Principiul rolului judecatorului in aflarea adevarului

Autor: ALDEA CRISTIAN

An IV, grupa 717
Profesor coordonator: Prof.univ.dr. Florea MĂGUREANU

Rezumat: Lucrarea începe prin prezentarea unor elemente din istoria dreptului cum ar
fi raporturile juridice din epoca prestatală, unde regulile de convieţuire apăreau sub formă unor
versuri, mentalitatea participativă a acestora determinându-i să evite litigiile de teamă unor
sancţiuni divine. Mai târziu, după cucerirea Daciei de către români guvernatorul era cel care
avea atribuţii de ordin judecătoresc, el putând delega un reprezentant în acest scop. În perioada
Evului Mediu, domnitorul soluţiona pricinile apărute după consultarea cu Sfatul Domnesc.

În cuprinsul lucrării întâlnim elemente de ordin strict teoretic, urmând că spre sfârşit să
introducem câteva elemente de drept comparat cu privire la state precum Federaţia Rusă,
Germania, Franţa şi SUA, concluzia fiind că în niciunul dintre aceste state rolul activ al
judecătorului nu se manifestă la fel de puternic că în ţară noastră, Codul de procedura civilă al
României fiind adoptat relativ recent ducându-ne la ideea că în Europa există o tendinţa de a
conferi judecătorului un rol cât mai activ în procesul civil.

Cuvinte cheie: judecator, rol, procedura

Aspecte istorice privind evolutia judecatii

În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de
conduită fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrângere. Membrii societăţii
formulau regulile în versuri şi le învăţau cântându-le, că semn de ataşament, chiar de afecţiune,
faţă de ele. Mentalităţii participative, în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate are
loc cu concursul forţelor supranaturale a influenţat multă vreme gândirea juridică în perioada
străveche. Mentalitatea participativă explică felul în care se realiza şi se distribuia justiţia.

În statul geto-dac puterea supremă era deţinută de către rege, iar puterea judecătorească
era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. Astfel, pe timpul statului centralizat, întemeiat de
regele Burebista (aproximativ anii 82–44 i. Hr.), Deceneu, mare preot, era concomitent şi
vicerege şi judecătorul suprem însărcinat cu executarea justiţiei.1

După cucerirea dacilor de către români, cea mai mare putere asupra tuturor locuitorilor
provinciei Dacia o avea guvernatorul, căruia îi erau acordate atribuţii de ordin politic,

1
C. Dariescu, Istoria statului si dreptului romanesc din antichitate si pana la Marea Unire, Editura C.H.Beck, 2008,
p.63;

1
judecătoresc, administrativ etc. Procedura de judecată în Dacia era aceeaşi că şi în celelalte
provincii imperiale române. Astfel, cetăţenii români se adresau instanţelor potrivit procedurii
formulare. după ce le dădea formulă în faza în iure Guvernatorul sau reprezentantul sau trimitea
partilela un judecător care statua în faza în judicio, litigiul fiind soluţionat de un judecător unic
sau unor judecători multipli. În litigiile dintre un cetăţean român şi un peregrin, acesta din urmă
obţinea pentru durata procesului calitatea de cetăţean român. În materie penală, guvernatorul
putea să condamne la moarte pe locuitorii provinciei. Atunci însă cînd era vorba de un fruntaş
din rîndul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi dată decît de împăratul Romei.2

În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua
hotărîrile după ce se consulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care
reprezentau clasa feudală (instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite
concentrarea excesivă a puterii). Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile,
de aceea ele erau puse în sarcina organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi
sub controlul domnului.

Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a două jumătate a
secolului XVIII – de departamente), de anumiţi dregători centrali sau locali (în baza funcţiei pe
care o deţineau sau a unei delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşeneşti sau de
breaslă (justiţia orăşenească), de stăpînul feudal (laic sau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de
sub puterea lui, de „oamenii buni şi bătrîni” (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia
ecleziastică), precum şi de către Biserica, fără a înlătura judecarea domnească, în cauzele civile
sau penale legate de canoane.

