DREPT PENAL

PARTEA
GENERALA
 -CUPRINS-

I - Notiuni generale cu privire la dreptul penal. Principii…………………………………...3

II - Legea penală şi limitele ei de aplicare………………………………………………………4

III Infracţiunea…………………………………………………………………………….……6

IV Pedepsele……………………………………………………………………………………27

V. Măsurile de siguranţă……………………………………………………………………….37

VI. Minoritatea…………………………………………………………………………………38

VII Răspunderea penală a persoanei juridice – dispoziţii generale (art. 135 – 137)………41

VIII Cauzele care înlătură răspunderea penală……………………………………………..41

IX Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei………………………………..45

X Cauzele care înlătură consecinţele condamnării………………………………………….47

2
 I - Notiuni generale cu privire la dreptul penal. Principii

În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un ansamblu de norme care
reglementează relatiile sociale care iau nastere în actiunea de prevenire si combatere a infractionalitătii, norme care determină
faptele ce constituie infractiuni, sanctiunile corespunzătoare lor, precum si conditiile de aplicare si executare a acestora.
Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale esentiale pentru existenta
unei societăti împotriva fenomenului infractional, ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale.
Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări juridico-penale si sunt legate de institutiile
fundamentale ale dreptului penal.
Legea formulează expres principiile legalitătii incriminării si a sanctiunilor de drept penal potrivit art. 2 C.pen. care
dispune ca legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Principiul legalitătii incriminării si a sanctiunilor de drept penal reprezintă, în aprecierea doctrinei, principala garantie a
securitătii juridice a cetăteanului în fata dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât si instantelor judecătoresti cărora le
impune drepturi, obligatii si limite specifice. De retinut că, i se impune legiuitorului prevederea faptelor ce constituie
infractiuni si a sanctiunilor corespunzătoare prin elaborarea unor texte de lege clare, complete si precise; în aplicarea legii
penale, instanta trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să corespundă modelului legal si să
dispună, prin individualizare, sanctiunea corespunzătoare.
Art. 15 alin.2 C.pen. înscrie principiul potrivit căruia infractiunea este unicul temei al răspunderii penale. Prin „săvârsirea
unei infractiuni” sau „comiterea unei infractiuni” se întelege săvârsirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca
infractiune consumată sau ca tentativă, precum si participarea la comiterea acestor ca autor, instigator sau complice.
Personalitatea răspunderii penale implică angajarea răspunderii de către persoana ce a comis infractiunea, obligată a suporta
consecintele directe si indirecte ale faptei săvârsite, prin executarea sanctiunii aplicate. Prin consacrarea răspunderii penale a
persoanei juridice nu se contravine acestui principiu.
Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sanctiunilor de drept penal, principiu ce implică stabilirea si
aplicarea sanctiunii în functie de gravitatea faptei, persoana ce a comis-o si de conditiile de săvârsire a infractiunii.
Individualizarea cunoaste trei forme în functie de organul ce o realizează.
Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul sanctiunilor de drept penal, cadrul general al
pedepselor (categoriile si felurile depedepse), al măsurilor educative si al măsurilor de sigurantă, prevede împrejurările de
agravare sau atenuare a răspunderii penale. Individualizarea judiciară o realizează instanta. Individualizarea administrativă
(executională) are loc în faza executării sanctiunii ce a fost aplicată.
Principiul umanismului – in conformitate cu care intreaga reglementare penala are la baza respectarea drepturilor omului.
De altfel codul penal incrimineaza inclusiv infractiunea de tortura ocrotind astfel pe cel care a savarsit infractiuni de un
eventual abuz din partea organelor judiciare .
Principiul egalitatii in fata legii penale – potrivit dispozitiilor constitutionale toate persoanele sunt egale in fata legii astfel
incat daca se savarseste o infractiune organele judiciare nu fac nici o discriminare. In raport cu calitatea pe care o are cel care
savarseste infractiuni. Cetatenii sunt egali in fata legii si autoritatilor publice fara privilegii si fara discriminari. Nimeni nu este
mai presus de lege.

3
 II - Legea penală şi limitele ei de aplicare

1. Aplicarea legii penale în timp

Activitatea legii penale

Art. 3 NCP => Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
Legea penala intra in vigoare:
a) la 3 zile de la data publicarii in monitorul oficial
b) la un termen ulterior, prevazut in legea penala respectiva, dand astfel posibilitatea destinatarilor legii penale sa ia
cunostinta de continutul acesteia.
Legea penala iese din vigoare prin abrogarea acesteia, abrogare care poate fi:
- totala sau partiala ;
- expresa sau tacita
Legea penala poate iesi din vigoare in cazul legilor temporare prin ajungerea la termenul prevazut de lege.

Aplicarea legii de dezincriminare

Art. 4 NCP => Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În
acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi
toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

Art. 5 NCP => In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. La fel se intampla si in cazul actelor normative ori prevederilor din
acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări
ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Art. 6 NCP => Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Apoi, dacă după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă
numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a
se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se
poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea
nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile art. 6 alin. (1) - (4) c.p., pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută
în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea
se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până
la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) - (6) c.p.

Aplicarea legii penale temporare

Art. 7 NCP => - Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare
este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
- Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu
a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

4
 2. Aplicarea legii penale în spaţiu
Legea penala romana se aplica in spatiu potrivit principiilor teritorialitatii, personalitatii, realitatii si universalitatii.

Principiul teritorialitatii legii penale

Art. 8 NCP => - Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
- Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă
sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de
complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
- Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi
spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.

Personalitatea legii penale

Art. 9 NCP => Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea
mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al
parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până
la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de
zile.

Realitatea legii penale

Art. 10 NCP => Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-
a comis.

Universalitatea legii penale

Art. 11 NCP => Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara
teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în
următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional,
indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Dispoziţiile acestea nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a
fost executată ori este considerată ca executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale
privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.

Legea penala si tratatele internationale

Potrivit art. 12 NCP, teritorialitatea legii penale, personalitatea legii penale, realitatea si universalitatea legii penale se
aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte.

Imunitatea de jurisdictie
Art. 13 NCP => Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine
sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.

5
 Extradarea
Extradarea – un act bilateral intre doua state in baza caruia un stat pe al carui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un
condamnat il preda, la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus sa execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extradarea poate fi: - activa - cand se cere extradarea
- pasiva –cand se acorda extradarea
Art. 14 NCP => Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este
parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii.
Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în
condiţiile legii.
Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii.

