Bibliografie:

1. Geografia continentelor – Ion Radulescu

2. http://encarta.msn.com © 1997-2000 Microsoft Corporation
3. "North Pole," Microsoft® Encarta® Online Encyclopedia 2000
4. North Pole, an Encarta Encyclopedia Article Titled North Pole.htm

5.
Disciplina : Geografie
Prof. Gigliola Ureche

Autor: Vlase Viorel

Cls XI C
 Antarctica

1.Condiţiile climatice.

Aşezarea geografică a Antarcticei pe Glob şi forma continentului

determină predominarea climatelor continental-polar şi oceanic aspru, precum şi
existenţa unor climate mai restrânse ca suprafaţă, cum este cel al banchizei sau
cel din spaţiul insulelor componente ale Subantarcticei. În regiunile Antarctice
tipice Antarcticei predomină temperaturile medii anuale foarte scăzute şi
scăzute, ca urmare a latitudinilor celor mai mari în care se situează masa
continentală şi oceanul înconjurător. În acelaşi timp, între anotimpurile extreme
(iarna şi vara australă), din aceleaşi cauze, diferenţele de temperatură sunt
extrem de reduse. Antarctida înregistrează cea mai mare sumă a radiaţiei solare
de pe pământ (120000 cal/cm2), dar şi reflecţia cea mai ridicată, până la 90%.
Calota glaciară, banchiza polară şi curenţii reci oceanici din Antarctida şi
Subantarctica au mare importanţă în aspectul climatic al acestui spaţiu. În
adevăr, în urma observaţiilor şi înregistrările efectuate la centrele meteorologice
ce funcţionează de mai bine de un deceniu în Antarctica, s-a stabilit că uriaşa
calotă glaciară ce o acoperă, precum şi banchiza polară reflectă puternic energia
calorică în spaţiul cosmic, ducând la răcirea întregii emisfere sudice şi chiar a
întregii planete. Din această cauză, Antarctica dă posibilitatea, în zilele noastre,
să se studieze profund glaciaţia actuală continentală, precum şi cauzele care au
provocat schimbările mari climatice şi apariţia glaciaţiei în unele perioade din
trecutul Terrei. Dealtfel, circulaţia atmosferică şi presiunea sunt explicate prin
complexul de factori menţionaţi. Cercetarea fenomenelor meteorologice din
ultimii 15 ani pe întinsul Antarcticei a dus la concluzia că rol important, în
menţinerea temperaturii scăzute, îl are fenomenul de advecţie, adică deplasarea
orizontală a maselor de aer. În aceste condiţii,5% din căldura înmagazinată de
masele de aer este consumată pentru menţinerea echilibrului termic al
continentului sudic, 2% pentru sublimare, fapt care duce la creşterea anuală a
stratului de zăpadă cu 2 cm, iar restul de 93% se consumă de către procesele
fizice ce se petrec în atmosferă.
În urma cercetărilor recente s-a stabilit definitiv că spaţiul Antarcticei
constituie o imensă regiune în care se întâlneşte clima cea mai aspră de pe Terra,
regimul termic, eolian şi precipitaţiile demonstrând cu prisosinţă acest adevăr.
Aceste condiţii climatice aspre din Antarctica justifică faptul că Polul Frigului
Terrei se află în emisfera sudică şi anume în Antarctida de est, la staţiunea
Vostok, unde s-a înregistrat, la 24 iulie 1960, temperatura minimă absolută de –
88,3C. din calculele efectuate se consideră însă că această temperatură minimă
absolută poate fi şi mai mare, oscilân între –85 şi –88,3. Luna cea mai rece în
interiorul continentului este august. Pot apărea, însă, zile cu temperaturi pozitive
în lunile ianuarie şi februarie. Datorită temperaturilor coborâte, umezeala abslută
a aerului nu depăşeşte 3g/m3 de aer.
Totuşi, mersul temperaturii în spaţiul Subantarcticei este cu totul diferetă
faţă de cel din saţiul Antarctidei. Condiţiile climatice în Subantarctica sunt mai
aspre. Predomină vânturile de vest, precipitaţii abundente sub formă de zăpadă
şi ploaie, temperaturi medii în anotimpul de iarnă australă sub 0C, iar în cel de
vară australă depăşind cu puţin 10C.
Regimul eolian este strâns legat în Antarctica de caracterul formaţiunilor
barice. În ceea ce priveşte distribuţia presiunii, în perioada rece se constată o
creştere a acesteia de la periferie spre interior (de la 980 mb la 1030mb). În jurul
Antarctidei în timpul unui an se formează arii ciclonale foarte active. Din părţile
centrale ale Antarcticei, masele de aer rece se scurg spre periferia continentului
(aici se formează şi vântul de scurgere numit stok), atingând o viteză de 90m/s.
aceste vânturi violente pun zăpada în mişcare, distrugând tot ce întâlnesc în cale.
În Tara Adelie au fost înregistrate cele mai frecvente şi mai violente vânturi, fapt
pentru care regiune a fost numită şi “Polul Vânturilor”. De obicei, uraganele,
vânturile cu cea mai mare viteză, pot chiar atinge 2000km pe oră, ca în nici o
parte a globului terestru.
Anual, în părţile centrale ale Antarctidei, cunoscute ca regiuni cu
accentuată uscăciune, precipitaţiile însumează doar 30-50 mm; în zona ţărmului,
cantitatea anuală este de 250 mm, mai departe, în zona banchizei 500-1000 mm,
existând şi o insulă de 500-700 mm precipitaţii în zona arhipelagului Shetland
de sud, situată între marile Weddell şi Bellingshausen. Deci, cantitatea medie a
precipitaţiilor anuale este diferenţiată, crescând din partea centrală a Antarctidei
spre periferia Subantarcticei.

