Sunteți pe pagina 1din 30

Drept roman II

CURS 1 – 20.02.2018

SUCCESIUNI

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza


transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai. Insa, la origine, in epoca foarte
veche, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu implica ideea de
succesiune deoarece, in conceptia vechilor romani, drepturile patrimoniale nu putea fi
transmise nici intre vii, nici pentru cauza de moarte, caci potrivit acestei conceptii drepturile
patrimoniale erau expresii ale ideii de putere, iar puterea nu se transmite, ci se creeaza. Iata
de ce ei considerau ca mostenitorul nu dobandeste acelasi drept , ci un drept nou prin luarea
in stapanire a bunurilor succesorale. Aceasta conceptie este oglindita si pe plan terminologic,
intrucat cel mai vechi mostenitor roman a fost denumit Heres, iar Heres vine de la herus, care
inseamna stapan.
Cu timpul, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii
au admis ca patrimoniul poate fi transmis de la defunct catre mostenitorii sai, iar, din acel
moment, in terminologia juridica romana au aparut termenii de succesiune si succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a doua tendinte:


1. Tendinta decaderii formalismului. In epoca foarte veche, intocmirea actelor
succesorale presupunea respectarea unor forme solemne extrem de complicate,
spre ex: cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi pe care o vota
poporul, pe cand in dreptul evoluat/clasic testamentul se putea intocmi prin simpla
manifestare de vointa sau chiar prin scrisoare
2. Tendinta ocrotirii rudeniei de sange. Multa vreme, apx. 5 secole, rudenia civila/
agnatiunea a fost unicul fundament al succesiunii, iar rudele de sange care nu erau
in acelasi timp si rude civile nu aveau vocatie succesorala. Spre sfarsitul republicii
pretorul a initiat o serie de reforme prin care au fost chemate la succesiune si
rudele de sange alaturi de rudele civile. Aceste reforme au fost apoi dezvoltate
prin reforme imperiale, iar in vremea imparatului Justinian, prin rasturnarea
stravechiului principiul, rudenia de sange a devenit unicul fundament al
succesiunii.

Dreptul privat roman a consacrat 3 sisteme succesorale:


1. Succesiunea ab intestat/legala
2. Succesiunea testamentara
3. Succesiunea deferita contra testamentului

I. Succesiunea ab intestat se deschidea atnci cand nu exita un testament sau


testamentul nu a fost intocmit in mod valabil. Se mai numeste si succesiune legala,
intrucat a fost reglementata prin dispozitiile din legea celor XII table. Potrivit acelor
dispozitii exista 3 categorii de mostenitori legali.
1. Heredes sui, aceia care in momentul mortii lui pater familias veneau persoane sui
iuris: fiii, fiicele, femeile casatorite cu manus in calitate de fiica, adoptatul si
adrogatul; nepotii de fii faceau parte din prima categorie de mostenitori numai
daca tatal lor murise inaintea bunicului, insa ei veneau la succesiune prin
reprezentare, in sensul ca ei urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau
partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait. Ex: daca
exista 2 fii si 2 nepoti de fiu, succesiunea se imparte la 3. Daca nu existau heredes
sui veneau la successiune cei din categoria a doua.
Drept roman II

2. Agnatus proximus, adica cei mai apropiati colaterali. Aceasta categorie de


mosternitorinu este fixa, ci este mobila, intrucat, in lipsa unor colaterali mai
apropiati, erau considerati agnatus proximus colateralii mai indepartati. Spre
exemplu, daca existau frati, ei erau agnatus proximus, iar daca nu erau, veneau
verii. Daca nu existau, veneau la succesiune gentiles.
3. Gentiles, isi imparteau bunurile succesorale in parti egale, ca o amintire a epocii
in care membrii gintii exercitau proprietatea colectiva a gintilor.

Catre sfarsitului republicii, familia romana a suferit o serie de transformari. In


primul rand, practicarea pe scara larga a casatoriei fara manus si a emanciparii fiului
de familie, or potrivit legii celor XII table mama si copiii mosteniti din casatoria fara
manus nu se putea mosteni reciproc pentru ca nu erau rude civile. De asemenea, fiul
de familie emancipat nu putea veni la succesiune in familia de origine, intrucat nu mai
era ruda civila cu acea familie si astfel dispoitiile legii celor XII table au devenit
anacronice, au venit in conflict cu noua organizare a familiei romane. De aceea,
pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme prin care a realizat un acord intre
organizarea familiei si sistemul succesoral. Aceste reforme s-au constituit intr-un
sistem pe care il denumim mostenire pretoriana/ bonorum posessio. In sistemul
pretorian exista 4 categorii de mostenitori:
1. Bonorum possessio unde liberi: faceau parte toti fiii de familie, inclusiv cei
emancipati care veneau la succesiune in calitate de fii( rude de sange), cu conditia
sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe
care le-au dobandit in calitate de persoane sui iuris, pentru ca altminteri fratii
ramasi sub puterea parinteasca ar fi fost pagubiti, in sensul ca fratii ramasi sub
puterea parinteasca au muncit pentru pater familias, pe cand emancipatul a muncit
pentru el insusi si daca ar fi venit la succesiune fara sa faca raportul bunurilor si-ar
fi insusit pe nedrept o parte din munca fratilor sai.
2. Bonorum possessio unde legitimi: faceau parte agnatii si gentilii. De data aceasta
pretorul a confirmat dispozitiile din legea celor XII table.
3. Bonorum possessio unde cognati: faceau parte mama si copiii rezultati din
casatoria fara manus care se mosteneau reciproc in calitate de rude de sange.
4. Bonorum possessio unde vir et uxor: faceau parte barbatul si femeia casatoriti
fara manus, care nu erau rude civile si se puteau mosteni reciproc daca nu existau
rude de sange.
Mai tarziu, aceste reforme au fost completate prin senatusconsulte.
In vremea imparatului Hadrian a fost dat senatusconsultul Tertulian, prin care mama a fost
chemata la succesiunea copiiilor rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda
legitima, ceea ce inseamna ca ea a fost ridica din categoria a treia de mostenitori pretorieni in
categoria a doua. Prin senatusconsultul Orfitian, dat in vremea lui Marc Aureliu, copiii
rezultati din casatoria fara manus au fost chemati la succesiunea mamei lor in calitate de fii,
ceea ce inseamna ca ei au fost ridicati din a treia categorie de mostenitori pretorieni in prima.
Imparatul Justinian a initiat o reforma prin care rudenia de sange a devenit unicul fundament
al succesiunii. Potrivit lui Justinian, exista 4 categorii de mostenitori:
1. Din prima categorie faceau parte descendentii
2. Din categoria a doua faceau parte ascendentii, fratii si surorile buni si copiii lor
3. Din categoria a treia faceau parte fratii si surorile consangvini si uterini. Fratii
consagvini sunt cei care provin din acelasi tata, dar nu si din aceiasi mama, iar
fratii uterini vice versa.
4. Din a patra categorie faceau parte colateralii mai indepartati.
Drept roman II

II. Mostenirea testamentara era deferita pe baza unui testament, iar testamentul este
actul solemn prin care o persoana, denumit testator, instituie unul sau mai multi
mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima vointa, desi, in definitiile
jurisconsultilor clasici se mentioneaza numai caracterul solemn si caracterul de ultima
vointa ale testamentului, nu si instituirea de mostenitori. Poate ca instituirea de
mostenitori este trasatura definitorie a testamentului, caci mostenitorii erau executori
testamentari si erau chemati sa execute ultima vointa a testatorului, adica sa imparta
bunurile succesorale conform vointei testatorului. Initial, puteau fi instituiti
mostenitori numai sui heredis, mai tarziu insa s-a admis sa fie instituiti si agnati mai
indepartati(colaterali) sau chiar persoane straine de familie. Pe de alta parte, prin
testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti. De asemenea,
testatorul il putea greva pe mostenitor cu sarcina de a transmite anumite bunuri din
succesiune unor persoane care erau denumite legatari. Tot prin testament se putea
numi un tutore sau se putea dezrobi un sclav.

In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:


1. Testamentul calatis comitiis. Este cel mai vechi testament roman si imbraca
forma unei legi pe care o vota comitia curiata, denumita si comitia calata. Initial,
poporul avea calitatea de veritabil legiuitor, mai tarziu, insa, cand a fost consacrat
principiul autonomiei de vointa, poporul a dobandit calitatea de martor colectiv.
Insa, acest testament, prezenta 2 inconveniente. In primul rand era accesibil numai
patricienilor, si in al doilea rand, comitia curiata nu se convoca in fiecare zi, ci
numai de 2 ori pe an. De aceea a fost creat un nou testament.
2. Testamentul improcintuu/ in fata armatei gata de lupta. Presupunea o declaratie
de ultima vointa a legionarului in fata centuriei din care facea parte. Acest
testament era accesibil tuturor cetatenilor romani, si patricienilor si plebeilor, dar
numai acelora care faceu parte dn legiunile de juniori(combatante) adica numai
acelora care aveau varsta intre 17 si 46 de ani. Astfel incat a fost creat testamentul
per es et libram.
3. Testamentul per es et libram( prin arama si balanta). Este o aplicatiune a
mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in 3 faze distincte denumite mancipatio
familie, testamentul per es et libram public si testamentul per es et libram secret.
In prima faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin
mancipatiune unui executor testamentar, denumit emptor familiae sau cumparator
al bunurilor succesorale. Dupa care, intre testator si emptor familiae se incheia o
conventie de buna credinta, denumita pact fiduciar, prin care testatorul ii arata lui
emptor familiae cum sa imparta bunurile succesorale. Dar, in aceasta prima faza,
testamentul per es et libram prezinta inconvenientul ca bunurile succesorale erau
transmise lui emptor familiae cu titlu de proprietate, iar executare testamentului
depindea de buna credinta a lui emptor familiae deoarece pactele fiduciare nu erau
sanctionate juridiceste, iar daca emptor familiae era de rea-credinta si nu executa
ultima vointa a testatorului, mostenitorii nu il puteau chema in justitie si, prin
urmare, nu il puteau constrange pe cale judiciara sa execute testamentul. Astfel, s-
a trecut la faza a doua, in care bunurile succesorale nu mai erau transmise cu titlu
de proprietate, ci cu titlu de detentiune, astfel incat, emptor familiae devena un
simplu detentor, nu mai era proprietar, si daca nu executa ultima vointa a
testatorului putea fi chemat in justitie si putea fi constrans prin proces sa execute
testamentul. Totusi, si in aceasta faza, testamentul prezenta inconvenientul ca
pactele fiduciare erau incheiate in forma verbala de fata cu martorii, astfel incat
numele mostenitorilor erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului,
Drept roman II

iar unii dintre mostenitorii aveau intereasul sa grabeasca moartea testatorului. Iata
de ce s-a trecut la faza a treia , in care pactele fiduciare nu mai erau incheiate in
forma verbala, ci in forma scrisa, inscrisul era sigilat, purta stampilele martorilor,
urmand sa fie desfacut numai la moartea testatorului cand se aflau si numele
mostenitorilor.

In dreptul clasic au aparut si forme nesolemne de testament:


- Nuncupativ, se intocmea in forma verbala
- Pretorian, se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor
- Militar, nu presupunea vreo conditie de forma, ci numai exprimarea clara a vointei
testatorului. Intr-un text clasic se mentiona ca testamentul militar putea fi facut si
cu sabia pe nisip si cu sangele pe tava.

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul,


martorii si mostenitorii sa aiba capacitate testamentara, denumita testamentii factio si
care era de 2 feluri: testamenti factio activa si pasiva . Testamenti factio activa
desemnau aptitudinea persoanei de a-si face testamentul sau de a asista in calitate de
martor la intocmirea unui testament, regula era ca au testamenti factio activa toti aceia
care sunt capabili de fapt si de drept. Totusi, s-au admis si unele exceptii, spre
exemplu, servul public putea dispune prin testament de jumatate din peculiul sau. De
asemenea, fiul de familie care avea un peculiu in calitate de soldat, denumit peculium
castrense, putea dispune prin testament de acel peculiu. Pana in vremea imparatului
Hadrian, femeile nu puteau testa, dar incepand din vremea lui Hadrian, ele isi puteau
face testamentul, dar numai cu auctoritates tutoris, in prezenta tutelei. Femeile care se
bucurau de ius liberorum(dreptul copiiilor). Testamenti factio pasiva desemneaza
aptitudinea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor. In mod
simetric, aveau testament factio pasiva toti aceia care erau capabili de fapt si de drept,
dar si de la aceasta regula s-au admis axceptii. Spre exemplu, s-a admis instituirea
unor persoane alieni iuris, mai mult, s-a admis chiar si instituirea sclavului, fie a
sclavului propriu, fie a sclavului altuia, dar persoanele alieni iuris si sclavii nu puteau
dobandi succesiunea fara aprobare expresa a lui pater familias sau a lui dominus.
De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara
instituirea de mostenitori: Instituirea de mostenitori este inceputul si fundamentul
oricarui testament.

