Liceul Teoretic ”Ion Creangă”

Modelarea și afirmarea
personalității copilului

Realizat de: Ionița Cătălina

Brăguță Alisa
Chișinău 2017
 Factorii formării personalității copilului,
Bariere și prejudecăți,
Importanța căutării/descoperii indentității de sine
Prin personalitate înţelegem elementul stabil al conduitei unei persoane sau
ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane. Aceasta îmbină atât
trăsături generale, cât şi trăsături particulare.

Personalitatea se formează încă de la naştere şi continuă să se dezvolte pe tot

parcursul vieţii, având la bază ereditatea şi fiind puternic influenţată de relaţiile
interpersonale şi sociale.

În alcătuirea personalităţii se regăsesc patru componente: temperamentul,

aptitudinile, caracterul şi creativitatea.

Acești factori ce influențează personalitatea copilului, îi putem observa liber în

romanul autobiografic ”Amintirile unei fete cuminți” de Simone Beauvoir, unde se
spune despre micuţa Simone care se gândea că, tot crescând, va veni ziua în care
nu va mai putea sta pe genunchii mamei. „Brusc, viitorul prindea contur; urma să
mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.” În copilărie a
avut o fire violentă. Cei mari, părinţii şi rudele, „mă certau, mă pedepseau, dar
rareori se întâmpla să primesc vreo palmă. […] Mă transformam într-o fiinţă
capricioasă şi neascultătoare pur şi simplu de dragul de a nu fi ascultătoare”.
Tot acest comportament de neacceptat pentru un părinte a avut şi o parte
pozitivă. Simone de Beauvoir a considerat că regulile, obişnuinţa nu sunt de
neînfrânt. „M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri
care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu
reflectau un absolut.”

Simone de Beauvoir a învăţat de mică să distingă între admiraţia ei interioară

pentru orice ar fi putut s-o impresioneze şi admiraţia obligatorie, de ochii
lumii, deci nesinceră. „În muzee, la Paris, mi se întâmpla să trişez; cel puţin,
cunoşteam diferenţa între admiraţia obligatorie şi trăirile sincere.”

Încă de mică, Simone a ştiut că vrea să devină o scriitoare celebră, cu toate că

familia ei nu era de acord să urmeze studii superioare: „In mediul meu era pe
atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o
meserie însemna decăderea.[…] Imi suportam captivitatea cu atât mai greu cu
cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii
ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea
dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei.
Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească
prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi
chiar cu un fel de ostilitate.”

Neînţeleasă de cei din jur, Simone se retrage în universal ei şi preferă să

reducă la minim conversaţiile cu cei din jur, refugiindu-se în ore lungi de
studiu. M-am regăsit tare mult în modul ei de a fi din acea perioadă. Dacă
vedea că nu are cu cine discuta şi că pererile ei se lovesc de un zid de
prejudecăţi, a preferat să nu încerce să schimbe părerile celor din jur sau să se
confrunte cu ei ci a mers liniştită pe drumul ales. Va avea suficient timp în
viitor să îşi exprime convingerile şi nu neapărat în faţa unor oameni cu care
nu prea are mare lucru în comun.
 Relaţia cu Sartre este prezentată doar în ultima parte a cărţii, dar deja este
evident compatibilitatea dintre cei doi: „Sartre corespundea exact cu năzuinţa
mea de la 15 ani.Cu el puteam împărtăşi totul, mereu. […] am simţit că nu va
mai ieşi niciodată din viaţa mea.[…] Mă crezusem o fiinţă de excepţie pentru că
nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el nu trăia decât ca să scrie”

„Sunt altfel, îmi spuneam uneori cu mândrie; consideram că ceea ce mă

deosebeşte de ceilalţi este expresia unei superiorităţi pe care avea să mi-o
recunoască toată lumea într-o zi.[…] Trebuia să mă smulg din făgaşul
obişnuinţei; dar îmi închipuiam că mediocra condiţie burgheză poate fi depăşită
fără a părăsi burghezia.”