Oamenii liberi şi persoanele juridice puteau beneficia de serviciile justiţiei, iar cei
dependenţi – numai în procesele în care se punea în discuţie starea lor de dependenţă. Robii erau
reprezentaţi de stăpînii lor. Femeia necăsătorită sau văduva avea capacitatea procesuală, iar cea
măritată trebuia să fie asistată de către bărbat sau reprezentată de acesta.

La judecarea proceselor civile şi a celor penale se conduceau de dreptul cutumiar,

constituit din obiceiurile pământului, care evoluau în permanentă, şi de dreptul scris, care este
numit în istorie prin două noţiuni: pravilă şi lege. Pravilă este legea canonică, iar lege este legea
obişnuită pentru materiile ordinare.3

Aspecte introductive privind rolul judecătorului în procesul civil

Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în domeniul înfăptuirii justtiei, judecătorilor li se

recunoaşte o cât mai largă iniţiativa şi autonomie în tot ceea ce priveşte activitatea judiciară.
Această ideie apare sub marginală " Rolul judecătorului în aflarea adevărului", în art. 22 Cod
proc. Civ. fiind recunoscută cu titlu de principiu. Scopurile urmărite de legiuitor în reglementarea
acestui principiu este să scoată procesul civil din cadrul unei simple afaceri private a părţilor,
preşedintele fiind îndreptăţit să pună în discuţie părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept
care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu este cuprinsă în cerere sau întâmpinare. Este de
2
D. Top, Istoria statului si dreptului romanesc, editura C.H.Beck, 2009, p.77;

3
D. Top, op. cit., p. 91;

2
menţionat că şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului de procedura civilă fac aplicare - mai mult
sau mai puţin expresă - a principiului rolului activ al judecătorului.4

Se impune că instanţele judecătoreşti să nu fie împovărate cu procese inutile sau că

judecată să fie tergiversată şi astfel raporturile juridice, atunci când devin litigioase, să sufere
prin întârzierea soluţionării lor. Faţă de această cerinţă, judecătorilor li se recunoaşte dreptul de a
organiza mersul procesului şi de a pune părţile în situaţia de a se judecă. În consecinţă, specific
pentru acest aspect apare necesitatea de a fi înlăturate toate acele situaţii care din nepricepere sau
neglijenţă pot să prejudicieze prin consecinţele lor drepturile şi interesele legitime ale părţilor.

Principoil contradictorialităţii este strâns legat de principiul rolului judecătorului în

aflarea adevărului, acesta fiind o pârghie pusă la dispoziţia judecătorului pentru înfăptuirea
justiţiei. Instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept,
care duce la dezlegarea pricinii peste susţinerile şi apărările părţilor. Este necesar că instanţa să
afle realitatea în toată complexitatea ei şi să dea o soluţie corespunzătoare acesteia.

În ceea ce priveşte rolul avut de judecător părerile sunt împărţite în recunoaşterea unui rol
activ sau a unui rol pasiv, a unui rol arbitrar sau pur şi simplu a rolului de împărţire a dreptăţii.

Aceste diferenţe apar că urmare a faptului că marile sisteme de drept, cel britanic,
germanic etc., au formulat opinii diferite cu privire la autoritatea pe care ar trebui să o aibă
judecătorul, existând în acest sens numeroase diferenţe care o dată cu trecerea timpului au fost
corectate de organismele europene în încercarea de armonizare a legislaţiei în domeniu, pentru o
simplificare a acesteia şi totodată pentru o mai bună aplicare a legii.

Toate aceste eforturi de armonizare a legislaţiei comunitare s-au materializat în emiterea

unor Directive care au avut un succes deosebit pe plan european, în încercarea de aliniere a
legislaţiilor naţionale la cea comunitară în domeniu.