CURS 2 - 27.02.2018

Instituirea de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond.


Cat priveste conditiile de forma, instituirea trebuia facuta in fruntea testamentului, ceea ce
inseamna ca orice testament incepea cu instituirea de mostenitori. De asemenea, insituirea se
facea in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit mostenitor Octavian,
in fruntea testamentului se mentiona “Octavius heres esto”(Octavian sa fie mostenitor). Iar
conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului
succesoral roman:
1. Potrivit primului principiu “Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere
potest”(Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament) .
Prin efectul acestui principiu, mostenirea legala nu se putea deschide alaturi de
mostenirea testamentara. Iar daca testatorul il instituia pe mostenitor numai pentru
o parte din succesiune(pro parte), cel instituit va dobandi intreaga succesiune,
Drept roman II

deoarece altminteri ar fi insemnat ca mostenirea legala sa se deschida alaturi de


mostenirea testamentara, ceea ce nu era permis.
2. Potrivit celui de al doilea principiu “Semel heres, semper heres”(Odata
mostenitor, pentru totdeauna mostenitor) nu era permisa instituirea cu termen, caci
instituirea se facea pentru totdeauna, intrucat mostenirea este un mod de dobandire
a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.

Pe langa instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si subtituirea de


mostenitori, care a fost creata intrucat daca mostenitorul repudia succesiunea testamentara,
atunci se deschidea succesiunea legala. Pentru a nu se deschide succesiunea legala, romanii
au creat substituirea de mostenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2, sau conditionala
si imbraca 3 forme: substitutio vulgaris, substitutio pupillaris, substitutio quasi-pupilaris.
Substituirea vulgara este cea obisnuita si se facea pentru ipoteza in care cel instituit
mostenitor nu voia sau nu putea sa dobandeasca succesiunea. Substituirea pupilara se facea
numai pentru ipoteza in care, el, instituind mostenitor, ar fi murit inainte de varsta pubertatii,
intrucat impuberul este incapabil de fapt. Substituirea quasipupilara se facea numai pentru
ipoteza in care cel instituit mostenitor ar fi innebunit, intrucat si nebunul era incapabil de fapt.

III. Pe langa mostenirea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si succesiunea


deferita contra testamentului. Este o aplicatiune a principiului simetriei in materie
succesorala, caci, in conceptia vechilor romani, asa cum testatorul isi poate institui
descendentii ca mostenitori, testatorul isi poate si dezmostenii descendentii, cu
conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel, fiii de familie erau dezmosteniti
nominal prin utilizarea unor cuvinte solemne. Spre exemplu, daca era dezmostenit
Octavian, in testament se mentiona “ Octavius filius meus ex heres esto” . Pe cand
fiicele si nepotii erau dezmosteniti in bloc, prin formula solemna “ ceteri omnis ex
heredes sunto”(toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Iar daca era dezmostenit fara
respectarea formelor solemne un fiu de familie, testamentul era ruptum(nul). Daca ,
insa, erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiicele si nepotii,
testamentul nu se anula, ci se rectifica, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea
formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte se
produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau
nici instituiti, nici dezmosteniti. Cu timpul, insa, ideile romanilor in materie
succesorala au evoluat, iar pe acest teren s-a impus ideea de oficium, in virtutea caruia
testatorul avea obligatia de a-si iubi rudele apropiate, respectiv descendetii,
ascendentii, fratii si surorile. Iar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate,
chiar cu respectarea formelor solemne, testamentul putea fi atacat in justitie, pentru ca
se incalcase obligatia de oficium, iar testamentul era inoficios. In acest scop, cei
dezmosteniti, chiar cu respectarea formelor solemne, aveau la dispozitie o actiune
speciala denumita “ querela inoficiosi testamenti”(plangere pentru testamentul
inoficios). Actiune care era intentata in fata tribunalului centumvirilor, iar centumvirii
anulau testamentul afirmand ca testatorul a fost nebun in momentul in care si-a
intocmit tetamentul, intrucat numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate.
Totusi, existau anumite cazuri care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, insa
aceste cazuri nu erau prevazute in textele din legi, ci erau lasate la aprecierea
tribunalului, iar de a lungul timpului s-a constatat ca practica tribunalului era
contradictorie(cazuri similare erau solutionate diferit). De aceea, imparatul Justinian a
intocmit o lista cu toate cazurile care justificau dezmostenirea rudelor apropiate si o
alta lista cu toate cauzele care justificau intentarea querelei inoficiosi testamenti in
Drept roman II

vederea anularii testamentului.

Alte texte din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii. Iar in functie de
dobandirea mostenirii, succesorii se clasificau in 3 categorii:
1. Heredes sui et necesarii: din aceasta categorie faceau parte toti aceia care in
momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris. Acesti mostenitori
erau denumiti necesari intrucat succesiunea le revenea de drept, ceea ce inseamna ca
in cazul lor nu se punea nici problema repudierii mostenirii, nici problema acceptarii
mostenirii, in sensul ca ei nu puteau repudia succesiunea si ca nu era necesar sa o
accepte, o dobandeau automat. Ei puteau veni atat la mostenirea legala, cat si la
mostenirea testamentara.
2. Heredes necasarii: din aceasta categorie faceau parte sclavii proprii instituiti
mostenitori, caci din ratiuni de ordin practic romanii au admis si instituirea sclavului
propriu, instituirea care era insotita de o clauza de dezrobire, astfel incat la moartea
testatorului, sclavul instituit dobandea succesiunea in calitatea de om liber. Erau
denumiti necesari, intrucat nu se punea nici problema repudierii sau acceptarii
mostenirii, dar puteau veni numai la succesuinea testamentara.
3. Heredes extraneii/voluntarii: din aceasta categorie faceau parte persoanele straine de
familie, cu precizarea ca, in materia dobandirii mostenirii, colateralii erau considerati
straini de familie. Ei erau denumiti si mostenitori voluntari intrucat puteau fie sa
accepte mostenirea, fie sa o repudieze, iar daca intelegeau sa accepte mostenirea era
necesar sa recurga la una din formele acceptarii.
Formele acceptarii mostenirii sunt in numar de 3: craetio, pro herede gestio, nuda
voluntas. Craetio este o forma de acceptare a mostenirii care presupunea pronuntarea
unor cuvinte solemne, testatorul avand posibilitatea sa ii impuna mostenitorului sa
accepte succesiunea in aceasta forma. Daca testatorul dispunea ca succesorul va fi
dezmostenit daca nu accepta succesiunea pana la un anumit termen, craetio era denumita
perfecta. Pro herede gestio inseamna gestiune in calitate de mostenitor si presupunea un
act de administrare a bunurilor succesorale din care rezulta ca mostenitorul a inteles sa
accepte mostenirea. Spre exemplu, plata impozitului de succesiune sau vanzarea unui bun
din succesiune. Nuda voluntas era o forma de acceptare expresa, dar nesolemna si fata de
avantajele pe care le prezinta s-a aplicat pe scara generala.
Pe de alte parte, acceptarea mostenirii presupunea intrunirea anumitor conditii pe
care le denumim conditiile acceptarii mostenirii.
1. Cel ce accepta mostenirea trebuia sa aiba capacitatea de a se obliga intrucat o
mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de
datorii. Lucrurile corporale si creantele formau activul succesiunii, iar datoriile
pasivul succesoral. Datoriile succesorale era platite de mostenitor si, daca erau
instituiti fiii de familie sau slavii, acestia nu puteau obtine succesiunea fara
aprobarea expresa a lui pater familias sau a lui dominus. Daca era vorba de slav,
aprobare era denumita “isu pater sile dominum”
2. Era necesar ca cel ce accepta mostenirea sa aiba “ius capiendi”, dreptul de a
culege o mostenire, drept care a fost creat in vremea imparatului August prin
legile Iulia si Papia Popeea, cunoscute sub denumirea de legi caducare. Legi care
cuprind doua categorii de dispozitii denumite “pars nuptialia” si “ pars caducalia”.
Prin dispozitiile din pars nuptialia se prevederea ca femeile intre 20 si 50 de ani si
barbatii intre 25 si 60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba
copii. Iar daca cei instituiti nu intruneau conditiile legilor caducare se produceau
anumite efecte. Astfel, cei necasatoriti nu puteau dobandi nimic din succesiune,
iar cei care erau casatoriti, dar nu aveau copii(orbii), puteau dobandi numai
Drept roman II

jumatate din succesiunea care li s-ar cuveni. Daca erau instituiti mai multi
mostenitori in testament, iar unii dintre ei nu intruneau conditiile din pars
caducaria, partea lor din succesiune revenea celor care indeplineau conditiile, iar
daca niciunul nu indelinea conditiile mostenirea devenea caduca si trecea asupra
statului

Insa, acceptarea mostenirii producea si anumite efecte juridice pe care le denumim


efectele acceptarii mostenirii.
 Primul efect este confuziunea patrimoniului: patrimoniul defunctului se
contopea cu patrimoniul mostenitorilor, efect care putea genera consecinte
pagubitoare si pentru mostenitorii instituiti, dar si pentu creditorii defunctului.
Consecintele pagubitoare pentru mostenitor se produceau atunci cand
succesiunea era incarcata de datorii, iar pasivul era mai mare decat activul
succesoral, deoarece mostenitorul trebuie sa plateasca datorii succesorale ultra
vires hereditatis(dincolo de limitee activului succesoral). El rebuia sa plateasca
datoriile succesiunii din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii repudiau
succesiunile incarcate de datorii, in paguba creditorilor defunctului care nu si
mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea pretorul a intervenit si a
creat” ius abstinenti” sau dreptul de a se abtine, in virtutea caruia mostenitorul
nu putea fi constrans sa plateasca datoriile dincolo de limitele activului
succesoral. Ceea ce inseamna ca el raspundea intra vires hereditatis(in limitlee
activului succesoral). Imparatul Justinian a creat beneficium inventarii sau
beneficiul de inventar conform caruia acela care facea un inventar al bunurilor
succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires
hereditaris. Confuziunea patrimoniilor putea genera consecinte pagubitoare si
pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil intrucat
daca mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului veneau in concurs cu
creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorii erau insolvabili, acei creditori
nu-si putea valorifica dreptul de creanta integral, ci numai in parte. De aceasta
data, a intervenit pretorul care a creat separatio bonorum. Astfel incat, ori de
cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate se
bunurile mosteniorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica
drepturile de creanta integral, pe seama bunurilor defunctului si numai dupa
aceea se producea confuziunea patrimoniului.
 Al doilea efect al acceptiunii este dobandirea dreptului de proprietate. Atunci
cand existau mai multi mostenitori, se punea problema definirii raporturilor
dintre ei, cat priveste creantele si datoriile, acestea se imparteau de drept,
automat, intre comostenitori, pe cand lucrurile corporale erau dobandite in
indiviziune, iar comostenitorii puteau iesi din indiviziune. Daca nu se
intelegeau aveau la dispozitie “actio familiae herciscundae” sau actiunea iesirii
din indiviziune.
 Al treilea efect al acceptiunii este “colatio bonorum” sau raportul bunurilor
succesorale. In virtutea acestui efect, acela care dobandise anumite bunuri de
la defunct in timpul vietii acestuia si voia sa vina la succesiune trebuia sa faca
raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate acele bunuri. Un
caz tipic de colatio bonorum este colatio dotis sau raportul bunurilor dotale.
Femeia casatorita fara manus primea de la pater familias anumite bunuri cu
titlul de dota, dar o asemenea femeie avea vocatie succesorala fata de tatal ei
deoarece ramanea sub puterea lui cu conditia sa adauge la masa succesorala
toate bunurile dotale. Un caz atipic de colatio bonorum este colatio imancipati,
Drept roman II

adica raportul bunurilor emancipatului. Potrivit reformei pretorului,


emancipatul putea veni la mostenire in familia de origine in calitate de fiu, cu
conditia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le a dobandit in
calitate de persoana sui iuris, deoarece emancipatul nu adauga la masa
succesorala bunurile pe care le a primit de la pater familias, ci bunurile
dobandite prin munca proprie.