III Infracţiunea

1. Dispozitii generale

Notiune si trasaturi esentiale

Art. 15 NCP => Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o.
In noua reglementare trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea
( fapta să fie nejustificată) și imputabilitatea.
Prin prevederea în legea penală a faptei periculoase ce se săvârșește cu vinovăție se realizează diferențierea infracțiunii de
celalalte forme de ilicit juridic. Această trăsătură esențială - de faptă prevăzută de legea penală - a infracțiunii decurge din
principiul fundamental al legalității în dreptul penal consacrat prin dispozițiile art. 1 alin. (2) NCP.
Potrivit art. 16 alin. (1) NCP, fapta nu constituie infractiune daca nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea
penală. Astfel, fapta nu indeplineste conditia tipicitatii.
Orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este și
infracțiune fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia pe lângă celalalte de a fi imputabile și antijuridice.
În ceea ce privește a doua trăsătură a infracțiunii, și anume antijuridicitatea, putem spune că o faptă prevăzută de legea
penală nu poate fi infracțiune decât dacă aceasta are și caracter antijuridic, ilicit. Așadar, se presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică, astfel fiind posibil ca o faptă prevăzută de legea penală să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este
permisă de o normă legală.
Atunci când sunt incidente cauzele justificative prevăzute la art. 19-22 NCP (legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate), fapta prevăzută de legea penală se
consideră justificată, deci îi lipsește caracterul antijuridic.
Imputabilitatea este prevăzută de NCP drept cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii; spre deosebire de vechiul Cod,
unde vinovăția se regăsea atât ca element constitutiv, cât și ca trăsătură esențială a infracțiunii, în noul Cod penal vinovăția, ca
trăsătură esențială a infracțiunii a fost denumită imputabilitate, fiind astfel distinsă de vinovăția - element constitutiv al
infracțiunii.
Vinovatia presupune atitudinea faptuitorului cu privire la fapta pe care o savarseste la urmarile acesteia si la rezonanta
sociala.
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracţiune şi pentru dozarea cat mai justă a pedepsei,
nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a săvârşit fapta cu vinovăţie, ci mai este necesar a se stabili şi
forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat.
Art. 16 NCP => Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

6
 b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă
constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
Art. 17 NCP => Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune,
când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol
care a înlesnit producerea rezultatului.
NCP prevede la art. 24-30 cauzele generale care înlătură trăsătura esențială a imputabilității (constrângerea fizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația și eroarea), existând în
partea specială a codului și alte cauze speciale de neimputabilitate.
Cauzele de neimputabilitate pun la îndoială libertatea persoanei de acționa (cum este cazul constrângerii fizice ori morale),
discernământul (minoritatea și iresponsabilitatea) starea de alarmare ridicată în care se găsea persoana la momentul săvârșirii
(excesul neimputabil) ori contribuția altor factori care fie au afectat capacitatea de gândire și acționare a făptuitorului
(intoxicația) ori au ascuns existența unei stări, situații ori împrejurări ( eroarea). În ceea ce privește cazul fortuit, este de la sine
înțeles că persoana nu putea să prevadă că va săvârși o anumită faptă din motive exterioare voinței sale.

2. Cauzele justificative
Art. 18 NCP => Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute de lege.
Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor.

Legitima aparare
Art. 19 => Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. Este în legitimă apărare
persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile de mai sus, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei
persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie
sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Conditiile de existentă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte, atacul (actul de agresiune) si, pe de altă parte,
apărarea (ca ripostă la atac).
Atacul impune realizarea următoarelor conditii: să fie un atac material, direct, imediat si injust (cerinte cumulative).
În sensul legii, atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) si să fie îndreptat împotriva persoanei,
impotriva altcuiva,impotriva drepturilor acestora sau a unui interes general. Caracterul imediat al atacului poate semnifica,
după caz, un atac iminent – care amenintă cu declansarea sa si este cert că se va produce – sau un atac actual, ce se află în curs
de desfăsurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de
agresiune declansat.
Conditiile apărării se referă la:
- săvârsirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Fapta – care poate consta într-o vătămare
corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăsoară în anumite limite de timp, ca un atac
iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În această situatie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârsită ce
îsi găseste justificare, fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.
- fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proportională cu atacul, cu gravitatea pericolului si cu împrejurările în
care acesta s-a produs. Fapta prin care se realizează apărarea poate fi săvârsită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul
sau de o altă persoană venită în ajutorul celei atacate, dacă sunt realizate conditiile legii.

7
 Starea de necesitate
Art 20 NCP => Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Ca si starea de legitimă apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite pericol si actul de salvare de la
pericol.
Pericolul trebuie imediat si iminent.
Rezultă că, actul de salvare – prin săvârsirea faptei – trebuie la rândul său să verifice următoarele conditii:
- să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului si să aibă un caracter necesar. Dacă existau si alte mijloace de
salvare de la pericol, săvârsirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică, fapta constituind infractiune.
- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă se produc
astfel de urmări – vădit mai grave -, iar persoana care a întreprins actul salvării, în momentul săvârsirii faptei nu si-a dat seama
că pricinuieste astfel de urmări, există starea de necesitate.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Art. 21 NCP => Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau
în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Caracterul său justificativ îşi are fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată
sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă.
În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea izvorul atât într-o lege în sens
restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.
Exemplu relevant: - parintele isi ameninta copilul minor

Consimţământul persoanei vătămate

Art. 22 NCP => Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă
aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea
exclude efectul justificativ al acestuia.

3. Cauzele de neimputabilitate
Art. 23 NCP => Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate.
Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit.

Constrângerea fizică
Art. 24 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea fizică este presiunea pe care o forță căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energie fizice a unei alte
persoane în așa fel încât aceasta să comită o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică să reacționeze altfel.
Această presiune poate proveni fie de la un eveniment imprevizibil și irezistibil, fie de la o persoană sau de la un animal.
În situația comiterii unei infracțiuni sub imperiul constrângerii fizice, făptuitorul responsabil, deși conștient de faptă să, nu
poate să acționeze liber, întrucât libertatea sa fizică este anihilată și, prin urmare, nu i se poate imputa săvârșirea faptei.

8
 Pentru a ne afla în situatia constrângerii fizice:
- trebuie să existe o constrângere asupra fizicului sau făptuitorului.
În situația în care constrângerea fizică se exercită asupra unei alte persoane decât a făptuitorului cu scopul de a-l determina
pe acesta din urmă să comită o faptă prevăzută de legea penală, ne aflăm în situația prevăzută art. 25 ( constrângere morală).
Atunci când constrângerea fizică provine de la un persoană, aceasta va răspunde pentru instigare la fapta penală comisă de
cel constrâns.
- constrângerea fizică trebuie să fie irezistibilă.
Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret ținând seama deopotrivă de natura și de
intensitatea forței de constrângere că și de capacitatea și starea psihică a persoanei constrânse.
- fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice trebuie să fie prevăzută de legea penală și nejustificată. În situația în care
se poate reține o cauză justificativă, aceasta va opera in rem, făcând inutilă analiză imputabilității faptei tipice.
Efectele juridice ale constrângerii fizice:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
- în situația în care existența constrângerii fizice este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar,
dacă constrângerea fizică se reține în cursul judecății, instanța dispune achitarea.
- răspunderea civilă delictuală a făptuitorului se stinge; persoana care exercită acte de constrângere fizică răspunde pentru
prejudiciul cauzat de cel constrâns.

