Tema: Delictele

Introducere
Alături de contracte şi quasicontracte sunt considerate ca izvoare ale obligaţiilor şi

delictele, care constituie cel mai vechi izvor de obligaţiuni.

Din cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul Imperiului Roman, delictele au avut o

evoluţie extrem de complexă. De la forma primitivă a răzbunării victimei de către membrii gintei

din care făcea parte, trecând prin legea talionului şi prin aşa-zisele compoziţii voluntare (victima

putea să renunţe la răzbunare în schimbul unui bun, cum ar fi, de pildă, metalul, animalele etc.), se

ajunge la o formă evoluată de pedeapsă, dreptul de răzbunare al victimei este înlocuit printr-o

înţelegere dintre autor şi victimă

Termenul delictum a avut o aplicabilitate foarte largă. El desemna orice act ilicit, care
determina prin sine o anumită sancţiune sau alte consecinţe negative aplicate delicventului.

La modul general, prin delicte (delictum, maleficum) se înţeleg faptele ilicite care

afectează intersele particularilor sau intersele publice; de aici se poate spune că delictele erau de

două categorii:

a) delictele publice (delictapublica) - care lezau interesele statutului. din rândul lor făceau

parte:

- parricidium (asasinatul);

- perduellio (înalta trădare).

b) delictele private (delicta privata).

La un moment dat, anumite fapte au fost considerate atât delicte private, cât şi publice. Din

punct de vedere structural, cele două categorii nu se deosebesc. Există diferenţe numai în ce

priveşte organele înaintea cărora pot fi invocate procedura de judecată şi sancţiunea.

Intre cele două categorii de delicte mai exista o deosebire esenţială în ce priveşte modul

cum erau sancţionate. Astfel, delictele publice erau sancţionate, de regulă, cu moartea, iar în cazul

celor private se aplica de obicei amenda.

Obligaţiunile care izvorau din delicte, prin caracterele lor specifice se deosebeau de

obligaţiunile ce rezultau din contracte. Aceste caracte-re provin, în primul rând, din faptul că
delictele erau acţiuni ilicite, care încălcau drepturile şi intersele ocrotite prin lege ale cetăţenilor.

[Введите текст]
 Principalele caractere prin care delictele pot fi delimitate de contracte pot fi următoarele:

1. Spre deosebire de obligaţiunile contractuale, care pe lângă caracterul lor strict personal

{intuitupersonae), mai puteau fi transmisibile şi succedate, obligaţiunile delictuale erau

netransmisibile şi nu puteau fi moştenite. Acest fapt era explicat prin aceea că, odată cu dis-

pariţia persoanelor cointeresate ale raportului obligaţional, dispare şi necesitatea de

răzbunare.

2. Capacitatea de a se obliga delictual era mult mai largă decât aceea de a se obliga

contractual. Sclavii erau incapabili de fapt, aveau capacitate delictuală, ei putând răspunde

cu persoana lor, însă nu se puteau obliga contractual, deoarece nu aveau bunuri.

3. Obiectul obligaţiei delictuale era întotdeauna o sumă de bani (poe- na), cel al obligaţiei

contractuale fiind foarte diferit şi variat.

4. Acţiunile penale se cumulau între ele dacă erau mai mulţi delicvenţi, victima putând cere

despăgubirea integral de la oricare delicvent, iar plata despăgubirii făcute de unul dintre

delicvenţi nu stingea dreptul de răzbunare faţă de ceilalţi5. Dacă delictul a fost comis de

câţiva delicvenţi sau dacă prin comiterea delictului au fost încălcate drepturile şi interesele

legale ale câtorva personae, raportul obligaţional delictual avea un caracter cumulativ

solidar şi exista obligaţiunea fiecărui delicvent de a achita întreaga sumă de bani

(poenaprivate). In obligaţiile contractuale era aplicat principiul solidarităţii elective.

5. Efectele lui capitis deminutio, în cazul unei obligaţii contractual, constau în stingerea

datoriei; în cazul obligaţiilor delictuale datoriile subzistau, dreptul de răzbunare continuând

să apară asupra persoanei fizice a delicventului, chiar dacă situaţia juridical s-a schimbat

personalitatea juridică.