2.Calota glaciară, banchiza polară antarctică, gheţarii de şelf,

icebergurile.

Calota glaciară antarctică este o uriaşă cuvertură de gheaţă cu grosime

medie de pete 1700m. constituie un imens rezervor de apă solidă, acţionând ca
un “puternic frigider natural” al Terrei.
Din cercetările de până acum rezultă că această calotă a început să se
formază la începutul pliocenului sau la începutul pleistocenului, adică în
perioada generală de răcire a climei globului terestru, calota antarctică fiind
sincronă cu cele din nordul Eurasiei şi Americii de Nord.
Banchiza polară antarctică constituie zona de gheaţă plutitoare din
jurul Antarctidei, făcând tranziţia între apele “Oceanului Antarctic” şi
Antarctida; ocupă, deci, o poziţie centrală în cadrul Antarcticei, unde au loc
evidente schimbări climatice.
Iarna banchiza polară înaintează până la nord de paralela de 60
latitudine sudică, iar vara se restrânge până în regiunea Cercului Polar de Sud.
Ca urmare a existenţei curenţilor litorali, banchiza este supusă unei derive spre
vest, în timp ce deriva din apele libere oceanice din Subantarctica are direcţie
estică. În intervalul septembrie octombrie, suprafaţa gheţii marine ajunge la
peste 20 mil. Km2.
Gheţarii de şelf constituie, în multe sectoare ale ţărmului Antarctidei,
prelungirea calotei glaciare antarctice spre mările din jur. Aceştie au origine
mixtă, continental-maritimă, ocupă suprafeţe imense, oscilează odată cu nivelul
mării şi plutesc, păstrându-şi însă legătura cu calota glaciară antarctică.
Lungimea lor poate ajunge la 300 km (Gheţarul Lambert).
“oceanul Antarctic”, “sudic” sau “Îngheţat de Sud” este de fapt
prelungirea şi contopirea părţilor sudice ale celor trei mari oceane planetare
(Atlantic, Indian şi Pacific). Reprezintă o imensă întindere de ape marine, care,
după caracteristicile oceanografice, se extinde între 55 lat. Sudică şi ţărmul
Antarctidei.
Icebergurile, adică gheţurile plutitoare pe suprafaţa apelor “Oceanului
Sudic”, constituie ultimii “descendenţi” ai calotei glaciare, banchizei şi
gheţarilor de şelf. Sunt adevărate “câmpii” şi “munţi de gheaţă plutitori”,
necontenit mânaţi de curenţi şi de vânturile de vest spre nord unde, întrând în
ape mai calde de la latitudini mai mici, se topesc, influenţând climatul oceanic şi
navigaţia. Se apreciază că în timpul unui an se transformă în iceberguri circa
1700 km3 de gheaţă.

