Maria

Montessori
 Recenzie
Educatie si pace
Maria Montessori a fost un medic si pedagog italian care a descoperit si
a perfectionat o metoda de educatie a copiilor care pune accentul pe
dezvoltarea independentei si pe o interventie redusa a adultilor astfel incat
copiii sa-si poata exprima si dezvolta talentele native.

Maria Montessori s-a nascut la 31 august 1870 in Ancona, Italia. A studiat

medicina la universitatea din Roma. A fost una din primele femei care au
absolvit facultatea de medicina in Italia si una din primele femei medic care a
practicat medicina cu succes. A inceput sa aplice multe din ideile sale
personale despre educarea copiilor cu varste cuprinse intre un an si cinci ani,
pe cand s-a ocupat de copii cu deficiente mentale.

Si-a perfectionat ideile si aplicarea acestora in practica incepand cu 1907, de

cand a fost numita la conducerea unui grup de crese si gradinite, dintr-o zona
foarte saraca a orasului Roma. Acolo a inceput sa aplice consecvent ideile
sale educationale, care se concretizeaza intre timp intr-o adevarata metoda
educationala, metoda Montessori. Mult mai tarziu, cand metoda sa
educationala a devenit larg cunoscuta in Italia, Europa si in intreaga lume,
generand zeci de scoli Montessori.

Cartea are ca subiect educatia facuta cu dragoste, blandete, calm si pacea

interioara care se poate construi astfel in sufletul copiilor, precum si pacea
mondiala care s-ar putea instaura intr-o lume ai carei locuitori ar fi educati in
spirit Montessori.

Problema pacii nu trebuie privita din perspectiva negativa, asa cum face de
regula politica atunci cand afirma ca pacea inseamna evitarea razboaielor si
rezolvarea fara violenta a conflictelor dintre natiuni.
 Pacea contine in sine conceptul pozitiv al unei reforme sociale
constructive. Repetam mereu ca ,,pentru a avea o societate noua, trebuie sa
formam un om nou’’, dar aceasta nu este decat o fraza abstracta. Este
adevarat ca omul poate devenii mai bun, iar societatea se poate intemeia pe
principiile dreptatii si ale iubirii – stim insa cu totii ca aceasta nu este o
realitate la indemana tuturor, ci doar o aspiratie indepartata. Dar exista o
chestiune pozitiva si imediata care poate fi examinata din punctul de vedere
al pacii : societatea umana nu a ajuns la forma de organizare care ar fi
necesara pentru stadiul ei actual. Asadar, trebuie sa avem in vedere
necesitatea prezentului si nu organizarea unui viitor mai bun.

Oamenii sunt educati in asa fel incat sa se considere indivizi izolati, cu

interesele lor imediate pe care trebuie sa si le satisfaca in concurenta cu alti
indivizi. Ar fi necesara o organizare puternica pentru a intelege si pentru a
structura evenimentele sociale, pentru a propune sa se urmareasca obiective
colective si astfel sa se organizeze progresul civilizatiei. Dar astazi exista
numai o organizare a lucrurilor, nu si a oamenilor – numai mediul este
organizat. Progresele tehnice au pus in miscare un fel de mecanism
formidabil care se taraste in spatele indivizilor. Si acelasi lucru se poate
spune in egala masura despre muncitori si despre intelectuali. Cu totii traiesc
izolati unii de altii, fiecare vazandu-si de interesele lor, toti cauta meseria
care sa le asigure viata materiala, toti sunt atrasi si absorbiti de aceasta lume.