Constrângerea morală
Art. 25 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Pentru a ne afla în situația constrângerii morale:
- trebuie să existe o constrângere exercitată asupra psihicului unei persoane de către o altă persoană, prin amenințare cu un
pericol grav.
Amenințarea se poate face fie oral, fie în scris sau prin orice alte mijloace de comunicare iar răul cu care se amenință
trebuie să fie iminent, inevitabil, injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, în practică s-a decis,
pe bună dreptate, că „ nu există constrângere morală dacă inculpatul - complice la delapidare - a dat ajutor autorului să comită
infracțiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o amenințările acestuia că îl va îndepărta din serviciu deoarece este
recidivist”.
- constrângerea morală trebuie să fie irezistibilă. Altfel spus, persoana supusă unei constrângeri morale va fi pusă în situația
fie de a săvârși faptă ce i se pretinde, fie de a suferi urmarea gravă cu care este amenințată.
- fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice trebuie să fie prevăzută de legea penală și nejustificată. Atunci când faptă
este justificată, analiza imputabilității nu își va mai avea rostul.
Efectele juridice ale constrângerii morale:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
- în situația în care existența constrângerii morale este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea,
iar, dacă constrângerea fizică se reține în cursul judecății, instanță dispune achitarea.

Excesul neimputabil
• Excesul neimputabil in cazul depasirii legitimei aparari
Art. 26 alin. (1) NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
In acest caz trebuie indeplinite toate conditiile legitimei aparari cu exceptia proportionalitatii apararii cu atacul. Totuși,
dacă apărarea este vădit și semnificativ disproporționată cu atacul, nu se va putea reține excesul neimputabil.
O altă condiție esențială este că depășirea legitimei aparari să se aibă loc din cauza tulburării sau temerii.
Daca fapta savarsita cu depasirea limitelor legitimei aparari nu are ca temei tulburarea sau temerea persoanei care a
savarsit-o, fapta este imputabila, constituie infractiune, dar aceasta stare va fi retinuta ca circumstanta atenuanta legala, potrivit
art. 75 alin. (1) lit. b. NCP (excesul scuzabil).

9
 • Excesul neimputabil in cazul depasirii limitelor starii de necesitate
Art. 26 alin. (2) NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Făptuitorul nu trebuie ca, la momentul comiterii fapte, să fie conștient că prin fapta să va cauza urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. În situația în care acesta era conștient de
disproportionalitatea faptei sale, nu se va mai putea reține excesul neimputabil ci se va reține existența circumstantei atenuante
legale prevazuta la art. 75 alin (1) lit. c. NCP (excesul scuzabil).
Efectele juridice ale excesului neimputabil:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
- în situația în care existența excesului neimputabil este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea,
iar, dacă excesul neimputabil se reține în cursul judecății, instanță dispune achitarea.

Minoritatea făptuitorului
Art. 27 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia
nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Având în vedere particularitățile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal s-a impus cu necesitate stabilirea unei
limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Astfel la art. 113 din noul Cod penal se prevede faptul
ca minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit
legii. Așadar, în cazul minorului sub 14 ani există o prezumție absolută de lipsă de discernământ iar în cazul minorilor cu
vârstă între 14 și 16 ani există o prezumție relativă de lipsă de discernământ.
Prima condiție pentru a se putea reține minoritatea ca și cauză de neimputabilitate este aceea că fapta să fie prevăzută de
legea penală și nejustificată să fie săvârșită de către un minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal.
A două condiție este existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. În cazul
infracțiunilor continue, continuate și de obicei, care s-au consumat înainte că minorul să fi împlinit vârsta de 14 ani, dar s-au
epuizat după acest moment, minorul va răspunde numai pentru faptele săvârșite după data la care a împlinit vârsta de 14 ani,
dacă se dovedește că a acționat cu discernământ.
Efectele juridice ale minoritații:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
-în situația în care existența minoritatii este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, dacă
minoritatea se reține în cursul judecății, instanță dispune achitarea.
- față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, Comisia pentru Protecția
Copilului, atunci când există acordul părinților sau al reprezentantului legal al copilului ori, după caz, instanța judecătorească,
atunci când acest acord lipsește, poate dispune măsura plasamentului sau a supravegerii specializate.

Iresponsabilitatea
Art. 28 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli
psihice, fie din alte cauze.
Așadar, iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de
semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.
Iresponsabilitatea privește încapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-și poate da seama de
semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor ei cât și sub raport volitiv când nu-și poate determina și dirija în mod normal
voința.
Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora: unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăților psihice
( idiotentia, infantilism, cretinism, debilitate mintală), unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic, lipotimie, etc.),
unor tulburări psihice provocate prin intoxicații (stări de inconștientă ce pot avea cauza în consumul de alcool, alimente
alterate, etc.).

10
 Prima condiție pentru a se putea reține iresponsabilitatea ca și cauză de neimputabilitate este existența unei stări de
incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei. Incapacitatea psiho-fizică trebuie să existe pe tot parcursul săvârșirii faptei.
Făptuitorul răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile realizate din momentul în care a devenit responsabil.
A doua condiție este ca incapacitatea psihică să fie determinată de o boală psihică sau alte cauze anormale. Atunci când
incapacitatea este indusă chiar de către făptuitor nu se reține iresponsabilitatea.
Ultima condiție este că acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă penală prevăzută de lege și nejustificată.
Forma în care făptuitorul minor participă la infracțiune nu prezintă importanță.
Efectele juridice ale iresponsabilității:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
- în situația în care existența iresponsabilitatii este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar,
dacă iresponsabilitatea se reține în cursul judecății, instanța dispune achitarea.