6. Obligaţiunile delictuale, cu excepţia celor stabilite de ius civile, aveau termenul de

prescripţie de un an, în timp ce obligaţiunile contractuale erau valabile pe un termen mult

mai mare. Din acest motiv, obligaţiunile delictuale au fost denumite şi provizorii, tempo-

rare (temporarie), iar cele contractuale - permanente (perpetuele)'.

7. Obligaţiunea delictuală implică o comisiune, un delict (o faptă); obligaţiunea contractuală

putea avea la bază o simplă omisiune a debitorului (neexecutarea obligaţiei) sau numai
intenţia.

Analiza titlurilor 1 şi 2 ale cărţii 9 din Digeste, care conţine integral

[Введите текст]
Lex Aquila şi completările la aceasta, permite să concluzionăm asupra următoarelor condiţii de

apariţie a obligaţiilor delictuale în dreptul privat roman:

a) Provocarea unei daune proprietarului (practica a răspândit aceste prevederi şi cu privire

la uzufructuar, creditorul gaj ist, posesor);

b) Caracterul ilegal al acţiunilor comise;

c) Existenţa vinovăţiei, în oricare dintre formele ei, inclusiv comisă cu intenţie,

imprudenţă, sau a unei vine uşoare.

In acest context, este necesar de menţionat că, în dreptul roman nu a existat o regulă

universală, conform căreia orice pagubă cauzată ilegal şi prin vinovăţie să determine după sine

recunoaşterea ei în calitate de delict. Exista un sistem care conţinea un număr exhaustiv de forme

ale obligaţiilor delictuale. Acest fapt a determinat necesitatea apariţiei unei alte categorii, cu
denumirea de quasidelicte

1. Delictele private vechi

Furtul. In izvoarele romane furtul este caracterizat ca fiind însuşirea frauduloasă a unui

lucru cu intenţia de îmbogăţire, fie a unui lucru însuşi, fie a folosinţei lui, fie chiar a posesiunii lui

(contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usu eius possessionisv.

In epoca primitivă a Romei, furtul era definit ca fiind un delict privat ce dădea victimei
dreptul la răzbunare individuală, iar mai apoi la o compensaţiune bănească.

In epoca clasică a dreptului roman, furtul era definit ca luarea frauduloasă a lucrului altuia

cu o intenţie de câştig (contrectatio fraudulosa alieni rei lucri faciendi gratia). Furtul tinde să

devină în această epocă un delict public.

De aceea, în epoca clasică vedem sancţionate sub numele de furt, şi cu o acţiune fur ti, o

serie de fapte destul de diferite:

Furtumpossesionis (furtul posesiei), care înseamnă luarea lucrului din mâna unei

persoane care avea numai posesia lui. Astfel era cazul debitorului care-şi relua lucrul dat ca

garanţie creditorului său, înainte de a-şi fi plătit datoria. Tot un furt al posesiei era şi furtul

proprietarului care sustrăgea lucrul său de la posesorul de bună-credinţă.

Furtuni usus (furtul folosinţei) - folosirea unui lucru împotriva regulilor stabilite prin

convenţie, cum ar fi folosirea unui lucru lăsat în depozit sau dat în gaj.

[Введите текст]
 Furtuni ipsius rei - sustragerea sau atingerea unui lucru, cu condiţia ca acesta să aparţină

unui proprietar.

In Legea celor XII Table furtul avea două modalităţi:

a) Furtuni manifestum (furtul flagrant) - furtul în care delicventul era surprins asupra

faptului sau ducând cu el lucrul furat.

Hoţul, dacă era om liber, era bătut cu nuiele şi atribuit (addictus) de către magistrat

victimei. în calitate de sclav, care îl putea vinde mai departe trans Tiberium. Dacă era sclav era

ucis, fiind aruncat de pe stânca Tarpeicma.

Victima putea să renunţe, însă, la aceste prerogative pe care i le oferea legea, în schimbul

unui echivalent pe care părţile aveau posibilitatea să-l fixeze după bunul plac (fie plătea o sumă de

bani, fie presta un anumit număr de zile de muncă).

