materii în care nu se pretează, și vi le-am amintit pe câteva: acțiune posesorie – pe cine aș
putea să chem în garanție într-o acțiune posesorie, mi-a dat mie cineva posesia?! Până la urmă se
apără posesia ca stare de fapt și nu se apără un drept. În ordonanța președințială datorită
caracterului urgent al procedurii – pentru că în chemarea în garanție se judecă un fond, iar la
ordonanța președințială nu judec un fond, ci acolo se ia o măsură provizorie, până se judecă
fondul cauzei. Așadar în anumite proceduri ea nu poate fi formulată.

SCOPUL: pe de-o parte se evită un nou proces, din perspectiva celui care formuleză
cererea de chemare în garanție. Pe de altă parte îl introduce pe acest terț, care și lui îi poate
asigura în anumite situații apărarea și uneori chiar este obligat să o facă.

Este o veritabilă cerere de chemare în judecată, pentru că se formulează pretenții față

de terțul introdus, de aceea și spune textul codului la art. 73 alin. (1) că trebuie să aibă forma
cererii de chemare în judecată.

Avem aceeași procedură de încuviințare în principiu.

Se poate observa totuși o singură diferență. Cine depune întâmpinare și cerere

reconvențională?!

Art. 74 alin. (2) face trimitere la art 64 și 65 alin. (1) și (2). Dar de ce nu face trimitere și
la alin. (3) ? Deoarece la alin. (3) din art. 74 face referire la cel chemat în garanție, care și el
trebuie să depună întâmpinare, deoarece el este pârât în chemarea în garanție, deci el este cel care
de fapt trebuie să depună întâmpinare față de cererea de chemare în garanție, de aceea a formulat
distinct legiuitorul la art. 74, pentru că cel care face întâmpinare este terțul introdus forțat în
proces.

Avem de exemplu o acțiune în revendicare, și pârâtul formulează o cerere de chemare în

garanție a vânzătorului său, pe garanția pentru evicțiune. Se încuviințează în principiu cererea de
chemare în garanție, față de cererea de chemare în garanție, chematul în garanție clar trebuie să
35

formuleze întâmpinare (ne spune art. 74 alin. (3) CPC). Ar trebui să formuleze întâmpinare și
reclamantul?! Păi ce treabă are, pe el nu-l interesează că pârâtul va fi garantat pentru evicțiune de
Page
vânzătorul lui dacă pierde procesul. De aceea chematul în garanție este de fapt interesat să
depună întâmpinare. Sigur că în această întâmpinare, el în schimb se poate apăra nu doar față de
cererea de chemare în garanție, spunând că el nu datoreză nimic, și dacă pierde procesul cel care
l-a chemat în garanție, el nu datorează nimic, sau poate să formuleze apărări față de acțiunea
principală, că de fapt de aceea îl introduc pe terț în proces, să vină să îl apere și pe cel care îl
introduce, să formuleze apărări față de partea adversă, apropo de debitorul principal introdus la
cererea fideiusorului. Că poate să spună ”eu am stins datoria, deci trebuie să se stingă acțiunea”,
deci nu mai avem ce acțiune în regres să admitem (deci chemarea în garanție) pentru că datoria
este plătită. Acțiunea principală trebuie respinsă și ca o consecință trebuie respinsă și cererea de
chemare în garanție. Deci poate să se apere atât față de acțiunea principală, cât și față de cererea
de chemare în garanție sau doar față de cererea de chemare în garanție, spunând că nu îl
interesează soluția dată în hotărârea principală, pentru că oricum nu datorează nimic părții care
l-a chemat în judecată.