Un prim citat al acestei carti spune ca : ,, In general, prin pace se intelege

incetarea razboiului, dar acest concept negative nu este acela al pacii. Mai
ales daca se observa finalitatea aparenta a unui razboi, pacea astfel inteleasa
reprezinta mai degraba triumful ei final si stabil. In antichitate, razboiul avea
drept scop cucerirea de teritorii si, odata cu aceasta, supunerea unor
popoare.’’ Plecand de la acest citat , pot afirma ca acum mediul omului nu
mai este pamantul, totusi organizarea sociala in sine, care se bazeaza pe
structuri economice, continua sa ofere astfel de mobiluri si multimile sunt
tarate in razboi in numele ideii de cucerire. Istoria omenirii ne invata ca
pacea este adaptarea fortata a invinsilor la o stapanire devenita stabila,
impacarea cu pierderea a ceea ce au iubit, cu cedarea roadelor muncii lor si
ale cuceririlor lor. Poporul invins este constrans sa dea, ca si cand nu mai el ar
fi vinovat si ar merita o pedeapsa, numai pentru ca a fost invins; iar
invingatorul isi afiseaza drepturile asupra poporului care a cazut victima
dezastrului. Fara indoiala, aceasta situatie, chiar daca marcheaza sfarsitul
razboiului, nu poate fi numita pace. Din aceasta adaptare ia nastere
adevaratul flagel moral. Razboiul ar putea fi comparat cu incendiul unui palat
plin de opere de arta si de obiecte pretioase. Cand palatul este transformat in
cenusa si fum sufocant, dezastrul s-a consumat, iar cenusa si fumul care ne
impiedica sa respiram se pot compara cu pacea inteleasa in acest mod. Este
aceeasi pace care cuprinde organismul unui om dupa razboiul cu o boala
infectioasa care i-a dezlantuit energiile vitale si este opera microorganismelor
cand survine moartea. Este foarte potrivit sa-i uram mortului sa se
odihneasca in pace, dar este o mare diferenta intre aceasta pace si cea care
se numeste sanatate.

,,Pentru a incepe o reconstructie psihica sanatoasa a oamenilor, trebuie sa ne

intoarcem catre copil. Trebuie sa vedem in el nu un copil, nu creatura asupra
careia ne concentram raspunderea, trebuie sa-l studiem nu ca pe o fiinta
dependent, ci ca pe o fiinta independentacare trebuie privita ca personalitate
in sine. Trebuie sa ne intoarcem spre copil ca spre un Mesia, un salvator, un
regenerator al rasei si al societatii. Trebuie sa ne smerim sis a ne umilim
pentru a imbratisa o astfel de conceptie, iar dupa aceea sa ne indreptam spre
copil, precum cei trei Magi, plini de daruri si de virtuti, calauziti de lumina
stelei sperantei.” Acest citat mi-a atras atentia intr-un mod surprinzator,
deoarece aceasta centrare asupra copilului, un simbol al puritatii,
nedeformat de stricaciunile si de influenta vatamatoare a societatii. Este o
adevarata problema teoretica in jurul careia fantezia geniala a stiut sa teasa
un intreg roman. Aceasta chestiune ar putea interesa psihologia abstracta,
daca ar dori sa creeze o embriologie a spiritului. Atunci cand si-a dezvaluit
trasaturile psihice neasteptate si surprinzatoare in acelasi timp, gasim ceva
mai mult decat un spirit in stare embrionara. Este un conflict perpetuu intre
adult si copil, intre cel puternic si cel slab; si am putea adauga, intre cel orb si
cel vazator. Adultul este un orb fata de copil: copilul este cel care vede, cel
care poarta ca un dar faclia datatoare de lumina. Inconstienti de propriile
caracteristici, cei doi se lupta unul cu altul intr-o inclestare obscura care se
repeta de milenii, dar care astazi se agraveaza si se acutizeaza in civilizatia
noastra complicata si stresanta. Sa presupunem ca viata independenta a
copilariei nu este recunoscuta in caracteristicile si scopurile sale si ca adultul
interpreteaza caracteristicile diferite de-ale lui drept erori pe care le face
copilul si pe care el se grabeste sa le corecteze. Si iata ca se declanseaza intre
cel puternic si cel slab o lupta care este fatala pentru omenire, pentru ca de
viata spirituala perfecta si senina a copilului depind sanatatea sau bolile
sufletului: forta sau slabiciunea caracterului, limpezimea sau incetosarea
inteligentei.