Pe de alta parte, Mostenitorii voluntari aveau si posibilitatea de a repudia succesiunea,


iar repudierea succesiunii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa. In dreptul
clasic s-a admis ca mostenitorul care nu si manifesta vointa de a accepta intr-un anumit
termen a repudiat succesiunea. Si repudierea mostenirii genereaza anumite efecte juridice:
daca erau mai multi mostenitori instituiti si unul dintre ei repudia succesiunea avea loc
acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune care a fost repudiata se impartea
intre cei care au acceptat mostenirea, efect care se producea de drept in sensul ca dreptul
acelora care au acceptat succesiunea se extindea automat asupra partii neacceptate. Daca era
un singur mostenitor instituit si acesta repudia succesiunea, venea la mostenire substituitul,
daca exista un substituit. Daca nu exista substituit, se deschidea mostenirea legala, iar daca nu
existau nici mostenitori legala, succesiunea devena vacanta si trecea asupra statului.
Alte texte se refera la sanctiunea mostenirii, iar in legatura cu sanctiunea mostenirii
trebuie sa facem distinctie intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana. Mostenirea civila
era sanctionata prin “hereditatis petition” sau petitiune de ereditate. Aceasta actiune prezinta
anumite caractere. In primul rand, ea are caracter universal, in sensul ca purta asupra unei
mase de bunuri, spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular si
purta asupra unor lucruri individual determinate. In al doilea rand, reclamantul nu trebuia sa
faca proba dreptului de proprietate al defunctului asupra bunurilor succesorale, ci era
suficient sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil. Intentarea acestei actiuni
presupunea si intrunirea anumitor conditii.
 Reclamantul trebuia sa fie mostenitor civil si sa nu posede bunurile
succesorale
 Paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale si le putea poseda fie pro
herede, fie pro posesore. Paratul poseda bunurile succesorale pre herede atunci
cand avea convingerea ca el este mostenitorul civil si le poseda pro posesore
atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului
calitatea sa de posesor prin cuvintele “Posed pentur ca posed”

curs 3 - 06.03.2018

Petițiunea de ereditate putea fi intentată cu succes și împotriva posesorilor fictivi denumiți


ficti posesores. Este vorba despre cel care se oferă procesului simulând ca este posesor pentru
ca între timp, cât durează procesul, adevăratul posesor să devină proprietar prin uzucapiune,
precum și despre acela care distruge cu buna știință bunurile succesorale pentru a nu mai fi
posesor. Aceștia erau de rea-credință iar potrivit senatusconsultul Juventian reaua-credință
tine loc de posesiune, astfel încât aceștia, fiind de rea-credință puteau fi urmăriți prin
petitiunea de ereditate in calitate de posesori fictivi. Același senatusconsult a prevazut
condițiile in care răspunde pârâtul. Astfel, conform acestui senatusconsult, pârâtul de buna-
credință răspunde numai in limitele îmbogățirii sale, pe când cel de rea-credință răspunde
pentru tot ce lipsește din succesiune.
Pe când, moștenirea pretoriană era sancționată prin interdictul quorum bonorum, acest
interdict presupunea o procedura in doua faze, ambele având loc in fata pretorului.
Drept roman II

I. In prima faza, reclamantul afirma ca este moștenitor pretorian, iar pretorul ii


recunoștea aceasta calitate, acordandu-i bonorum possessio fără a verifica dacă
întrunește condițiile necesare pentru a fi moștenitor pretorian, însă, aceasta
recunoaștere are numai o valoare teoretica, deoarece reclamantul nu este pus in
posesia bunurilor succesorale. Lui i se recunoaște calitatea și atât.
II. In faza a doua, pretorul verifica dacă reclamantul întrunește cu adevărat condițiile
necesare pentru a fi moștenitor pretorian. Dacă se convinge ca le intruneste,
eliberează interdictul quorum bonorum prin care reclamantul este pus in posesia
bunurilor succesorale. Însă, sanctiunea moștenirii pretorieei este inferioară
sancțiunii moștenirii civile deoarece prin interdictul quorum bonorum reclamantul
dobândește numai lucrurile corporale din succesiune, nu dobândește și drepturile de
creanța și de aceea pretorul a mai inițiat o reforma, acordandu-i moștenitorul
pretorian toate acțiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi,
acțiuni in formula cărora figura ficțiunea ca moștenitorul pretorian este moștenitor
civil.

Alte dispoziții din materia succesiunilor se referă la legate și fideicomise.

Legatul este o dispoziție formulata cu termen imperativ și solemn, grevand pe


moștenitorul instituit, prin care testatorul dispune de un bun individual-determinat in profitul
unei persoane care este denumită legatar.
Din aceasta definiție rezulta ca legatul este o clauza cuprinsă in testament și este formulata
in termeni imperativi și solemni. Prin aceasta dispoziție testatorul ii impune moștenitorului sa
transmită un bun din succesiune unei persoane care este denumită legatar, iar bunul transmis
pe aceasta cale este denumit bun legat. Și legatul presupune respectarea unor condiții de
forma și de fond .

1. Condiții de forma
Legatul trebuie sa figureze in fruntea testamentului imediat după instituirea mostenitorului.
De asemenea, dispoziția trebuie formulata in termeni imperativi și solemni, iar in funcție de
formele solemne care le sunt proprii, legalele se clasifica in 4 categorii:
- legatul per vindicationem
- Legatul per damnaționem
- legatul per preceptionem
- legatul sinendi modo

1. Prin legatul per vindicationem testatorul transmite un bun individual determinat cu


titlu de proprietate direct legatarului, in mod excepțional, astfel încât in momentul
acceptării succesiunii de către moștenitor, legatarul devine automat proprietar al
bunului legat, iar dacă moștenitorul îl împiedica pe legatar sa între in posesia bunuri
legat atunci legatarul, in calitatea sa de proprietar va intenta împotriva mostenitorului
acțiunea in revendicare. In mod excepțional in legatul Per vindicationem nu figurează
numele mostenitorului.
2. Prin legatul per damnationem testatorul îl obliga pe moștenitor sa transmită un bun
individual determinat legatarului, iar dacă moștenitorul nu executa aceasta obligație,
legatarul va intenta împotriva lui o actiune personală denumită actio ex testamento.

Dar, la începutul epocii clasice, s-a dat senatusconsultul neronian, prin care s-a prevazut ca
un legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor condiții de forma sau de fond poate
fi considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisconsultii au mers cu un pas mai departe și
Drept roman II

au afirmat că de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat
per damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat
valabil și ca legat per damnationem. Aceasta interpretare subtila a produs efecte importante
pe planul sancțiuni legatelor, căci, in funcție de interesele sale, beneficiarul unui legat per
vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem.
Atunci când beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat se
considera legatar per vindicationem și intenta acțiunea in revendicare, câștiga procesul și
intra in posesia lucrului.
Dacă însă beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de bani se considera
legatar per damnationem, intenta acțiunea personală și intra in posesia unei sume de bani,
pentru ca in acțiune personală sentința poarta asupra unei sume de bani.

3. Prin legatul per perceptionem, unul dintre moștenitorii instituiți avea un același timp
și calitatea de legatar. In acest caz, se executa mai întâi legatul , iar după aceea
succesiunea se împarte in părți egale între toți moștenitorii, ceea ce înseamnă ca
legatul per peceptionem a fost creat în vederea favorizării unuia dintre moștenitorii
instituiti.
4. Prin legatul sinendi modo moștenitorul avea numai obligația de a nu-l împiedica pe
legatar sa între in posesia bunului legat.

2. Condițiile de fond

 Cât privește condițiile de fond, in primul rând legatarul trebuia sa aibă testamenti
factio pasiva deoarece urma sa dobândească un bun din succesiune.
 In al doilea rând, executarea legatului apasă asupra mostenitorului.
Inițial, legatele erau incluse in testament in vederea favorizării unor mostenitori.
Cu timpul însă s-a admis ca legatele sa fie incluse in testament și in favoarea unor persoane
străine de familie, căci Legea celor XII table a consacrat deplina libertate de a dispune prin
legat. In aceste condiții, in mod frecvent, testatorii includeau in testamentele lor atât de multe
legate încât după executarea lor activul succesiunii se epuiza și in plus moștenitorul trebuia sa
plătească datoriile succesorale din bunurile sale, de aceea, moștenitorii au început sa repudiez
succesiunile încărcate cu multe legate in paguba creditorilor defunctului care nu își mai
puteau valorifica drepturile de creanța.
De aceea, către sfârșitul republicii, s-au adoptat trei legi succesive prin care a fost îngrădită
libertatea de a dispune prin legat.
Astfel, prin Legea Furia Testamentaria s-a prevazut ca bunul legat nu poarte avea o valoare
mai mare de o mie de ași.
Iar prin Legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate dobândi mai mult decât
moștenitorul. Aceste legi s-au dovedit ineficiente căci testatorul putea institui zeci de legate și
se ajungea la același rezultat.
In acest context, s-a dat Legea Falcidia prin care s-a prevazut ca moștenitorul trebuie sa
dobândească cel puțin o pătrime din moștenitorii care i s-ar fi cuvenit moștenirii legale, iar
dacă nu dobândea acea pătrime, legatele erau reduse in mod proporțional pana la formarea
acelei pătrimi.
 A treia condiție de forma a legatelor și-a gasitexpresia in regula catoniană, singura
regula din dreptul roman care poarta numele inventatorului ei.
Potrivit acestei reguli, un legat care este nul in momentul întocmirii testamentului a rămâne
nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecătorul nu mai putea lua in considerare
noile împrejurări care s-au ivit in intervalul de timp cuprins între momentul întocmirii
testamentului și momentul morții testatorului.
Drept roman II

Spre exemplu, dacă testatorul dispunerii legatul pervindicationem de un bun care nu ii


aparține, acest legat este nul. Ulterior însă este posibil ca testatorul sa devină proprietar
asupra acelui lucru. In noua situație legatul ar putea fi executat și totuși legatul rămâne nul
pentru ca a fost nul in momentul întocmirii testamentului.

Fideicomisul este actul de ultima voința prin care o persoana denumită disponent sau
dispunator roagă o alta persoana denumită fiduciar sa transmită un bun sau o parte din
succesiune altei persoane care este denumită fideicomisar.
Fideicomisul putea fi inclus in testament, dar el putea fi întocmit in mod valabil și in afara
testamentului, iar dacă fideicomisul era întocmit in afara testamentului puteau fi eludate toate
condițiile de forma și de fond ale testamentului. Daca fideicomisul figura in testament atunci
calitatea de fiduciar o avea moștenitorul pe care îl denumim moștenitor fiduciar.
Multă vreme fideicomisul a fost sancționat numai pe plan moral și pe plan religios, dar
începând din vremea lui Octavian Augusti el a fost sancționat și pe plan juridic.

Pe lângă fideicomisul obișnuit, romanii au cunoscut și fideicomisul de familie. Prin acesta


disponentul îl ruga pe fiduciar sa transmită un bun din succesiune unei persoane din aceeași
familie care, la rândul ei, avea aceeași obligație, ceea ce înseamnă ca prin mecanismul
fideicomisului de familie, fideicomisarul se transforma la rândul lui in fiduciar. Pe aceasta
cale, s-a asigurat pastrarea unor lucruri de valoare in sânul aceleiași familii, acest mecanism a
fost denumit substitutiune fideicomisara și a fost preluat și de Legea Țării.

Romanii au cunoscut și fideicomisul de ereditate care purta asupra unei mase de bunuri
și chiar asupr întregii moșteniri, iar atunci când fideicomisul de ereditate era inclus in
testament apăreau o serie de complicații deoarece moștenitorul fiduciar trebuia sa execute
fideicomisul de ereditate după care activul succesiunii se epuiza apoi el trebuia sa plătească
datoriile succesorale din bunurile proprii, astfel incat moștenitorii voluntari repudiat
succesiunile încărcate cu fideicomisul de ereditate in paguba creditorilor defunctului.
Iată de ce au fost date doua senatusconsulte: Pegasian și Trebelian. Prin acestea relațiile
dintre moștenitorul fiduciar și fideicomisar au fost reglementate de așa maniera astfel încât
moștenitorul sa dobândească totuși o parte din succesiune.
In vremea împăratului Justinian legatele și fideicomisul au fost spuse unor reguli comune și
astfel ele s-au unificat.
Drept roman II

Materia obligațiilor

Materia obligațiilor prezintă o importanță cu totul aparte in primul rând pentru ca obligațiile
sunt expresia juridică a economiei de schimb, ori economia de schimb romană a cunoscut o
dezvoltare fără precedent in Antichitate, in al doilea rând in materia obligațiilor, romanii au
creat noțiuni, concepte, principii și instituiți care au fost receptate in dreptul modern fără
modificări esențiale, in forma pura. Aceasta materie cuprinde doua părți: partea generală sau
teoria generală a obligațiilor și partea specială sau izvoarele obligațiilor.

