Pași În Întuneric

Paș i în întuneric
A venit o vreme, cam după vreo optsprezece luni de terapie cu Joanna, în care
simţeam că mă cuprinde groaza de fiecare dată câ nd închideam uş a cabinetului
după ce intra ea. Aerul pă rea să onduleze, distorsionâ nd jocul luminii, ş i astfel
camera se spă rgea în petice de stră lucire ş i tristeţe. Mă simţeam ameţită , de
parcă aş fi avut tensiunea foarte scă zută . Îmi era foarte greu să vă d clar
tră să turile chipului Joannei: ochii ei mari, nergi, deseori vii, ş i buzele ca bobocul
de trandafir îmi apă reau ş i îmi scă pau din centrul atenţiei, aş a cum ea pă rea să se
legene că tre mine.
În spaima care plutea, abia dacă percepeam o impresie foarte vagă de
ameninţare. Aş teptam să vă d ce avea să spună Joanna ş i cum avea să spună .
Speram ca vorbele ei să împră ş tie acea atmosferă de rele prevestiri. Viaţa sa
devenise întunecoasă de la un timp, de parcă ar fi că zut undeva unde nu ar fi vrut
să fie, dar de unde nu reuş ea să iasă . Se simţea tâ râ tă într-un loc igrasios, încă rcat
emoţional, pe care nu-l prea putea denumi ş i mă tră gea cu ea ş i pe mine.
Vreme de un an ş i jumă tate Joanna fusese o pacientă extrem de implicată , chiar
plă cută . Abia aş tepta ş edinţele de terapie ş i venea neră bdă toare, cu respiraţia
tă iată . Mă fermecase cu inteligenţa ei, cu perspicacitatea ei sarcastică ş i mintea
ageră . Dar toate acestea erau suspendate acum, câ nd între noi se aş eza
ameninţarea. Aş teptâ nd-o să vorbească , pentru ca să capete formă
prin limbaj, ceea ce era atâ t de prezent, că utam în mintea mea să înţeleg ce putea
fi lucrul acela care o ameninţa acum. Care era natura întunericului pe care îl
aducea ea între noi?
Joanna venise la terapie la treizeci ş i patru de ani. Era director de resurse umane
la o mare companie, dar, în ciuda talentului ei evident, a competenţei ş i
popularită ţii ş i a faptului că se bucura de succes în multe aspecte ale vieţii sale,
îşi pierduse speranţa de a putea avea vreodată o relaţie de durată în care să
poată avea copii. Era foarte îngrijorată că îmbă trâ nea pe zi ce trecea fă ră să -i
reuş ească acest lucru. Avusese câ teva relaţii de durată cu bă rbaţi pe care simţea
că îi „consumase“ cu nesiguranţa ei. Nu se îndoise niciodată de propria capacitate
de a a-i atrage pe bă rbaţi ş i de a-i face să se îndră gostească de ea. Dar în aceasta
consta dilema ei. Chiar încrederea ei în capacitatea de a-i oferi bă rbatului ceea ce
simţea ea că vrea de la ea ş i din partea ei o fă cea să se îndoiască de orice relaţie
în care s-ar fi aflat. Se simţea responsabilă pentru crearea relaţiei, simţea că el o
atră gea pentru că ea îl putea seduce, nu pentru că o alegea el pe ea cu adevă rat.
Poate că , îşi fă cea ea probleme, bă rbatul era cumva marioneta ei, poate că prea
mult din dorinţa lui de a o avea era creaţia ei. Într-o zi el urma să se trezească ş i
avea să -ş i dea seama că nu o vrea pe ea ş i că fusese înş elat.
Ultimului ei iubit, Jeremy, îi cerea imperios dovezi tot mai mari de iubire ş i
fidelitate pâ nă câ nd el, nă ucit de ceea ce nu reuş ise să facă ş i de faptul că nu
reuş ise să o iubească în modul corect, se retră sese în el însuş i.
Retragerea lui Jeremy o înnebunea pe Joanna. Abandonată ş i pierdută , se repezea
la el ş i se arunca pe el, lovindu-l cu picioarele ş i cu pumnii, pâ nă câ nd el fie
riposta lovind-o, fie începea să plâ ngă , fie amâ ndouă . Atunci ea simţea o mare
uş urare pentru că reuş ise să -l miş te, să scoată cu forţa din el un ră spuns primitiv
ş i imprevizibil, un ră spuns care îi dovedea ei că într-adevă r îi intrase pe sub piele
ş i pă trunsese înlă untrul lui.
Joanna era ruş inată de acest comportament ş i de stă rile în care intra. Dorea să
aibă o relaţie stabilă , dar nu vedea cum s-ar fi putut întâ mpla acest lucru. Nu avea
nicio dificultate să se îndră gostească , dar se simţea blestemată să distrugă orice
dram de intimitate pe care o crea.
Câ nd îmi spusese prima dată acest lucru, mă întrebasem cum avea să se joace
această dinamică între noi două . Putea ea să folosească relaţia noastră pentru a-
ş i explora nesiguranţa ş i pentru a descoperi ce era atâ t de nedemn de încredere
la ea însă ş i? Avea să i se pară că tot ea mă seduce ş i pe mine? Că mie nu mi-ar
pă sa de ea, ci că ea ar crea sentimentele mele faţă de ea? Ar putea simţi că ea e
cea care mă vră jeş te ca să o plac ş i că acest lucru i s-ar întoarce împotrivă , că ş i
noi aveam să ne despă rţim printr-un deznodă mâ nt distructiv?
Ca într-un fel de respiraţie profundă mentală , m-am întrebat dacă aceasta ar fi
putut fi terapia, centrul însuş i al întâ lnirii, pe care ea urma să o creeze pentru
noi. La fel ca ş i iubiţii ei, ş i eu puteam fi sedusă să simt o mare afecţiune faţă de
ea. Ce urma să se întâ mple câ nd eu aveam să contez pentru ea suficient de mult
încâ t să înceapă să -ş i facă griji legate de ce ar fi putut însemna ea pentru mine?
Ce s-ar fi întâ mplat câ nd nesiguranţa ei avea să intre în relaţia noastră ? Ar fi
pă truns în relaţia noastră ş i acele sentimente stă ruitoare, violente? Ar fi putut
încerca să întrerupă relaţia, să o desfacă , să o submineze? Aş fi ş tiut eu să
ră spund în aş a fel încâ t ea să poată să creadă în relaţia noastră ?
Începâ nd terapia cu ea, îi promisesem implicit că aveam să merg cu ea în cele mai
adâ nci, cele mai ruş inoase ş i cele mai dureroase zone de dificultate, nu numai că -
i voi asculta povestirile despre ră ni ş i suferinţe, ci ș i că aş putea deveni unul
dintre actorii de pe scena ei, intrâ nd în drama pe care ea o crease ş i aducâ nd
propriul meu sentiment despre cum e să fii unul dintre personaje.
A o ajuta să -ş i gâ ndească ş i să -ş i clarifice conflictele, dorinţele ei inconş tiente,
tacticile psihice ale sabotorilor ei interni, identifică rile ei ş i proiecţiile ei –
aceasta ar fi fost partea uş oară . Pentru aceasta aveam ş tiinţa din că rţi, experienţa
ş i empatia pe care o simţeam pentru ea. O provocare ar fi putut fi posibila punere
în scenă a dificultă ţilor ei în relaţia noastră : cine avea nevoie să fiu eu pentru ea,
în rolul cui avea să mă distribuie ş i cum aveam să rezist în acel rol. Cum putea
duce farmecul la catastrofă .
(Desigur, cine trebuie să fie terapeutul pentru oricare pacient care vine la terapie
este o problemă complicată . Monitorizarea schimbă rilor acestei dorinţe este una
dintre abilită ti̧ le terapeutului. Pacientul îi cere terapeutului să fie o persoană
simţitoare ş i compă timitoare. Dar, deş i acest lucru este ceea ce i-ar putea permite
Joannei sau oricui altcuiva să înceapă să vorbească despre ceea ce o supă ră , acest
aspect al relaţiei terapeutice ajunge să fie rapid însoţit de aş teptă rile pe care
ambele pă rţi le au una de la alta. Nu există relaţie umană fă ră aşteptă ri aduse din
experienţele anterioare de interacţiune cu oamenii. Noi, fiinţele umane, funcţionă m
simultan pe multe niveluri diferite ş i, în timp ce o parte din noi se bucură de fiecare
persoană ca şi cum ar fi cu totul nouă , permiţându-ne să ne lă să m fermecaţi sau nu
de personalitatea ei, la un alt nivel fiecare nouă relaţie este croită după tiparul
emoţional al întâ lnirilor noastre anterioare. Într-adevă r, adeseori mergem mai
departe, astfel că suntem incapabili să vedem cine este noua persoană pentru că o
percepem conform experienţelor noastre cu predecesorii ei. Felul în care îi vedem
pe ceilalţi este construit de repertoriul emoţional pe care l-am jucat deja.
Creaturi ale memoriei, ale învă ta ̧ ̆ rii ş i dezvoltă rii cum suntem, prezenţa inevitabilă
a reacţiilor emoţionale şi a aşteptă rilor din relaţiile noastre trecute este atâ t
instructivă , câ t ş i nefericită . Ele ne permit să anticipă m modul în care ar putea
merge lucrurile. Ne ghidează câ nd să ne relaxă m ş i să avem încredere ş i câ nd să
fim precauţi. Dar în acelaş i timp ne pot împiedica să vedem cine este cealaltă
persoană , ce este posibil într-o situaţie, cum am putea fi transformaţi şi influenţaţi
de ea sau cum am putea avea noi înş ine un impact asupra ei. În schimb, avem
tendinţa de a ne reprezenta noua situaţie ca pe o imitaţie a unei situaţii în care ne-
am aflat înainte.
Ubicuitatea prezenţei experienţei trecute, a ceea ce psihanaliza numeşte transfer,
face parte din ceea ce studiază psihoterapeutul pe parcursul unei terapii. Că ută m
să înţelegem cine ne cere pacientul să fim, în al cui rol ne distribuie şi de ce se
întâ mplă acest lucru în anumite momente în timpul terapiei. Că ută m să înţelegem
cine doreş te pacientul să fim sau cine se teme că am putea deveni şi cum
interpretează comportamentul nostru prin filtrul experienţelor sale anterioare. Ş i
ne întrebă m dacă putem suporta să devenim persoana în care ne transformă el
psihologic, recunoscâ nd presiunea de a ne transforma ş i în acelaş i timp refuzâ nd
să fim transformaţi. Dacă noi, psihoterapeuţii, nu reuş im să recunoaştem
personajul în care încearcă să ne transforme pacientul aducem prea puţină valoare
în terapie. Iar dacă nu putem să fim decâ t ceea ce doreş te pacientul să fim în
transfer, nu suntem nici atunci de vreun folos.
Psihoterapia şi psihanaliza îl ajută pe individ să întâ mpine noua experienţă ca pe o
experienţă autentic nouă , astfel încâ t aceasta să nu fie pur şi simplu transpusă în
ceea ce este deja cunoscut ş i familiar, ci să fie un prilej pentru dezvoltare ş i
creştere. Câ nd suntem blocaţi înrepetiţie, psihicul nostru este inflexibil ş i
impermeabil, incapabil să se lase animat şi încâ ntat de ceea ce este original ş i
proaspă t)
Deci eram cu adevă rat fermecată de Joanna. Modul ei de a povesti ş i de a
interacţiona cu lumea aducea prospeţime ş i atenţie. Era extrem de atentă la ea
însă ş i ş i suficient de conş tientă pentru a spune că era nebună câ nd sentimentele
o copleş eau în situaţii destul de inofensive. Ş tia foarte bine ce era în neregulă la
ea la un anumit nivel. Nu nega ş i nu-ş i ascundea inadecvarea. Tabloul clinic pă rea
destul de clar. Nesiguranţa ei avea o intensitate care mă intriga ş i pe care ş tiam
că încă nu reuş eam să o evaluez. Dar, pe mă sură ce ne-am apropiat una de alta ş i
a putut ş i ea să arate mai mult din ea însă ş i prietenilor ş i colegilor ei, am simţit că
această nesiguranţă ar fi putut fi înţeleasă ş i că ne puteam ocupa de percepţia ei
despre sine ca fiind o seducă toare ş i o distrugă toare.