 (Întrebare în sală?!?! Ceva legat de posibilitatea reclamantului de a formula răspuns la

întâmpinare.) Nu se prevede asta, deci nu am o etapă scrisă, nu este supusă regularizării și atunci
nu am răspuns la întâmpinare ca act de procedură scris pentru care mi se dă un termen, dar asta
nu înseamnă că nu poate să fie formulat un răspuns oral. Când se comunică acea întâmpinare,
reclamantul poate spune că acele apărări nu sunt fondate. Dar ca act de procedură, nu există
răspunsul la întâmpinare. Pe de altă parte, nimic nu te impiedică să îl faci, adică nicăieri nu spune
Codul că dacă tu spui oral, nu ai putea să și predai niște înscrisuri care să cuprindă ceea ce am
spus, ca să fii sigur, dacă instanța nu consemnează tot în încheiere, chiar dacă se poate solicita
ulterior o copie a înregistrărilor, însă această modalitate este mai dificilă. Pentru a fi sigur că
instanța de control judiciar va putea să verifice exact ceea ce ai spus, este mai bine să depui tot în
scris.

Sancțiunea nedepunerii întâmpinării este că decazi din dreptul de a mai invoca excepții
relative sau absolute care sunt legate de termenul de depunere a întâmpinării. Cele absolute
legate de termen sunt necompetența materială sau teritorială exclusivă, dar aceste apot fi inocate
la primul termen de judecată chiar dacă întâmpinarea este obligatorie. Apărările de fond le poți
invoca chiar dacă nu le-ai invocat prin întâmpinare!

Procedura admiterii în principiu, am discutat cine depunde întâmpinarea, ar putea

chematul în garanție să formulze, teoretic, și reconvențională, dacă ar putea să formuleze
pretenții proprii la cerera de chemare în garanție și ar putea să fie disjunsă dacă ar întârzia
judecarea cererii de chemare în judecată, să fie suspendată, spune expres acest lucru art. 74 alin.
(4). Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă
judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate
dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de
36

chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

Page

?este o suspendare obligatorie sau facultativă?

 Care sunt soluțiile cu privire la cererea de chemare în garanție? – trebuie să știți soluțiile
date de prima instanță.

* Dacă chemarea în garanție a fost formulată de reclamant și este admisă acșiunea

reclamantului, chemarea în garanție trebuie …….. - am chemat în garanție în caz că voi pierde
procesul, dacă e formulată de reclamantul care a câștigat procesul pentru că s-a admis acțiunea,
înseamnă că chemarea în garanție se respinge; în cazul în care acțiunea etse respinsă și
reclamantul este cel care a formulat chemarea în garanție nu înseamnă că automat se admite că
trebuie să văd dacă este fondată sau nu. Ar avea o acțiune în regres sau nu?- că poate formulează
niște apărări chematul în garanție, care dacă sunt admise de instanță pot duce la respingerea
chemării în garanție. Teoretic este posibilă admiterea ei, dacă partea care a formulat-o pierde
procesul, dar nu înseamnă că automat se admite dacă partea a pierdut procesul ca în cazul
intervenției accesorie unde merge automat. Chemarea în garanție se verifică separat!

Cerera formulată de pârât, dacă este admisă acțiunea, poate fi admisă și cererea de
chemare în garanție dacă e fondată; dacă e respinsă acțiunea față de pârârtul care a formulat
chemarea în garanție, cererea de chemare în garanție va fi RESPINSĂ (acțiunea este respinsă
față de pârârt, pârâtul a formulat chemare în garanție,pentru ce?-dacă pierde procesul.păi dacă
acțiunea e respinsă, pârâtul a câștigat procesul, deci cererea de cehmare în garanție formulată de
pârârt este RESPINSĂ)

Ideaa este: ea (chemarea în garanție) se formulează de parte pentru ipoteza în care

pierde procesul. Dacă partea câștigă procesul , cererea de chemare în garanție este
repsinsă; dacă partea pierde procesul ea poate fi admisă dacă la rândul ei se apreciază de
către instanță ca fiind fondată.

Ex: în cazul în care reclamantul a formulat o cererea de chemare în garanție aceasta va fi:

a) admisă pentru situație în care cererea este respinsă

b) respinsă (…)

37
Page
 ARĂTAREA TITULARULUI DREPTULUI
Este un mijloc procesual din cele care compun acțiunea civilă care este DOAR la
îndemâna pârâtului.