Definiția și elementele obligației

Textele romane ne-au transmis doua definiții ale obligațiilor. Prima ii aparține lui Paul,
iar cea de-a doua lui Justinian. Întrucât definiția lui Justinian este mai apropiată de cea
modernă, ne vom opri asupra ei.
Potrivit lui Justinian, „Obligatio est iuris vinculum quo, necessitate, adstringimur alicuius
solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”.Prin urmare, „obligația este o legătura de
drept prin care suntem constrânși a plăti ceva potrivit dreptului cetății noastre„.
Din aceasta definiție rezulta ca obligația este un raport juridic pe care romanii îl denumeau
vinculum iuris sau legătura de drept, iar noi modernii îl denumim raport juridic obligational.
vinculum înseamnă legătura fizica, căci la origine era o legătura fizica, ulterior devenind o
legătura de drept. Acest raport juridic presupune întrunirea a trei elemente pe care le
denumim elementele obligației . Ele sunt:
1. subiectele,
2. obiectul
3. sanctiunea.

1. Subiectele obligației sunt creditorul și debitorul. Creditorul este subiectul activ al


obligației întrucât el poate pretinde sa i se facă o plata. Aceasta posibilitate a
creditorului este denumită creanța sau drept de creanța. Pe când debitorul este
subiectul pasiv al obligației întrucât el poate fi constrâns pe cale judiciara sa facă o
plata.
2. Obliectul obligației este desemnat in definiție prin cuvântul plata. Insa plata nu
desemnează numai obligația de a emite o suma de bani, ci are un inteles exprimat prin
cuvintele dare, facere și prestare.
Cuvântul dare desemnează obligația de a transmite dreptul de proprietate sau de a constitui
un alt drept real.
Cuvântul facere desemnează obligația de a face ceva pentru creditor spre exemplu prestarea
unui serviciu.
Iar cuvântul prestare desemnează obligația de a procura folosință unui lucru fără a constitui
un drept real.
Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții.
In primul rând, obliectul obligației trebuie sa fie licit și moral. Deci, nu este valabilă
promisiunea de a comite un delict.
El trebuie sa fie și posibil, iar imposibilitatea este de doua feluri: fizica și juridică.
Imposibilitatea fizica apare atunci când se promite ceea ce nu exista in natura, iar
imposibilitatea juridica apare atunci când se promite un lucru nepatrimonial.
Obiectul obligației trebuie sa fie determinat sau cel puțin determinabil.
Trebuie sa constea dintr-o prestațiune pe care debitorul o face creditorului sau întrucât
obligatiile sunt guvernate de principiul relativității și produc efecte numai între părți.
Drept roman II

In fine, obiectul obligației trebuie sa prezinte interes pentru creditor.

Drept roman - Curs 4


13 Martie 2018

3. Sancțiunea

Al treilea element al obligației este sanctiunea. Întrucât dacă debitorul nu își executa obligația
la scadentă, nu plătea la termen, creditorul putea intenta împotriva lui o acțiune personală de
drept strict sau de buna-credință prin care îl constrângea pe cale judiciara sa își execute
obligația, sa facă plata.

Pe lângă sensul generic de raport juridic cuvântul obligație are și alte sensuri, căci obligația
desemnează și datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul După cum se numește
obligație și dreptul de creanța al creditorului, iar sensul cu care este utilizat cuvântul obligație
rezulta din context.

Clasificarea obligațiilor

Obligația se clasifica după mai multe criterii dintre care cele mai importante sunt:
 izvoarele,
 sanctiunea,
 numărul participanților la raportul juridic obligational.

Prima clasificare a obligațiilor in funcție de izvoare a fost făcută de Gaius in Institutele sale
care spunea ca obligațiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto. Adică: fie din contracte, fie
din delicte. El mai spunea ca aceasta clasificare este summa divizio. Mai târziu însă, Gaius și-
a dat seama ca exista și alte izvoare de obligații care nu sunt nici contracte nici delicte și pe
care le-a denumit quario causarum figure adică alte izvoare de obligații.
Împăratul Justinian ne-a transmis o clasificare quatripartita a izvoarelor de obligații căci
potrivit lui obligatiile izvoarasc din contracte, din quasicontracte, din delicte și din
quasidelicte. Nici aceasta clasificare nu este completa, totuși ea a fost preluată in dreptul
modern pentru ca este perfect simetrică.
1. Contractul
Așa cum spunea și Justinian cel mai important izvor de obligații este contractul. Prin contract
înțelegem o convenție care generează obligații sau o convenție care genereaza drepturi de
creanța și datorii, deși, la origine, in epoca veche, simpla convenție nu era generatoare de
obligații, ci era necesar ca ea sa fie îmbrăcată in forme solemne.
Și contractele se clasifica după mai multe criterii, iar cele mai importante sunt:
 Sanctiunea
 Efectele
 Forma sau modul de formare

In funcție de sanctiunea lor, contractele se clasifica in contracte de drept strict și contracte


de buna-credință. Contractele de drept strict, stricti iuris, erau interpretate de judecătorii ad
litteram, adică fără a lua in considerare intenția părților. Pe când, contractele de buna-credință
erau interpretate de judecător cu scopul de a stabili care a fost voința reala a părților, atunci
când au încheiat contractul. Însă, pentru ca judecătorul sa poată face o interpretare de buna-
Drept roman II

credință era in formula acțiunii sa figureze cuvintele “ex fide bona” - potrivit cu buna-
credință.
In funcție de efectele lor, contractele se clasifica:
 unilaterale
 bilaterale.
La contractele unilaterale una din părți are numai calitatea de creditor, iar cealaltă parte
numai calitatea de debitor. De exemplu, contractul de împrumut.
Pe când, la contractele bilaterale ambele părți au in același timp și calitatea de creditor și
calitatea de debitor, de exemplu contractul de vânzare.
Însă, la un moment dat , romanii și-au dat seama ca exista și contracte bilaterale imperfecte,
acelea care se nășteau unilaterale, dar pe parcursul executării, ele puteau deveni bilaterale. De
exemplu, contractul de depozit se naște unilateral de vreme ce in momentul încheierii
contractului numai depozitarul are obligația de a restitui lucrul dat in păstrare la cererea
deponentului. Dacă însă depozitarul făcea cheltuieli pe cont propriu din necesitatea de
conservare a lucrului dat in păstrare, atunci el avea dreptul la despăgubiri și astfel contractul
devenea bilateral.
In funcție de modul de formare, contractele se clasificau in:
 solemne (formale)
 nesolemne (neformale).
Contractele formale erau convenții îmbrăcate in anumite forme solemne, iar in funcție de
acele forme se clasificau la rândul lor in:
 contracte solemne in forma religioasă,
 in forma verbala,
 in forma autentica,
 in forma scrisă
O precizare importantă este că in epoca veche toate contractele au fost solemne.
Pe când contractele nesolemne care au apărut in epoca clasica sunt convenții care nu
presupuneau respectarea unor condiții de forma și se clasificau:
 contracte reale,
 contracte consensuale,
 contracte nenumite.
Contractele reale se formează prin convenție părților însoțită de emiterea materială a
lucrului. (Contractul de împrumut in vederea consumatiuni sau mutuum, fiducia, gajul,
comodatul și depozitul).
Contractele consensuale se formează solo consensu adică prin simpla convenție a părților.
De exemplu: vânzarea, locatiunea, societatea și mandatul. Apariția acestor contracte a marcat
momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care romanii au creat obligații de
vreme ce creanțele și datoriile izvorau din simpla manifestare de voința.
Contractele nenumite de formează prin convenție părților însoțită de executarea obligației
de către una dintre părți, ceea ce înseamnă ca la contractele nenumite pentru una dintre părți
momentul încheierii contractului coincide cu executarea sa (contractul de schimb).

2. Quasicontractul

De asemenea, obligațiile se nășteau din quasicontracte, iar quasicontractele sunt fapte licite
care generează efecte juridice similare celor ale contractelor. De exemplu, gestiunea de
afaceri (negotiorum gestum) consta in administrarea bunurilor unei persoane fără Știrea ei.
Acest fapt licit generează efecte asemănătoare cu cele ale contractului de mandat,
considerându-se ca acela care administrează bunurile unei persoane fără Știrea ei procedează
ca și când ar fi primit o împuternicire.
Drept roman II

3. Delictele
Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care generează obligația de a repara
prejudiciul cauzat sau de a plăti o amenda.
4. Quasidelictele
Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și produc aceleași efecte ca și
delictele, ceea ce înseamnă ca la romani nu existau criterii de forma sau de fond pentru a
distinge între delicte și quasidelicte. => quasidelictele sunt tot delicte. Apariția termenului de
quasidelict se explica prin mentalitatea conservatoare a romanilor, fiindcă romanii aveau
obiceiul sa întocmească anumite liste cu acte, cu lucruri sau cu fapte juridice, astfel, ei au
întocmit o lista a lucrurilor manicipii, după care au închis-o. Tot așa au întocmit o lista a
delictelor, le-au enumerat, apoi au închis lista, socotind, in mod greșit, ca viața socială nu mai
poate scoate la iveală și alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fiindcă au apărut și alte
fapte. Atunci, ca sa nu se dezică, le-au numit quasidelicte.

In funcție de sanctiunea lor, obligatiile se clasifica in:


 civile
 naturale.
Obligatiile civile sunt sancționate prin acțiune in justitie, astfel încât, dacă debitorul nu
executa o obligație civilă, el va fi chemat in justitie printr-o acțiune persoanala de drept strict
sau de buna-credita și va fi constrâns pe cale judiciara sa își execute obligația.
Pe când, obligatiile naturale nu sunt sancționate pe care de acțiune, ci pe cale de exceptiune,
astfel încât, dacă debitorul nu executa o obligație naturală, creditorul nu are acțiune împotriva
lui, nu îl poate chema in justitie și nu îl poate constrânge prin proces sa își execute obligația.
Dacă însă debitorul obligat natural face plata de bunăvoie el nu poate intenta cu succes
acțiunea in repetire, adică nu poate cere restituirea plății pe care a făcut-o de bunăvoie
deoarece el nu se afla in situația aceluia care a făcut plata lucrului nedatorat, ci in situația
aceluia care a executat o obligație. Dacă totuși, debitorul va intenta acțiunea in repetire,
creditorul se va apăra cu succes opunându-i debitorului exceptiunile lucrului datorat și plătit.
Iată de ce jurisconsultii clasici spuneau ca desi obligatiile naturale nu sunt sancționate pe cale
acțiune, ele sunt totuși sancționate pe care de execptiune.

Dar, așa cum spuneam, obligatiile se clasifica și in funcție de numărul participanților la


raportul juridic obligational, căci textele romane menționează și obligații simple și obligatii
complexe.
In definita lui Justinian ni se înfățișează cea mai simpla obligație cu un singur debitor și un
singur creditor, dar, pe lângă obligatiile simple, exista și obligații complexe, fie cu mai mulți
creditori, fie cu mai mulți debitori, iar atunci când obligatiile cu pluralitate de subiecte se
caracterizează prin egalitatea părților, in sensul ca partile sunt pe picior de egalitate, ele se
clasifica la rândul lor in obligatii conjuncte și coreale.
Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul diviziunii creanțelor și datoriile astfel
dacă sunt mai mulți creditori fiecare dintre ei va putea valorifica numai partea lui din creanța.
Dacă sunt mai mulți debitori, fiecare debitor va putea fi ținut numai pentru partea lui din
datorie, ceea ce înseamnă ca la obligatiile conjuncte avem pluralitate de obicte și un singur
raport juridic obligational, obligație care se va stinge numai după ce și ultimul dintre creditori
își va fi valorificat partea sa din creanța sau numai după ce și ultimul dintre debitori își va fi
plătit partea sa din datorie dacă sunt mai mulți debitori. La romani, regula era ca obligatiile
sunt pluralitate de subiecte sunt conjuncte, adică diviziile. Totuși, partile aveau posibilitatea
sa încheie o convenție specială prin care obligația cu pluralitate de subiecte devenea coreala
sau solidara.
Drept roman II

In cazul obligațiilor coreale, daca sunt mai mulți creditori, oricare dintre ei va putea
valorifica întreaga creanța, întregul drept de creanta, iar dacă sunt mai mulți debitori, oricare
dintre ei va putea fi ținut pentru întreaga datorie, de unde rezulta ca la obligatiile coreale
exista un singur obiect și mai multe raporturi juridice obligational, atâtea raporturi juridice
câte părți sunt, iar dacă unul dintre debitori plătește datoria atunci toate celelalte raporturi
juridice se vor stinge, deoarece nu mai au obiect. Prin urmare, obligatiile conjuncte se
caracterizează prin pluralitate de obiecte și unicitate de raport juridic, iar obligatiile coreale se
caracterizează prin pluralitate de raporturi juridice și prin unicitate de obiect.