Joanna mai avea încă patru fraţi ş i surori ş i crescuse într-o familie mare, să racă ,
într-o mahala londoneză , unde morala care guverna era binele familiei. Nu că
persoanele luate individual nu ar fi contat, doar că , avâ nd cinci copii, o bunică
infirmă ş i o mă tuş ă bă trâ nă nemă ritată , toţi sub unul ş i acelaş i acoperiş amă râ t,
pă rinţii ei nu avuseseră prea mult timp să se concentreze pe nevoile fiecă rui
copil în parte. Copiii erau încurajaţi să se perceapă pe ei înş iş i ca o echipă ş i să se
adapteze ş i, în stilul unei culturi mai mult de imigraţie, fă cuseră întocmai. Joanna
pă rea că ieş ise din acea experienţă cu talentul de a ră spunde nevoii de atenţie a
fiecă rui individ ş i de a ş ti ce anume poate face ca grupurile să fie eficiente ş i
satisfă cute. Era foarte talentată pentru postul de resurse umane. Superiorii ei îi
cereau opinia cu privire la restructurarea organizaţiei, ea fiind cea care avea
talentul de a le ară ta cum să încurajeze ş i să -l stimuleze pe fiecare membru al
unei echipe pentru a fi câ t mai productiv ş i mai cooperant.
Familia Joannei era surescitată ş i certă reaţă. Mama sa, italiancă , era inconstantă .
Iute la mâ nie, câ nd ţipa la copii sau le dă dea câ te-o palmă la ş ezut, câ nd, o clipă
mai tâ rziu, îi îmbră ţiş a fă ră nicio remuş care. Comportamentul tată lui ei grec, Leo,
era mai violent ş i mai fă ră sens. Se înfuria pe neaş teptate pe unul sau altul dintre
copii aproape fă ră niciun motiv evident ş i-i ameninţa ară tâ ndu-le cureaua pe
care propriul lui tată o folosise pe el.
De multe ori Joanna vă zuse sau auzise violenţa tată lui exercitată asupra mamei
ei. Auzise ţipetele ş i apoi hohotele de plâ ns ş i se strâ nsese de frică lâ ngă surorile
ei. Împietrită ş i ţintuită de violenţă, inventa poveş ti despre cauzele acesteia. Nu îi
fă cea plă cere, dar câ nd a mai crescut, îi însoţea pe iubiţii ei la filme violente,
identificâ ndu-se atâ t cu abuzatorii, câ t ş i cu victimele. Filmele o lă sau absolut
secă tuită emoţional, dar nu într-atâ t încâ t să nu mai vrea să meargă ş i altă dată .
Clar, ele oglindeau ceva dinlă untrul ei. Probabil că aceasta era apă sarea,
ameninţarea din cabinet. Probabil că violenţa era pe agenda noastră de lucru.
Era, dar nu aş a cum mă aş teptam eu.
În timp ce mă întrebam dacă violenţa, la care Joanna fusese martoră ş i pe care o
tră ise din partea tată lui ei ş i o pusese în scenă cu foş tii ei iubiţi ş i cu Jeremy, intra
acum în scenă pentru a fi jucată între noi, pentru că se simţea contracarată ,
dezamă gită sau neînţeleasă de mine, câ nd anticipam că probabil o înfuriase
lejeritatea cu care o acceptasem ş i plă cerea cu care o primeam, fă câ nd-o să se
simtă incapabilă să -ş i arate aspectele mai violente în terapie, am descoperit că
eroarea mea era totală .
Fă ră ş tirea mea ş i contrar tuturor peregrină rilor mele interpretative prin jungla
reacţiilor mele faţă de Joanna, ameninţarea ei izvora dintr-un loc cu totul diferit.
(Este axiomatic faptul că orice ar anticipa cineva în terapie nu este niciodată chiar
ceea ce se întâ mplă . Aforismul adeseori citat al analistului Wilfred Bion, că trebuie
să intră m în fiecare ş edinţă „fă ră memorie sau dorinţe“, ne reaminteş te câ t de
provizorie este înţelegerea noastră . Deş i afirmaţia lui are un aspect idealist, în
analiză , mai presus de toate, este tocmai stră dania de a recunoaş te imposibilitatea
negă rii a ceea ce a fost, în ciuda insistenţei sale că terapeutul trebuie să fie deschis
la ceea ce nu s-a întâ mplat înainte, cea care permite noului să fie gâ ndit, iar
lucrurilor negâ ndite, necunoscute sau neîntâ mplate anterior să se dezvolte în
spaţiul terapeutic. Terapia este cu adevă rat vie atunci câ nd atâ t pacientul, câ t şi
analistul înţeleg din nou).
Timp de câ teva să ptă mâ ni înainte ca sentimentul de ameninţare să se aş eze între
noi, Joanna a fost profund afectată de un diagnostic de cancer mamar pe care îl
primise prietena ei, Nulla. Se temea pentru prietena ei, pentru ce o aş tepta,
pentru deciziile dificile, aproape imposibile pe care trebuia să le ia, pentru câ t de
ră u avea să -i fie. Cancerul, acest devorator ş i distrugă tor de celule să nă toase,
care mă tură ş i ia cu el vieţile femeilor într-un mod aparent arbitrar,este un
stimul facil pentru temerile ş i fantasmele unei femei legate de propria
sexualitate, fecunditate ş i mortalitate. Ucigaş ul ascuns, croindu-ş i drum prin
corp, poate distruge într-o singură clipă ceea ce este ş tiut ş i-l poate înlocui cu
neş tiutul. Câ nd cineva se simte bine, dar în realitate este grav bolnav, apar fisuri
în certitudinile acelei persoane, care sunt profund neliniş titoare. În cazul Joannei,
cancerul prietenei sale scosese la suprafaţă probleme ale ei proprii, care
ză cuseră nederanjate ani de zile, permiţând temerilor câ ndva ascunse să fie
vă zute ş i atinse.
Interesul Joannei faţă de boala Nullei era de înţeles luat ca atare. Dar avea o
oarecare frenezie legată de spaima că reia prietena ei trebuia să -i facă faţă pe
parcursul tratamentului, în special în spaţiul îngust al tomografului. Nu am
înregistrat-o însă , sau mai degrabă nu am explorat-o în mod special. Am luat ca
pe un dat faptul că diagnosticul de cancer al unei prietene apropiate produce
anxietate.
Neatentă la indicii, apă sarea care pă trunsese în spaţiul terapeutic m-a ză pă cit.
Joanna nu vorbea. Am aş teptat. Explicaţiile pe care mi le dă deam cu privire la
liniş tea ei relativă ş i la atmosfera lugubră care pluteau în cabinet nu au reuş it să
mă convingă . Nu reuş eam să gă sesc nimic util să -i spun Joannei. Nu era nicio cale
de ieş ire din impas ş i nicio cale de intrare. Nu-mi puteam da seama ce anume
declanş ase schimbarea ei. Lipsa mea de înţelegere agrava spaima. Era o spaimă
care nu oprea inimi, nu tră gea semnale de alarmă , nici nu era o supradescă rcare
de adrenalină . Era disconfortul unei ameninţări necunoscute ş i neaş teptate.
(Câ nd un terapeut are îndoieli cu privire la ceea ce se întâ mplă fie cu pacientul, fie
între el ş i pacient, poate face sugestii de încercare ca o modalitate de iniţiere a unei
conversaţii despre experienţa lipsită de formă sau greu de descris. Sugestia oferită
astfel poate fi apoi dezvoltată sau poate fi respinsă . Demonstrarea de că tre
terapeut a capacită ţii lui de a rumina, de a gâ ndi deschis fă ră vreo destinaţie
anume aduce întâ lnirii terapeutice ceva care cel mai adesea lipseş te modului
obişnuit în care gâ ndim. Gâ ndirea circulară , repetitivă sau logică poate fi între-
ruptă cu creativitate, iar fragmentele disparate de experienţă, care atâ t de des sunt
excluse pentru că nu ştim cum să le gâ ndim, pot fi puse apoi în legă tură unele cu
altele). Dar mă simţeam ca ş i cum nu aveam nimic de spus. Chiar nu puteam
gâ ndi. Mintea mea îngheţase. Mă simţeam pierdută ş i confuză . Gâ ndurile mele nu
pă reau să ducă undeva, nici să se conecteze la ceva anume. Simţeam cum îmi
pierd speranţa. O dezamă geam pe Joanna. Nu o puteam ajuta. Se dusese într-un
loc în care nu o puteam ajunge. Cu o oarecare uş urare, mi-am dat seama că acest
sentiment în sine putea fi un posibil punct de plecare.
— Joanna, am spus, nu sunt sigură dacă asta ne poate ajuta, dar vreau să încerc
să pun în cuvinte ceea ce mi se întâ mplă mie acum.
Timp de o milisecundă mi s-a pă rut că vă d în ochii ei speranţa, voinţa ei ca eu să
ajung la ea, dar înainte ca eu să pot apuca acel fir, energia din privirea ei a
dispă rut ş i m-a privit cu ochii goi. Cu toate că eram îngrijorată de ceea ce se
întâ mpla, atmosfera din cameră s-a schimbat. Acum o puteam vedea clar, că ci
undele aerului se opriseră în loc.
— De câ teva ş edinţe încoace simt un fel de spaimă în cameră , o temere
apă să toare pe care nu reuş esc să o înţeleg. Ş i cum tot persistă , mă face să mă
simt pierdută ş i confuză . Mă întreb dacă aceste sentimente ale mele, aceste
percepţii nu ne-ar putea fi de folos în vreun fel?
Spaima ş i ameninţarea nu s-au disipat, aş a cum sperasem eu să se întâ mple. În
schimb confuzia s-a adâ ncit ş i m-am simţit ş i mai pierdută . Dar vorbisem, deci
ş tiam că puteam vorbi din nou.
— Mă simt foarte departe de tine, am continuat. Simt că parcă am eş uat ş i ca ş i
cum eu aş fi într-o bulă , iar tu într-o alta. Pentru tine are vreun sens ce spun?
Este nevoie de delicateţe atunci câ nd terapeutul încearcă să facă paş i înainte
pentru a ieş i dintr-o situaţie care pare blocată . Trebuie să fie capabil să transmită
un sentiment de încredere în faptul că va apă rea înţelegerea chiar dacă pe
moment pare că lipseş te ş i că această absenţă a înţelegerii nu trebuie să
alarmeze pe nimeni. Pe de o parte, ultimul lucru de care avea nevoie Joanna era
ca eu să nu înţeleg. Pe de alta, aceasta era calea că tre înţelegere.
— Cred că e ceva ce nu pot încă să vă d suficient de clar pentru a înţelege, am
adă ugat eu înainte de a tă cea ş i de a aş tepta. Teoretic, ş tiam că dacă puneam în
cuvinte ş i exprimam ceea ce simţeam adresâ ndu-mă Joannei, exista o ş ansă
destul de mare să putem înainta. Se putea ca tot ceea ce simţeam eu să fie o ver-
siune a ceea ce simţea ea, dar despre care nu putea vorbi. Dacă ar fi fost aş a, ar fi
fost o uş urare pentru ea, pentru amâ ndouă . Dacă denumeam corect acel lucru
despre care ea nu putea vorbi, izolarea ei ar fi putut scă dea.
În mod straniu, Joanna pă rea să se uite fix la mine ş i dincolo de mine în acelaş i
timp. Pă rea că pă ră sise camera complet. Acum a început să -mi crească pulsul. O
fă cuse oare lipsa mea de înţelegere să se simtă ş i mai nebună , ş i mai izolată ? O
împinsesem cumva peste vreo margine de care nu-mi dă dusem seama că stă tea
agă ţată ? Ameninţarea s-a amplificat ş i am simţit cum mă pun în gardă . Ce auzise
ea câ nd eu încercasem să exprim confuzia pe care o simţeam? Am început să -mi
regret cuvintele, să -mi doresc să fi tă cut. Să fi ră mas cu ea în acea ameninţare
pâ nă câ nd aş fi putut să o înţeleg. De ce mă gră bisem atâ t de tare să cred că
trebuia să pun în cuvinte inexplicabilul?