3. Elemente biogeografice.

Vegetaţia. Cu unele excepţii, în Antarctica vegetaţia se întâlneşte mai

ales la periferia continentului, pe insulele di spaţiul Subantarcticei, în timp ce
numeroase specii faunistice sunt legate de periferia continentului şi de apele
marine înconjurătoare acestuia.
Dintre plantele terestre, în anumite condiţii locale, se dezvoltă muşchii,
lichenii şi alge inferioare.
Regiunile periferice muntoase, descoperite de gheţari, cât şi “oazele”
litorale sau interioare sunt mai intens populate; aici apar noi specii de plante;
printre acestea se numără o graminee măruntă (Aira antarctica), descoperită şi
descrisă de Emil Racoviţă, în urma participării sale la expediţia antarctică pe
vasul “Belgica”.
Fauna. În Antarctica se întâlnesc specii de viermi, crustacei inferiori şi
insecte fără aripi. Lipsa de aripi se explică prin faptul că vânturi puternice suflă
fără încetare, insectele neputându-se ridica în aer.
La periferia Antarctidei, în zona litorală, cât şi în “oaze” a fost descoperit
un mic purice de zăpadă de culoare neagră-albăstruie (Pourella), o muscă apteră
şi câteva specii de acarieni, care trăiesc printre tufele de muşchi şi licheni.
Păsările antarctice sunt la fel de originale. Toate trăiesc lângă apă,
hrănindu-se cu peşte şi animale mici marine. În regiunea de ţărm a Antarcticii
trăiesc: albatrosul(Diomedea exulans), rândunica de mare(Sterna sp. Hirund.),
pasărea furtunii(Oceanites oceanites), porumbelul de omăt(Pagrodoma nivea),
denumit şi “cercetaşul zăpezilor”. Se mai întâlnesc şi păsări de pradă, printre
care şi Megalestris antarctica şi Ossifraga gigantea – păsări mari cu cioc puternic
şi coroiat.
În prezent se cunosc circa 20 de specii de pinguini, dintre care se
remarcă: pinguinul imperial, cel mai caracteristic, şi pinguinul adelie (Pigoscelis
adelie),care este perfect adaptat la condiţiile aspre climatice.
Mamiferele din Antarctica sun cu totul specifice. Printre acestea se
numără focile, care aparţin mai multor specii, caracteristice regiunilor polare
sudice: foca Weddell (Leptonychotes weddelli), elefantul de mare (Mirounga
leonia, Mir. angustirostris), foca mâncătoare de crabi(Lobodon carcinophagus),
foca leopard sau leopardul de mare (Hydrurga leptonyx) şi foca Rossi.

5. Regiunile fizico-geografice.

Cele două mare compartimente componente ale Antarcticei sunt:

Antarctida şi Subantarctica.
Antarctida are o suprafaţă de 13900000km2 şi o altitudine medie de
2100 m. este un continent străvechi, acoperit cu o groasă calotă glaciară, ce
fosilizează un relief e munţi şi depresiuni. Condiţiile climatice sunt aici cel mai
aspre, vegetaţia şi fauna sunt sărăcăcioase, schimbându-se şi îmbogăţindu-se de
la centru spre periferie. Antarctida, după aspectele fizico-geografice, poate fi
împărţită în: Antarctida de est şi Antarctida de vest. Antarctida de est este situată
pe un soclu, precambrian, care apare şi sub două bazine: Polar şi Wilke. Din
calota glaciară ce acoperă această subunitate se detaşează gheţari, cum sunt:
Amery, Byrs, Shackleton; în vest Antarctida estică prezintă un important horst a
cărui înălţime trece de 4500m.
Antarctida de vest prezintă un relief muntos, cu vulcani(Erebu, Sidley),
dintre care unii sunt activi, platouri (Ellaworth) cu nanatakuri, regiuni de şelf,
ţărm cu fiorduri,
Subantarctica, un al doilea mare compartiment al Antarcticii, este un
imens spaţiu oceanic acoperit de banchiză polară, gheţari de şelf, şi iceberguri.
Acest compartiment este presărat cu insule. Prezintă condiţii climatice ceva mai
blânde decât în Antarctida, iar vegetaţia şi fauna marină este mai bogată (păsări,
mamifere acvatice). Aici predomină in regim de joasă presiune cu precipitaţii
lichide vara.

Polul nord.

Oceanul Arctic este cel mai mic dintre oceanele lumii fiind înconjurat de
uscat şi învecinându-se cu Oceanul Atlantic. Oceanul Arctic se întinde la sud de
polul nord până la ţărmurile Europei, Asiei şi Americii.
 Insulele Oceanului
Arctic se întind de-a lungul
continentului. La nord vest de
Norvegia se întinde arhipelagul
Svalbard, la est sunt I-le Franz
Josef, Novaia Zemleea,
Severnaia Zemleea, toate
acestea situate în nordul Rusiei.
Numerose insule se găsesc în
arhipelagul canadian ce se
extinde la nord est de Canada
conţinând şi cea mai mare
insulă din Oceanul Arctic
Groenlanda.

Gheaţa.
În Oceanul Arctic gheaţa se găseşte sub trei forme diferite: gheaţa terestră,
gheaţa de pe râuri şi gheaţa de pe mări. Gheaţa terestră intră în apele oceanului
sub forma icebergurilor, care se formează atunci când bucăţi mari de gheaţă se
rup din calote. În Oceanul Arctic, icebergurile se formează mai ales de-a lungul
coastei Groenlandei. În anotimpul de iarnă tot oceanul este acoperit de banchize
de gheaţă, excepţie făcând nord estul Islandei şi nordul peninsulei Scandinavia.
Vara gheaţa care acoperea o mare parte a apelor din Siberia, Canada şi Alaska.