În aprecierile cercetătorilor, la fel putem distinge câteva rânduri ce transmit o

dezvoltare a personalității, de exemplu:
^^ În aprecierea sa, Dominique Aury descrie elemente ale personalității
Simonei, ca increderea dar și intrebările sale legate de ceea ce învăța, ”A fost o
fată tânără de familie bună, care era foarte inteligentă. Și își punea întrebări în
legătură cu tot ceea ce învăța la preacinstitele maici. Dar nu numai în legătură
cu ceea ce învăța, ci și cu tot ce știa, de când se născuse, despre credință, morală,
bazele judecăților de valoare și principiile de purtare în viață. [..] A avut norocul
să întâlnească pe cineva care era mai mult decât un filozof. În persoana lui Jean-
Paul Sartre a întâlnit filozofia. „

^^ În aprecierea Irinei Mavrodin, aceasta scoate la iveală elemente ale

formării personalității copilului, ca destinul Simonei; precum că de la inceput,
de la naștere Simone avea un destin, ca să găsească fericirea, aceasta fiind
problema centrală : ”A trăi poate și trebuie să fie o fericire.” ”Nu cunoșteam pe
nimeni pe nimeni atât de înzestrat ca mine pentru fericire. ” Simone Beauvoir, a
știut că are un destin, de mică, și datorită acestui vis, ea nu a rămas prizonieră a
literaturii, ea a incercat să se manifeste și altfel. Ea nu a mizat acest ”doar”.
 ”Menită unui destin îngemănat cu cel a lui Sartre, […] , ea și-a trăit cu exuberanță
și disperare avatarurile nonconformiste ale ^fericirii^. […] Ea nu s-a vrut în
primul rând cea-care scrie, ci cea-care- trăiește.”

^^Și în ultima, dar nu cea din urmă apreciere, este cea a Margaritei Gyurcsik,
care descrie copilăria Simonei ca o perioadă frumoasă, dar în care apar multe
întrebări confuze și accese de furie.. ”Viața i se pare o ”aventură fericită” și puține
sunt lucrurile care îi tulbură liniștea. [...] Adolescenta continuă să creadă în
absolutul adevărului, în necesitatea legilor morale, să aspire la o cunoaștere
universală, fără limite, să se considere ”unică”. ”

Tema desfășurată, o găsim în ”Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade și

în ”Hronicul și cîntecul vîrstelor” de Lucian Blaga.

Mircea Eliade este fara îndoiala una dintre cele mai fascinante personalitati ale
literaturii secolului XX, acesta definindu-se prin complexitatea unei opere care îl
înscrie în seria marilor spirite enciclopedice ce fac mândria patrimoniului nostru
national.

Primul volum al Romanul adolescentului miop urmareste o actiune

contemporana adolescentei scriitorului, de aceia imaginea adolescentului cu
spatiile lui existentiale, cu febrila cautare de sine ocupa un loc semnifivativ în
compozitia cartii, în vreme ce al doilea volum, scris într-un timp mult mai
concentrat, este mai aproape de adevarata literatura de fictiune, cu o arta
literara superioara celui dintâi, semn al maturizarii creatorului, si cu o unitate
stilistica evidenta. Sondarea lumii exterioare, analiza universului interior, atât de
tensionat, lectura si impresiile pe care ea le produce tânarului cititor se reflecta
în pagini de jurnal, Lumea adolescentei se constitue dintr-o galerie de portrete,
prefigurate de marturisirea initiala a autorului de jurnal: "Romanul meu va fi un
roman cu eroi ciudati. Sufletele lor vor fi liniare". Adolescentii se însufletesc
treptat prin descriere si analiza, prin dialog si naratiune, oscilând între imaginea
reala si proiectia ei subectivizata în paginile jurnalului. Fiecare erou aduce cu
sine un model care sa genereze personaliatea întreaga a adolescentului miop.
Lucian Blaga este unul dintre cei mai moderni poeti ai perioadei interbelice,
filozof si eseist. Este un text nonfictionar in care este evocata tema familiei.

Hronicul şi cântecul vârstelor este o autobiografie ce se înscrie în genul

memoriilor şi al scrierilor non-ficţionale. Reale, în marea lor majoritate,
întâmplările din Hronic nu pot fi totuşi citite ca un document obiectiv, deoarece
ele au fost supuse unui proces de selecţie şi ordonare teleologică în funcţie de un
sens global. Conceput, aşadar, ca un proces al formării personalității, Hronicul
acoperă prima parte a vieţii lui Blaga, de la primele amintiri până la vârsta de 24
de ani. Acesta este „pragul autobiografic” care separă perioada formaţiei de
perioada creaţiei mature. Asupra acestei perioade confuze, de căutări de sine,
scriitorul îşi propune să se întoarcă înarmat cu instrumentele cercetătorului
matur, care şi-a ordonat gândirea şi afectul, care şi-a limpezit perspectiva asupra
drumului în viaţă.

În concluzie, omul îşi formează o personalitate unică, ce învăluie trăsăturile

emoţionale, cognitive şi comportamentale specifice fiecărui individ, învăţate şi
dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului. Prin
urmare, omul trebuie să înţeleagă natura personalităţii atât pentru o mai bună
cunoaştere de sine, cât şi pentru cunoaşterea celorlalţi oameni cu care
interacţionează!