Elementele contractelor

Pentru ca un contract sa se poată forma in mod valabil este necesar sa fie întrunite anumite
elemente pe care le denumim elementele contractelor. Unele sunt denumite elemente
esențiale, iar altele sunt denumite accidentale.
Elementele esențiale ale contractelor sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor contractul
nu este valabil, iar la romani elementele esențiale ale contractelor erau:
 obiectul
 consimțământul
 capacitatea.

Obiectul contractului

Conceptul de obiect al contractului avea doua sensuri. In sens restrâns, obiectul contractului
se confunda cu efectele sale sau cu obligația pe care o genera. In sens larg, obiectul
contractului se confunda cu obiectul obligației și consta fie in dare, fie in facere, fie in
prestare. In legătura cu obiectul contractului trebuie sa reținem ca la romani contractele nu
erau translative de proprietate ca dreptul modern, ci numai generatoare de obligatii, iar dacă
debitorul se obliga sa transmită proprietatea asupra unui lucru, el trebuia sa recurgă la un alt
act ulterior si distinct de contract. De exemplu, dacă vânzătorul se obliga prin contract sa
transmită proprietatea asupra unui lucru in vederea executării acestei obligatii, el trebuia sa
recurgă la mancipatiune, la in iure cesio.

Consimțământul
Consimțământul este manifestarea de voința a unei părți in sensul dorit de cealaltă parte.
Consensu vine de la cumsentire adică a avea o părere comuna cu cealaltă parte. In dreptul
roman, existau cauze care duceau la inexistenta sau distrugerea consimțământului și cauze
care duceau la vițierea sa.
Cauzele care duceau la inexistenta consimțământului, prin urmare și la inexistenta
contractului, sunt:
 violenta fizica,
 neseriozitatea,
 eroarea.
Violenta fizica ducea la inexistenta consimțământului deoarece victima violentei fizice se afla
in imposibilitatea de a-și exprima voința. De exemplu semnarea contractului prin forțarea
mâinii.
Neseriozitatea apărea atunci când consimțământul era dat in gluma sau in împrejurări care
excludeau intenția părților de a se obliga. De exemplu, actorul care isida consimtantul in
interpreatarea unui rol pe scena este evident ca nu are voința de a se obliga.
Drept roman II

Eroarea este greșita intelegere a unor împrejurări. De regula, eroarea nu afecta


consimțământul,dar in patru cazuri determinate, eroarea ducea la distrugerea, la inexistenta
consimțământului. Este vorba despre: Error in negotio, error in persona, error in corpore și
error in substanția.
Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridică a contractului și apare atunci când o
parte intenționează sa încheie un anumit contract, iar cealaltă parte crede ca este vorba despre
alt contract. Spre exemplu, Primus intenționează sa vândă un lucru, iar Secundus crede ca i se
donează. In acest caz, nu exista consimțământ și prin urmare nici contract.
Error in persona este eroare cu privire la indentitatea uneia dintre părți. Spre exemplu, Primus
intenționează sa încheie contractul cu Secundus și in realitate îl încheie cu Tertius. Nu exista
consimtant și nici contract.
Error in corpore este eroarea cu privire la lucru sau la obiectul material al contractului și
apare atunci când o parte intenționează sa dobândească un anumit lucru, iar cealaltă parte
crede ca este vorba despre alt lucru. Spre exemplu, Primus intenționează sa dobândească
fondul cornelian, iar Secundus crede ca ee vorba despre fondul paulian.
Error in substanțial este eroare cu privire la calitative esențiale ale lucrului și sunt denumite
eșentiale acele calități ale lucrului care determina partile sa încheie contractul. Spre exemplu,
Primus intenționează sa dobândească un candelabru fiindcă e confecționat dim argint, iar
Secundus crede ca este vorba despre un candelabru confecționat din arama

Pe când, vițiile de consimțământ nu afectează existența contractului, întrucât contractul va


putea fi anulat numai dacă sunt utilizate anumite mijloace procedurale indirecte. La romani,
vitiile de consimțământ erau:
 teama sau metrus
 dolul sau dolus.
Teama era denumită și violenta psihică - vis psihica- și consta in amenințarea cu un rau
pentru a determina o persoana sa încheie contractul.
Deși, in epoca veche, violenta psihică nu afecta consimțământul fiindcă vechii romani
spuneau „coacta voluntas sept talem voluntas” adică o „voința constrânsă este totuși o
voința”.
Pe de alta parte, in epoca veche, toate contractele au fost solemne iar încheierea lor
presupunea respectarea unor condiții de forma complicate, inclusiv prezenta martorilor,
împrejurări care excludeau posibilitatea exercitării violentei psihice.
Mai târziu însă, spre sfârșitul republicii, pe fondul dezvoltării economiei de schimb, asistam
la decăderea formalismului, astfel încât in noile condiții, violenta psihică a devenit posibila și
s-a practicat pe tărâm contractual și de aceea pretorul a venit in sprijinul victimei violentei
psihice prin doua mijloace procedurale denumite actio metus și exceptio metus.
Actio metus era pusă la dispoziția victimei pentru a lua initiativa procesului in
vederea anulării contractului încheiat sub imperiul violentei psihice, iar exceptio metus era
pusă la dispoziția victimei pentru a se apăra cu succes atunci când autorul violentei psihice
chema in justitie in vederea executării obligației care a fost contracta sub imperiul
amenințărilor.
Dolul consta in manoperele dolozive, in mijloacele viclene prin care una dintre părți o
determina pe cealaltă sa încheie contractul. Și dolul sau înșelăciunea in contract a fost
sancționat către sfârșitul republicii prin actio de dolo și prin exceptio doli. Actio de dolo era
pusă la dispoziția victimei înșelăciunii pentru a lua initiativa procesului, iar exceptio doli era
pusă la dispoziția victimei pentru a se apăra cu succes dacă era chemată in justitie.
Drept roman II

Capacitatea

Al treilea element esențial al contractelor este capacitatea care consta in aptitudinea,


posibilitatea persoanei de a încheia un contract. Așa cum am văzut la materia persoanelor,
aveau deplina capacitate de a contracta cei care se bucurau de status libertatis, status civitatis
și status familie. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate limitată de a
contracta.

Elementele accidentale

Elementele accidentale ale contractelor sunt denumite astfel întrucât ele erau incluse im
contract numai la initiativa părților, iar contractul era încheiat in mod valabil chiar și in
absenta lor. La romani, cele mai importante elemente accidentale au fost:
 termenul
 condiția.
Termenul este evenimentul viitor și sigur ca realizare de care depinde exigibilitatea sau
stingerea unui drept de unde rezulta ca termenul este de doua feluri, căci evenimentul viitor și
sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numește termen suspensiv, iar evenimentul
viitor și sigur de care depinde stingerea unui drept se numește termen extinctiv. Prin urmare,
termenul suspensiv nu afectează existența dreptului de creanța, ci numai exigibilitatea sa, in
sensul ca dreptul se naște încă din momentul încheierii contractului, dar devine exigibil
numai la îndeplinirea termenului suspensiv, iar un drept de creanța este exigibil atunci când
poate fi valorificat prin proces. Spre exemplu, Primus ii promite lui Secundus sa ii plătească o
suta de ași la calendele lui Aprilie, pana la calendele lui Aprilie dreptul exista dar nu este
exigibil, iar dacă Secundus intentează acțiunea înainte de îndeplinirea termenului suspensiv,
acțiunea va fi respinsă deoarece dreptul nu este exigibil și totodata se va stinge și dreptul de
creanța prin efectul extinctiv al lui Litis contestatio căci cine inetnateaza acțiune înainte
îndeplinirea termenului pierde atât procesul cât și dreptul. Dacă debitorul plătește de
bunăvoie înainte de îndeplinirea termenului suspensiv nu va putea intenta cu succes acțiune
in repetire.

Condiția este evenimentul viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui
drept, de une rezulta ca și condiția este de doua feluri, întrucât evenimentul viitor și nesigur
de care depinde nașterea unui drept se numește condiție suspensivă, iar evenimentul viitor și
nesigur de care depinde stingerea unui drept se numește condiție rezolutorie. Prin urmare,
condiția suspensivă afectează chiar existența dreptului de creanța care se va naște numai dacă
se va îndeplini condiția suspensivă. Spre exemplu, Primus promite sa plătească o suma lui
Secundus dacă se va întoarce din Egipt cu o corabie.

Efectele obligațiilor

Obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale.


Efectul normal al obligatiei consta in executarea lor, astfel incat creditorul sa-si poata
valorifica dreptul de creanta. In legatura cu executarea obligatiilor, trebuie sa facem distinctie
intre obligatiile contractuale si obligatiile delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt
guvernate de principiul relativitatii sau principiul relativitatii efectelor contactelor, conform
carora res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest, adică contractele incheiate
intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora. Prin urmare, contractele produc efecte numai
intre parti, nu si fata de terti. Insa, prin conceptul de parti intelegem persoanele care au
Drept roman II

incheiat contractul, mostenitorii acelor persoane si creditorii lor chirografari (se numesc
chirografari creditorii care exercita drepturi de creanta izvorate dintr-un act scris. Ei sunt
denumiti si simpli creditori, deoarece creantele lor nu sunt garantate).

Din principiul general al relativitatii se desprind alte 3 principii:

1. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul: si-a gasit expresia in adagiul


“nemo alteri stipulari potest”=nimeni nu poate stipula pentru altul.
Stipulatiunea este un contract solemn in forma verbala format prin intrebare si raspuns si
imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru altul. La stipulatiunea
obisnuita, spune Gaius, Primus il intreaba pe Secundus: Promiti sa-mi dai 100?, iar Secundus
raspunde: Promit!. Aceasta stipulatiunea este valabila, intrucat ea urmeaza sa-si produca
efectele intre parti. La stipulatiunea pentru altul, Primus il intreaba pe Secundus: Promiti sa-i
dai 100 lui Tertius?, iar Secundus raspunde: Promit!. Aceasta stipulatiune este nula si fata de
Primus, pentru ca Primus nu are interes in contract, ori de la definitia obligatiei stim ca
obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor, si fata de Tertius, pentru ca
Tertius nu a participat la incheierea actului.
Stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic, mai ales in domeniul afacerilor.
Spre exemplu, daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus si o datorie de 100 fata de
Tertius, prin plata facuta de Secundus lui Tertius se vor stinge doua datorii, adica si datoria
lui Secundus fata de Primus, si datoria lui Primus fata de Tertius. De aceea, romanii au creat
un procedeu juridic prin care desi stipulatiunea pentru altul ramanea nula, ea devenea
executorie. Acel procedeu juridic este denumit stipulatio peone (stipulatia unei penalitati, a
unei pedepse). Deci, dupa ce se incheia stipulatiunea pentru altul, se mai incheia o
stipulatiunea alaturata, a penalitatii, ocazie cu care Primus il intreaba pe Secundus: daca nu-i
vei plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500? Iar Secundus raspunde: Promit.
Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, iar daca Secundus nu executa stipulatiunea
nevalabila, va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca de 5 ori mai mult, astfel incat
Secundus are tot interesul sa execute stipulatiunea nevalabila si astfel ea devine executorie.