Intoxicatia
Art. 29 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării
involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Potrivit art. 241 din Legea nr. 187/2012, prin substanțe psihoactive se înțeleg substanțele stabilite prin lege, la propunerea
Ministerului Sănătății.
Intoxicația involuntară completă este singura formade intoxicatie care reprezintă o cauză de neimputabilitate.
Pentru a se reține intoxicația involuntară completă drept cauză de neimputabilitate trebuie:
- să existe starea de intoxicație completă în momentul săvârșirii faptei. Așadar, făptuitorul va răspunde pentru acțiunile sau
inacțiunile realizate când nu se află în stare de intoxicație completă.
- acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă penală prevăzută de lege și nejustificată.
Efectele juridice ale intoxicației:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță.
-în situația în care existența intoxicatiei este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, dacă
intoxicatia se reține în cursul judecății, instanță dispune achitarea.

Eroarea
Art. 30 prevede ca nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal a ales să reglementeze eroarea, iar nu eroarea de fapt și eroarea de
drept, abandonând distincția clasică între eroarea de fapt și eroarea de drept; în viziunea noului Cod penal, trebuie realizată
diferențierea între eroarea asupra tipicității și eroarea asupra antijuridicitatii; aceste două tipuri de erori pot fi de fapt sau de
drept.
Dupa evitabilitatea erorii aceasta poate fi:
- eroare invincibilă- presupune imposibilitatea evitării unei percepții false a realității, indiferent de numărul diligențelor
rezonabile pe care le putea depune făptuitorul.
- eroare vincibila - presupune percepția falsă a realității de către autor, fie cu intenție, fie din culpă.
A. Eroare asupra tipicitații
Reprezintă eroarea cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii; poate fi atât o eroare de fapt, cât și o eroare de
drept.
Pentru a se reține eroarea asupra tipicității drept cauză de neimputabilitate, trebuie:
- să fie săvârșită o faptă prevăzută de legea penală nejustificată
- persoana care a săvârșit faptă să nu fi cunoscut ori să fi cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei
-eroarea să existe la momentul săvarșirii faptei
- potrivit art.30 alin.(4) din noul Cod penal dispozițiile alin.(1)-(3) referitoare la eroarea asupra tipicității se aplică în mod
corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale.

11
 Ca și efecte juridice ale erorii asupra tipicității avem:
- eroarea asupra tipicității conduce la înlăturarea imputabilității faptei în cazul infracțiunilor încriminate numai atunci când
sunt comise cu intenție, ca urmare a lipsei elementului intelectiv din structura intenției.
- în cazul faptelor încriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, eroarea înlătură caracterul penal al faptei, numai dacă
necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei
- dacă eroarea supra tipicității este vincibila, datorându-se culpei făptuitorului răspunderea penală a acestuia nu va fi
angajată pentru o faptă comisă cu intenție, ci pentru o faptă săvârșită din culpă, dacă aceasta este incriminată
- în situația în care existența erorii este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, dacă eroarea
se reține în cursul judecății instanța dispune achitarea.
B. Eroarea asupra antijuridicității
Reprezintă cauza de neimputabilitate constând în eroarea invincibilă asupra caracterului ilegal al faptei; făptuitorul este o
persoană responsabilă care decide să comită o faptă tipică, pe care din eroare o apreciază că fiind permisă de ordinea juridică;
așadar, eroarea asupra antijuridicitatii nu înlătură vinovăția, că element constitutiv al infracțiunii ci face că fapta prevăzută de
legea penală să nu fie imputabilă.
Ca efecte ale erorii asupra antijuridicitatii avem:
- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite. Se pot aplica măsuri de siguranță
- în situația în care existența erorii este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, dacă eroarea
se reține în cursul judecății, instanță dispune achitarea.

Cazul fortuit
Art. 31 NCP => Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută.
Conditii necesare:
- să existe o împrejurare exterioară imprevizibilă care se suprapune peste acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.
- acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Efectele cazului fortuit:
- este înlăturată imputabilitatea faptei; pot fi însă aplicate măsuri de siguranță
- în situația în care existența cazului fortuit este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar, dacă
cazul fortuit se reține în cursul judecății instanța dispune achitarea.

4. Continutul infractiunii
Continutul infractiunii este definit în doctrină ca totalitatea conditiilor obiective si subiective, prevăzute în norma de
incriminare, necesare pentru existenta unei anumite infractiuni (care determină un anumit tip de infractiune). Continutul
specific al fiecărei infractiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferentierea între ele a faptelor ce
constituie infractiuni. Sub acest aspect, nu trebuie confundate definitia infractiunii si trăsăturile esentiale ale acesteia cu
notiunea de continut al infractiunii (structura infractiunii), interesând în acest caz conditiile infractiunii si elementele
constitutive.
Dispozitiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza
textelor cu referire la obiectul si subiectii infractiunii, latura obiectivă si latura subiectivă, ce alcătuiesc continutul legal (sau
continutul generic de incriminare).
Conditiile preexistente ale infractiunii le reprezintă obiectul infractiunii si subiectii.

Obiectul infractiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale si relatiile sociale apărate de legea penală,
împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale si care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârsirea acestora.
Obiectul infractiunii cunoaste mai multe forme:
- obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeasi natură, vătămate de o grupă de infractiuni. Pe
baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen. pe titluri
- obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială si căreia i se aduce atingere prin infractiune. Fiecare
infractiune prezintă un obiect juridic specific.

12
 În cazul anumitor infractiuni se întâlneste si un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinta asupra căreia se
îndreaptă activitatea infractională. Prezintă obiect material, spre exemplu, infractiunile de omor (corpul persoanei în viată),
infractiunea de furt (bunul mobil sustras) s.a.

Sunt denumiti subiecti ai infractiunii persoanele implicate în săvârsirea unei infractiuni, deosebind două categorii,
respectiv, subiectul activ si subiectul pasiv al infractiunii.
Subiectul activ al infractiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care, îndeplinind conditiile legii, săvârseste
fapta penală.
Subiectul activ al infractiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite
conditii (conditii generale), si anume: o anumită limită de vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre si actiune.
Majoritatea infractiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor sau ca participant) a persoanelor fizice ce le
comit si care îndeplinesc, la data săvârsirii lor, conditiile generale mai sus mentionate. Sunt însă si unele infractiuni denumite
infractiuni proprii (sau cu subiect special) – în cazul cărora, legea impune si conditii speciale, subiectul activ fiind un subiect
special. Conditia specială priveste o anumită calitate pe care trebuie să o întrunească persoana ce va trece la executarea faptei,
calitate specială care trebuie să existe la data comiterii acesteia.
Infractiunile care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârsite în realizarea obiectului
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
În ceea ce priveste subiectul pasiv al infractiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau juridică, chiar si statul. De regulă,
subiectului pasiv i se cere ca o conditie generală, cea de a fi titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere
prin săvârsirea infractiunii. În cazul unor infractiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre exemplu:
în cazul infractiunii de ultraj, subiectul pasiv poate să fie numai un functionar public care îndeplineste o functie ce implică
exercitiul autoritătii de stat.