- nu formulează pretenții proprii, ci spune doar:

Art. 75: Condiţii

Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept
asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul,
dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Cererea poate fi formulată numai de către PÂRÂT, în termenul în care poate face acesta
introduceri forate, adică termenul în care ar trebui să depună întâmpinare și nu în orice acțiunie
ci numai în acțiuni în care se pretinde un drept real asupra bunului.
Forma cererii: pentru că nu formulează o pretenie proprie, că e de fapt o apărare, nu trebuie să
îmbrace forma cererii de chemare în judecată ci forma unei simple cererii.

Art. 76: Formularea cererii. Termen

Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de

lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate
face cel mai târziu la primul termen de judecată.

Art. 77: Procedura de judecată

(1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare

în judecată, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca
titular al dreptului.

(2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.

(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi

reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.

(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se
înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient
38

principal, dispoziţiile art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.

Page
 Se comunică și terțului și părții adverse, odată cu ea se ocmunică și cerrea de chemare în
judecată și întâmpinarea dacă a fost depusă.

Se parcurge procedura încuviințării în principiu, adică după ce se comunică, părţile depun

toate concluzii cu privire la încuviințarea în principiu și instanța se pronunță prin încheiere.

În funcție de concluziile părților, pârâtul iese sau nu iese din proces.

-dacă toate părțile sunt de acord, titularul dreptului înlocuiește pârâtul

-dacă se opun – reclamantul vrea să i se predea bunul, deci nu vrea ca pârâtul să

iasă din proces- rămâne și pârâtul în proces și titularul dreptului.

Poate că pârâtul ar putea să aibă interesul să rămână în proces – ca să formuleze apărări

în favoarea lui. Se poate opune scoaterii lui din proces?-nu prea; dar dacă totuși ar vrea să
sprijine apărarea, poate să facă cerera de intervenție accesorie.

Dacă reclamantul nu e de acord cu înlocuirea sau cel arătat ca titular nu se

înfățișează/vine și contestă(oral sau în scris), terțul (presupusul titular al dreptului) rămâne în
proces, introdus forțat, dobândește calitatea de intervenient principal, dar este de fapt un
intervenient forțat.

*era mai corect să îi spună intervenient forțat.

Dacă pârâtul e scos din proces, probelma e simplă, cel arătat ca titular al dreptului îi ia
locul.

- ex: ??? acțiune în revendicare, instanța spune „nu reclamantul este titularul
dreptului, că e cel arătat ca titular al dreptului, atunci respinge acțiunea, pur și simplu, pentru că
ai luat locul pârâtului. – ceva nu e ok aici. Dacă rămâne toată lumea în proces și el are
calitatatea de intervenient, ce facem în situația în care zici că reclamantul este proprietar și nu cel
arătat ca titular al dreptului sau invers, cum va arăta dispozitivul hotărârii (minuta)?

Avem procedura admiterii în principiu în toate situațiile, cu consecința că terțul devine

parte în proces în măsura în care se încuviințează. Diferă doar situația în care a locul pârârtului
saua rămâne parte distinctă. După ce se încuviințează, cine depune întâmpinarea la arătarea
titularului dreptului?- în procedura încuviințării în principiu, după încuv intrpducerii forțate
instanța va da un termen pentru depunerea întâmpinării. Cine depune întâmpinare?-
RECLAMANTUL! – se apără față de ea, dacă ar mai fi un intervenient accesoriu în favoarea
reclamantului va depune și el întâmpinare.

Cum se soluționează? – dacă instanța spune: reclamantul are dreptate, cum ați face
39

minuta? „admite acțiunea”- ce faci cu arătarea titularului dreptului?- ar trebui să o respingi.

Page
 Dacă spune „cel arătat ca titular al dreptului, este titularului dreptului” clar respingi
acțiunea și admiți cererea de arătare a titularului dreptului.

Ar fi o discuție – temă ar putea să o facă pârâtul din cererea de intervenție principală?