Privirea Joannei s-a aţintit asupra mea, ţintindu-mă ca pe un iepure care a
nimerit pe neaş teptate în luminile unor faruri pe un drum de ţară . Fă ră a-ş i muta
privirea de la ochii mei, mâ na ei dreaptă s-a aplecat că tre poş etă . Ş i-atunci a scos
un cuţit.
Era un cuţit mic cu mâ ner portocaliu ş i cu lamă de tă iat friptură .
Neş tiind ce altceva simţeam în afară de panică , mintea mi-a zburat la amintirea
unui stagiu pe care îl fă cusem cu mulţi ani înainte într-o clinică ambulatorie din
New York. Acolo, pacienţilor eliberaţi condiţionat ş i trimiş i la psihoterapie de
că tre judecă tori li se cerea să -ş i predea armele ş i cuţitele la recepţie. De ce nu
aveam ş i eu această regulă acum? Dar desigur eu nu trebuia să o am. Oamenii
veneau la mine din proprie voinţă ş i nu obiş nuiam să mă gâ ndesc că ar putea
veni cu arme la ş edinţa de terapie. În plus, eram în Anglia.
Apoi m-am întrebat dacă nu cumva era doar imaginaţia mea. Oare frica din
cameră invocase în mintea mea imaginea unui cuţit? Era cu adevă rat un cuţit?
Sau era tot jocul luminii care distorsionase camera mai devreme ş i care sclipea
acum pe ramele ochelarilor Joannei? Eram paranoică ? Ce mi se transmitea? Era
ceva real sau simbolic? Era un cuţit în cabinet ş i, dacă era, ce ar fi trebuit să spun
sau să fac? Dacă era, era mult prea tâ rziu pentru ca eu să mai pot spune ceva
studiat sau pompos precum: „Hai să vorbim despre gâ ndurile sau fantasmele
violente care te fră mâ ntă , Joanna. Sunt sigură că vei fi de acord că , atâ ta timp câ t
putem vorbi despre aceste gâ nduri, acţiunile pe care le-ar putea genera nu vor
avea loc!“ Psihoterapia de manual este foarte bună , mi-am murmurat eu în gâ nd,
dar la ce-mi folosea ea acum? Ajutor!
Ş i, desigur, acest strigă t dinlă untrul meu era calea mea de ieş ire ş i calea mea de
intrare. Panica pe care o resimţeam, senzaţia că -mi ieş eam din fire ş i strigă tul
meu interior de ajutor erau sentimentele mele ş i posibil ş i ale Joannei. Ră spunsul
nu era să vreau ajutor pentru mine. Trebuia să încerc altceva. Nu aveam nici o
alternativă . Nu puteam pă ră si camera. Nu-i puteam spune pur ş i simplu să lase
cuţitul din mâ nă , dar nu-l puteam nici ignora. Trebuia să încerc să folosesc
cuvinte, oricâ t de imprecise, oricâ t de nepotrivite, că ci ele erau tot ce aveam.
— Joanna, am început, ai scos un cuţit. Nu sunt sigură de ce sau ce înseamnă el,
dar poate că încerci să spui ce fel de ameninţare simţi, ce fel de stare de
neputinţă simţi?
Joanna pă rea să -mi înregistreze cuvintele. Timpul a încetinit. A ridicat privirea
că tre mine ş i-apoi ş i-a suflecat mâ neca stâ ngă . În partea de jos a braţului ei stâ ng
erau zgâ riate două râ nduri încruciş ate de linii paralele, sâ ngele se uscase într-un
filigran de cruste fine cu o cruce în mijloc.
— Joacă -te cu mine, a zis ea cu glas dulce ş i a dat să -mi întindă cuţitul.
Starea Joannei se schimbase dramatic. De la ameninţare ş i groază , de la o flamă
de speranţă rugă toare, de la privirea fixă , de la iepurele prins în luminile
farurilor, ajunseseră m acum într-un loc care mă fă cea să mă gâ ndesc la Joanna ca
la o fetiţă de ş ase ani: o fetiţă de ş ase ani speriată , dră gă laş ă, plină de aş teptă ri.
Doar că ţinea în mâ nă un mic cuţit ascuţit. Chiar nu ş tiam ce să fac. Ca în toate
cliş eele din că rţi, inima îmi bă tea cu putere ş i mintea mi se învâ rtea. Ş tiam că
trebuia să mă liniş tesc înainte de a reacţiona. Dacă îi ignoram oferta de a lua
cuţitul, aş fi intrat pe un teritoriu de adevă rată nebunie. Dacă îl luam, nu eram
sigură în ce aş fi putut intra.
Am luat cuţitul ş i l-am aş ezat lâ ngă mine. Nu eram lipsită de experienţă cu
pacienţi care se taie. Întâ lnisem destule asemenea femei în practica mea ş i în cea
a terapeuţilor pe care îi supervizasem, astfel încâ t descoperisem ş i reflectasem la
numeroasele semnificaţii ş i impulsuri care îi fă ceau pe oameni să se ră nească
singuri. Dar a analiza un eveniment povestit este cu totul altceva decâ t a trece
prin el. Psihanaliza este foarte bună pentru a descoperi sensul. Ea te poate ajuta
foarte bine să aş tepţi pâ nă câ nd se limpezeş te situaţia pentru a putea gâ ndi. Dar
acesta nu era un moment în care să aş tept.
(În orice moment al unei terapii terapeutul ia o decizie cu privire la ce să
urmă rească , cum să se gâ ndească la ceea ce îi este ară tat, cum să -l ajute pe pacient
să suporte un anumit sentiment sau să extindă spaţiul dintre reacţiile sale astfel
încâ t să poată fi mai bine înţeles, dacă să se concentreze pe naraţiunea pacientului,
să transpună ceea ce aude într-un comentariu cu privire la relaţia terapeutică , să
îşi monitorizeze propriile reacţii faţă de ceea ce se spune sau nu se spune, ş i aş a
mai departe. Uneori, acest proces este conştient, dar mai des întâ lnită este o
curgere fă ră niciun efort între o formă de contact ş i alta. Câ nd ş i dacă terapeutul se
rostogoleş te ca Alice prin gaură în lumea creată de că tre pacientul să u, terapeutul
poate să guste, să miroasă ş i să atingă ceva din experienţa pacientului ş i în acest fel
să primească informaţii la un nivel diferit, simţind într-un mod mai direct starea
pacientului. Această intrare în lumea pacientului este extrem de valoroasă ş i
tocmai prin capacitatea sa de a tolera, de a stă pâ ni sau gâ ndi dilemele pe care le
tră ieşte pacientul din perspectiva faptului că le-a încercat el însuşi, îl poate ajuta
terapeutul pe pacient să ajungă la o soluţie)
Stâ nd ală turi de Joanna în acest moment, două lucruri se întâ mplau simultan. O
parte din mine se gâ ndea: Oare ce joc vrea să joc eu cu ea? De ce avea un cadran
de x ş i zero încrustat pe antebraţ? Pâ nă unde regresase? Dar o altă parte din
mine a intrat pur ş i simplu în ceea ce ea oferea ş i a început să se joace ca ş i cum
acesta era cel mai firesc lucru din lume.
Am luat un caiet ş i un pix de pe mă suţa pe care se afla cuţitul, mi-am tras scaunul
mai aproape de al ei, am desenat două seturi de linii paralele intersectate pe
hâ rtie ş i am întrebat-o dacă dorea să fie zero sau x. Au trecut câ teva minute de
câ nd începuseră m să jucă m, pâ nă să -mi dau seama ce să fac cu activitatea din
mintea mea. Dacă aveam acum o Joanna sever regresată , nu eram sigură de
capacită ţile mele de psihoterapeut pentru copii sau de psihoterapie prin joc.
Aveam prea puţine elemente după care să mă ghidez sau care să mă liniş tească
în timp ce dă deam pixul de la una la alta.
Continuâ nd să jucă m ş i gă sind un ritm cald între noi, însoţit chiar de câ teva
chicoteli, la un moment dat am aruncat o privire la ceas ş i am realizat că
trecuseră patruzeci ş i opt de minute. Nu mă simţeam bine că trebuia să
termină m ş edinţa în acest punct. Nu eram sigură dacă Joanna ar fi putut să
revină la terapie în starea ei de adult. Dar mai mult de-atâ t, eram ş i mai puţin
sigură despre cum aveam să comentez ceea ce ieş ise la iveală . Aş fi vrut să aduc
în discuţie cuţitul care stă tea acum pe masa mea, dar simţeam că nu aş fi avut
destul timp să gâ ndesc limpede la ceea ce aveam să spun. Aş fi vrut să vorbesc
despre Joanna cea cu care mă jucasem ş i despre ameninţarea care precedase
apariţia ei. Aş fi vrut să fac ordine în harababura acelei ş edinţe, dar ş tiam că nu
era posibil. M-am rezumat la ce era mai simplu.
— Joanna, am început eu, este timpul să ne oprim pentru astă zi.
— O, da, a ră spuns ea, scuturâ ndu-se din reveria ei.
— Ne vedem joi, am zis.
— Corect, ne vedem joi. Aceeaş i oră , acelaş i loc, a zis ea ş i a ieş it de parcă ar fi
mers la plimbare.
Stoarsă , am ră suflat adâ nc, mi-am scuturat capul ş i m-am aş ezat la calculator
pentru a face câ teva note, sperâ nd că în scris aveam să -mi pot da seama mai bine
de ceea ce se petrecea cu Joanna.
Cuţitul portocaliu cu lamă mică era încă pe masa mea. Ş tiam că trebuia să -l iau de
acolo înainte de urmă toarea ş edinţă, dar, fă ră să -mi dau seama de ce, ezitam să -l
ridic. Într-un fel mă speria. Într-altul mă fascina. Era indiciul lumii ascunse a
cuiva la care ţineam foarte mult. Aveam nevoie să înţeleg de ce îl adusese cu ea,
să înţeleg semnele de pe braţul ei, starea în care intrase, ameninţarea care o
precedase.
Mai erau câ teva minute pâ nă la urmă toarea ş edinţă, am luat cuţitul ş i m-am
înfiorat. Mă fă cea să nu mă simt deloc în largul meu. Lama ascuţită avea câ ţiva
centimentri lungime. Dar ţinâ ndu-l în mâ nă , am început să -l vă d mai degrabă ca
pe un cuţit prietenos, ca pe un fel de cuţit normal. M-am trezit trecâ ndu-mi mâ na
peste lama lui. În loc să intru în panică , am simţit în schimb că mă liniş tea. Nu
pă rea să fie un instrument violent. Cu ce impregnase oare Joanna cuţitul acela? L-
am lă sat din nou deoparte ş i l-am acoperit cu un blocnotes. Nu mă puteam gâ ndi
la el deocamdată .
Starea mentală în care intrase Joanna ş i în care avea să se afle cu intermitenţe,
dar deloc rar, în ş edinţele din lunile urmă toare, ar putea fi gâ ndită ca o stare
înrudită , dar mult mai puţin severă , cu tulbură rile de personalitate mai
dramatice aduse în atenţia publicului în cartea ş i în filmul Sybil, în care aspecte
ale sinelui, care au fost clivate ş i par să întruchipeze un tip diferit de
personalitate, pe neaş teptate apar ş i „preiau“ locul personalită ţii centrale sau
principale.
(Psihicul, prin funcţia sa executivă de înregistrare ş i administrare a ceea ce simţim
şi tră im, se confruntă cu o multitudine de fenomene care refuză să capete sens.
Dacă durerea asociată unui eveniment sau mai multor evenimente este prea mare,
ea poate fi disociată ş i separată de cunoaş terea conş tientă a persoanei şi în timp
„uitată “, apă râ nd doar în vise sau în acte ratate. Cu toţii ne bizuim pe capacitatea
de „a uita“ sau de a acoperi, ascunzâ nd unele lucruri. Apoi, ceea ce este refulat sau
„uitat“ influenţează ş i motivează aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi în moduri de
care nu suntem conş tienţi.
