OBICEIURI DE CRĂCIUN DIN ZONA OLTENIEI

OPRIAN CLAUDIA/ GRĂDINIȚA CU P.N. SF STELIAN

TG-CARBUNESTI

Sărbatoarea Crăciunului este momentul dezvăluirii multor reminiscențe folclorice

de ordin mitologic. Bătrânul Crăciun apare în conștiința colectivității deopotrivă și ca o
semidivinitate arhaică, și ca o semidivinitate creștinizată. Datinile și obiceiurile populare
abundă la sfârșit de decembrie, având ca apogeu Noaptea de Anul Nou.
În spațiul etnografic oltenesc sunt de reperat credințe populare, având ca suport
material obiecte investite polisemantic.
„Colindele” sunt bețe confecționate din lemn de alun, arbust cu semnificație
magică. Acestea se taie înainte de Ignat, se pun la uscat până în seara zilei de Ajun (23
decembrie) și se ornamentează prin afumare cu romburi albe și negre, dispuse alternativ.
Ele reprezintă opoziția dintre lumină și întuneric, viața și moarte. În dimineața
zilei de Ajun se înfig în morminte de către copii, ca liant între Lumea cu Dor și cea fără
Dor.
Oferirea în dar de colindeți a merelor, precum și punerea acestora în bradul de
Crăciun trimit cu gândul la începuturi. Alături de brad și stejar, reputatul etnolog
Romulus Vulcănescu considera mărul un pom sacru, dominând peisajul paradisiac. Raiul
este imaginat ca un arbore cosmic cu mere de aur, sub care se găsește adesea patul soților.
În localitatea Argetoaia, din județul Dolj, în Ajunul Crăciunului se practică un
obicei inedit: clocitul. Pentru ca în ograda gospodarului să fie mulți pui în anul următor,
primului venit în Ajun i se cere „să clocească”. Acesta este așezat după ușă și rugat să
stea liniștit câteva minute, așa cum stă cloșca în cuibar. Și, pentru a fi bună dispoziție tot
timpul în casa gazdei, oaspetele e invitat „să cotcodăcească”. Fiind o mare sarbătoare de
Crăciun, nu se bea cu orice pahar, ci cu „paharul de zile mari”. Este de reperat expresia
derivată din obicei: „Dați-mi paharul Crăciunului”. Acest pahar se dă mai întâi preotului
când vine cu Crăciunul, apoi beau și oaspeții. Paharul este ornamentat cu desene
reprezentând pâinea și vița-de-vie.
 Toate acestea se practică în credința că astfel se asigură bunăstarea și fericirea
comunității, valențele apotropaice ocupând loc prioritar în susținerea motivației
transmiterii peste timp.
Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei și al regăsirii membrilor
comunității, reuniți în jurul unui simbol al renașterii vieții, înseamnă pentru zona de nord
a Gorjului, înspre Plaiul Cloșani, venirea pițărăilor.
Decodarea termenului de „pițărăi”, ținând cont de cercetarea în teren, adoptă
câteva interpretări. Obiceiul în sine se numește astfel și este similar cu colindătorii. La
Drăguțești, aproape de Târgu Jiu, cetele de copii și oameni maturi, cu „săcoteii” la gât,
„hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineața:
Pițărăii : Hai ieșiți cu colăceii,/Că veniră pițărăii.
În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfășurarea unor procesiuni de către
copii și tineri, chiar și femei în vârstă, care își duc nepoții în pițărăi. Vătafii, cei ce conduc
grupul, poartă în mână bețe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternanțe
romburi albe și negre (simbolizând lumina și întunericul, binele și răul, viața și moartea).
Acest băț îl numesc „pițărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului,
provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „pițărăul” se atinge ugerul
vacilor și al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burta, ca să fie bune de
prăsilă și să facă viței și miei „țintați” ( frumoși).
O alta accepțiune a termenului de pițărău, reperat în zona Baia de Aramă, în satele
de momârlani din Valea Jiului, înspre Gorj și spre Plaiul Cloșani, trimite la o decodare de
genul: pițărău = pită rea. Nu înseamna însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, niște colacei
mai mici. Aceștia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei.
Se și spune: „Cine nu vine la colindeți cu pițărăii, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor”.
Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir, unde femeile merg cu
colaci, colivă, lumânări, oala cu foc și tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut
în Lumea Fără Dor, este momentul liant între cele două lumi. Apogeul este atins în seara
zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificațiile sunt multiple. Se
conturează un axis mundi în locul păstrat în conștiința colectivității ca un loc sacru,
centrul, cu participarea tuturor membrilor comunității. Se cinstesc între ei cu pițărăi
(colăcei), cu țuică și vin. Se cântă un fel de imnuri, amintind de nașterea Pruncului lisus.
 Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificația
gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum este momentul când cei ce s-
au dușmănit peste an își uită necazul, își reprimă resentimentele pentru a se regăsi în
deplina concordie în jurul focului sacru.
Sunt viabile credințe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului cu
ocazia pițărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor, ca să-i mearga bine
tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Daca vor
fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”.
Dincolo de semnificația apotropaica mai există și cea de terapie a focului sacru.
Bătrânii bolnavi și copiii distrofici sunt puși să sară peste un tăciune din focul de pițărăi și
se spune că se vor însănătoșii peste an.
În partea de câmpie, de sub munte, a Gorjului, cetele venite în pițărăi sunt dirijate
de „vătafi”. Aceștia se aleg dintre băieții cei mai mari și cei mai isteți. Vătafii sunt cei ce
intră în casa gospodarului și scormonesc focul, zicând formule de propițiere. La Baia de
Fier, spre exemplu, vătafii, reprezentând puritatea și forta regeneratoare, urează într-un
amplu recitativ, invocând bogăția roadelor, sporirea fertilității, bunăstarea membrilor
familiei.
Vătafii arunca la grindă cu vătraiul boabe de grâu și de porumb zicând: „La anul
și la mulți ani!” (sunt evidențiate astfel semnificațiile de cult solar și agrar). Vătafii
primesc un colac mare, „Colacul lui Dumnezeu” (sub formă de opt), iar ceilalți, colindeți
(colaci mai mici, rotunzi).
Obiceiul pițărăii, inedit și păstrat doar în partea de nord a Olteniei, este o împletire
ingenioasă a ceea ce a fost și a ramas profan și sacru în vatra satului patriarhal. Cu
asemenea datini, obiceiuri și practici populare, fundamentate pe o credință ce jalonează
normele de conduită comunitară, relevăm identitatea noastră culturală și ne situăm
confortabil într-o lume grabită spre globalizare.
BIBLIOGRAFIE:

1.Constantin Erețescu -"Folclorul literar al ronânilor",editura Compania 2007.

2.Narcisa Alexandru Știuca-Sărbatoarea noastră de toate zilele -sărbători în
cinstea iernii,Editura Cartea de buzunar,2005