Continutul constitutiv al infractiunii îl reprezintă totalitatea conditiilor privitoare la fapta incriminată, asa cum este descrisă
de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât si subiectiv. Continutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura
obiectivă si latura subiectivă care se află într-o relatie de interdependentă.

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul material, urmarea (sau rezultatul) si
raportul de cauzalitate. Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de
consecintă, inexistenta infractiunii.
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin descrierea faptei ca infractiune sub aspectul
modului de manifestare, care se poate realiza printr-o actiune sau inactiune.
Din punct de vedere al elementului material, infractiunile se clasifică în infractiuni comisive, care se comit prin săvârsirea
de actiuni interzise prin lege – spre exemplu, infractiunile de furt, viol, fals s.a. – si infractiuni omisive care se comit prin
inactiune, în raport de obligatia legală de a face ceva, spre exemplu, infractiunile de nedenuntare, omisiunea de a încunostinta
organele juridice s.a..
În continutul infractiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură actiune / inactiune sau atât într-o actiune
si o inactiune (spre exemplu, în cazul infractiunii de neglijentă în serviciu).
În cazul unor infractiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinte privitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârsire a
actiunii/inactiunii care atunci când figurează pe continutul constitutiv de bază (continutul infractiunii-tip) sunt, de asemenea,
cerinte obligatorii. În acest sens, mentionăm infractiunea de conducere a unui autovehicul cu tractiune mecanică fără permis pe
drumurile publice, infractiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârseste în timp de război, infractiunea de
nerespectare a hotărârilor judecătoresti care se comite prin amenintare sau acte de violentă s.a..
Săvârsirea actiunii/inactiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege, prin lezarea sau periclitarea
acesteia, consecinta elementului material constând în rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii
obiective. Sub acest aspect, infractiunile se clasifică în infractiuni materiale (de rezultat) si infractiuni formale (de pericol).
Infractiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres rezultatul (spre exemplu,
infractiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea victimei, infractiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu
material). Infractiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar elementul material, nu si
rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor infractiuni nu este atrasă o consecintă, urmarea constând în
aceste cazuri întro stare de pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infractiunile de trădare, evadare s.a.).

13
 Clasificarea infractiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes deoarece, infractiunile materiale se
consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de infractiunile formale care se consumă în momentul realizării
elementului material.
Latura obiectivă a infractiunii se întregeste prin existenta unui alt element component denumit raport de cauzalitate,
întelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material si rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. Raportul de cauzalitate
caracterizează toate infractiunile, impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul infractiunilor materiale.

Din continutul infractiunii, alături de latura obiectivă, face parte si latura subiectivă reprezentând totalitatea conditiilor
cerute elementului moral.
Ca latură subiectivă din continutul infractiunii, vinovătia semnifică doar acea formă de vinovătie cerută (prevăzută) de lege
potrivit normei de incriminare a faptei.

În concluzie, fiecare infractiune este conditionată de existenta unor conditii preexistente (obiectul si subiectii infractiunii)
cât si de existenta unui anumit continut constitutiv structurat pe cele două laturi – latura obiectivă si latura subiectivă.
Între faptele penale, distinctiile sub aspectul continutului apar datorită trăsăturilor proprii, specifice ce privesc conditiile
esentiale de existentă a unor fapte ca infractiuni. Alcătuirea continutului infractiunii porneste de la continutul ce o
particularizează ca tip de infractiune denumit continut de bază (tip). Pe lângă acest continut, infractiunile prezintă, de regulă, si
un continut agravat ce constă în realizarea continutului de bază la care se adaugă anumite împrejurări ca circumstante speciale
de calificare (agravare). Aceste împrejurări pot să privească latura obiectivă sau/si latura subiectivă din continutul infractiunii,
cum ar fi, spre exemplu, în cazul infractiunii de furt calificat (art. 209 C.pen.) comis într-un loc public sau în timpul noptii sau
prin efractie, exemplificând prin circumstantele ce privesc timpul, locul, mijloacele de săvârsire a infractiunii. Neîntrunirea
acestor împrejurări – atunci când reprezintă conditiile circumstantiale – nu afectează decât varianta calificată a infractiunii, ce
nu se realizează, fapta reprezentând însă infractiunea în continutul său de bază.

5. Formele infractiunii
Desfasurarea activitatii infractionale a unei persoane presupune 2 momente distince: faza interna si faza externa.

Faza interna dureaza de la momentul nasterii, incoltirii idei de a savarsi infractiunea si pana la momentul in care faptuitorul
incepe sa puna in practica aceasta idee.
Faza interna se subdivide in:
- faza initiala, in care se naste ideea de a savarsi o fapta prevazuta de legea penala;
- faza deliberarii in care persoana compara argumentele pro si contra savarsirii acelei infractiuni;
- momentul luarii hotararii definitive de a savarsi fapta penala.
Uneori in cadrul aceste faze interne apar si momente oratorice externe, in sensul ca faptuitorul aduce la cunostinta altor
persoane hotararea sa de a savarsi acea infractiune. Actele desfasurate in cadrul fazei interne nu sunt incriminate de legea
penala cu exceptia situatiilor in care apare acea forma oratorie externa, caz in care legiuitorul a inteles sa incrimineze acele
manifestari ca infractiuni distince ( ex;: faptuitorul aduce la cunostinta unor terte persoane ideea sa de a o vatama pe cineva
tocmai in scopul ca aceste idei sa ajunga la cunostinta viitoarei persoanei vatamate, caz in care avem infractiune de amenintare
sau faptuitorul aduce la cunostinta altor persoane dorinta sa de a savarsi infractiunea tocmai in ideea de a atrage si acele
persoane ca si participanti la infractiunea ce urmeaza sa se realizeze-infractiunea de asociere in vederea savarsirii de
infractiuni).

Faza externa incepe de la momentul de la care hotararea de a savarsi infractiunea a fost luata si dureaza pana la producerea
ultimului efect al infractiunii respective. Ea este compusa din faza actelor preparatorii, faza tentativei, a infractiunii fapt
consumat si a infractiunii fapt epuizat.
Actele preparatorii reprezinta acea forma a infractiunii care consta in strangerea, procurarea unor date, instrumente si
crearea unor conditii favorabile in vederea savarsirii infractiunii.