2. Principiul nulitatii promisiunii pentru altul: s-a exprimat in adagiul nemo


alienum factum promitere potest = nimeni nu poate promite fapta altuia.
De data aceasta, Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da o suma. Aceasta
promisiune este nula si fata de Primus, si fata de Tertius. Fata de Primus, ea este nula intrucat
Primus nu a promis fapta sa, iar fata de Tertius promisiunea este nula, intrucat Tertius,
neparticipand la incheierea actului, n-a promis nimic, dar si aceasta promisiune prezinta
interes practic si de aceea romanii i-au modificat modul de formare, astfel incat ea sa devina
valabila, caci potrivit formei adaptate, modificate, Primus ii promite lui Secundus ca va
proceda de asa maniera incat sa-l determine pe Tertius sa-i dea o suma. Aceasta promisiune
este valabila, intrucat de data aceasta, Primus a promis fapta sa, iar daca Tertius nu-i va plati
lui Secundus ceea ce i-a promis primus, atunci Secundus va intenta actiunea impotriva lui
Primus.
3. Principiul nereprezentarii in contracte: reprezentarea in contracte este
procedeul juridic prin care un pater familias denumit reprezentat se obliga prin contractul
incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant. Multa vreme, romanii nu au admis
reprezentarea in contracte, pentru ca se opunea principiului relativitatii. Pe de alta parte, in
epoca veche, in conditiile economiei naturale, contractele se incheiau foarte rar, incat nu se
punea problema reprezentarii. Dar, spre sfarsitul republicii, odata cu revolutia economica, in
mod frecvent, romanii erau interesati sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite,
astfel ca reprezentarea in contract a devenit o necesitate juridica. Astfel, s-au initiat o serie de
Drept roman II

reforme prin care s-a admis reprezentarea imperfecta in contracte, iar in final, s-a admis in
cateva cazuri chiar si reprezentarea perfecta in contracte, caci, in functie de efectele pe care le
produce, reprezentarea in contracte este perfecta si imperfecta.
In cazul reprezentarii perfecte, efectele contractului se produc direct asupra
reprezentatului, in sensul ca desi contractul a fost incheiat de reprezentant, reprezentatul este
acela care devine creditor sau debitor. De aceea, romanii spuneau ca la reprezentarea perfecta
in contracte, persoana reprezentantului dispare. La reprezentarea imperfecta, reprezentatul se
obliga alaturi de reprezentant, iar creditorul are doi debitori: si pe reprezentant, si pe
reprezentat. Daca intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant, creditorul va
intenta impotriva lui actiunea directa, izvorata din contractul pe care l-a creat cu
reprezentantul. Daca intentioneaza sa-l urmareasca pe reprezentat, va intenta impotriva lui o
actiune utila, care va avea o formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei
este mentionat numele reprezentantului, pentru ca el a incheiat contractul, iar in condemnatio
este mentionat numele reprezentatului. In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea
in contract este activa si pasiva. Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor,
reprezentarea in contracte se numeste activa, iar atunci cand reprezentantul are calitatea de
debitor, reprezentarea se numeste pasiva. Prin urmare, reprezentarea imperfecta este
intotdeauna pasiva.
Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu
caracter alaturat sau adiecticie validates(?). Ele au fost create in vederea sporirii capacitatii de
a se obliga a fiului de familie. Intrucat, asa cum se stie, in epoca veche, fiul de familie nu se
putea obliga in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater si cu conditia ca
prin acele acte, conditia lui pater sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial. Insa,
acel sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost unilaterale. Spre sfarsitul
republicii insa, au aparut contractele bilaterale, in care ambele parti au in acelasi timp si
calitatea de creditor, si calitatea de debitor. Astfel ca, in noile conditii, filius nu ii putea face
situatia lui pater mai buna fara sa o faca si mai rea, de unde rezulta ca fiul nu mai putea
contracta in folosul lui pater, iar pater nu mai putea pune in valoare calitatile fiului. De aceea,
s-a initiat o reforma prin care s-a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul de familie sa se poata
obliga in nume propriu, obligandu-l, in acelasi timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias,
incat creditorul avea doi debitori (si pe filius, si pe pater). Daca intentiona sa-l urmareasca pe
fiu, creditorul intenta impotriva lui actiunea directa izvorata prin contractul pe care il
incheiase cu fiul de familie. Daca intentiona sa-l urmareasca pe pater familias, intenta
impotriva lui actiunea cu caracter alaturat, care fireste avea o formula redactata cu
traspozitiune, caci in intentio al formulei era mentionat numele fiului care incheiase
contractul, iar in condemnatio se mentiona numele lui pater familias care participa la proces.
Cele 5 actiuni sunt:
1. Actio quod iusu (acțiune în baza unei declarații speciale): era data de pretor
impotriva lui pater atunci cand el imputernicise pe fiu sa incheie un anumit contract.
2. Actio exercitoria: se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa
exercite un comert maritim. Uneori, pater familias numea pe un alieni iuris în calitate de
comandant al unei nave pe care o stăpânea cu titlu de proprietate și pe care o utiliza în scopuri
comerciale. Contractele încheiate de către fiul de familie în calitate de căpitan de corabie îl
obligau pe pater familias față de creditori, care puteau intenta împotriva da actio exercitoria
(exercitor sau armator este cel ce echipează un vapor în vederea realizării unui comerț
maritim)
3. Actio institoria: se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiul de
familie sau pe sclavul său sa exercite un comert pe uscat, de exemplu conducerea unei
prăvălii.
În aceste 3 cazuri, pater familias răspunde cu toate bunurile sale (in solidum)
Drept roman II

4. Actio de peculio et de in rem verso (acțiune cu privire la peculiu si la îmbogățire) se


dadea impotriva lui pater familias atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile din
peculiul sau fara stirea si fara aprobarea lui pater familias. Dacă fiul de familie sau sclavul își
utilizează peculiul în scopul realizării unui comerț, fără știrea lui pater familias, acesta va
răspunde numai în limitele peculiului. Dacă pater familias se îmbogățește în urma acelor acte,
va răspunde în limita îmbogățirii sale.
5. Actio tributoria (acțiunea în repartizare): era data impotriva lui pater atunci cand fiul
exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau, fara aprobarea expresa a lui pater
familias, cu toate ca pater familias a cunsocut si a tolerat acele acte de comert. El va răspunde
în limitele peculiului, iar creditorii vor fi satisfăcuți proporțional cu valoarea creanțelor pe
care le dețin (de unde și numele acțiunii)
În aceste ultimele două cazuri, sancționate prin actio de peculi et de in rem verso și prin
actio tributoria, când fiul de familie sau sclavul dețin un peculiu, pater familias va răspunde
doar pro parte.

Prin fizionomia lor, aceste actiuni se apropie de sistemul reprezentarii si de aceea,


jurisconsultii spuneau ca actiunile cu caracter alaturat reprezinta primul pas in directia
reprezentarii in contract, de vreme ce pater familias se obliga prin contracte pe care nu le-a
incheiat el insusi, ci fiul. Totusi, in acest sistem al actiunilor cu caracter alaturat nu sunt
intrunite toate conditiile necesare reprezentarii in contracte, deoarece acest sistem
functioneaza numai in relatiile dintre pater familias si fiul de familie, nu si in relatiile dintre
doi pateres familie.
Reprezentarea imperfectă
De aceea, pretorul a facut un pas mai departe si a admis ca actio exercitoria si actio institoria
sa fie date si impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa
exercite un comert pe mare sau pe uscat. In acest stadiu, sistemul reprezentarii este gata
constituit, de vreme ce un pater familias se obliga prin contractul incheiat de alt pater
familias.
Totusi, in acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte nu se aplica pe scara generala (adica
la toate contractele), astfel ca au intervenit jurisconsultii si s-a creat o noua actiune denumita
actio quasi institoria, care era data impotriva acelui pater familias care era imputernicit de alt
pater familias sa incheie un contract, indiferent in ce domeniu, adica pe scara generala.
Astfel, reprezentarea in contract s-a putut aplica la toate contractele, dar, numai in forma
imperfecta, deoarece atat reprezentantul, cat si reprezentatul erau debitori, iar creditorul il
putea urmari in justitie fie pe reprezentant prin actiunea directa, fie pe reprezentat prin actio
quasi institoria, care avea si ea o formula cu transpozitiune.
Reprezentarea perfectă
Cu timpul insa, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si cateva cazuri de
reprezentare perfecta. Astfel este cazul reprezentantului insolvabil in care s-a admis
reprezentarea perfecta activa, deoarece in sistemul nereprezentarii, daca reprezentatul il
imputernicea pe reprezentant sa valorifice un drept de creanta, valoarea acelei creante intra in
patrimoniul reprezentantului, care avea obligatia ca prin acte ulterioare si distincte sa
transmita valoarea acelei creante asupra reprezentatului. Daca insa reprezentantul devenea
insolvabil, reprezentatul trebuia sa-si valorifice dreptul si de aceea, reprezentantul care era
insolvabil era supus executarii silite asupra bunului, iar reprezentatul venea in concurs cu
ceilalti creditori ai reprezentantului si intrucat reprezentantul era insolvabil, reprezentatul nu-
si mai putea valorifica dreptul de creanta in totalitate, ci numai in parte. De aceea,
actionandu-se in spiritual echitatii, s-a admis ca ori de cate ori reprezentantul devine
Drept roman II

insolvabil, valoarea creantei sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci sa treaca direct in


patrimoniul reprezentatului.

Asa cum s-a vazut, pe taram contractual, fiul de familie avea o capacitate limitata de a
se obliga, pe cand pe taram delictual, fiul de familie avea o deplina capacitate de a se obliga
in nume propriu, in sensul ca fiul de familie raspundea in nume propriu pentru delictul comis.
Acea raspundere, desi proprie, avea loc in conditii speciale, intrucat fiul de familie nu avea
patrimoniu, nu avea bunuri proprii, iar aceasta rapsundere proprie in conditii speciale s-a
desfasurat in doua sisteme pe care le denumim:

1. Sistemul noxalitatii: daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea
doua posibilitati: fie sa-l abandoneze pe fiul de familie in mainile victimei
delictului pentru ca victima sa-si poata exercita dreptul de razbunare, fie sa
plateasca victimei o suma de bani in vederea rascumpararii dreptului de razbunare
al victimei. Cu timpul insa, s-a constatat ca pater familias nu are si a treia
posibilitate, aceea de a face dovada nevinovatiei presupusului delicvent. De aceea,
au fost create actiunile noxale.

2. Sistemul actiunilor noxale


Acțiunile noxale erau puse la dispoziția victimei delictului pentru a le intenta împotriva lui
pater familias, al presupusului delicvent, cu scopul de a verifica dacă pater familias
intenționează sau nu să facă dovada nevinovăției presupusului delicvent, întrucât pater nu era
obligat să se judece. Dacă pater familias nu accepta să se judece, se aplica sistemul
noxalității, dacă accepta și pierdea procesul, în sensul că nu putea face dovada nevinovăției
delicventului, se aplica tot sistemul noxalității, iar dacă accepta și câștiga procesul, făcând
dovada nevinovăției presupusului delicvent, atunci fiul de familie era exonerat de răspundere.

Pentru intentarea acțiunilor noxale era necesar să fie întrunite anumite condiții:

1. Să fie vorba despre un delict privat, căci numai ele puteau să fie răscumpărate prin
plata unei sume de bani
2. În intervalul de timp cuprins între momentul intentării acțiunii și momentul lui litis
contestatio, presupusul delicvent trebuie să se afle sub puterea aceluiași pater familias.
Dacă în acest interval de timp, presupusul delicvent trece sub puterea altui pater familias,
victima trebuie să intenteze o acțiune nouă, împotriva noului pater familias, întrucât pater
familias nu era chemat în justiție pentru că răspunderea apăsa asupra lui, ci pentru că
presupusul delicvent nu avea patrimoniu propriu.
Pentru a sublinia ideea că răspunderea apasă asupra fiului, romanii au formulat adagiul
„noxa caput sequitur”. – delictul îl urmează pe delicvent.
3. În intervalul de timp cuprins între momentul comiterii delictului și momentul
intentării acțiunii, presupusul delicvent nu trebuia să se afle sub puterea victimei.
Dacă în acest interval de timp, presupusul delicvent s-ar fi aflat sub puterea victimei, ea ar fi
putut să își exercite dreptul de răzbunare. Dacă nu și-a exercitat dreptul de răzbunare,
înseamnă că a renunțat la el, iar dacă a renunțat la drept rezultă că a renunțat și la acțiunea
noxală, deoarece această acțiune nu este altceva decât reflexia pe plan procesual a dreptului
de răzbunare.

Pe lângă efectele normale, obligația generează și efecte accidentale, constând în


neexecutarea obligațiilor. În legătură cu neexecutarea obligațiilor, romanii au creat 6 figuri
juridice:
Drept roman II

1. Cazul fortuit
2. Forța majoră
3. Culpa
4. Dolul
5. Mora
6. Custodia
Astfel, acela care nu își execută obligația se încadrează într-una din cele 6 figuri juridice. În
unele cazuri, debitorul va plăti despăgubiri pentru neexecutarea obligațiilor, iar în alte cazuri,
el va fi exonerat de răspundere.

1. Cazul fortuit (casus minor) este evenimentul neprevăzut care face imposibilă
executarea obligațiilor, cu toate că debitorul a luat măsurile obișnuite de pază. Așadar,
cazul fortuit poate fi prevenit dacă se iau măsuri excepționale de pază, măsuri la care,
de regulă, debitorul nu este obligat și, de aceea, el va fi exonerat de răspundere pentru
intervenția cazului fortuit. De exemplu, furtul sclavului datorat
2. Forța majoră (casus maior) este evenimentul neprevăzut și de nestăvilit care face
imposibilă executarea obligației. Întrucât forța majoră nu poate fi prevenită indiferent
ce măsuri de pază s-ar lua, debitorul va fi exonerat de răspundere totdeauna. (casus
maior damnum fatale, vis maior). Exemplu: cutremur, inundații, atacul unei bande,
atacul inamicului.
Așadar, cazul fortuit poate fi de regulă prevenit prin măsuri excepționale de pază, dar
forța majoră nu poate să fie prevenită indiferent ce măsuri s-ar lua. În ambele cazuri,
obiectul obligației dispare fără vina debitorului. Această situație este desemnată prin
termenul de imposibilitate de executare și are ca efect stingerea obligației debitorului .
însă, această regulă se aplică numai atunci când obliectul obligației îl constituie un lucru
individual determinat – debitor rei certe interitu rei liberatur. Obligația nu se va stinge
dacă are obiect lucruri de gen deoarece în acest caz se aplică regula genera non pereunt –
lucrurile de gen nu pier.

