Hagi Tudose

după Barbu Ștefănescu Delavrancea

I.
Un grup de bătrâni făceau parte dintr-o comuniune a unei biserici din București. Aceștia erau
foarte mândri de biserica lor și de picturile ei de pe dinăuntru și pe dinafară. Când apărea câte
cineva care nu era de-al locului, începeau să le ceară părerea despre aspectul acestei biserici.
Dacă își permitea vreun trecător să menționeze faptul că sfinții pictați pe ziduri sunt uscați și
drepți, imediat li se răspundea că acești sfinți sunt sfinții adevărați, nu ca aceia din prezent, pictați
foarte asemănător oamenilor: cu ochi de om, cu mâini și picioare.

II.
Povestitorul își amintește că și el a fost printre cei care au vizitat biserica din București și a fost
criticat de acei bătrâni, fiindcă nu a prea apreciat clădirea. În grupul vizitatorilor se aflase și Hagi
Tudose. Acesta avea o haină scurtă, spălăcită și pătată, pe când ceilalți erau îmbrăcați în haine
mai luxoase, lungi și largi.
Povestitorul trebuia să tacă și să asculte cum cel care a construit biserica lăuda în mod constant
picturile bisericii, capul sfântului Mina, capul sfântului Nicolae. Apoi continua pictura cu
“Judecata de Apoi” și scotea în evidență bogații fără milă care vor fi pedepsiți pentru zgârcenia
lor și vor pierde toți sacii lor cu tot cu aur.
Când Hagi Tudose auzi discuțiile despre zgârciți, lăsă capul în jos și plecă fără să fie observat.
Ceilalți trei bătrâni au rămas și au început să îl bârfească pe Hagi, să spună că e plin de galbeni,
dar nu pune nici măcar un leuț la cutia milei. Că își potolește foamea și setea gustând de prin
magazine câte o măslină, o feliuță de pastramă, o gură de suc și spunând apoi că sunt prea scumpe
și că sunt vremuri grele și n-are cine să le plătească. După aceea râdeau de cizmele lui, de hainele
lui zdrențuroase și de faptul că avea obiceiul să își cârpească hainele cu bucăți din ele însele.

III.
Hagi Tudose nu dădea foc în sobă nici pe cel mai mare ger, nu cumpăra și el un porc de Crăciun
sau un miel la Paște, oricât ar fi încercat să îl convingă nepoata lui, Leana. Fata era săracă și nu
avea pe nimeni altcineva, trăia pe lângă unchiul său, atât de cunoscut pentru zgârcenia lui.
De mic copil el fusese tare strângător și păstrător. Când era elev aduna banii pe care îi dădea
mama lui ca să-și ia covrigi. Devenit ajutor la un aprozar, strângea toți banii, nu bea, nu își căuta
o parteneră, mânca pâine și bea apă, de ajunsese slab, galben și arăta ca un bătrân, la doar treizeci
de ani. Noroc cu fostul stăpân de la aprozar că îl mai lua la masă ca să-i mai dea câte un sfat. Mai
apoi, l-a luat chiar partener la aprozar și a insistat să își caute o soție, dar Hagi Tudose nu voia
deloc să facă asta. Spunea că soția și copiii înseamnă cheltuială: mâncare, haine, școală, plimbări.
El considera că nu are de unde să facă aceste cheltuieli inutile.

IV.
Când, într-un final rămăsese singurul proprietar la aprozarul la care fusese înainte asociat, nu a
mai știut cum să-și revină de bucurie. În prima seară, la închidere s-a ținut după angajați în
continuu ca să nu trântească ușile, să nu spargă geamurile, să umble încet cu lacătele. Ajuns la
căsuța lui, cu pereții cojiți, prăfuită și rece, Hagi Tudose stătea pe întuneric, mulțumind lui
Dumnezeu că a făcut soarele, altfel ar fi trebuit să cheltuiască pe lumânări ca să lumineze prăvălia.
Apoi se gândea numai la bani, câți are, unde i-a ascuns, să nu cumva să-i fure hoții…

V.
Așa a trăit Hagi Tudose până la bătrânețe. La șaizeci de ani vându aprozarul și, stresat de gândul
că este bogat și nu a dat nimic săracilor, că nu a avut o soție și un copil, a pornit într-o călătorie,
la locurile sfinte, în Ierusalim. Însă, acolo nu a putut rezista și a deschis o altă afacere - a adus
lemn sfânt pe care l-a vândut bătrânilor și văduvelor. Și-a scos și banii cheltuiți cu drumul și a
mai avut și profit. Dar bătrânețea este grea, așa că a început să tușească, nu mai auzea foarte greu,
uita des și vorbea de unul singur.

VI.
Până la optzeci de ani tot a mai rezistat Hagi Tudose, dar în anul acela se pornise o iarnă grea.
Nepoata lui, Leana, sufla aer cald ca să parcă că încălzește locuința și tot îi cerea bani de lemne
ca să poată face foc. Nici gând - nu dorea Hagi Tudose să își cheltuie averea, fiindcă lemnele erau
foarte scumpe.
A doua zi, pe jumătate înghețat, îi dădu nepoatei un galben să facă foc, că simțea că nu mai rezistă.
Apoi, după ce zăcu bolnav pentru trei zile, fără a o lăsa să cheme doctorul, ceru o ciorbă de găină.
Seara, Leana întinse un prosop pe pat și puse pe acesta un bol cu o ciorbă caldă, aburindă și cu
steluțe de grăsime pe deasupra. Gustă puțin, dar pe gât avea gustul aurului și nu voi să mai
mănânce, ca să îi rămână și pe mai târziu. Nepoata Leana era șocată de ceea ce vedea și Hagi
Tudose strigă în mod constant să stingă focul, să ducă cenușa și cărbunii să îi vândă pe bani, să
ducă bucățile de carne din supă ca să primească alți bani pe ele. Strigă chiar și să-i taie coada
motanului, că stă ușa prea mult deschisă când intră și se răcește odaia. Apoi îl auzi în miez de
noapte cum își număra banii și i se făcu foarte milă de el.
Dimineața îl găsi căzut peste grămada de bani, ca și cum ar fi vrut chiar și la finalul vieții să îi
protejeze.
În final, nepoata Leana folosi toți banii lui Hagi Tudose pentru evenimentul susținut în amintirea
lui și toți privitorii admirau ceea ce fusese pregătit.