Dar atunci câ nd ceea ce i se întâ mplă unei persoane depă şeş te suportabilul,
depă şeşte capacitatea de a uita, câ nd suferinţa cauzată este atâ t de mare şi de
neînţeles încâ t nu poate fi pur ş i simplu „uitată “ sau exclusă , apare în schimb o
amputare psihică prin care ceea ce nu poate fi gâ ndit, ceea ce nu poate fi simţit,
este smuls din psihic. Devine separat, disociat. Disocierea implică un tip diferit de
clivaj faţă de cel al refulă rii. Apare un clivaj al Eului, prin care energia psihică este
deplasată de la procesele conş tiente ş i inconş tiente şi este folosită pentru a ză gă zui
şi a îngheţa experienţele intolerabile. Odată expulzate, aceste experienţe se osifică .
Nu ne mai gâ ndim la ele, nici nu le mai simţim. Sunt zidite undeva în adâ nc, pentru
a le împiedica să ameninţe să copleş ească persoana aş a cum s-a întâ mplat câ nd au
fost resimţite prima dată ).
Dar, deş i eram interesată de teoria cu privire la stă rile disociate, o preocupare
mai imediată era ce să fac cu cuţitul care se afla încă pe masa mea. Am trecut în
revistă toată gama de posibilită ţi. Puteam să nu spun nimic la urmă toarea
ş edinţă a Joannei ş i să aş tept să vă d dacă ea menţionează cuţitul. Dar dacă nu ar
fi fă cut-o? Puteam să aş tept să vă d despre ce vorbeş te ş i să gă sesc o cale de a face
legă tura între ceea ce spune ş i cuţit. Puteam să deschid chiar eu subiectul direct.
Dar cum? Cu câ t încercam mai mult să mă gâ ndesc la ce să spun ş i cum să spun,
cu atâ t realizam mai mult că nu înţelegeam destul de bine. Dar a evita cuţitul ar fi
însemnat o accentuare a pă rţii clivate, disociate a Joannei, care-ş i gă sise o cale de
a veni în terapie doar ca un sine „separat.“ Prima mea sarcină era aceea de a
reuş i să o cunosc pe fata cu ochii mari care juca x ş i zero cu cuţitul.
***text scris de psihanalista Susie Orbach în cartea “Jumătate inocentă, jumătate
înțeleaptă”, ed. Trei
Luâ nd cuţitul ş i tă indu-se, mintea ei încerca să pă că lească teroarea (Pași în
întuneric -part.2)
Joanna a venit la urmă toarea ş edinţă ca ş i cum nu se întâ mplase nimic ciudat la
ultima noastră întâ lnire. A vorbit despre Nulla. Fă ră ca eu să fi fă cut vreo
remarcă , începuse să creadă că era ceva oarecum ciudat legat de natura
îngrijoră rii ei. Grijile ei legate de tratamentul Nullei erau legate de interesul ei
pentru biologia umană . Îi plă cea să afle detalii despre corpul omenesc ş i era
fascinată de articolele despre ultimele tehnologii medicale. Îşi amintea că în
copilă rie dorise cu disperare să se facă medic, dar nu dispusese de
circumstanţele sau educaţia potrivită care să creeze o asemenea posibilitate
pentru ea. Pe mă sură ce vorbea, devenea tot mai conş tientă de faptul că unele
elemente ale interesului ei pentru medicină ş i pentru corpul uman erau aproape
macabre. Asocierile ei la macabru au condus apoi la aducerea în discuţie a unui
film violent pe care îl vă zuse recent ş i la amestecul curios de excitaţie ş i detaş are
rece pe care i-l trezise.
Întotdeauna am fost impresionată de capacitatea Joannei de a-ş i pune sub
semnul întrebă rii reacţiile într-o manieră reflexivă . Îi admiram capacitatea de
autoreflecţie ş i onestitatea cu care era pregă tită să discute despre aspectele mai
puţin flatante ale propriei persoane. Dar acum, pe lâ ngă admiraţie, eram
intrigată pentru că nu mă gâ ndisem că Joanna, care era atâ t de pregă tită să afle
lucruri noi despre sine, ar fi putut sau ar fi fost în stare să coabiteze cu o stare
disociată a sinelui ei. Probabil că o cantitate considerabilă din energia ei psihică
era consumată pentru a lega acea stare ş i eram surprinsă de câ t de multă energie
îi mai ră mâ nea încă pentru a-ş i explora pă rţile mai conş tiente ale sinelui.
Discursul ei despre film ş i despre interesul pentru macabrul medical plutea în
cabinet. Vorbea atâ t de plastic despre sâ ngele contaminat ş i despre transfuziile
de sâ nge încâ t am simţit la un moment dat o tresă rire în partea de jos a braţului
meu stâ ng ş i am avut în faţa ochilor imaginea câ torva pică turi de sâ nge roş u-
vâ nă t închis scurgâ ndu-mi-se pe încheietură . Ş tiam că eram în că utarea unei că i
de acces pentru a discuta despre ultima ş edinţă, astfel că nu am fost surprinsă de
empatia mea fizică pentru ră nile pe care ş i le fă cuse. Ezitam să vorbesc, pentru
că , deş i doream să aduc în discuţie ceea ce se întâ mplase la ultima ş edinţă, dâ nd
curs dorinţei mele aş fi putut întrerupe unele asocieri pe care în mod mai valoros
le-ar fi putut face ea singură .
Am ră mas un timp la film ş i la modul în care ea simţise un fel de pace în timp ce
pe ecran erau puse în scenă cele mai ş ocante violuri. Descria cum simţise că se
excita, dar se ş i calma simultan.
(Mintea mi s-a îndreptat că tre un studiu care investiga efectele fizice ş i emoţionale
ale traumei la opt soldaţi veterani ai ră zboiului din Vietnam. Studiul ajungea la
surprinză torul rezultat că , după ce le era ară tat veteranilor un film de ră zboi timp
de cincisprezece minute, percepţia propriei lor dureri se reducea semnificativ. La
şapte dintre cei opt bă rbaţi imaginile violente din film creau o stare de
hiperexcitaţie care, la râ ndul ei, producea un efect analgezic liniş titor echivalent cu
efectul sedativ al morfinei. Efectul de calmare era obţinut nu prin relaxare, ci prin
creşterea nivelului de stress).
Imaginea antebraţului stâ ng al Joannei mi-a trecut scurt prin faţa ochilor. Dacă
mai înainte aş fi urmă rit poate discursul despre filmul de groază pe care tocmai îl
vă zuse pentru a explora împreună cu ea ce trezea în ea fiecare personaj al
filmului, acum eram neră bdă toare să aflu dacă tă ieturile de pe braţul ei fuseseră
o reacţie la vreo stare extremă pe care nu putuse să o stă pâ nească . Ceea ce
înţeleseseră m pâ nă acum despre violenţa tată lui ei jucase mai degrabă un rol
secundar, ş i nu un rol principal în viaţa Joannei. Mă întrebam dacă acest lucru
avea să se schimbe curâ nd, dacă violenţa la care asistase, care îi fusese transmisă
ş i că reia îi supravieţuise urma să se dovedească a fi de o însemnă tate mai mare
decâ t cea pe care i-o dă duseră m amâ ndouă pâ nă atunci. Intrase oare violenţa în
relaţia cu tată l ei câ nd era foarte mică , astfel încâ t capacitatea ei de a-ş i regla
excitaţia fiziologică fusese tulburată ? Interpretasem oare greş it energia ş i
eficienţa ei la birou? Mascau ele un fel de adicţie la hiperexcitaţie, similară cu cea
a veteranilor din Vietnam, de care avea nevoie pentru a declanş a acţiunea
liniş titoare a opioidelor endogene? Îi ofereau oare întâ lnirile violente cu iubiţii ei
această uş urare, nu doar pentru că îi putea presa să facă lucruri pe care ei le
considerau a fi lipsite de caracter, ci pentru că stimularea pe care o obţinea prin
violenţă îi stimula producţia de analgezic calmant?
Dacă aveam dreptate, atunci aducerea acestei pă rţi clivate a sinelui ei în terapie
demonstra un anumit nivel de inteligenţă emoţională . Gă sea o cale pentru a-mi
spune despre ea. Într-adevă r, fă cea mai mult, îmi transmitea la un nivel aproape
visceral ceva despre modul cum gestiona surpriza ş i panica. Că ci în mine însă mi,
deş i o parte din mine se simţise atacată de cuţitul din cameră , o altă parte
ră mă sese profund calmă , într-un fel de miş care împietrită în care fiecare nuanţă
pă rea să îmi atingă simţurile. Am simţit că fusesem supusă într-un fel la
experienţa Joannei. Reuş ise să mi-o comunice.
— Joanna, am început, este posibil ca filmul, interesul tă u pentru macabru ş i
detaliile operaţiei ş i tratamentului pe care trebuie să le facă prietena ta să aibă
vreo legă tură tulbură toare totuş i stimulativă între ele?
Înainte să pot explicita ceea ce încercam să spun, Joanna m-a oprit. S-a aplecat în
faţă, ș i-a întins mâ inile în sus în faţa ei, ş i-a desfă cut degetele ca un evantai ş i a
scos un geamă t. Ară ta ca o fetiţă care împinge cu mâ inile un perete de sticlă ,
neputincioasă .
Uimită ş i întru câ tva îngrijorată de faptul c-aş fi putut să o împing mai adâ nc în
starea necunoscută în care se afla, am întrebat-o pe Joanna la cine se uita atâ t de
concentrată . „La pă rinţii mei, desigur,“ a zis ea, ca ş i cum ar fi fost cel mai firesc
lucru din lume pe care l-ar fi putut spune ş i ca ş i cum ar fi fost ceva ce eu deja
ş tiam. „Pă rinţii mei. Veneau în vizită , dar nu-i lă sau să intre. Mi-era groază de
asta. Mi-era groază să -i vă d aş a.“
Există momente în aproape orice terapie câ nd cunoscutul deodată se evaporă , iar
psihoterapeutul se simte ca ş i cum pică de pe scaun. Se întreabă dacă nu cumva i-
a scă pat vreun detaliu crucial – vâ rsta vreunui frate, numele celui mai bun
prieten, semnificaţia vreunui incident special. Acesta era unul dintre acele
momente ş i mă zvâ rcoleam pe dină untrul meu. Crezusem că fusesem foarte
atentă la istoria Joannei, dar acum se dovedea că scă pasem ceva extrem de
important, crucial. Oare? Nu eram chiar sigură . Am rememorat succesiunea de
stă ri prin care trecuseră m împreună , sperâ nd să capete vreun sens. M-am gâ ndit
la cine era ea câ nd venise prima dată la terapie: vivace, entuziastă , implicată . O
tâ nă ră femeie frumoasă , isteaţă, capabilă , stră duindu-se să îşi conş tientizeze
resurele, să -ş i înţeleagă nesiguranţa ş i să gă sească o cale mai să nă toasă de a tră i
cu sine însă ş i. Apoi venise ameninţarea ş i mi-am amintit câ t de neaş teptată
fusese, ce schimbare marcantă adusese în relaţia noastră , cum schimbul facial
fusese înlocuit de groază . Mi-am reamintit de izolare, de confuzia din cameră , de
sentimentul meu că nu reuş eam să ajung la Joanna în niciun mod care să aibă
sens. Iar apoi, de modul surprinză tor în care fusese întreruptă ameninţarea, cum
cerâ ndu-mi să joc x ş i zero cu ea, Joanna îmi ară tase braţul ei ră nit, îmi dă duse
mie cuţitul ş i că pă tase înfă ţiş area unei fetiţe înspă imâ ntate. Nimic nu se lega ca
să se clarifice în vreun fel.
Această referire la pă rinţii ei veniţi în vizită , care nu erau lă saţi să intre, nu pă rea
să se potrivească niciunde. Îmi era la fel de nefamiliară precum Joanna pe care o
aveam acum în faţa mea.
— Câ nd, Joanna? am zis câ t de blâ nd ş i de neutru am putut. Eram interesată
acum să deschid un dialog, să vorbim. Dacă ar fi simţit că nu ş tiam despre ce să
vorbesc, aş fi putut pierde această ş ansă .