3. Culpa – este neglijența sau neîndemnânarea manifestată printr-o acțiune sau


absențiune. Încă din epoca veche, romanii au făcut distincție între cupla delictuală și
culpa contractuală.
Culpa delictuală – este denumită și cupla a fost denumită și cupla aquliană pentru că ea a
fost reglementată prin dispozițiile legii Aquilia – un plebiscit. Potrivit legii Aquilia, cupla
delictuală presupune comiterea unui fapt ilicit care generează obligația de a repara
prejudiciul cauzat ori de a plăti o amendă. În cazul culpei delictuale, fapta vinovată a
delicventului este aceea care generează raportul juridic obligațional încât jurisconsulții
spuneau că, la cupla delictuală, vinovăția generează obligația, iar vinovăția se manifestă
fie sub forma intenției, fie sub forma neglijenței, denumită de lege „greșeală”. De
asemenea, legea prevede că judecătorul, în aprecierea comportării delicventului, trebuie
să aibă în vedere și cea mai mică greșeală – cupla levissima.

Cupla contractuală – constă în vinovăția debitorului obligat prin contract. La cupla


contractuală, vinovăția este posterioară raportului juridic obligațional și se manifestă sub
forma neglijenței și sub forma neîndemânării, dar nu se manifestă și sub forma intenției.

În vremea lui Justinian, s-a făcut distincție între cupla lata și culpa levis.
Culpa lata este neglijența grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent administrator.
Culpa levis este neglijența puțin mai gravă, care putea să fie apreciată de judecător fie in
abstracto, fie in concreto, apreciere care se face prin comparație.
Drept roman II

Astfel, la aprecierea in abstracto a culpei levis, comportarea debitorului față de bunul datorat
era comparată cu comportarea unui bun administrator. La aprecierea in concreto a culpei
levis, comportarea debitorului față de bunul datorat era comparată cu felul în care debitorul
își administrează bunurile proprii. Pentru debitori era mai gravă aprecierea in abstracto
deoarece la aprecierea in abstracto, la orice mică neglijență, debitorul era în cuplă.
La aprecierea in concreto, debitorul va fi găsit în cuplă numai dacă este neglijent față de
bunul datorat, dar diligent cu bunurile sale. Dacă debitorul era neglijent și față de bunurile
datorate și față de bunurile sale, el nu era în cuplă.

4. Dolul constă în vinovăția debitorului obligat prin contract care se manifestă sub forma
intenției. De exemplu, debitorul care distruge bunul datorat cu bună știință.
De aceea, răspunderea pentru dol este mai gravă decât pentru cuplă, căci debitorul va
răspunde pentru dolul său și la contractele în care are interes și la cele care nu are interes.
Pentru cuplă, în schimb, debitorul va răspunde numai la contractele la care are interes.

5. Mora = în sens juridic, este întârzierea vinovată. Îmbracă două forme: mora debitoris
și mora creditoris.

Mora debitoris este întârzierea vinovată a debitorului. Pentru ca debitorul să fie pus în
întârziere, era necesar ca datoria să fie exigibilă și să nu fie plătită din vina debitorului. În
vremea lui Justinian, s-a cerut o „interpelatio” (o somație de plată) din partea debitorului.
Efectul lui mora debitoris era perpetuarea obligațiilor, ceea ce înseamnă că din momentul
punerii sale în întârziere, debitorul răspundea în mod obiectiv, în sensul că nu mai putea să
invoce intervenția cazului fortuit, ci să ia măsuri excepționale de pază.
Mora creditoris este întârzierea vinovată a creditorului care refuză să primească plata
potrivit condițiilor stabilite prin contract. Din momentul punerii în întârziere a creditorului ,
debitorul nu mai răspunde pentru cupla sa și după ce constata cu martori refuzul creditorului
de a primi plata, creditorul era somat și, în prezența martorilor, debitorul putea să facă plata
cu efectul că datoria se stingea.

6. Custodia este o formă a răspunderii obiective – debitorul care s-a obligat să răspundă
pentru custodia trebuie să ia măsuri excepționale de pază, astfel el nu poate să invoce
intervenția cazului fortuit.

Dacă debitorul era găsit în cuplă, a comis un dol, a fost pus în întârziere sau s-a obligat să
răspundă pentru custodia și nu și-a executat obligația, trebuie să plătească despăgubiri sau
daune-interese care puteau să fie: daune-interese judecătorești și daune-interese
convenționale.
 Daunele-interese judecătorești erau stabilite de judecători cu ocazia judecării
procesului și valoarea lor era stabilită obiectiv sau subiectiv.
Când debitorul nu executa obligația de a transmite un lucru, judecătorul făcea o apreciere
obiectivă, în sensul că îl condamna pe debitor să plătească valoarea reală a lucrului.
Când debitorul nu executa obligațua de facere (de prestare a unui serviciu), el era
condamnat să plătească o sumă de bani care acoperea paguba suferită de creditor pentru
neexecutare și câștigul de care creditorul a fost privat prin neexecutarea obligației.
Paguba efectivă a fost numită de jurisconsulți damnum, iar câștigul de care creditorul a
fost privat, lucruum. În Evul Mediu, glosatorii, plecând de la cei 2 termeni, au creat
damnum emergers (paguba care se arată) și lucruum cesans (câștigul care lipsește).
 Dacă debitorul își asuma obligația prin stipulațiunea, părțile puteau stabili, de comun
acord, daune-interese convenționale, în sensul că, după ce se încheia stipulațiunea
Drept roman II

generatoare de obligații, se mai încheia o stipulațiune de penalități, prin care părțile


stabileau ce sumă de bani urmează să plătească debitorul dacă nu-și va executa
obligația izvorâtă din stipulațiune. Daunele-interese nu mai erau stabilite de
judecător, căci debitorul era condamnat la suma de bani stabilită de părți.

Stingerea obligațiilor

Drepturile reale sunt perpetue, în sensul că ele nu se sting prin exercitare, ci, dimpotrivă, se
consolidează, pe când drepturile de creanță sunt prin excelență temporare, în sensul că în
momentul exercitării ele se sting.
În dreptul roman, obligațiile se puteau stinge: prin moduri voluntare și prin moduri
nevoluntare.

Modurile voluntare de stingere a obligațiilor

Modurile voluntare presupun manifestarea de voință a părților și sunt în număr de 5:


1) Plata
2) Darea în plată
3) Novațiunea
4) Compensațiunea
5) Remiterea de datorie

1. Plata (solutio) este modul normal de stingere a obligațiilor, dar prin plată nu trebuie să
înțelegem remiterea unei sume de bani, căci ea constă în dare, facere și prestare. Pentru
că plata sa fie efectuată în mod valabil se cere întrunirea unor condiții:
a. Plata putea să fie făcută de debitor sau de altă persoană pentru că pe creditor nu îl
interesează cine plătește, ci valorificarea dreptului de creanță. Totuși, în două cazuri,
plata poate fi făcută numai de debitor: când debitorul se obligă să transmită
propritatea asupra unui lucru pentru că numai el este proprietare și când obligația este
contractată intitu persone, adică în considerarea calităților excepționale pe care le are
cineva.
b. Cel ce face plata trebuie să aibă capacitate juridică.
c. Plata poate să fie primită de creditor sau de reprezentantul său legal ori
contravențional. Reprezentantul legal era tutorele sau curatorul, iar reprezentantul
convențional era mandatarul. Dacă plata este făcută unui pupil, fără auctoritatis
tutoris, acea plată este valabilă, dar nu liberatorie, încât el putea fi constrâns să mai
plătească o dată.
d. Plata trebuie să fie integrală – debitorul nu poate să facă plata în rate, fără
consimțământul creditorului
e. Locul plății, de regulă, se stabilește prin contract. Dacă nu, locul se deduce din natura
obligației. Dacă locul plății nu se poate deduce nici din natura obligașiei, atunci plata
poate fi făcută oriunde, cu condiția să nu fie un loc nepotrivit. Dacă debitorul
datorează un lucru individual-determinat, creditorul trebuie să se prezinte la
domiciliul debitorului, pentru a-i cere să facă plata. În ipoteza în care nu se plătește la
scadența, creditorul intentează acțiunea la domiciliul debitorului.
f. Dacă debitorul are mai multe datorii față de același creditor și face o singură plată se
pune problema imputației plății, adică se întreabă: care dintre datorii se stinge prin
Drept roman II

plata făcută? Dacă debitorul precizează ce datorie intenționează să stingă prin plată,
ea sse va stinge. Dacă nu, se va stinge datoria cea mai oneroasă și este considerată cea
mai oneroasă datoria care produce cele mai mari dobânzi.
g. Proba plății se făcea în epoca veche cu martori sau prin jurăminte. Sub influența
grecilor, romanii au admis ca proba să se facă și prin înscrisuri, denumite chitanțe.
Unele erau redactate în mod obiectiv, altele în mod subiectiv.
Chitanțele redactate obiectiv proveneau de la debitor, care utiliza formula „habere se
dicio” (a spus că are), chitanță care poartă sigiliile celor 7 martori. Prin formula
solemnă se înțelege că creditorul a declarat că a primit plata. Sigiliile erau necesare
pentru că, în eventualitatea unui proces, martorii se prezentau în fața judecătorului și
declarau că au fost de față la scrierea chitanței.
Chitanțele subiective erau scrise de creditor care utiliza formula „am scris că am
primit”, chitanță care era opozabilă creditorului, chiar și în lipsa sigiliilor.
h. Forma plății – în epoca veche, forma plății era guvernată de principiul simetriei sau
principiul corespondenței formelor, principiu conform căruia o obligație se stinge prin
utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar întrebuințat în sens invers.
Astfel, dacă o obligație se năștea prin aramă și balanță (adică prin mancipațiune), ea
se stingea tot prin aramă și balanță.
Dacă o obligație se năștea dintr-un contract verbal încheiat prin întrebare și răspuns,
atunci acea obligație se stingea tot prin contract verbal.
Potrivit lui Gaius, pentru nașterea unei obligații, Primus îl întreabă pe
Secundus„Promiți să-mi dai 100?”, iar Secundus răspunde „Promit!”. Pentru ca
această obligație să se stingă, Secundus îl întreabă pe Primus „Ai primit ceea ce ți-am
spus?”, iar Primus răspunde „Am primit!” (Habeo).
Iar, dacă o obligație se năștea dintr-un act încheiat în formă scrisă, pentru stingerea ei
se utiliza tot forma scrisă.
Romanii au consacrat principiul simetriei deoarece nu aveau experiența vieții juridice. Or,
prin acest principiu îi constrângeau pe cetățeni să-și preconstituie probe. Mai târziu, când
știau că trebuie să preconstituie probe, s-a renunțat la principiul simetriei și formalismul care
decurge din el, plata efectivă devenind liberatorie. Căci, în vechiul sistem, obligația se stingea
doar dacă se respectau formele solemne, chiar dacă nu se făcea plata efectivă; iar, dacă se
făcea plata efectivă, dar nu se respectau formele solemne, obligația nu se stingea.

2. Darea în plată (datio in solutum) – este un alt mod voluntar de stingere a obligației.
Darea în plată este o variantă a plății, adică este o plată cu schimbare de obiect. De exemplu:
debitorul care datora o sumă de bani, făcea plata prin transmiterea proprietății asupra unui
lucru.
Dacă obiectul obligației era schimbat prin convenția părților, darea în plată era denumită
voluntară sau datio in solutum voluntaria.
Dacă obiectul obligației era schimbat pe baza textelor din legi, darea în plată era denumită
necesară sau datio in solutum necesaria.