14
 Actele preparatorii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- sa aibe caracter univoc;
- sa fie savarsite cu intentie
- sa creeze conditii favorabile in vederea savarsirii unei infractiuni;
- sa nu fie acte de executare.
Actele preparatorii pot fi materiale( ex: procurarea unor obiecte) si morale( strangerea unor date, informatii etc. ).
In ceea ce priveste actele preparatorii au existat 2 teze cu privire la incriminarea sau neincriminarea acestora. Adeptii tezei
incriminarii actelor preparatorii au sustinut ca daca nu s-ar incrima aceste acte atunci s-ar da posibilitatea tuturor persoanelor sa
pregateasca savarsirea unor infractiuni si sa existe intotdeauna iminenta savarsirii unor astfel de infractiuni. Cei care au sustinut
neincriminarea actelor preparatorii au aratat ca daca s-ar pedepsi persoanele care savarsesc astfel de acte preparatorii atunci
persoanele respective ar trece automat la savarsirea faptei deoarece oricum ele vor fi trase la raspundere penala. Legiuitorul
roman a imbratisat teza neincriminarii actelor preparatorii cu urmatoarele exceptii :
a) La unele infractiuni foarte grave actele preparatorii sunt asimilate tentativei si pedepsite ca atare, legiuitorul folosind in
texul de lege expresii de genul` „se considera tentativa si procurarea sau detinerea unor date, informatii, mijloace….”;
b) Actele preparatorii sunt incriminate uneori ca infractiuni distincte datorita gravitatii lor foarte mari( ex: detinerea unor
mijloace in vederea falsificarii de monede);
c) Actele preparatorii savarsite de o alta persoana decat autorul infractiunii, daca acesta din urma trece la savarsirea faptei
sunt considerate acte de complicitate anterioara.

6. Tentativa
Art. 32 NCP => Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în executare a hotărârii infractionale, un început
de executare – si faza consumării, în cazul actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând rezultatul
infractiunii tipice (consumarea nu are loc).
Art. 33 NCP => Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta. Tentativa se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte, după gradul de realizare a executării, pe de
altă parte, în functie de modul in care a fost conceputa lucrarea.
In functie de gradul de realizare a executarii:
Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârsi infractiunea, executare care a fost însă
întreruptă, neajungându-se astfel la consumarea infractiunii. Întreruperea actiunii se datorează unor cauze survenite pe
parcursul executării, cauze variate ce pot fi independente sau dependente de vointa făptuitorului (spre exemplu, punerea în
executare a intentiei de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul este surprins în cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul
renuntă, de bunăvoie, să continue actul sustragerii operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă atât la
infractiunile materiale cât si la infractiunile formale.
Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârsi infractiunea având loc o executare integrală a
actiunii care nu-si produce însă efectul, nu atrage rezultatul tipic. Desi actiunea se realizează integral, nu are loc consumarea
infractiunii datorită unor cauze ce intervin si care pot fi dependente sau independente de vointa făptuitorului (spre exemplu,
punerea în executare a intentiei de ucidere a victimei prin descărcarea unui foc de armă, dar victima ferindu-se, nu este lovită
sau victima nu este rănită, viata fiindu-i salvată prin ajutor medical acordat ori chiar făptuitorul este cel care împiedică
producerea mortii victimei asupra căreia a tras, transportând-o de urgentă la spital unde viata îi este salvată). Tentativa perfectă
este posibilă numai la infractiunile materiale nu si în cazul infractiunilor formale care prin realizarea integrală a actiunii se
consumă.

15
 In functie de cauzele care conduc la neproducerea rezultatului infractiunii:
Tentativa idonee(periculoasa) - Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care
a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Tentativa neidonee (nepericuloasa) - Atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum
a fost concepută executarea.
In ceea ce priveste desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, art. 34 prevede ca nu se pedepseşte autorul care,
înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să
poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune,
se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.

7. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

7.1 Unitatea de infractiune
Unitatea de infractiune reprezintă activitatea relevantă penal ce realizează continutul unei singure fapte penale, definită în
doctrină ca fiind acea activitate infractională formată dintr-o singură actiune sau inactiune sau din mai multe actiuni sau
inactiuni, ce decurg din natura faptei sau din vointa legiuitorului, săvârsite de către o persoană în baza unui proces subiectiv
unic, care întruneste continutul unei singure infractiuni.
Sunt două feluri de unitate de infractiune, urmând a distinge între unitatea naturală si unitatea legală.

7.1.1 Unitatea naturală de infractiune

Putem defini unitatea naturală de infractiune ca reprezentând ansamblul faptic care corespunde continutului unei singure
infractiuni, unicitatea decurgând din însăsi natura faptei relevantă penal.
La rândul ei, unitatea naturală cunoaste mai multe forme: infractiunea simplă, infractiunea continuă si infractiunea deviată.
Aspectele comune tuturor acestor trei forme ale unitătii naturale de infractiuni privesc unicitatea elementului material (o
singură actiune sau inactiune) ce produce un singur rezultat, fapta fiind comisă si imputabilă în baza unei singure forme de
vinovătie (intentie, culpă, intentie depasita). Pe lângă aspectele comune, există si aspecte ce particularizează fiecare tip de
infractiune – unitate naturală -, de aspectele proprii urmând să ne ocupăm în continuare.

Cele mai multe fapte prevăzute de legea penală ca infractiuni se comportă ca infractiuni simple (lovirea, vătămarea
corporală, omorul, furtul etc.), activitatea infractională fiind una de moment.
Elementul material constă într-o singură actiune sau inactiune ce se poate realiza printr-un singur act material (spre
exemplu, uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri puternice într-o zonă de pe corp unde se află un organ vital – abdomen -,
lovitură cu intensitate aplicată cu un cutit si care atrage moartea) sau printr-o pluralitate de acte materiale ce se află într-o
succesiune imediată în timp (exemplificând tot în cazul infractiunii de omor, în situatia în care victima este ucisă prin aplicarea
mai multor lovituri în diferite zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale, spre exemplu, două lovituri de cutit în regiunea
capului si alte trei lovituri în zona toracică în urma cărora victima decedează).
Infractiunea simplă nu trebuie confundată cu infractiunea în continut simplu (de bază), deoarece o infractiune simplă –
formă a unitătii naturale – se poate prezenta, după caz, ca infractiune în continut simplu sau în continut calificat (agravat).

Infractiunea continuă este acea formă a unitătii naturale care constă într-o actiune sau inactiune care prin însăsi natura sa
se prelungeste în timp, până când intervine o fortă contrară care îi pune capăt.
Sub aspect obiectiv, infractiunea continuă se caracterizează prin existenta unui element material de durată care implică o
actiune sau inactiune ce se prelungeste în timp în mod natural.
Fără a fi definită în partea generală a Codului penal, prin dispozitii speciale sunt incriminate anumite fapte ca infractiuni
continue, cum este cazul infractiunii de lipsire de libertate în mod illegal ( art.205).
Actiunea sau inactiunea de durată se poate particulariza prin existenta (sau nu) a unor întreruperi pe parcursul desfăsurării
activitătii continue, doctrina penală clasificând infractiunile continue în permanente si succesive.
O infractiune continuă permanentă implică desfăsurarea unei actiuni ce are loc fără nici o întrerupere (spre exemplu,
detinerea unei arme fără drept pe o anumită perioadă de timp – art. 342 alin. (1) C.pen.), spre deosebire de infractiunea
continuă succesivă care implică întreruperi firesti, pauze necesare în desfăsurarea activitătii (spre exemplu, portul nelegal de
uniformă întrerupt noaptea si reluat a doua zi).