Pornind de la premisa că realizarea funcţiei justiţiei ar trebui să fie, în cea mai mare
măsură, opera judecătorului, şi fiind ştiut faptul că judecătorul aflat în faţă conflictului dintre
părţi (ce vin fiecare cu interese proprii) trebuie să fie o autoritate independenţa, imparţială,
obiectivă care să inspire încredere părţilor în scopul soluţionării conflictului social, de-a lungul
timpului ordinile juridice au oferit diverse soluţii pentru rezolvarea relaţiei triunghiulare create
între părţi şi judecător în mersul judecăţii. În mare, soluţiile procedurale avansate au înclinat, mai
mult sau mai puţin spre a a acordă judecătorului fie un rol pasiv, neutru de neinterventie , fie
unul activ, energic, cu posibilităţi lărgite de intervenire în dezbateri .

Având la origine idea potrivit căruia justiţia este nu numai una dintre puterile statului, dar
şi unul dintre cele mai importante servicii publice datorate cetăţeanului, ce obligă statul să
tranşeze cât mai rapid o stare de conflict social privat, dar şi să caute adevărul obiectiv, dând
forţă autorităţii de lucru judecat prin emiterea unor hotărâri legale şi temeinice, sistemul
neintervenirii judecătorului a suferit atenuări în timp.

4
Art. 453. alin (1) Cod proc. Civ. privind acordarea cheltuielilor de judecata;
Art. 358 Cod proc. Civ. privind interpretarea neprezentarii la interogatoriu sau refuzul de a raspunde;
Art. 471 alin (3) Cod proc. Civ. privind necesitatea completarii sau modificarii cererii de apel.

3
 Acestea permiteau judecătorului că (protejând atât drepturile subiective ale părţilor, cât şi
dreptul obiectiv) să intervină în mersul dezbaterilor în scopul supravegherii nu numai a
respectării regulilor de drept material ci şi a bunului mers al procesului, inclusiv prin: conducerea
dezbaterilor, supravegherea duratei acestora, posibilitatea solicitării de la părţi a probelor
considerate utile cauzei, controlul viciilor de procedura şi invocarea dispoziţiilor de ordine
publică.

De la început ţin să precizez cît de folositor este rolul activ al judecătorului dacă se
realizează în limitele legii şi într-o modalitate temperată, pe atât de periculos devine dacă
urmează o manieră abuzivă, prin ignorarea scopului final, prin încălcarea flagrantă a regulilor de
drept.

Totodată, pe măsură ce relaţiile sociale se diversifică mai mult, cu atât rolul activ al
judecătorului devine mai complex, şi trebuie să fie folosit cu o prudenţă mai mare.Judecătorul
are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauza, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se
împotrivesc .5

Analiza reglementarii actuale a principiului rolului judecatorului in aflarea

adevarului

Prin alin. (1), art. 22 NCPC stabileşte în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a
identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii. Că o consecinţă firească a acestei
obligaţii, în baza prevederilor alin. (4), instanţa poate să recalifice actele sau faptele părţilor,
indiferent dacă părţile le-au dat o altă denumire. Este extrem de interesant de observat că, faţă de
vechea reglementare din art. 84 C.proc.civ. din 1865, care permitea exclusiv recalificarea
juridică a actelor deduse judecăţii, nouă reglementare permite inclusiv recalificarea faptelor.

Instanţa de judecată poate recalifică actele sau faptele părţilor numai după ce va pune în
discuţia lor aspectele care o determina să se gândească la această posibilitate.

În ipoteza în care instanţa de judecată, după punerea în discuţie a recalificării juridice,

constată că părţile nu doresc o asemenea recalificare şi îşi exprimă în mod expres dezacordul în
legătură cu recalificarea denumirii sau a temeiului juridic al acţiunii, va fi obligată să se abţină de
la recalificarea pusă în discuţie. Din modul de redactare a alin. (5) s-ar putea înţelege că, pentru a
avea efect, opoziţia la recalificarea juridică trebuie să fie făcută de ambele părţi pentru a
împiedică instanţa să recalifice denumirea sau temeiul legal. Cu toate acestea, din moment ce
textul legal face vorbire despre acordul expres în legătură cu drepturile de care părţile pot
dispune, rezultă că cel care face o cerere în faţă instanţei de judecată va avea dreptul şi, implicit,

5
Art. 22 alin(2) Cod proc. Civ..

4
posibilitatea să se opună la recalificarea denumirii sau a temeiului de drept, nefiind necesar
acordul părţii adverse.