Pentru furtul în flagrant comis noaptea sau cu mână înarmată, Legea celor XII Table

menţine răzbunarea privată. Hoţul (om liber) putea fi omorât, iar sclavul - aruncat de pe stânca

Tarpeiuna.

Dacă delincventul era un om liber puber, era bătut cu nuiele şi atribuit de magistrat

victimei, care îl vindea ca sclav peste hotare. Victima se putea însă înţelege cu delincventul ca

acesta să-i muncească un anumit număr de zile sau să plătească o sumă de bani.

Dacă delincventul este un om liber impuber, era bătut cu nuiele şi magistratul decidea

asupra reparării pagubei. Dacă delincventul era un sclav, acesta era ucis, adică era aruncat de pe

stânca Tarpeiana.

Numai în două cazuri delincventul, om liber, era pedepsit cu moartea:

- când furtul era săvârşit în timpul nopţii;
- când furtul era săvârşit în timpul zilei, dar delincventul era
înarmat şi se apăra cu arma pentru a nu fi prins. In această ipoteză se cerea ca

victima să fi strigat, astfel ca lumea să vină şi să constate împrejurările în care s-a

comis furtul.

Victima unui furt avea dreptul la o percheziţie domiciliară. Această percheziţie era numită

lance et licio şi consta într-o procedură solemnă: victima, îmbrăcată sumar, probabil numai cu un

brâu sau un şorţ (lucium), şi ţinând în mână o bucată de metal lucios şi strălucitor (lai- vc),
simbolizând forţele supranaturale sau un taler, având semnificaţia principiului echităţii şi dreptăţii,

[Введите текст]
făcea o cercetare în casa asupra căreia existau indicii că locuia sau se ascundea făptaşul.

îmbrăcămintea sumară tindea să împiedice victima să aducă un lucru ascuns în haină, pe

care apoi să-l lase la pretinsul delincvent spre a-1 învinui pe nedrept. Prezenţa martorilor era o altă

condiţie cerută de percheziţia lance el licio. Aceştia trebuiau să păzească toate ieşirile prin care

s-ar fi putut scoate obiectul furat. Descoperirea obiectului echivala cu prinderea hoţului asupra

faptului2.

b) Furtuni nec manifestwn (furtul neflagrant) presupunea că hoţul nu era prins asupra

faptului, iar sancţiunea era o amendă socotită la de două ori valoarea lucrului furat.

Elementele delictului de furt sunt:

I. Intenţia de a comite acest delict - animus furandi sau lucris faciendi. Cu alte cuvinte,

faptele imputate trebuie să fi fost săvârşite cu rea-credinţă, cu intenţie. Acest element

este introdus

în definiţie în termenul „fraudulos”, căci contrectatio trebuie să fie „fraudulosă”, cu

rea-credinţă. Nu există intenţie frauduloasă când se însuşeşte un lucru părăsit.

2. Scopul de a obţine un folos material. Nu există furt când iei lucrul altuia pentru a-1
distruge.
3. Lucrul să fie luat fără voia stăpânului. Un lucru ce nu aparţine nimănui nu poate face
obiectul unui furt'.
Noţiunea de furt în epoca clasică capătă un conţinut mai larg. Jurisconsultul Paul defineşte
furtul astfel: „Furtul este atingerea frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obţine un profit, sau a

lucrului însuşi, sau numai a folosinţei sau a posesiunii lui”. Din această definiţie rezultă că, pe de-o

parte, furtul nu este numai o sustragere a lucrului altuia, ca în dreptul vechi, ci o mânuire, o

atingere - contrectatio.

Pe de altă parte, în noţiunea de furt sunt cuprinse şi alte fapte, ca abuzul de încredere,

excrocheria. De pildă, depozitarul care vindea lucrul ce se găsea în păstrarea lui comitea delictul

de furt.