— Câ nd am fost în spital, în spitalul de boli contagioase, câ nd eu ş i Daniella eram
mici. M-a privit ş i a revenit la postura ei de adult. Apoi a început să plâ ngă .
Spitalul de boli contagioase, desigur. Îmi spusese că avusese scarlatină câ nd era
mică , dar acest lucru nu că pă tase niciodată vreo semnificaţie între noi. Am fost
tentată să am chiar tră irea de evrica, tipică acelor caricaturi despre psihanaliza
de altă dată , în care identificarea traumei fă cea să pice ca o fisă , atâ t de frumos, la
locul lui, ceea ce era de neînţeles. Era excitant. Mi-a apă rut în minte imaginea
Joannei într-unul dintre acele spitale tentaculare precum casele de la ţară ,
construite în epoca victoriană . Unită ţile de izolare, care fie se aflau într-un spital
general, fie erau în spitale separate, se dezvoltaseră după ce apă ruseră Legile
Să racilor din 1834 ş i fuseseră constant folosite pâ nă la jumă tatea anilor 1950,
câ nd antibioticele ş i vaccinurile puseseră capă t nevoii de carantină . Văzând-o pe
Joanna la ş ase ani închisă acolo să ptă mâ ni la râ nd m-a fă cut să mă simt foarte
tristă pentru ea.
(Înainte de ră spâ ndirea pe scară largă a ideilor lui John Bowlby despre
ataşamentul timpuriu ş i înainte de a fi cunoscute efectele negative ale separă rii
copiilor mici de pă rinţii lor la apariţia unor boli în familie, un copil diagnosticat cu
scarlatină sau cu difterie putea fi consultat acum de un medic, iar peste o oră sau
două era luat de niş te stră ini într-o ambulanţă şi dus într-un loc îndepă rtat, de un
alb imaculat, unde pă rinţii nu puteau să -l viziteze. Acolo ră mâ nea mai multe
să ptă mâ ni, sub pază , ală turi de alţi copii care erau tot nişte stră ini. Adulţii care îi
îngrijeau, asistentele medicale ş i doctorii erau cel mai adesea minunat de dră guţi,
dar ş i ei erau tot niş te stră ini. Copilul era smuls de acasă , lă sat într-un loc
necunoscut, conş tient că ceva nu era în regulă , dar fă ră nimic care să -i uş ureze
intrarea în acest mediu nou.
O astfel de separare era traumatică din mai multe puncte de vedere. Separarea de
familie la vâ rsta de patru, cinci, ş ase, ş apte ani sau chiar mai mare nu este uş oară
(Cui îi place o separare neanticipată , pâ nă la urmă ?). A fi separat câ nd eşti bolnav
poate produce o anxietate teribilă . Explicaţia că separarea este în interesul tă u
este greu acceptabilă . A fi lă sat singur într-un spaţiu necunoscut, doar cu pijamaua
şi ursuleţul ca unice obiecte familiare, în timp ce niş te stră ini te mâ nă , te hră nesc ş i
fac mare zarvă în jurul tă u, creează o realitate care poate fi foarte
înspă imâ ntă toare ş i bulversantă . Toţi îti̧ spun câ t e de bine că eş ti salvat dar,
asemenea copiilor evacuaţi din oraş e în timpul celui de-al Doilea Ră zboi Mondial
sau copiilor evrei germani urcaţi în Kindertransport, sunt prea puţine încercă rile
de a înţelege ş i a vorbi despre pierdere, despre traumă , despre teroarea care poate
fi provocată de mutare.
Experienţa separă rii timpurii de pă rinţi prin trimiterea copilului la internat este
întreţesută în cultura clasei britanice superioare ş i mijlocii-superioare. Această
instituţie care gă zduieşte bă ieţi, de la o vâ rstă foarte fragedă a creat un tipar
emoţional particular în care durerea separă rii devine ceva ce copilul învaţă să
stă pâ nească , mai degrabă decâ t să jelească . Bă ieţii luaţi de acasă încă de la vâ rsta
de şapte ani erau ş i sunt încurajaţi să strâ ngă din dinţi şi să suporte ş i să -ş i con-
vertească pierderea în ataşament faţă de ceilalţi bă ieţi într-un spectacol de
să nă tate ş i vigoare.
Această cutumă s-a infiltrat şi în spitalele cu unită ţi de izolare. Exista o cerere
implicită ca toţi copiii să afiş eze chipuri fericite şi să alunge durerea undeva
departe, în loc să o uşureze prin conştientizare. Se punea accentul pe „zâ mbitul
că tre surorile medicale“ sau pe „înveselire“, de parcă doctorii, asistentele ş i
îngrijitorii nu suportau să vadă durerea copiilor. Se vorbea despre acasă , desigur,
ca despre un loc minunat unde toţi doreau să meargă , dar agonia dorului de patul
propriu, de mama ş i de tata, de prieteni, că tȩ l, fraţi, surori, Buni, Tanti, mâ ncarea
preferată nu era prea des auzită . Ca parte a unei întipă riri culturale care simţea că
cel mai bine era ca lucrurile dureroase să ră mâ nă nespuse, tristeţea copiilor era
pomenită doar indirect, iar trauma separă rii neanticipate ş i îndelungate era
rezolvată prin refuzul de a vorbi despre ea.
Câ nd copiii se întorceau acasă , durerea sufletească suferită ş i de copii ş i de pă rinţi
în egală mă sură – aceştia din urmă simţindu-se incapabili să -ş i îngrijească copiii
acasă sau să împiedice plecarea lor – conspira la pă strarea tă cerii: „Mai bine să nu
mai vorbim despre asta, dragule. N-ar face decâ t să -l supere.“ Sejurul la spitalul de
boli contagioase era adesea tratat ca ş i cum nu s-ar fi întâ mplat niciodată cu
adevă rat. Chiar ş i ursuleţului pe care copilul îl luase cu el în spital ş i care
reprezenta o oarecare continuitate între înainte ş i după ruptură i se fă ceau
fumigaţii ş i adesea se dezmembra în bucă ţi astfel că nu-l mai putea însoţi acasă pe
copil. Experienţa spitalului era astfel închisă . Pă rinţii nu o pomeneau pentru că îi
supă ra prea tare pe ei, iar copiii erau îndemnaţi să se gâ ndească la faptul că totul
era bine acum că lucrurile reveniseră la normal).
Foarte adesea nu reveneau. Ş i nu reveniseră nici pentru Joanna. Experienţa
emoţională ş i traumatică a secţiei de izolare ş i starea mentală în care se aflase
Joanna câ t timp stă tuse acolo se ascunseseră de fapt în subteran. Nu existase nici
o posibilitate pentru ea să vorbească despre acea experienţă sau să se gâ ndească
la ea, nici chiar cu surorile ei, şi era adusă la viaţă indirect, doar prin fascinaţia
pentru domeniul medical ş i interesul pentru filmele violente ş i uneori macabre,
în special pentru filmele de groază cu subiect medical.
Am simţit imediat o speranţă câ nd Joanna a menţionat spitalul de boli
contagioase. Aveam un început de explicaţie pentru tulburarea ş i teroarea
emoţională a ultimelor noastre ş edinţe. Atmosfera de ameninţare care impregna
timpul petrecut împreună , sentimentul de groază de parcă ceva cumplit urma să
se întâ mple, frica pe care cred că o simţeam amâ ndouă , experienţa mea de a fi
atâ t de în afara ei ş i incapabilă să ajung la ea în vreun fel, toate începeau acum să
capete un sens. În ce priveş te reflecţiile asupra spitaliză rii Nullei deveneau mai
clare panica ei legată de cum avea să se simtă Nulla în interiorul tomografului ş i
interesul ei de a cunoaş te toate aspectele medicale.
I-am cerut să -mi spună mai multe despre palmele sprijinite de geam, despre
viaţa de zi cu zi din spital, vizitele pă rinţilor, frecvenţa contactului cu ei ş i despre
reîntoarcerea ei acasă , într-un mod care să scoată în evidenţă importanţa acestor
evenimente. Nu voiam ca această experienţă să fie din nou alungată de ea
prematur. Puteam vorbi, simţi ş i ne puteam gâ ndi la ea împreună – pentru a
aborda izolarea ş i teama pe care le simţise atunci ş i pe care le purtase cu ea pâ nă
acum.
Cu toate că vorbeam despre evenimente extrem de dureroase, camera era plină
acum de sentimente pe care le puteam înţelege ş i gestiona amâ ndouă . În
urmă toarele cinci ş edinţe a ieş it la iveală întreaga poveste.
Joanna avea o imagine deosebit de vie a mamei ei plâ ngâ nd în timp ce ea ş i
Daniella urcau în ambulanţa albă gigantică ş i a ş oferului ambulanţei care îi
spunea: „N-o face pe mami să se îngrijoreze. O să te distrezi cu alţi copii, câ t timp
doctorul te va face bine“.
Repovestind această frază , o mâ nie feroce a ţâş nit din ochii ei. Câ nd uş ile
ambulanţei s-au închis, Joanna a fost copleş ită de teroare ş i de senzaţia că totul
se dezintegra. Daniella începuse să plâ ngă ş i, ca să o poată liniş ti, s-a stă pâ nit pe
ea însă ş i. Joanna ş tia că era ceva de care trebuia să se îngrijoreze. Nu era totul în
regulă ş i nu avea să fie, dar ş tia că ea trebuia să fie curajoasă .
Supravieţuirea pe parcursul că lă toriei ş i a primei să ptă mâ ni în spital a fost grea.
Totul era atâ t de neobiş nuit ş i se refugia în acea stare dintre somn ş i veghe unde
stau învă lmă ş ite gâ ndurile care nu pot fi urmă rite ale unui creier amorţit. Există
o anumită siguranţă în acea formă de conş tiinţă. Timpul trece mă surat de
termometru, de tă vile cu mâ ncare fă ră gust, de programul radio pe care aş tepţi
să -l asculţi (doar ca să aluneci în somn după cinci minute), de îndemnurile
asistentelor ş i de ridicarea ş i lă sarea jaluzelelor.
La sfâ rş itul primei să ptă mâ ni Joanna s-a trezit din reveria ei apatică ş i a început
să privească lung prin geamurile ferestrelor. Era ziua de vizite, iar ea îşi imagina
cum familia exuberantă venea să le viziteze cu braţele pline de paste ş i pră jituri.
Tensiunea îi slă bise în aş teptare. Simţea cum începea să se relaxeze mai mult în
loc să se retragă . Dar pâ nă la jumă tatea după -amiezii, nu veniseră . Starea de
aş teptare a explodat. A trecut de la depresie la spaima de a-ş i pierde minţile. Cu
frenezie nă scocea scenarii pentru a le explica absenţa. Un alt copil era bolnav, nu
erau autobuze de acasă la spital, mă tuş ica avusese iară ş i o criză . Joanna fusese
sigură că ai lor aveau să vină ş i nu putea gă si un loc pentru această certitudine a
ei în faptul absenţei lor.
Încă o să ptă mâ nă a trecut. De-acum îşi fă cea de lucru prin salon, îşi fă cuse o
prietenă bună , juca la nesfâ rş it x ş i zero ş i jack, în timp ce îşi imagina că era
Frumoasa Adormită care aş tepta să fie salvată . Între timp, Daniella nu era deloc
bine. Era letargică ş i retrasă , iar Joanna încerca să o consoleze ş i să fie câ t de
efervescentă putea ea. Cu siguranţă, pă rinţii lor aveau să vină să ptă mâ na
urmă toare.
După ce o ridica pe Daniella la geamul care separa salonul lor de spaţiul public,
cele două fete îşi sprijineau coatele pe genunchi ş i aş teptau. „Înveseliţi-vă ,
îngeraş ilor,“ le zicea femeia de serviciu strecurâ ndu-le câ teva fursecuri. „Vor
veni, o să vedeţi. Nu vă faceţi griji.“ În inima ei, Joanna ş tia că pă rinţii ei aveau să
vină , nu avea nicio îndoială . Mami le aş teptase întotdeauna pe fete la ş coală ş i le
ducea ş i le lua de la lecţiile de balet. Nu trebuiseră niciodată să aş tepte, cu atâ t
mai puţin să fie uitate.