De la această regulă, textul alin. (5) stabileşte o excepţie, şi anume în acele situaţii în care
instanţa consideră că, în lipsa recalificării datorată opunerii părţilor, ar fi afectate drepturile
terţilor. În această situaţie, rolul activ al instanţei de judecată şi principiul aflării adevărului
prevalează în faţă principiului disponibilităţii. Trebuie subliniat faptul că, pentru a trece peste
opoziţia părţilor în legătură cu recalificarea denumirii şi a temeiului de drept al actelor de
procedura, instanţa trebuie să-şi sprijine hotărârea pe probe care demonstrează în mod univoc
lezarea drepturilor terţilor.

Tot o excepţie de la principiul disponibilităţii este reglementată de alin. (3) care, cu titlu
de noutate faţă de vechea reglementare, permite instanţei de judecată, din oficiu, introducerea în
cauza a altor persoane, prin procedura instituită de art. 77-78 NCPC. Persoanele astfel introduse
in cauza vor avea dreptul, dupa caz, sa renunte la judecata sau la dreptul pretins, sa achieseze la
pretentiile reclamantului sau sa incheie o tranzactie.

Instanţa este datoare să-şi exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ordone probe şi să
ceară explicaţii suplimentare. Acest principiu fundamental poate fi folosit de părţi, în cazul în
care, din anumite cauze, a operat decăderea din dreptul de a mai propune probe. În baza alin. (2),
o parte va putea solicită instanţei de judecată că, în baza rolului activ şi a principiului aflării
adevărului, să dispună administrarea anumitor probe. Această regulă face că rolul activ al
instanţei să fie un drept, iar nu o obligaţie, deoarece, în lipsa unei sancţiuni, instanţa de judecată
îşi poate sau nu manifestă rolul activ.

Principiul disponibilităţii faţă de obiectul dedus judecăţii este reglementat în alin. (6), în
baza acestuia judecătorul fiind dator să se pronunţe asupra tuturor aspectelor cerute şi, totodată,
trebuind să se abţină să depăşească limitele competenţelor cu care a fost investit. Această normă,
reglementată inclusiv în art. 9 NCPC, are menirea de a sublinia preeminenţa principiului
disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată, conform celor dezbătute în
comentariul de la art. 9 NCPC. Textul alin. (6) indică posibilitatea legiuitorului de a stabili în
sarcina instanţei obligaţia de a se pronunţă, în anumite materii, şi asupra unor aspecte cu care
părţile nu au investit instanţa de judecată, fără a se consideră, în acest mod, că este încălcat
principiul disponibilităţii. Cu titlu de exemplu, indicăm obligaţia instanţei, în procesele de divorţ,
de a se pronunţă asupra numelui soţilor sau asupra încredinţării minorului, indiferent dacă părţile
au cerut sau nu acest lucru (art. 907 NCPC).

Alin. (7) reia reglementarea de la art. 5 alin. (3) NCPC, obligând instanţa de judecată,
acolo unde legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, cerându-i să ţină seama de toate
circumstanţele cauzei – să aibă în vedere şi principiile generale ale dreptului, la care face
trimitere inclusiv art. 1 alin. (2) NCC [principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului, principiul libertăţii şi al legalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi al
justiţiei (A. Dimitriu, în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck,

5
Bucureşti, 2011,www.legalis.ro)] – de cerinţele echităţii (definiţia dată în comentariul art. 5
NCPC) şi de bună-credinţă (definită de art. 12 NCPC).6

Elemente de drept comparat

Considerăm că rolul judecătorului în procesul civil poate fi determinat în functie de câțiva

indicatori, dintre care amintim:
 Familia de drept din care face parte sistemul de drept (romanogermanic sau anglo-saxon);
 Sensul atribuit de sistemul de drept procesului contradictoriu;
 Sarcina de stabilire a adevărului pusă în faţa judecătorului;
 Alte sarcini puse în fața judecătorului (celeritatea, consolidarea legalității etc.);
 Sprijinul acordat părţilor şi altor participanţi la proces în exercitarea drepturilor
procesuale;
 Limita de acţiune conferită de lege judecătorului.