Iniuria. Injuria era o ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe

sau prin fapte. Cuvântul iniuria are două sensuri - general şi special. In sens general, iniuria
înseamnă, în epoca veche,vătămare corporală. In sens special, iniuria înseamnă delictul de lovire

simplă.

[Введите текст]
 In Legea celor XII Table se cunoşteau următoarele cazuri de iniuria:
a) Iniuria - violenţe uşoare aduse asupra persoanei fizice (loviri, palme). Sancţiunea era o
amendă de 25 de aşi. A existat tendinţa de a include în sfera noţiunii de iniuria simplă şi
injuriile, cântecele şi poeziile satirice sau defăimătorii.
b) Os fractum (ruperea unui os). Pentru acest delict legea fixa o amendă de 300 de aşi în
cazul în care victima era un om liber, şi de 150 de aşi când victima era un sclav, amendă
pe care o încasa proprietarul sclavului.
c) Menibrum ruptum ^vătămare). In sfera acestui delict poate intra atât amputarea sau
smulgerea unei părţi a corpului, precum şi biciuirea sau înjunghierea. Sancţiunea era
lăsată la înţelegerea părţilor.
Mai târziu a fost introdusă adio iniuria aeslimatoria, care consta în faptul că suma de bani
nu mai era invariabilă, ci judecătorul stabilea cuantumul condamnării în funcţie de anumite
circumstanţe.
In cazul în care delictul de iniuria era comis de către un sclav, stăpânul acestuia avea trei
posibilităţi:
- Servum verberandum exhibere (să înfăţişeze pe sclav spre a fi bătut);
- Ser\’um noxae dare (să-1 abandoneze);
- Litis aestimationem suffere (să plătească paguba).
Pentru ca dauna prevăzută de legea Aquilia să constituie un delict, se cereau următoarele

condiţii:
a) să fi fost făcută contra dreptului (injuria). Dacă cineva omoară pe sclavul altuia
fiind în legitimă apărare, această condiţiune va lipsi;
b) paguba trebuia să fie făcută corpore, adică printr-un act material şi direct al
delincventului asupra obiectului;
c) paguba trebuia să fi fost făcută corpori, adică delincventul să fi produs o leziune, o
vătămare a lucrului.

[Введите текст]
2. Delictele private noi
Delictele noi sunt o creaţie a pretorilor prin sancţionarea unor fapte care în epoca foarte

veche fie nu erau pedepsite, fie nu erau cunoscute în practica socială. Delictele private noi sunt în

număr de patru: rapina, metus, dolus, fraus creditorum.

Rapina este delictul de tâlhărie: qui res aliena răpit (furt cu violenţă comis de către o

persoană sau de către o bandă armată). Pe la sfârşitul sec. I î.e.n., pretorul a sancţionat furtul cu

violenţă - tâlhărie, săvârşit fie de către bande înarmate, fie mai târziu, de către o singură persoană.

Metus (violenţa) constituie nu numai un delict, dar şi un viciu de consimţământ. Metus

este teama pe care cineva o inspiră cuiva pentru a-1 determina să facă un act juridic. Acest delict

nu a fost sancţionat multă vreme, deoarece actele se încheiau în prezenţa martorilor sau a

magistratului, iar în acest caz violenţa era greu de realizat.

Exercitarea violenţei morale a fost sancţionată ca faptă delictuală. Măsura a fost luată de

către pretorul Octavius în anul 74 î.e.n.. care a pus la dispoziţia victimei ameninţărilor o adio

quodmetus causa (adio metus).

Adio metus era arbitrară, aşa încât, dacă partea care a exercitat violenţa (delincventul)

satisfăcea pretenţiile victimei (de a restitui lucrul transmis sub imperiul ameninţării, de a

recunoaşte existenţa unei creanţe la care victima a renunţat de frică sau de a renunţa la o creanţă)

nu risca să fie condamnată la o sumă de bani. Dacă însă delincventul nu executa ordinul de a

satisface pretenţiile victimei, suferea o condamnare la împătritul valorii pagubei cauzate.

Adio metus mai este şi in rem scripta, adică putea fi intentată împotriva acelui terţ care

dobândea avantaje de pe urma violenţei.