Fetiţele se priveau pentru a se asigura una pe alta. Joanna vedea frica ş i
disperarea Daniellei. Îşi îndepă rta propria îngrijorare încurajâ nd-o, inventâ nd
joculeţe pe care să le joace câ t timp aş teptau, gâ ndindu-se la cine avea să vină ş i
cu ce aveau să fie îmbră caţi. După două ore, câ nd niciun membru al familiei lor
nu venise, ş i-a condus surioara cuprinsă de hohote de plâ ns în salon, a ajutat-o să
se culce în patul ei ş i s-a bă gat apoi ş i ea în patul ei, neconsolată .
În al treilea weekend, a sosit tată l lor. Joanna ş i Daniella au alergat să -l salute fă ră
să bage de seamă că erau separate de un perete de sticlă . Venise cu baloane ş i cu
bomboane italieneş ti ş i puloveraş e frumos croş etate, o imagine chinuitoare de
bucurie ş i iubire de cealaltă parte a acelei bariere. Joanna a plâ ns, ş i-a plâ ns. Voia
atâ t de tare să fie mare ş i să aibă putere să se ocupe de toate, dar nu putea. Tată l
ei se prefă cea că e vesel. Se strâ mba la ele ş i se prostea. De pe partea cealaltă a
geamului le trimitea bezele ş i îmbră ţiş ări ş i-ş i prindea inima în pumni ca la
operă . Dar scoţând o batistă foarte mare ş i frumos că lcată din buzunarul de la
piept, glumele lui s-au transformat în durere ş i i-au dat lacrimile. Vă zâ ndu-l pe
tată l ei îndurerat, Joanna a apucat-o de mâ nă pe sora ei, a fugit înapoi în salon ş i
s-a aruncat în pat.
Trei să ptă mâ ni mai tâ rziu fetele s-au întors acasă . Pâ nă atunci mai fuseseră alte
două vizite separate de geam, de data aceasta ale ambilor pă rinţi. Aceste vizite le
ajutau pe fete să reziste, dar în acelaş i timp scoteau în evidenţă disperarea
situaţiei lor. Din spatele barierei de sticlă , Joanna nu putea ajunge la ei, nici ei la
ea. Cu stoicism, zâ mbea ş i se maimuţărea ş i ea la pă rinţii ei. Câ nd plecau, fugea în
patul ei ş i plâ ngea.
Reîntoarcerea acasă a început să explice anumite lucruri. În prima să ptă mâ nă în
care ele fuseseră în spital, bunica murise. În cea de-a doua să ptă mâ nă , ceilalţi
copii fuseseră bolnavi. Mama Joannei, aflată în ş oc după toate pierderile, fusese
sedată de că tre doctor. Nu mai ră mă sese nimeni în afară de tată l lor care să se
îngrijească de cei trei copii, nimeni care să le poată vizita pe Joanna ş i Daniella.
Dar, deş i faptele explicau absenţa pă rinţilor lor, ceva se schimbase dramatic
pentru Joanna. Lucrurile pur ş i simplu nu erau în regulă acasă . Mama ei acum se
îmbră ca numai în negru ş i luase înfă ţiş area mamei ei sicilience. Bombă nea ş i se
tâ ra prin casă cu suspine adâ nci ş i blesteme la adresa lui dottore Inglese. Era jale
în casă , dar era mai mult de atâ t. Mai întâ i, cea mai apropiată descriere pe care a
putut-o face Joanna acestei stă ri a fost să spună că era ca ş i cum o lamă de
feră stră u tă iase familia în bucă ţi ş i, câ nd s-au apucat să pună piesele tă iate din
nou la un loc, câ teva piese lipseau. Mă interesa utilizarea imaginilor legate de
lamă .
Am notat această imagine, la fel ca ş i referirea Joannei la jocul repetitiv de x ş i
zero din spital. Erau prea evidente pentru a le aduce eu în discuţie ş i dacă Joanna
nu fă cuse legă turile nu doream o forcludere facilă a ceea ce ieş ise la iveală . Eram
mai neră bdă toare să înţeleg ce se schimbase, ce impregna acum că minul ş i
relaţiile din familie, pentru a scoate la lumină , dacă era posibil, suferinţele
parentale care creaseră în Joanna sentimentul că lucrurile nu mergeau bine.
Am petrecut împreună destule ş edinţe în care viaţa de familie de dinainte de
episodul de scarlatină a fost idealizată . Joanna se întreba dacă tată l ei fusese
violent ş i înainte de acel moment. Voia cu disperare ca ş ederea la spital să fie o
demarcaţie a experienţei ei. Vedea lumină înainte de spital ş i anxietate după
aceea.
Nimic surprinză tor aici. Psihicul nostru adeseori se constelează în jurul unei
traume percepute, un eveniment pe care îl pă stră m în minte ca fiind acel
eveniment semnificativ al copilă riei noastre care a schimbat totul. Ş i în timp ce
astfel de idei nu sunt în general agreate de analiş tii contemporani, pentru care
contextul în care este resimţită ş i gestionată suferinţa sau în mod repetat greş it
gestionată , este mai gră itor decâ t nevoia individului de a avea un punct fix, un
moment în care înainte era bine, iar acum este ră u, această nevoie avea o
rezonanţă psihologică pentru Joanna.
(Desigur, adeseori asemenea puncte sau amintiri fixe există tocmai pentru a
ascunde ceea ce era prea dureros de simţit înainte. La fel ca amintirile-ecran ale lui
Freud, care protejau individul de o amintire ş i mai teribilă , idealizarea trecutului, a
unei perioade din copilă rie în care totul era perfect, îi dă siguranţă individului.
Există speranţă pentru că a existat o perioadă de timp înaintea alungă rii lui Adam
şi a Evei din Rai. Munca întreprinsă de psihoterapeut cere multă grijă aici. Că ci el
trebuie să creeze spaţiul în care să se poată vorbi despre atmosfera de după
Că dere, iar apoi să gă sească modalită ţi pentru a-l invita pe pacient să reflecteze la
viaţa de dinainte, astfel încâ t pacientul să poată cerceta împreună cu terapeutul
dacă diferenţa este chiar atâ t de dramatică . Accentul pus pe „după a fost ră u“ şi pe
„înainte a fost bine“ este, de asemenea, un mod în care lucrul cu care pacientul nu
s-a putut confrunta în timpul de dinainte este mutat în timpul de după , unde pare
mai uşor de gestionat. Experienţa rea este reorganizată . Dar dacă ea nu este
corectă , atunci nu facem decâ t să întă rim un fel de ficţiune a pacientului, ficţiune
care îl împiedică să se conecteze emoţional la sensibilită ţile afective ale situaţiei
familiale ş i care îl menţine într-o experienţă clivată în loc să -l ajute să aducă mai
multă complexitate ş i substanţă atâ t perioadei de dinainte, câ t ş i celei de după ).
În cazul Joannei era un oarecare adevă r în percepţia pe care o avea despre un
înainte ş i un după . Comportamentul violent al tată lui ei începuse după internarea
în spital; mama lor se metamorfozase după reîntoarcerea Joannei ş i Daniellei de
la spital. Ceea ce fusese pus sub semnul întrebă rii pentru pă rinţii ei era
sentimentul că -ş i pot creş te bine copiii ş i, de asemenea, să -i protejeze. Erau
profund zguduiţi, iar nesiguranţa lor fusese exacerbată de moartea bunicii
Joannei, care că pă tase acum proporţii epice.
Joanna, care învă ţase să aibă grijă de Daniella în spital, acum a învă ţat să aibă
grijă de mama ei. Ceea ce însemna acest lucru era să -ş i ascundă sentimentele, să
fie mica domniș oară Cuminţenie, micuţa domniș oară Deş teptă ciune, micuţa
domniș oară Hă rnicie ş i micuţa domniș oară Veselie. Învă ţa bine la ş coală , nu intra
niciodată în necazuri care să fi putut ajunge la urechile mamei sau tată lui ei ş i era
câ t de cuminte ş i de nă dejde putea fi ea.
Dar avea o viaţă secretă .
După ce termina orele se ducea în atelierul de arte ş i începea să se joace cu
lamele folosite la linogravură . Simţea o mare satisfacţie în acţiunea de a să pa un
ş anţ îngust în linoleum ş i obiş nuia să adune resturi de linoleum ş i să facă tă ieturi
lungi în ele. Fă cea linii paralele, iar apoi un set perpendicular de linii paralele,
care le intersectau pe primele. Înainte să poată să joace x ş i zero pe linoleum se
trezea scotocind după vreun instrument mai ascuţit, un briceag, pe care îl folosea
apoi pentru a se tă ia pe burtă , pe picior sau pe braţ. Intra în ceea ce ea descria ca
pe o stare de concentrare, pe mă sură ce lucra pentru a-ş i desena jocul de x ş i
zero.
În adolescenţă, Joanna se tă ia în acest fel cam de două ori pe să ptă mâ nă . Nu era
prea sigură de ce, era doar o parte a obiceiurilor ei, o activitate intimă asupra
că reia nu reflecta prea mult. După terminarea ş colii, acest obicei se mai ră rise,
dar câ nd s-a mutat de acasă la două zeci ş i doi de ani, prima dintre fete
care fă cuse acest lucru fă ră să se fi mă ritat mai întâ i, el a revenit în viaţa ei. În
ultimii treisprezece ani fusese o activitate intermitentă ş i disociată . Din câ nd în
câ nd, câ nd fă cea baie la sfâ rş itul zilei, intra într-un spaţiu mental destul de ciudat
pentru lumea unei Joanna care funcţiona cu o competenţă atâ t de naturală la
muncă . Dacă nu suna telefonul sau soneria de la intrare, care să o scoată brusc
din ceea ce mai tâ rziu avea să considere a fi transele ei, descoperea uneori mai
tâ rziu seara că îşi să pase adâ nc gravâ nd cele patru linii necesare pentru x ş i zero
în pielea de pe burtă .
Această viaţă secretă a Joannei era aproape secretă pentru sinele ei conş tient.
Ceea ce începuse ca o activitate liniş titoare – încercarea de a pune o ordine în
cele nouă pă trate – devenise compulsie. Nu doar că Joanna simţea că nu avea de
ales sau nu ţinea de ea dacă să taie sau să nu taie, dar nu era nici conş tientă câ nd
fă cea acest lucru. Această activitate pă rea să „pună pur ş i simplu stă pâ nire pe ea“
ş i pâ nă câ nd adusese cuţitul la terapie ş i-mi ară tase braţul nu fusese prea
conş tientă de ceea ce fă cea decâ t după ce se întâ mpla. Acum, că aflaseră m
amâ ndouă , nu-i era greu să invoce această activitate în mintea ei ş i să o descrie
în ş edinţe, cadru cu cadru, aş a cum se petrecea. Lucram pentru a reuş i să ajun-
gem la ceea ce era încapsulat în ea, în gâ ndurile ş i acţiunile ei ş i la felul în care se
legau ele unele cu altele. Parcurgeam acţiunile în imaginaţia ei astfel încâ t să
poată încetini ş i să se oprească pentru a-ş i da seama de sentimentele care
însoţeau ceea ce devenise acum o activitate ritualizată . Dacă puteam gă si un mod
de a explora gâ ndurile care îi ghidau sentimentele, iar apoi sentimentele care îi
ghidau gâ ndurile ş i acţiunile, ar fi putut gă si o cale alternativă de a procesa ceea
ce, pâ nă la acest punct, fusese gestionat prin x ş i zero.
Încetinirea în acest fel a activită ţii sale mentale a fă cut ca Joanna să intre direct în
contact cu o imensă teroare. Îi era teamă că va fi copleş ită de fricile care o
stră bă teau. Fă ră accesul la un instrument care să o ajute să devieze aceste frici
prin ră nirea propriului corp, îi venea să lovească ş i să urle. Puteam vedea că se
afla într-o suferinţă fizică puternică , asediată de senzaţii de care nu ş tia cum să
scape. Cu mâ ncă rimi ş i iritaţii, îi venea să se scarpine pentru a scă pa de usturime,
pentru a îndepă rta alergenul fizic ş i psihic care punea stă pâ nire pe ea. Privind-o,
era de parcă ea fusese ş tearsă de pe faţa pă mâ ntului pentru a deveni doar un
corp dezgustă tor.