INTRODUCEREA FORŢATĂ ÎN CAUZĂ, DIN OFICIU, A ALTOR

PERSOANE
Art. 78: Condiţii. Termen

(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă,

judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se
împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul
va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna
dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu
poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

-dacă nu există un text expres în procedura contencioasă, instanța va spune părților că nu

au constituit cadrul procesual în mod corect, ar trebui să mai figureze în proces X

Ex: un terț cere constatarea nulității absolute a unui contract de v-c și îl cheamă în
judecată numai pe vânzător, e legal constituit cadrul procesual? – poate reclamantul nu este de
acord să-l introducă pe cocontractant, iar vânzătorul este de acord, atunci instanța îl va introduce
din oficiu.

În apel nu mai pot lărgi cadrul procesual decât dacă legea îmi permite expres.

(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării

procesului înaintea primei instanţe.

-nu este chiar așa, pentru că instanța poate să-l introducă oricând! Că dacă la deliberare
va constata că nu este cadrul procesual legal constituit, va repune cauza pe rol, reintră în faza
cercetării judecătorești, o să pună în discuția părților și îl va introduce din oficiu.

(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia
deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.
40

(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai
Page

apelului.
 Deci chiar dacă o cauză pornește de la tribunal și ar avea apel la C.A. și recurs la ICCJ,
dacă valoarea lititgiului este de peste 1.000.000 lei, dacă se respinge pe excepția de la alin.(2),
avem NUMAI APEL!

Terțul introdus forțat are calitataea de pârât. Tocmai pentru că el trebuia să fie de la bun
început pârârt și nu e vina lui că nu a fpst chemat în judecată, spune art.79 alin.(2) El va lua
procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa, la cererea celui
introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe.
Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

La intervenienții voluntari sau la terții introduși forțat nu mai readministrează probele, ci

doar probe noi.

Art. 79: Procedura de judecată

(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi

încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum
şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea
să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească;
termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.

(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces.

Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

PARTICIPAREA MINISTERULUI PUBLIC ÎN PROCESUL CIVIL:

Art. 92: Modalităţi de participare

(1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi
ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

- pentru dispăruți pe legea veche: 1.se declară dispariția – 2.pronunțare a declarării

morții; noua procedură nu mai cere primul pas. Pe NCC dispăruți = ???? D-zeu știe!

(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia,
41

dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor
cetăţenilor.
Page
 - este obligat să pună concluzii în acele procese unde legea prevede acest lucru expres (ex
cazurile de expropriere), dar poate să participe și să pună concluzii și în procesele unde nu
prevede legea acolo unde consideră că necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
intereselor cetăţenilor.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către

procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în

cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a
participat la judecată, în condiţiile legii.

- DOAR în acele procese unde el a pornit acțiunea sau a participat la judecată în

condițiile legii (a pus concluzii)

(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în
favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).

- în cazurile de la alin.(1), INDIFERENT că el este cel care a pornit porcesul sau nu

(6) În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune.

Art. 93: Efecte faţă de titularul dreptului

În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se

va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va
retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.

Procurorul are 4 atribuții:

 Să formuleze o cerere de chemare în judecată

 Să participe și să pună concluzii într-un proces

 Să exercite căi de atac împotriva unor hotărâri

 Să ceară punerea în executarea a unor hotărâri

42
Page
 În toate aceste cazuri în care procurorul pornește acțiunea, dacă titularul dreptului nu a
fost introdus de procuror, instanța îl va introduce în proces. El (titularul dreptului) va putea să
recurgă la drepturile de care dispun părțile, dacă procurorul își retrage cererea, el poate continua
procesul.

ASISTENTUL JUDICIAR – litigiile de muncă - ei funcționează la nivelul tribunalelor,

pirvesc constituirea completului de judecată. Sunt în număr de 2. Choar dacă judecătorul este
unul singur, cei doi asistenți judiciar au doar un vot consultativ. Deliberarea este comună, dar
judecătorul decide. Le poate da spre motivare hotărârile.

MAGISTRAȚII ASISTENȚI – la ICCJ – sunt o mixtură între grefier și asistentul

judiciar. Participă la deliberare, redactează acte de porcedură, au vot consultativ la deliberare, li
se poate da ca sarcină și motivarea hotărârilor.

43
Page