Adio metus este numai un procedeu în anulare, nu o acţiune în anulare. delincventul

neputând fi silit să renunţe la actul încheiat sub imperiul violenţei, iar dacă renunţa, urma

condamnarea la o sumă de bani.

Mijlocul de apărare împotriva lui adio metus este exceptio metus dacă delincventul ar

intenţiona să-şi valorifice creanţa dobândită prin ameninţări.

Dolus întruneşte mijloacele viclene prin care o parte determină pe cealaltă să încheie un

act.

Romanii făceau distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul rău). Primul
nu a fost niciodată sancţionat întrucât prin natura sa nu dădea naştere unor consecinţe grave.

[Введите текст]
 Iniţial, nici dolus malus nu a fost sancţionat; de fapt, dolul se va sancţiona abia la sfârşitul

Republicii. In epoca veche, exista totuşi un caz de doi pedepsit de lege - legea Plaetoria, caz de

excepţie, cu privire la înşelăciunea minorului de 25 de ani. Dolus malus nu era pedepsit deoarece

datorită formalismului era greu de a se uza de manopere frauduloase, iar contractele erau destul de

rare şi se făceau în public, în prezenţa martorilor şi a magistraţilor. Spre sfârşitul Republicii însă,

comerţul înfloreşte, operaţiunile juridice devin tot mai frecvente, formalismul decade, iar actele se

încheie prin simplul acord de voinţă între persoane străine, împrejurări eare nasc posibilitatea

folosirii manoperelor frauduloase. Apare astfel necesitatea sancţionării acestora. Nu însă în cazul

contractelor de bună-credinţă, unde acest pericol nu există, judecătorul trebuind să aprecieze

obligaţiunea părţilor potrivit cu buna lor credinţă. Sancţionarea se făcea prin adio de dolo, creată în

anul 66 î.e.n. de pretorul Aquilius Galilus.

Adio de dolo are următoarele caractere:

- este subsidiară, se acordă numai în lipsa unei alte căi de apărare;

- se acordă causa cognitio (după cercetarea faptului de magistrat);

- este simplă, are ca obiect numai prejudiciul suferit;

- este anuală, se poate intenta numai timp de un an;

- este infamantă, iar din pricina acestei grave sancţiuni, este subsidiară şi admisă

numai cognita causa;

- este arbitrară ca şi acîio meius, pârâtul poate evita condamnarea executând

invitaţia judecătorului;
- este personală, se îndreaptă numai împotriva delincventului.

3. Delicte private secundare

Alături de delictele private vechi şi noi pe care romanii le considerau a fi principale,

aceştia au cunoscut şi delicte mai puţin importante, sancţionate fie de dreptul civil, fie de cel

pretorian, denumite delicte private secundare. Aceste fapte de mai puţină importanţă, în opinia ro-

manilor, erau:

• fapta tutorelui de a sustrage bunuri din averea pupilului, care era pedepsită. în
epoca veche, printr-o acţiune similară furtului, iar în dreptul clasic - prin adio de

rationibus distrahendis (acţiune relativă la darea socotelilor);

[Введите текст]
 • actio depauperize, care sancţiona proprietarul animalului caic a cauzat pagube pe

terenul altuia; actio de pauperie sau ac(iu nea relativă la paguba cauzată de un

patruped se aplica n u m a i

Exercitarea violenţei morale a fost sancţionată ca faptă delictuală. Măsura a fost luată de

către pretorul Octavius în anul 74 î.e.n.. care a pus la dispoziţia victimei ameninţărilor o adio

quodmetus causa (adio metus).

Adio metus era arbitrară, aşa încât, dacă partea care a exercitat violenţa (delincventul)

satisfăcea pretenţiile victimei (de a restitui lucrul transmis sub imperiul ameninţării, de a

recunoaşte existenţa unei creanţe la care victima a renunţat de frică sau de a renunţa la o creanţă)

nu risca să fie condamnată la o sumă de bani. Dacă însă delincventul nu executa ordinul de a

satisface pretenţiile victimei, suferea o condamnare la împătritul valorii pagubei cauzate.