Era uş or de observat câ t îi era de greu să suporte această agonie; cum, luâ nd
cuţitul ş i tă indu-se, mintea ei încerca să pă că lească teroarea. Pă râ nd că îşi
creează propria durere prin tă iere, ea fantasma că o controla. Pentru că ş i-o
provoca singură , temporar îşi reducea sentimentul de vulnerabilitate.
Câ nd am reuş it să vorbim împreună despre toate aceste lucruri, ele au devenit
mai puţin înspă imâ ntă toare. Pentru că era cu cineva care nu avea niciun interes
ca ea să facă pe voioasa pentru alţii, care îi putea sta ală turi în timp ce ea încerca
să rostească acele cuvinte care s-ar fi putut apropia de o oarecare descriere a
experienţei ei, am putut să vă d cum suferinţa îi slă bea gradual. Nu era un drum
uş or de parcurs. Nu era sigură că putea avea încredere că vreuna dintre noi era
în stare să gestioneze ceea ce simţea ea ş i multe întrebă ri, neliniş ti ş i testă ri i-au
însoţit încercă rile de a ră mâ ne în contact cu tră irile dinlă untrul ei.
Va urma….
Citește și: Pași în întuneric (part.1)
Prizonieră într-un iad creat de propria sa minte (Pași în întuneric part3)
După mai multe să ptă mâ ni teroarea ei a început să se reducă , începâ nd să se
întoarcă spre ea fă ră să o copleş ească . Exista o parte din Joanna care acum nu era
nici atâ t de cufundată în durerea ei, încâ t aceasta să o ia în stă pâ nire ş i să o
îndepă rteze de sine, nici atâ t de distantă încâ t ea să o disocieze. În schimb, se
deschisese un spaţiu în care ea se putea observa pe sine în timp ce se afla în
mijlocul lui. Acest lucru îi permitea să acccepte că era înfricoş ată , că putea să
plâ ngă mult ş i că îi venea fie să se repeadă fizic la mine, fie să se calmeze singură
fă câ ndu-ş i tă ieturi. A început să aibă o idee vagă că , dacă simţea ceva, iar apoi
îşi observa parţial sentimentele ş i impulsurile, ar fi putut reuş I să le
supravieţuiască ş i să le proceseze. Dacă putea să încetinească ceea ce i se
întâ mpla ş i să tolereze ceea ce simţea, ş i procesele ei de gâ ndire ar fi putut fi
prelungite astfel încâ t să se poată simţi mai puţin luată în stă pâ nire sau mâ nată
de impulsuri.
Erau multe de discutat despre tă ieturi ş i despre paradoxurile pe care le
încapsulau ele. Ca orice simptom care este adâ nc înră dă cinat, ele devin o
modalitate de a fi cu sine însuş i, iar impulsul original adună curâ nd în el tot soiul
de alte semnificaţii, devenind un vector prin care este procesată o mare parte din
ceea ce atinge o persoană . Dacă , aş a cum era cazul Joannei, trauma spitalului de
boli contagioase ş i transformarea vieţii familiei după întoarcerea ei ş i a Daniellei
acasă a fost prea grea pentru a putea fi suportată , chiar pentru a fi refulată ,
atunci simptomul ei – tă ierea a nouă pă trate în propriul corp – funcţiona ca o
modalitate de a gestiona ceea ce era de negestionat.
(Ne-am fi putut speria de acele tă ieturi – că ci, într-adevă r, era greu să nu ne
speriem – ş i să ne fi oprit acolo sau puteam urma sfatul lui Freud ş i să vedem ce
semnificaţii bogate ş i multiple însoţesc astfel de acte. Psihoterapia permite
urmarea celei de-a doua variante, dezvă luirea dramei minţii ş i a vieţii individuale,
a drumurilor pe care ea le urmează ş i a soluţiilor pe care le caută , a că ilor profund
personale ale vieţii psihice individuale, prin interceptarea unui simptom şi
întinderea unei pâ nze mai mari pe care să fie desenate ş i examinate temele
impregnate în simptom).
Pentru Joanna, tă ierea era o fereastră că tre procesele ei mentale. Spunea
povestea emoţionantă a internă rii ei în spital. Cadranul de x ş i zero ară ta felul în
care îşi distră sese singură atenţia câ t timp stă tuse în spital. Cele nouă pă trate
desenau nouă cadre de ferestre largi prin care ea îşi aţintise privirile de atâ tea
ori ş i care le separaseră cu atâ ta cruzime pe ea ş i pe sora ei de contactul cu cei
aflaţi de cealaltă parte. Utilizarea de că tre Joanna a unei unelte care tă ia aceste
forme în trupul ei indica latura fizică a experienţei ei medicale de bolnav de
scarlatină , în care spatule de metal rece îi erau apă sate pe limbă ca parte a
rutinei medicale. La un alt nivel, crearea repetitivă a unui tipar în care trebuiau
să se potrivească x ş i zero dezvă luia încercă rile Joannei de a da formă unui ceva
tră it ca dezintegrare ş i de a se aş eza pe sine (zerourile) ş i pe sora ei (x-urile)
într-o structură ordonată . X-urile ei ară tau de fapt mai mult ca niş te Y-uri
ră sturnate decâ t ca X, dâ nd impresia de siluete care stă teau înclinate.
Centrală pentru experienţa Joannei de a se tă ia era scurgerea sâ ngelui. Câ nd am
putut să vorbim despre aceste lucruri, Joanna iniţial a legat sâ ngele de scenele
medicale – doctori, seringi, vaccină ri ş i injecţii. Acesta era un set de semnificaţii
dar mai evidentă încă era că utarea unei eliberă ri fizice de sentimentele care îi
sfâ ş iau trupul ş i care cereau imperios descă rcarea printr-un fel de procedură de
„lă sare de sâ nge“. Groaza pe care o tră ise era „pe sub pielea ş i prin venele ei“ ş i o
îmboldea să caute o purgaţie fizică .
Joanna, la fel ca alte femei care se taie, era prinsă într-un paradox curios. Avea o
viaţă psihică intensă . Dar această viaţă psihică , cu emoţiile ş i sentimentele ei
vraiş te, care nu se prea potriveau, putea fi acoperită ş i ascunsă . Aş a, Joanna
resimţea o iritabilitate ş i o frustrare extreme, pe care nu le putea stă pâ ni.
Nu ş tia ce să facă cu ea însă ş i. De parcă ar fi fost prizonieră într-un iad creat de
propria sa minte, care era în acelaş i timp stră veziu, dar ş i fizic. Soluţia ei era să se
taie. Sâ ngele pe care-l fă cea să curgă o forţa să îşi vadă durerea. În acelaş i timp,
sâ ngele îi demonstra că era fă cută din carne ş i sâ nge adevă rate ş i că nu era doar
o minte.
Câ nd Joanna a venit la ş edinţă cu cuţitul – întruchipâ nd starea emoţională în care
era legată de experienţa ei de la spital ş i ruptă de experienţa ei conş tientă –, acea
stare mentală ş i starea ca de transă în care intra în timp ce-ş i scrijelea cadranele,
o scoteam în afara sa ori dincolo de sine. Deş i acest mecanism de protecţie a
psihicului o ajuta să se îndepă rteze de sine, el avea un neajuns. O golea temporar
de corporalitatea sa.
Psihicul caută un echilibru între elementele sale mentale (psihice) ş i elementele
sale fizice (somatice). Impulsul Joannei de a-ş i „lă sa sâ nge“ putea fi înţeles ca o
încercare de a reechilibra ceea ce devenise pentru ea o tortură mentală , mai
exact una care fusese clivată ş i disociată . Era ca ş i cum ea ar fi avut nevoie să
simtă ceva fizic ş i să vadă ceva fizic tangibil pentru a se asigura că exista cu
adevă rat fizic. Vederea sâ ngelui îi oferea dovada că era un sine trupesc, nu doar
un sine exclusiv mental. Prin tă ierile ei, deci, Joanna îşi confirma sentimentul că
era reală , că durerea ei era o durere atâ t corporală , câ t ş i mentală ş i nu era
imaginată , nu era ceva ce „inventase“ ea sau care putea fi conţinută sau explicată
în întregime cu mintea.
Atâ ta timp câ t scrijelirea propriului corp devenise mijlocul prin care Joanna îşi
asimila experienţele intense, tă ierea invoca ş i în acelaş i timp era încercarea ei de
a-ş i stă pâ ni sentimentele legate de violenţa tată lui. Deş i amintirile din copilă rie
ale Joannei despre tată l ei, care îi lovea mama, ră mă seseră conş tiente ş i nu
trebuiseră să fie refulate sau disociate, unele aspecte ale sentimentelor ei ş i frica
pe care această violenţă o trezea în ea fuseseră clivate ş i divizate între percepţia
tată lui de dinainte ş i a celui de după , pre- ş i post-scarlatină . Acum puteam vedea
că fusese mult mai înspă imâ ntată decâ t îşi putuse permite să ş tie. Dacă s-ar fi
lă sat atunci, câ nd era copil, în voia fricilor ei câ nd auzea suferinţa mamei ş i
violenţa tată lui, s-ar fi simţit periculos de aproape de locul mental în care se
aflase în spitalul de boli contagioase. Dar era mai mult de atâ t. Violenţa tată lui ei
apă ruse după episodul spitaliză rii. Acel eveniment îi schimbase ei viaţa. Ş i pentru
că nu putuse să vorbească despre perioada de dinainte sau din timpul acestuia, o
frică prezentă , precum cea provocată de violenţa tată lui, a devenit de neîndurat.
Astfel, câ nd auzea o ceartă se încorda instantaneu, se înghesuia în surorile ei ş i
aş tepta să treacă timpul. În ziua urmă toare se trezea că se tă ia, de parcă
sfâ ş iindu-se pe sine violenţa devenea a ei ş i astfel putea exercita un fel de control
asupra ei. Violenţa tată lui devenea mai suportabilă dacă o fă cea să fie a ei.
(Acesta este sensul în care un simptom devine un vector, absorbind noua
experienţă prin canale cunoscute, astfel că noul nu este atâ t de mult tră it, ci
individul se ajustează la el ş i îl gestionează prin transpunerea lui într-o formă
familiară . Există o luptă psihică de putere în momentul în care apare o experienţă
nouă în circumstanţe deja ameninţătoare. Va pune noul la încercare ceea ce este
cunoscut sau cunoscutul va transforma noul? Dacă noul poate fi redat într-o formă
familiară , el nu este o provocare. Nu e nevoie să fie privit în faţă, simţit sau gâ ndit.
Devine hrană psihică pentru un sistem care are moduri înră dă cinate de a concepe
realitatea exterioară . Realitatea internă , imaginile care pot fi create în mintea
cuiva despre cum sunt relaţiile, cum este lumea de afară , devin mult mai
convingă toare decâ t orice nouă realitate. Dacă lumea este o creaţie proprie, ea
poate fi sumbră , dar are o anumită siguranţă în ea. Ceea ce se spulberase în lumea
Joannei pe drumul că tre secţia de izolare era siguranţa ei. Câ nd s-a întors acasă ,
această siguranţă nu i-a putut fi returnată , pentru că ş i pă rinţii ei fuseseră
traumatizaţi de evenimentele acelor ş ase să ptă mâ ni).
Mai devreme în terapie, eu ş i Joanna ne întrebaseră m dacă violenţa faţă de
iubitul ei nu încorpora ceva – deş i nu prea ş tiam ce – din ceea ce i se pă rea ei că
ar trebui să se întâ mple între femei ş i bă rbaţi. Preluâ nd comportamentul tată lui
ei, presupusesem, ş i-l apropiase. Acum începeam să înţelegem mai bine violenţa
tată lui, dar ş i a ei proprii, câ nd îl lovea cu pumnii ş i picioarele pe Jeremy. În
tradiţia unui demers autobiografic, am început să rescriem violenţa Joannei nu
doar ca pe o istorie a reacţiei ei la sentimentele de abandon, ci ş i ca pe o istorie a
neputinţei ei. Că ci, impregnată în ceea ce preluase din violenţa tată lui ei, era
exprimarea colapsului lui, ruş inea lui faţă de propria incapacitate de a-ş i proteja
fetele ş i soţia de scarlatină ş i de moartea soacrei.