Federația Rusă

Codul de procedură civilă al Federației Ruse nu conține o normă care să definească

expres rolul judecătorului în procesul civil. Rolul judecătorului în procesul civil este menționat in
Codului de procedură civilă al Federației Ruse in texte precum:

Articolul 57. Prezentarea și solicitarea probelor

(1)Probele se prezintă de către părți și alți participanți la proces. Instanța de judecată este
în drept să le propună să prezinte probe suplimentare. În cazul în care, prezentarea de probe de
către aceste persoane este îngreunată, instanța de judecată, la cererea lor, acordă asistență la
acumularea și solicitarea de probe.

Prevederile normei citate, precum și alte prevederi relevante din Codul de procedură
civilă al Federației Ruse, denotă că judecătorul rus are un rol activ moderat în procesul civil.

Germania

Codul de procedură civilă al Germaniei (în vigoare din 1879) nu conține o normă care să
definească expres rolul judecătorului în procesul civil. Rolul judecătorului în procesul civil poate
fi dedus din conținutul unor prevederi relevante ale Codului de procedură civilă al Germaniei:

Secțiunea 138. Obligația de a face declarații privitor la fapte. Obligația de a spune

adevărul.

(1) Părțile sunt obligate să facă declarații depline și complete cu privire la fapte și
circumstanțe și sunt obligate să spună adevărul.

6
Acest articol reprezinta un extras din lucrarea Noul Cod de procedura civila. Note. Corelatii. Explicatii care este in
curs de aparitie la Editura C.H. Beck

6
 Secțiunea 141. Ordinul ca o parte să se prezinte personal

(1) Instanța de judecată ordonă ambelor părți să se prezinte personal când aceasta este
necesar pentru stabilirea faptelor și circumstanțelor cauzei.

Secțiunea 142. Ordinul de prezentare a înregistrărilor sau documentelor

(1) Instanța de judecată poate ordona unei părți sau unui terț să prezinte înregistrări sau
documente, precum și orice alte material pe care le are în posesie și la care una din părți a făcut
referință.

Din conținutul prevederilor citate deducem că judecătorul german are un rol activ în
procesul civil.

Franța

Codul de procedură civilă al Franței (consolidat la 01 februarie 2013) nu conține o normă

care să definească expres rolul judecătorului în procesul civil.

Rolul judecătorului în procesul civil poate fi dedus din conținutul unor prevederi

relevante ale Codului de procedură civilă al Franței:

Articolul 3. Judecătorul supraveghează asupra derulării corespunzătoare a procesului; el

dispune de competența de a stabili termenele limită și de a ordona măsurile necesare.

Articolul 8. Judecătorul poate invita părțile să prezinte explicații factologice pe care le

consideră necesare pentru soluționarea litigiului.

Articolul 10. Judecătorul are competența de a ordona din oficiu orice măsură de
investigație necesară din punct de vedere legal.

Din conținutul prevederilor citate se poate deduce că judecătorul francez are un rol activ
în proces.

SUA

SUA nu au un Cod de procedură civilă. În principal, procesul civil este reglementat de

Regulile Federale privind Procedura Civilă (adoptate la 16 septembrie 1938) și Regulile Federale
privind Probele (în vigoare din 2 ianuarie 1975). Aceste Reguli prevăd expres că instanțele
judecătorești districtuale pot să-și adopte propriile reguli de procedură și nicăieri nu este
prevăzută sarcina judecătorului de stabilire a adevărului. Totodată, judecătorul se ghidează în
activitatea sa de normele care reies din precedente (Common Law).