3. Novațiunea (novatio) – reprezintă modul voluntar de stingere a obligației, care se realiza


prin înlocuirea obligației vechi cu o obligație nouă. Această operație juridică era
denumită și novarea obligației. Însă, novarea obligației nu avea o formă proprie, în sensul
că ea se realiza fie prin stipulațiune, fie prin contractul literis (contract în formă scrisă).
Aceste contracte nu au fost create în scopul realizării novațunii, ci în alte scopuri, dar au
fost astfel adaptate încât să poată fi utilizate și în vederea realizării novațiunii. De aceea,
jurisconsulții spuneau că nu există novațiune consensuală, în sensul că obligația izvorâtă
Drept roman II

dintr-un contract consensual nu putea fi înlocuită prin alt contract consensual, ci numai
prin stipulațiune și contractul literis.
Pentru realizarea novațiunii, erau necesare anumite condiții:
O obligație veche
O obligație nouă
Același obiect
Un element nou
Intenția părților de a nova
Obligația veche putea să fie naturală, civilă sau pretoriană, putea să fie de drept strict sau de
bună-credință, putea să fie oricum. În schimb, obligația nouă era întotdeauna o obligație de
drept strict întrucât ea izvora din stipulațiune sau din contractul literis care erau contracte de
drept strict. De aceea, prin efectul novațiunii, situația debitorului se agrava, de vreme ce, la
obligația de drept strict răspunderea debitorului era mai gravă.
Novațiunea presupunea același obiect (idem debitum – aceeași datorie). Jurisconsulții
clasici spuneau că prin novațiune, obiectul vechii obligații este transmis în noua obligație, iar
dacă noua obligație avea alt obiect, nu se realiza novațiunea, ci se năștea o nouă obligație
alături de cea veche.
Totuși pretorul a admis ca în anumite cazuri să se poată realiza și novațiunea cu schimbare de
obiect. Potrivit sistemului creat de dreptul pretorian, dacă debitorul era urmărit de către
creditor, pentru executarea primei obligații avea la îndemână o excepție (exceptio pacti) pe
care o putea opune cu succes creditorului.
Împăratul Justinian a admis novațiunea cu schimbare de obiect pe scară generală, cu condiția
ca părțile să-și manifeste expres voința în acest sens.
Novațiunea presupunea și un element nou (aliquid novi). Elementul nou necesar pentru a se
putea face distincție între obligația veche și cea nouă. În legătură cu elementul nou, trebuie să
distingem între novațiunea care se realiza între aceleași persoane și novațiunea care se realiza
între persoane noi.
 Dacă novațiunea se realiza între aceleași persoane, elementul nou putea consta în
introducerea unui termen, a unei condiții sau în suprimarea lor.
Este de precizat că toate acesoriile vechii obligații dispar din obligația nouă. În acest
sens trebuie să înțelegem afirmația că „se stinge vechea obligație, deși obiectul spu
trece într-o obligație nouă”. În cazul în care prima obligație nu era garantată,
elementul nou poate consta în suprimarea unui termen, astfel încât obligația devine
exigibilă imediat. La fel, poate fi introdus un termen, o condiție sau o garanție care
nu figurează în obligația anterioară.
 Dacă novațiunea se realiza între alte persoane (inter novas personas), adică novațiune
cu schimbare de debitor sau de creditor, elementul nou consta fie în schimbarea
debitorului, fie în schimbarea creditorului. Dacă se făcea o novațiune cu schimbare
de debitor, nu era necesar și consimțământul vechiului debitor, ci era suficient să se
încheie o stipulațiune ori un contract literis între un nou debitor și un creditor
deoarece pe de o parte, pe creditor nu îl interesează cine execută obligația, iar, pe de
altă parte, oricine poate plăti în locul vechiului debitor.
Când novațiunea cu schimbare de debitor se realizează cu consimțământul vechiului
debitor, poartă numele de delegație. Înlocuirea vechiului debitor cu un altul, delegatio
debiti, are, așa cum se vede, o funcție novatorie, dar poate îndeplini și alte funcții.
Astfel, prin intermediul delegației, se poate crea o obligație nouă, fără ca prin aceasta
să se stingă o obligație anterioară. Vechiul debitor se numește delegant, noul debitor
este delegat, iar creditorul este delegatar.
În schimb, dacă se făcea o novațiune cu schimbare de creditor era necesar și
consimțământul vechiului creditor, cât și al debitorului, deoarece în spatele novațiunii cu
Drept roman II

schimbare de creditor se ascundea o cesiune de creanțe, adică o transmitere a dreptului de


creanță de la vechiul creditor la noul creditor, transmitere care nu se putea face fără
consimțământul vechiului creditor.
Novațiunea presupunea și intenția părților de a nova (animus novandi).
În epoca veche, intenția părților de a nova rezulta din forma actelor, întrucât ori de câte ori
stipulațiunea sau contractul litteris erau utilizate în vederea novării unei obligații aveau o
formă specială, din care rezulta intenția părților de a nova.
În dreptul postclasic însă, pe fondul decăderii formalismului, când termenii solemni ai
stipulațiunii au fost suprimați, criteriul formei n-a mai putut, prin forța lucrurilor să constituie
un indiciu privind intenția părților de a nova. Astfel, intenția părțlor era prezumată,
considerându-se că, devreme ce sunt întrunite primele 4 condiții, este întrunită și cea de-a 5-a
condiție. Însă, sistemul prezumțiilor este oarecum echivoc, de aceea, împăratul Justinian a
cerut părților să-și manifeste expres intenția de a nova printr-o constituțiune imperială dată în
530.

4. Compensațiunea (compensatio) – constă în cumpănirea a 2 creanțe și datorii reciproce,


astfel încât executarea să poarte numai asupra diferenței.
În acest sens, Modestin spunea „compensatio est debiti et creduti inter se contributio” adică
„compensațiunea este scăderea unor datoii și creanțe unele din altele”. De exemplu, dacă
Primus îi datora lui Secundus 50, iar Secundus îi datora lui Primus 100, prin efectuarea
compensației, Secundus îi plătește lui Primus 50. (creanța de 50 se stinge prin scădere, iar
din creanța de 100 se valorifică restul de 50). Astfel, printr-o singură plată se stingeau 2
obligații.
În dreptul roman, compensația a îmbrăcat 2 frome:
 Compensația voluntară
 Compensația juridiciară

Compensația voluntară se realizează prin convenția părților și nimic nu se opunea ca


părțile să-și compenseze creanțele și datoriile prin buna-înțelegere. Dacă însă părțile nu
se înțelegeau, se recurgea la compensația judiciară, realizată de judecător cu ocazia
judecării procesului.
În epoca veche, compensația judiciară nu era posibilă pentru că în epoca veche, pe când se
aplica procedura legisacțiunilor, nu erau cunoscute excepțiunile, iar procesul era guvernat de
principiul unității de chestiune. Astfel, în același proces numai reclamantul putea să-și
formuleze pretențiile, iar dacă pârâtul avea de formulat anumite pretenții față de reclamant,
trebuia să declanșeze un nou proces.
Și în epoca veche existau două excepții prin care se realiza compensația judiciară:
a. În procesele pe care le intenta clienților săi, bancherul trebuia să opereze
compensațiunea, scăzând din creanțele sale sumele pe care la rândul său le datora
clienților. Drept urmare, în intentio al formulei trebuie să figureze numai suma
rezultată din compensațiune. Dacă bancherul nu scădea din valoarea creanței sale
suma pe care la rândul său o datora clientului, se considera că facea o plus petitio li
risca să piardă întreaga sumă.
b. Emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor), substituindu-se debitorului insolvabil, are
dreptul de a-i urmări în justiție pe debitorii acestuia. Presupunând că emptor bonorum
îl urmărește în justiție pe unul din debitorii falitului, debitor care la rândul său are un
drept de creanță față de falit, magistratul va trece în condemnatio al formulei numai
diferența rezultată din cumpănirea acestor datorii și creațe reciproce.
La începutul epocii clasice, s-a admis compensațiunea judiciară în cazul creanțelor și
datoriilor care izvorau din același contract de bună-credință.
Drept roman II

Împăratul Marc Aureliu a inițiat o reformă prin care a devenit posibilă compensația
judiciară în cazul creanțelor și datoriilor reciproce care izvorau din contracte de diferite,
unilaterale și de drept-strict. Prin reforma sa, Marc Aureliu a plecat de la principiul confrom
căruia acela care pretinde ceea ce trebuie să restituie comite un dol. De exemplu, dacă
reclamantul avea o creanță de 100 față de pârât, iar pârâtul avea o creanță de 50 față de
reclamant, iar reclamantul cerea 100, pârâtul îi cerea pretorului să introducă în formulă o
excepțiune de dol. În faza a II-a, judecătorul, care este sclavul formulei, verifica dacă
excepțiunea sa este întemeiată și constatând că este întemeiată, pronunța sentința de absolvire
pentru că în procedura formulară excepțiunile au caracter absolutoriu, deci judecătorul nu
putea să condamne la mai puțin. Astfel, reclamantul pierdea și procesul și dreptul de creanță
integral pe care îl pierdea prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. De aceea, reclamantul
avea tot interesul să efectueze compensațiunea din proprie inițiativă și să ceară doar diferența.
Mai târziu, s-a admis compensațiunea judiciară a creanțelor și datoriilor reciproce care
izvorau din contracte de bună-credință diferite. Împăratul Justinian a admis compensațiunea
judiciară în cazul tuturor creanțelor și datoriilor reciproce dacă erau îndeplinite anumite
condiții și anume:
 Era necesar ca dreptul de creanță opus în compensare să fie exigibil
 Creanța opusă în compensare să fie lichidă (să poarte asupra unei sume de bani sau
asupra unor obiecte omogene, a căror valoare putea fi lesne apreciată de către
judecători)
 Creanța să fie reciprocă

5. Remiterea de datorie (iertarea de datorie)


- Se realizează prin moduri civile și prin moduri pretoriene
Modurile civile prin care se realizează remiterea de datorie erau aplicațiuni ale principiului
simetriei, în sensul că erau respectate formele solemne care decurg din principiul simetriei,
dar nu se făcea și plata efectivă, se respectau doar formele. Modurile civile de renunțare a
plății de confundă cu formele plății:
a) Solutio per es et libram – înseamnă plata prin aramă și prin balanță, ceea ce
înseamnă că erau respectate toate formele necesare mancipațiunii: prezența părților, a
martorilor, a lui libripens, cadru în care debitorul afirma în cuvinte solemne că a făcut
plata, deși în realitate nu plătise nimic
b) Acceptilatio verbis – este aplicare principiului simetriei la obligațiile izvorâte din
contracte verbale prin întrebare și răspuns, căci la plata obligației născute prin
întrebare și răspuns Secundus îl întreabă pe Primus „Oare ai primit ce ți-am promis?”,
iar Primus răspunde „Habeo” (Am primit), chiar dacă, în fapt, plata efectivă nu se
realizase. Astfel obligația se stinge tot prin întrebare și răspuns, fără să se facă și plata
efectivă
c) Acceptilatio litteris – este aplicațiunea principiului simetriei la obligațiile izvorâte
din contractul în formă scrisă
Modurile pretoriene erau:
a) Pactum de non petendo – înseamnă „convenția pentru ca să nu ceară” și este o
convenție prin care creditorul declară că renunță la dreptul său de creanță. Dacă după
încheierea pactului, creditorul îl cheamă totuși în justiție pe debitor, cerându-i să facă
plata, debitorul se va apăra cu succes opunându-i exceptio pacti sau exceptio pactum
de non petendo
b) Contrarius consensus (acord în sens contrar) – este aplicațiunea principiului
simetriei la obligațiile născute din simpla convenție, în sensul că obligația născută
prin simplă convenție se stinge tot prin simpla convenție a părților
Drept roman II

Modurile nevoluntare de stingere a obligațiilor

Pe lângă modurile voluntare, romanii au cunoscut și moduri nevoluntare de stingere a


obligației care nu presupuneau manifestarea de voință a părților, de aceea erau denumite și
moduri forțate sau necesare:
1) Imposibilitatea de executare
2) Confuziunea
3) Moartea
4) Capitis deminutio
5) Prescripția extinctivă

1. Imposibilitatea de executare – apare atunci când debitorul datora un lucru individual


determinat care pierdea fără vina sa. Problema imposibilității de executarea nu se
punea și atunci când debitorul datora un lucru de gen, pentru că genera non pereunt.
De asemenea, era necesar ca debitorul să nu fi fost în cuplă, să nu fie în întârziere, să
nu comită dol, să nu răspundă pentru custodia.
2. Confuziunea (confusio) – constă în întrunirea calităților de debitor și de creditor
asupra uneia dintre părți, fie prin moștenirea creditorului de către debitor, fie invers.
unele precizări sunt necesare în legătură cu obligațiile care aveau pluritate de subiecte.
Atunci când creditorul îl moștenea pe debitorul principal, se stingea și datoria garantului.
Dacă însă, creditorul îl moștenea pe garant, datoria debtorului principal nu se stingea. Dacă
debitorii se aflau pe picior de eglaitate trebuie să distingem între obligații conjuncte
(divizibile) și coreale (indivizibile). La obligațiile conjuncte, creditorul îl moștenea pe unul
dintre debitori, deci se stingea datoria celui moștenit, iar ceilalți debitori rămâneau obligați
pentru partea lor. la obligațiile coreale, unde avem unicitate de obiect, prin venirea
creditorului la moștenirea unui debitor, datoria nu se stinge, ceilalți debitori rămânând
obligați pentru tot.