Mariei Montessori ii este repartizata la o intrunire in Copenhaga

intrebarea: ,,De ce educatia de astazi poate avea o influenta asupra lumii?‘’.
Aceasta sustine ideea ca educatiaar fi avut o influenta atat de puternica incat
sa se poata opune unor armate puternice. De mii de ani, crestinismul si,
inainte de acesta, marii filozofi antici au facut apel la sentimentele de
fraternitate si de iubire din inima omului. Cu toate acestea, oamenii au
continuat sa lupte unul impotriva celuilalt. Autoarea afirma ca razboaiele
duceau la confruntarea dintre doua civilizatii diferite si astfel la rezultate
bune de selectie, uneori duceau la o fuziune intre popoare si la o raspandire a
civilizatiei, desi astfel de rezultate s-ar fi putut obtine si fara razboi. Astazi
nevazandu-se nici o latura avantajoasa in razboi.

Adevarata amenintare care planeaza astazi asupra civilizatiei, nu este

razboiul, afirma Maria Montessori, ci aceasta ariditate disperata, aceasta
oprire a dezvoltarii. Realitatea cea mai zguduitoare este nefericirea omului:
nu stie sa se bucure, este inspaimantat, se simte inferior fata de ceva ce se
regaseste chiar in el insusi. Poarta golul in sine, iar natura are oroare de vid,
se straduieste sa il umple intr-un fel sau altul.

Adevaratul pericol care ameninta omenirea este golul din inimi, restul nu
este decat o consecinta a acestuia. Este seminificativ faptul ca, in aceasta
epoca de progres, omul a descoperit in sine insusi acea forma de maladie
morala care se cheama ,,complex de inferioritate’’. Adevarata problema
fundamentala este aceea de a vindeca omenirea si de a orienta dezvoltarea
individualitatii umane pe calea maretiei conceptii de om, rege al universului.
Acest om care a cucerit atatea puteri materiale trebuie acum sa cucereasca si
sa puna in valoare puterea propriului eu, sa se detina pe sine insusi si sa-si
stapaneasca timpul. Pentru aceasta este necesar sa se puna in valoare
individualitatile, sa le facem sa isi experimenteze puterea, sa le invatam sa
vada lumea in adevarata sa maretie, sa isi largeasca limitele vietii, sa le
invatam sa intre in contact cu alte individualitati.

La o alta intrunire, Maria Montessori era foarte coplesita de publicul atat de

numeros si de select, deoarece stia ca acest public nu se reuneste in jurul
acesteia, ci vine aici pentru a asculta ceea ce ea va vorbi despre copii. Acest
fapt a emotionat-o indeajuns sa gandeasca, ca lumea s-a trezit si doreste sa
stie ceva despre acest nou rege care s-a nascut, copilul. Tema din acea seara
intitulata ,,metoda mea'', este o metoda care o deruteaza, deoarece nu a
elaborat ea o metoda de educatie. Cand incearca sa isi expuna in mod pozitiv
aceasta metoda este constransa sa recurga la psihologia copilului. Asadar,
psihologia copilului, este cea care a dictat pas cu pas tot ceea ce s-ar putea
numi practica pedagogica a Mariei Montessori si metoda sa de educare. Ea
avand o metoda care se bazeaza pe dezvoltarea psihica a copilului.