7
 În doctrina americană se menționează că judecătorul are un rol pasiv, atât în procesul
civil, cât și în procesul penal. Avocații sunt cei care colectează și prezintă probe în instanța de
judecată, audiază martorii și prezintă judecătorului precedentele relevante cauzei.7

Concluzii

Normele de procedură civilă ale sistemelor de drept care fac parte din familia dreptului
continental conferă un rol mai activ judecătorului decât cele din familia dreptului anglo-saxon.

După Revoluția Franceză, chiar dacă rolul judecătorului în proces a fost reconceput,
acesta a continuat să fie unul activ. Nu s-a renunțat la ideea că un judecător cu largi competențe
în acumularea de probe este cea mai bună metodă de a afla adevărul. Prin legislația franceză și
apoi cea germană, această concepție a fost răspândită pe întreg continentul european. Niciodată
nu s-a renunțat la abordarea dată. Din contra, la anumite etape a evoluției procesului de
înfăptuire a justiției civile s-a venit cu recomandări de fortificare a poziției judecătorului în
proces. De exemplu, la o reuniune din 28 februarie 1984, Comitetul Miniștrilor al Consiliului
Europei în Anexa la Principiile procedurii civile menite să îmbunătățească funcționarea justiției a
recomandat: ”În timpul înfăţişării preliminare şi, dacă e posibil, pe tot parcursul procesului,
judecătorul trebuie să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, respectând
drepturile parţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta trebuie să aibă
puterea de a le ordona din oficiu părţilor să aducă orice clarificare este necesară sau să se
prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept, de a solicita probe cel puţin în
cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia părţilor, de a conduce administrarea probelor,
de a exclude acei martori ale căror mărturii ar fi irelevante pentru caz, de a limita numărul de
martori chemaţi pentru aceleaşi fapte atunci când acest număr este excesiv. Aceste puteri trebuie
exercitate fără a se depăşi obiectul acţiunii”.

Sistemele de drept care fac parte din familia de drept anglo-saxon au îmbrățișat altă
concepție asupra rolului judecătorului în procesul civil. Chiar dacă și în acele sisteme se acceptă
că procesul de înfăptuire a justiției trebuie să culmineze cu stabilirea adevărului, în concepția lor
acest fapt se poate realiza cel mai bine prin intermediul unui judecător pasiv.

Judecătorii francezi și germani au un rol mult mai activ în procesul civil. Aceștia au
competențe foarte largi în procesul de probațiune, având dreptul de a ordona din oficiu
prezentarea de probe sau efectuarea oricăror investigații necesare.

Cele mai largi competențe sunt atribuite judecătorului român. Este important de remarcat
că rolul activ pronunțat al judecătorului român este prevăzut în Codul de procedură civilă al
României care a intrat în vigoare mult mai recent decât toate celelalte coduri analizate – 15
februarie 2013. Acest fapt ne duce la ideea că în Europa există o tendință de a conferi
judecătorului un rol cât mai activ în procesul civil. Codul de procedură civilă al României
conține un articol expres dedicat acestui principiu.

7
Andrei BRICEAC, ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL, Analiză de drept comparat, A.O.
„Institutul de Justiție Civilă”, Chișinău, 2014;

8
Bibliografie

1. Cosmin DARIESCU, Istoria statului si dreptului romanesc din antichitate si pana la

Marea Unire, Editura C.H.Beck, 2008;
2. Dan TOP, Cristian MARINESCU, Istoria statului si dreptului romanesc, editura
C.H.Beck, 2009;
3. Andrei BRICEAC, ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL, Analiză de
drept comparat, A.O. „Institutul de Justiție Civilă”, Chișinău, 2014;
4. Mihaela TABARCA, Drept procesual civil- partea generala, vol.1, editura Universul
Juridic, 2013;
5. Legea 134/2010 privind Noul Cod de Procedura Civila.