16
 Fiind o infractiune de durată, infractiunea continuă cunoaste un moment al consumării si, ca moment final, momentul
epuizării activitătii infractionale, sub acest aspect interesând data (momentul) de la care se consideră comisă infractiunea.
Consumarea are loc după trecerea duratei de timp, dată la care se întrunesc elementele continutului constitutiv al
infractiunii ca temei al răspunderii penale. Momentul epuizării este ulterior consumării si se distinge de acesta, marcând
sfârsitul activitătii infractionale.
Potrivit art. 154 alin. 2 C.pen. – cu referire la calcularea termenului de prescriptie a răspunderii penale – se prevede că în
cazul infractiunilor continue, termenul curge de la data încetării actiunii sau inactiunii. Actiunea sau inactiunea încetează prin
intervenirea fortei contrare care pune capăt activitătii infractionale, încetarea putând avea loc din motive independente de
vointa persoanei ce a desfăsurat activitatea (spre exemplu, interventia unui organ abilitat) sau dependente de vointa persoanei.
Momentul încetării actiunii/inactiunii este momentul epuizării, când infractiunea continuă se consideră săvârsită, dată care
interesează în raport de aplicarea legii penale în timp, incidenta actelor de clementă, calcularea termenului de prescriptie a
răspunderii penale etc. Asa cum se subliniază în doctrină, pentru alte institutii ale dreptului penal (suspendarea conditionată a
executării pedepsei în formă simplă sau sub supraveghere, liberarea conditionată, gratierea conditionată s.a.) interesează data
consumării când sunt întrunite elementele obiective si subiective ale infractiunii.

În aprecierea doctrinei, infractiunea deviată desemnează, pe de o parte, infractiunea săvârsită prin devierea actiunii de la
obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greselii făptuitorului, spre un alt obiect sau persoană sau prin
îndreptarea actiunii – dintr-o eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul
să-l vatăme, pe de altă parte.
Din definitia ce se acordă infractiunii deviate rezultă cele două modalităti de prezentare.
-o primă modalitate – modalitatea „error im personam” există în situatia în care infractiunea se săvârseste din eroarea
făptuitorului care îsi îndreaptă actiunea asupra altei persoane (sau obiect) decât cea initial vizată si care suferă o atingere
efectivă, prin lezarea, vătămarea ce are loc. Spre exemplu, agentul doreste uciderea lui A, dar fiind în eroare asupra identitătii
persoanei, îl confundă pe A cu B, îndreptând actiunea de ucidere asupra sa, în urma căreia B decedează. În această situatie,
răspunderea penală se angajează pentru o singură infractiune, în exemplul dat - infractiunea de omor în raport de victima
efectiv ucisă.
-într-o altă modalitate – cunoscută ca modalitatea „aberratio ictus”, aceasta există în situatia în care infractiunea se
săvârseste din greseala făptuitorului prin devierea actiunii de la persoana (sau obiectul) împotriva căreia era îndreptată, spre o
altă persoană (obiect) decât cel initial vizat căreia i se aduce atingere efectivă. Spre exemplu, agentul doreste uciderea lui A –
aflat într-un grup de persoane - si, descărcând un foc de armă, tinteste gresit, ucigându-l pe B.

7.1.2 Unitatea legală de infractiune

Unitatea legală de infractiune este opera legiuitorului penal care creează continutul unei singure infractiuni prin reunirea a
două sau mai multe actiuni sau inactiuni ce au, de regulă, relevantă penală proprie, reunire ce are loc datorită legăturilor sub
aspect subiectiv si/sau obiectiv prezente între acestea.
Unitatea legală se manifestă sub patru forme: infractiunea continuată si infractiunea complexă – consacrate în partea
generală a Codului penal – infractiunea de obicei si infractiunea progresivă – forme care, fără a fi definite expres si
consacrate prin norme generale, îsi găsesc consacrare prin dispozitiile părtii speciale a Codului penal.

Infracţiunea continuată
Art. 35 alin. (1) NCP => Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Din această definitie se desprind conditiile de existentă cerute infractiunii continuate, unicitatea continutului fiind
configurată de unitatea pe latură obiectivă si unitatea pe latură subiectivă.
Sub aspect obiectiv, infractiunea continuată presupune săvârsirea mai multor actiuni sau inactiuni (cel putin două) care
prezintă fiecare în parte continutul aceleiasi infractiuni si care se comit la diferite intervale de timp. Actiunile/inactiunile
prezintă, fiecare în parte, continutul aceleiasi infractiuni atunci când vatămă acelasi obiect juridic – ca valoare socială ocrotită
de legea penală – încadrându-se în acelasi tip de infractiune. Nu interesează dacă unele dintre actiuni au ajuns în faza
consumării, iar altele au rămas la stadiul tentativei, situatie în care atrag calificarea activitătii ca infractiune continuată
consumată, după cum nu interesează nici dacă unele dintre actiuni realizează continutul de bază, iar altele continutul calificat al

17
aceleiasi infractiuni, răspunderea penală fiind angajată pentru infractiunea continuată în forma agravată. De asemenea, în cazul
infractiunilor care prezintă continut alternativ, săvârsirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităti distinct
prevăzute de lege. Actiunile sau inactiunile trebuie săvârsite la diferite intervale de timp, nici prea scurte (deoarece ne-am afla
în situatia infractiunii simple caracterizatăprintr-o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp), nici prea lungi
(făcând loc concursului real omogen de infractiuni).
Reunirea tuturor acestor actiuni/inactiuni în continutul infractiunii ce se comite în mod continuat rezidă în elementul
subiectiv ce functionează ca liant al acestora. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârsirea actiunilor/inactiunilor în baza
aceleiasi rezolutii infractionale. Rezolutia trebuie să fie anterioară activitătii infractionale, să cuprindă si să se mentină pe
întreaga amplitudine a faptei executate.
În teoria si practica penală se evidentiază unicitatea rezolutiei si prin alte elemente de unitate ce privesc acelasi obiect
juridic (sau material), aceeasi persoană vătămată
Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infractiunile contra patrimoniului (furtul, înselăciunea,
delapidarea, distrugerea), infractiunile de fals s.a.
O infractiune continuată poate fi săvârsită de o singură persoană (în calitate de autor), după cum se poate comite si în
participatie care este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate). După caz, participatia poate fi partială
(la o parte dintre actiuni), sau totală (când se cooperează la toate actiunile) cu diferentieri pe planul răspunderii penale.
Art. 36 alin. (1) NCP => Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul
pedepsei amenzii.