In timp ce toate metodele de educatie au luat ca punct de plecare opera unui

adult si au incercat sa educe si sa instruiasca copilul in functie de anumite
programe dictate de adult, autoarea crede că insusi copilul trebuie sa
constituie pivotul educatiei sale, insa nu copilul asa cum il vedem de obicei, ci
mai degraba sufletul copilului sub un aspect care nu a mai fost niciodata
cunoscut inainte sa se nasca ceea ce se numeste metoda noastra. Acea
intrunire se incheie cu o comparatie:,,Sa presupunem ca avem un diamant
acoperit in intregime de zgura si vrem sa dam la o parte aceasta zgura, ca sa
se vada bijuteria. Vazandu-l, cineva va intreba cum am obtinut o piatra
pretioasa, in care lumina se reflecta atat de frumos, si vom raspunde ca nu
noi am creat acea bijuterie miraculoasa, ea exista acolo, ascunsa in acea mica
ingramadire de materie. ''

Sunt de parere ca educatia din zilele noastre ramane in limitele care au

fost stabilite de nevoile unei civilizatii astazi depasite. Ea este nu numai
antistiintifica, dar si in contradictie cu nevoile sociale ale timpurilor noastre.
Educatia nu poate fi considerata un amanunt nesemnificativ in viata unui
popor, un mod de a furniza cateva elemente de cultura tinerilor. Educatia
trebuie sa fie privita dintr-un punct de vedere dublu : din cel al dezvoltarii
valorilor umane ale individului si mai ales a valorilor sale morale si din cel
care deriva din acesta, al organizarii indivizilor valorosi intr-o societate
constienta de scopul ei. Noii forme de civilizatie trebuie sa-i corespunda o
noua forma morala. Ordinea, disciplina trebuie sa fie orientate spre atingerea
armoniei umane si orice actiune contrara echilibrarii definitive a convietuirii
umane trebuie sa fie simtita drept imorala si dezastruoasa. Dar la aceasta nu
se poate ajunge fara o actiune practica. Nu este suficient sa lansam un
principiu abstract si sa propovaduim convietuirea. Trebuie sa depunem o
munca uriasa. Aceasta munca sociala de imensa importanta inseamna
valorificarea efectiva a omului, realizarea dezvoltarii maxime a energiilor
sale: adevarata sa pregatire pentru a realiza o forma diferita de convietuire
umana intr-un plan superior. Omul social nu se poate forma dintr-o data ,
cand a devenit deja adult, individul care in copilarie si in adolescenta a fost
reprimat si izolat in interesele lui personale, sub presiunea oarba a adultilor,
este gata sa neglijeze toate valorile vietii pentru a se dirija spre scopul
meschin si egoist de a-si gasi un post bine platit in societate. Educatia de
astazi il secatuieste pe individ, disecandu-i toate valorile spirituale pentru a
face din el un numar , un atom al masinariei inconstiente care este mediul.
Daca aceasta pregatire a fost absurda in toate timpurile, in zilele noastre este
un delict, este o crima. Este un delict acea educatie care reprima si respinge
eul moral, care pune obstacole si bariere in calea dezvoltarii inteligentei si
care condamna mase mari de oameni la ignoranta. Din moment ce toate
bogatiile izvorasc din munca omului, este absurd sa nu-l consideram pe om o
bogatie. Trebuie sa-l cultivam, sa-l valorificam in asa fel incat sa nu se piarda
nimic din calitatile umane, nici din inteligenta, nici din spiritul creator, nici din
energiile sale morale. Morala examineaza in special relatiile dintre oameni si
formeaza baza vietii sociale. Morala trebuie considerata o stiinta a organizarii
societatii oamenilor valorificati prin sinele lor si nu prin eficienta masinilor
lor. Este necesar ca oamenii sa stie cum sa participe in mod constient la o
disciplina sociala care sa guverneze functiunile sociale si sa stie sa contribuie
la mentinerea echilibrului acestor functiuni.

Asadar, problema pacii si a razboiului nu isi are punctul central in

necesitatea de a inarma material popoarelor si de apara cu vigoare
frontierele dintre natiuni pentru ca adevaratul zid de aparare impotriva
razboiului este omul insusi, iar acolo unde omul este dezorganizat si
dispretuit, dusmanul universal strapunge zidurile si face o bresa.