Adio metus mai este şi in rem scripta, adică putea fi intentată împotriva acelui terţ care

dobândea avantaje de pe urma violenţei.

Adio metus este numai un procedeu în anulare, nu o acţiune în anulare. delincventul

neputând fi silit să renunţe la actul încheiat sub imperiul violenţei, iar dacă renunţa, urma

condamnarea la o sumă de bani.

Mijlocul de apărare împotriva lui adio metus este exceptio metus dacă delincventul ar

intenţiona să-şi valorifice creanţa dobândită prin ameninţări.

Dolus întruneşte mijloacele viclene prin care o parte determină pe cealaltă să încheie un

act.

Romanii făceau distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul rău). Primul

nu a fost niciodată sancţionat întrucât prin natura sa nu dădea naştere unor consecinţe grave.

Iniţial, nici dolus malus nu a fost sancţionat; de fapt, dolul se va sancţiona abia la sfârşitul

Republicii. In epoca veche, exista totuşi un caz de doi pedepsit de lege - legea Plaetoria, caz de

excepţie, cu privire la înşelăciunea minorului de 25 de ani. Dolus malus nu era pedepsit deoarece

datorită formalismului era greu de a se uza de manopere frauduloase, iar contractele erau destul de

rare şi se făceau în public, în prezenţa martorilor şi a magistraţilor. Spre sfârşitul Republicii însă,

comerţul înfloreşte, operaţiunile juridice devin tot mai frecvente, formalismul decade, iar actele se
încheie prin simplul acord de voinţă între persoane străine, împrejurări eare nasc posibilitatea

folosirii manoperelor frauduloase. Apare astfel necesitatea sancţionării acestora. Nu însă în cazul

[Введите текст]
contractelor de bună-credinţă, unde acest pericol nu există, judecătorul trebuind să aprecieze

obligaţiunea părţilor potrivit cu buna lor credinţă. Sancţionarea se făcea prin adio de dolo, creată în

anul 66 î.e.n. de pretorul Aquilius Galilus.

Adio de dolo are următoarele caractere:

- este subsidiară, se acordă numai în lipsa unei alte căi de apărare;

- se acordă causa cognitio (după cercetarea faptului de magistrat);

- este simplă, are ca obiect numai prejudiciul suferit;

- este anuală, se poate intenta numai timp de un an;

- este infamantă, iar din pricina acestei grave sancţiuni, este subsidiară şi admisă

numai cognita causa;

- este arbitrară ca şi acîio meius, pârâtul poate evita condamnarea executând

invitaţia judecătorului;
- este personală, se îndreaptă numai împotriva delincventului

Concluzii:
In concluzie pot mentiona ca delictele alături de contracte şi quasicontracte sunt

considerate ca izvoare ale obligaţiilor, care constituie cel mai vechi izvor de obligaţiuni. Din cele

mai vechi timpuri şi până la sfârşitul Imperiului Roman, delictele au avut o evoluţie extrem de
complexă. Deasemenea delictele se imparte in delicte private vechi, delicte private noi si delicte

private secundare. Prin delicte se înţeleg faptele ilicite care afectează intersele particularilor sau

intersele publice; de aici se poate spune că delictele erau de două categorii: delicte private si delicte

publice.

[Введите текст]
Surse Bibliografice:
1) http://blog.wolterskluwer.ro/2013/03/injuria-raspunderea-pentru-delictele-indrept
ate-impotriva-persoanei-in-dreptul-roman/
2) Note de curs „Drept Privat Roman” – V.Volcinschi, D.Turcan, S.Cebotari,
R.Mandraburca, A.Tarlapan, N.Bacalu, V.Hincu
3) „Drept Privat Roman” – E.Molcut

[Введите текст]
Cuprins:
Introducere ................................................................................................................................................. 1

1. Delictele private vechi ........................................................................................................................ 3

2. Delictele private noi............................................................................................................................ 7

3. Delicte private secundare ................................................................................................................. 8

Concluzii:................................................................................................................................................... 10

Surse Bibliografice: ................................................................................................................................. 11

[Введите текст]