Leo, tată l Joannei, era un bă rbat orgolios. Era modest în exprimarea dorinţelor
lui lumeş ti, dar foarte hotă râ t câ nd era vorba despre familia lui. Se aş tepta de la
sine ca adevă rat cap al familiei să o pă streze stabilă ş i puternică . Deş i boala
fiicelor lui ş i mutarea lor la spital ar fi putut să nu-l lovească aidoma unui
blestem dacă ar fi ră mas în să tucul în care crescuse în Grecia, aici, în Londra,
extras din familia sa de origine, rupt de reperele sale culturale, de o comunitate
închegată ală turi de care să -ş i deplâ ngă soarta ş i disperat de vinovă ţia ş i
tristeţea de a nu le fi putut vizita pe Daniella ş i pe Joanna la spital, se simţea
neajutorat. Incapabil să o scoată pe soţia sa din depresie, el ş i-a pierdut fetele,
soţia, soacra ş i sentimentul posibilului. Acest sentiment de neajutorare, cu care
nu era obiş nuit, l-a copleş it. Câ nd a trebuit să se confrunte cu o situaţie că reia nu
i-a putut da de capă t ş i fă ră spaţiul psihic necesar pentru a-ş i procesa propriile
pierderi considerabile, încrederea în sine l-a pă ră sit ş i a fost înlocuită de o
neajutorare apă să toare. Ş i-a depă ş it această neajutorare printr-o furie a că rei
forţă pă rea să -l adune din nou într-un întreg potent, pe care apoi îl avâ nta asupra
soţiei sau a fetelor lui câ nd lucrurile deveneau prea dificile.
O neajutorare se cuibă rise ş i lâ ngă sentimentele de abandon ale Joannei după ce
îl înnebunise pe Jeremy pentru că nu crezuse în iubirea lui pentru ea ş i după ce el
se retră sese în sine. O moş tenire psihică de neajutorare se împletea cu violenţa
Joannei. Pe mă sură ce am reuş it să regâ ndim experienţele ei de după episodul
spitalului, ş i am ajuns să ş tim ce schimbă ri au avut loc în ea în timpul ş i după
spitalizare, Joanna s-a simţit în stare să intre în contact cu sentimentele ei de
neajutorare. Disocierea o ajutase în perioada teribilă a spitalului. În spital ş i după
aceea această parte disociată ajunsese să întruchipeze pă rţile triste ş i bâ ntuite
ale Joannei, că rora ea nu reuş ea să le gă sească locul. Pe mă sură ce Joanna
crescuse, această parte clivată din ea alunecase în afara vieţii ei ş i nu mai
apă ruse, în amintirile conş tiente ale Joannei, pâ nă de curâ nd, în terapie.
La doi ani după ce apă ruse pentru prima dată ameninţarea în ş edinţele petrecute
împreună , Joanna a pă ră sit terapia. Nu mai era înspă imâ ntată sau neîncreză toare
în sine. După o perioadă de depresie profundă , care durase aproximativ ş ase luni,
pusese capă t relaţiei cu Jeremy, care încetase să fie partenerul mult dorit. Fă cuse
ţăndă ri tot ceea ce ş tiuse despre ea ş i cu toate că , piesele adunâ ndu-se acum din
nou la un loc, era mult mai puternică , unele dintre piese se îmbinau acum diferit,
iar ea se dezvolta ş i se schimba în moduri care însemnau că această relaţie ş i
câ teva dintre prieteniile ei nu mai erau potrivite.
Cu toate că fizic nu fusese niciodată prea distanţată de pă rinţii ei, a descoperit o
nouă relaţie cu ei, mai puţin din poziţia de fiică îndatoritoare ş i realizată ş i mai
mult din cea de adult empatic dar ş i vulnerabil, care percepe suferinţa prin care
trecuseră apropiaţii ei, fiecare în modul lui propriu. Era acum cu un bă rbat
despre a că rui iubire nu mai credea că o crease ea ş i în care era foarte aproape de
a crede – suficient de aproape încâ t să încerce să aibă o familie împreună .
Tă ierile încetaseră destul de abrupt, pe mă sură ce Joanna se obiş nuise să -ş i
gestioneze durerea, furia nestă pâ nită , frica ş i neajutorarea câ nd le simţea în
corp, prin modurile mai convenţionale de exprimare precum plâ nsul, mâ nia,
tră irea fricii sau tră irea în profunzime a propriei neajutoră ri.
Era încă o femeie incredibil de vivace ş i plină de viaţă, dar acum adă ugase un
timbru suplimentar vocii sale ş i corpului să u. Mă minunam de ea, gâ ndindu-mă la
ce sigilase în afara ei timp de treizeci de ani pentru ca să -ş i poată continua viaţa,
ş i de curajul ei de a trece prin ş i a se reconecta la un episod care fusese separat ş i
lă sat în afara sa. Am simţit o extraordinară bucurie că prin munca asiduă din
primele optsprezece luni ale terapiei ei reuş ise să ajungă la un spaţiu psihic
suficient de sigur încâ t să poată să aducă în discuţie acel vector, necunoscut ei
sau mie, prin care fusese canalizată cea mai mare parte a experienţei ei.
Dar povestea mea care era? Cu ce mă confruntasem eu, unde fusesem, cum am
fost eu schimbată de timpul petrecut cu Joanna?
Un terapeut experimentat abordează fiecare situaţie clinică cu o încredere
rezonabilă în cunoş tinţele sale. Această încredere, care nu are legă tură cu
detaliile modului în care ar putea evolua sau ar putea fi înţeles un anumit caz,
este despre capacitatea de a înţelege ş i devine terenul pe care pot fi gâ ndite ş i
gestionate nesiguranţa ş i surpriza. Psihoterapia ş i psihanaliza nu sunt atâ t
despre ceea ce este cunoscut ş i predictibil, câ t despre ceea ce trebuie să fie
înţeles, ceea ce trebuie să fie povestit, la ce trebuie să ră mâ nă deschis terapeutul,
ce ar putea fi posibil să înţeleagă ş i cum poate fi urmată curiozitatea în mod
profitabil.
Am fost forţată să -mi reamintesc aceste lucruri în timpul petrecut cu Joanna. Nu
a fost o terapie în care să mă fi relaxat. A fost o terapie în care încrederea în
capacitatea mea de a înţelege a fost pusă la grea încercare. Uneori, în timpul
perioadei pe care o descriu drept ameninţare, mă aflam în ceaţa necunoscutului.
Ezitam între confuzia absolută ş i încercarea de a-mi aminti că o asemenea
confuzie poate fi o redare a experienţei emoţionale a pacientului, dar la fel de
bine ş i o comunicare vitală din partea lui despre starea sa mentală .
Paş ii mei ş ovă itori în întuneric, aş a cum simţeam că erau cele mai multe dintre
cuvintele pe care i le adresam Joannei în acele momente, erau încercarea mea de
a articula acele sentimente cu speranţa că , odată puse în cuvinte, aveau să devină
mai uş oare. Cum s-a dovedit, pâ nă la urmă aş a a fost. Dar nu fă ră scufundă ri în ş i
mai multă confuzie, întuneric ş i groază .
Confruntată cu acel cuţit, mă întrebasem dacă nu cumva îmi pierdeam minţile,
dacă era cu adevă rat un cuţit, dacă nu cumva eram prinsă într-o stare paranoidă .
Orice a fost, în timp ce încercam să desluş esc ce ar fi putut fi, am învă ţat să ră mâ n
nemiş cată în faţa fricii. Ş tiam că nu mă aflam în niciun pericol fizic din partea
Joannei, ci că ea se afla psihologic pe un teren dificil. Ş tiam că exista posibilitatea
ca o persoană profund tulburată să cuprindă ş i pe altcineva în panica sa, dar
panica Joannei ş i drama ei m-au învă ţat să stau nemiş cată . Starea de absorbţie pe
care mi-a oferit-o acea situaţie a fost o stare de alertă ş i de nemiş care – genul de
hipersensibilitate care reprezintă cealaltă faţă a panicii, probabil înrudită cu
starea de a naş te sau de a ală pta un copil. Această imagine mă surprinde, pentru
că prea puţine lucruri din timpul petrecut cu Joanna, chiar ş i din timpul
ameninţării, fă cuseră apel la partea mea maternă . Ce am simţit a fost mai mult o
compasiune profundă faţă de ea, o dorinţă de a ajunge la ea ş i de a-i uş ura
sentimentul de izolare dezolantă . Doream să o ajut pe Joanna, să pot să ajung la
ea, dar acest impuls era prea superficial. Ş i aceasta este frumuseţea psihanalizei.
Nu a fost posibil să o eliberez din teroarea ei, din spaima ei, fă ră a tră i eu mai
întâ i ceva aproximativ la fel împreună cu ea. Joanna mi-a ară tat cum trebuia să
fiu eu în afara ei, în propria mea celulă de izolare, să fiu capabilă să suport
durerea ei ş i chiar să o iau asupra mea fă ră a putea face prea multe pentru ea în
primul moment, pentru ca să -ş i poată digera durerea ea însă ş i. În consecinţă am
ajuns să -mi dezvolt o capacitate de nemiş care profundă .
Mai presus de toate, însă , cred că i-am simţit frica. Întâ lnirile semnificative
lă rgesc în mod inevitabil graniţele propriilor noastre experienţe limitate, iar cu
Joanna mi-am simţit aria emoţională extinzâ ndu-se, pentru că am cunoscut, am
mirosit ş i am atins ceva din ceea ce însemna frica pentru ea. A fost ca ş i cum
unde înainte existaseră în mine unul sau două tonuri de frică , acum aveam deja
un acord sau chiar două . Interpretarea acestor note, cu discordanţele ş i cu
rezonanţele lor, fă cea ca frica să atâ rne mai greu, dar în acelaş i timp să fie mai
uş oară .
În cele din urmă , Joanna m-a schimbat, permiţându-mi să vă d satisfacţia pe care
o resimţea ea câ nd se tă ia. Pentru că a adus-o direct în relaţia noastră , m-a invitat
să iau parte la o activitate – pentru mine – de negâ ndit, nu am putut fi nici un
spectator uimit, nici un teoretician psihanalitic. Chiar ş i câ nd am refuzat ceea ce
îmi oferea ea, am fost forţată să intru cumva în ceea ce tră ia ea. În această
că lă torie am ajuns la înţelegerea mai mult din interior decâ t la una teoretică a
controlului pe care ea simţea că putea să -l exercite prin tă iere ş i a durerii
extraordinare în care se afla.
La fel ca în aproape fiecare experienţă terapeutică , ş i cea a Joannei m-a învă ţat
umilinţa. Ea, la fel ca ş i alţii, venise pentru că se afla în nevoie. Terapeutului îi
sunt date autoritatea, cunoaş terea ş i credinţa că poate ajuta. Acesta este un
aspect inevitabil al demersului terapeutic. Ş i este adevă rat că prin experienţa ş i
prin mă iestria noastră reuş im să fim uneori de mare ajutor. Dar întotdeauna ne
putem înş ela, putem pricepe greş it, putem să nu înţelegem ş i chiar să judecă m
greş it câ t de multă durere poate suporta o persoană , pentru că am vă zut, am
auzit ş i am fost martorii unor asemenea dureri de nenumă rate ori înainte. Joanna
m-a învă ţat, la fel ca mulţi dintre oamenii cu care am lucrat, despre ceea ce era
pentru ea atâ t de insuportabil încâ t nu putea ajunge la acel sentiment. Această
confruntare cu realitatea altuia îmi reaminteş te limitele foarte modeste ale
înţelegerii mele, ale nevoii mele de a nu fi nici cel care conduce ca terapeut, nici
de a renunţa, ci de a mă stră dui să particip cu smerenie.
Citește și- Pași în întuneric (part.1)

-Pași în întuneric (part.2)

Pași În Întuneric

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pași În Întuneric

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Paș i în întuneric

Prizonieră într-un iad creat de propria sa minte (Pași în întuneric part3)

Citește și- Pași în întuneric (part.1)

S-ar putea să vă placă și