Infracţiunea complexă
Art. 35 alin. (2) NCP => Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
În lumina acestei definitii legale, doctrina retine cele două modalităti normative sub care se prezintă o infractiune
complexă, pe de o parte – infractiunea complexă în continut de bază -, pe de altă parte – infractiunea complexă în continut
calificat.
Infractiunea complexă în continut de bază (forma tip) este infractiunea în al cărei continut intră ca element constitutiv o
actiune/inactiune care constituie prin ea însăsi o faptă prevăzută de legea penală. Deci, în această modalitate se reunesc două
fapte relevante penal între care există o anumită legătură, formând, potrivit conceptiei legiuitorului o singură infractiune,
distinctă de cele pe care le cuprinde în continutul său (reunirea celor două infractiuni ce compun infractiunea complexă este
realizată de legiuitor tocmai datorită legăturii pe care acestea o prezintă).
Exemplul tipic ce ilustrează o infractiune complexă în continut de bază este infractiunea de tâlhărie definită potrivit art.
233 C.pen. ca furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă
sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat
sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Infractiunile reunite în continutul tâlhăriei – pe latură obiectivă – sunt furtul si lovirea sau alte violente ori vătămarea
corporală sau amenintarea, legătura dintre acestea fiind o legătură de la mijloc la scop (spre exemplu, în scopul deposedării
victimei de anumite bunuri, se recurge ca mijloc la lovirea acesteia).
Infractiunea complexă în continut calificat (sau agravat) este infractiunea în al cărei continut intră ca circumstantă
agravantă o actiune/inactiune care constituie prin ea însăsi o faptă prevăzută de legea penală. Un continut calificat si complex
de infractiune presupune continutul de bază al infractiunii la care se adaugă o circumstantă agravantă specială ce semnifică o
faptă relevantă penal (si care reprezintă continutul unei alte infractiuni). Spre exemplu, furtul calificat este o infractiune
complexă când se săvârseste prin efractie – potrivit art. 229 alin. 1 lit. d) C.pen. - efractia implicând distrugerea (faptă
incriminată de art. 253) ca mijloc la care se recurge în săvârsirea furtului si care reprezintă un element circumstantial agravant.
Exemplificăm si prin faptele incriminate de art 236-Talharia sau pirateria urmata de moartea victimei. În cazul acestor din
urmă infractiuni, între faptele reunite se observă un alt tip de legătură, legătură de la antecedentă la rezultat.
În doctrina penală se apreciază că o infractiune complexă se realizează nu numai prin reunirea a două infractiuni între care
există una dintre legăturile mentionate, ci si atunci când în continutul unei infractiuni intră o actiune ce constituie ea însăsi o
faptă prevăzută de legea penală, în anumite conditii, cum este, spre exemplu, cazul infractiunii de ultraj.

18
 Structura unei infractiuni complexe evidentiază existenta conditiilor preexistente si a continutului constitutiv, cu
următoarele particularităti:
- obiectul juridic este unul complex fiind format dint-un obiect principal – care atrage apartenenta infractiunii complexe la
o anumită categorie, grupă infractională – si un obiect adiacent. Spre exemplu, în cazul infractiunii de tâlhărie (infractiune
contra patrimoniului) în modalitatea furt prin lovire, obiectul principal este cel al furtului si constă în relatiile sociale referitoare
la posesia si detentia asupra bunurilor mobile, iar obiectul secundar constă în relatiile sociale referitoare la integritatea
corporală a persoanei.
- subiectul activ al infractiunii poate fi orice persoană, participatia fiind posibilă sub toate formele sale.
- sub aspectul laturii obiective, elementul material este format, de regulă, din actiunile reunite de către legiuitor prin
legătura existentă între ele.
- sub aspectul laturii subiective, forma de vinovătie constă, după caz, în intentie sau praeterintentie.
Infractiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii actiunilor si al producerii urmărilor periculoase – când
are loc consumarea.
Pedeapsa infractiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de incriminare a faptei, aceasta neconstituind – ca si
infractiunea continuată – o cauză de gravare a pedepsei, atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un tratament
penal distinct al infractiunii complexe. Atunci când, ulterior aplicării pedepsei se descoperă si alte actiuni sau inactiuni care
intră în continutul aceleiasi infractiuni, pedeapsa se recalculează, urmând a se stabili o pedeapsă care nu poate fi mai usoară
decât cea pronuntată anterior (art. 37 C.pen.).

Infractiunea de obicei
Doctrina penală defineste infractiunea de obicei (sau colectivă) – care nu este consacrată prin dispozitiile părtii generale a
Codului penal – ca fiind acea formă a unitătii legale care constă în repetarea unei fapte – prin săvârsirea mai multor actiuni sau
inactiuni – până relevă o obisnuintă, o îndeletnicire a persoanei, repetare care atribuie ansamblului faptic gravitatea unei
infractiuni.
Caracteristic infractiunii de obicei este tocmai repetarea faptei ce se compune dintr-o pluralitate de actiuni, actiuni care,
privite individual, separat nu sunt relevante penal, ci doar privite per ansamblul lor, atunci când relevă o îndeletnicire, o
practică în acest sens, atrag incidenta legii penale.
Fiind o infractiune de durată în timp (prin repetarea faptei de un număr de ori ce relevă îndeletnicirea), se disting cele două
momente parcurse în desfăsurarea activitătii infractionale. Infractiunea de obicei se consumă în momentul în care s-a repetat de
un număr suficient pentru a releva obisnuinta (variabil de la persoană la persoană) si se epuizează atunci când se comite ultima
actiune sau inactiune. Acest din urmă moment – al epuizării – se consideră cel al săvârsirii infractiunii de obicei si interesează
în legătură cu aplicarea legii penale în timp, cu incidenta actelor de clementă, calcularea termenului de prescriptie a răspunderii
penale. Sub acest aspect, infractiunea de obicei se aseamănă cu infractiunea continuată, de care însă se deosebeste în ceea ce
priveste continutul pe latură obiectivă. Reamintim că, în cazul infractiunii continuate, fiecare actiune sau inactiune are
semnificatie penală proprie prezentând, fiecare în parte, continutul aceleiasi infractiuni. Or, în cazul infractiuni de obicei,
repetarea actiunilor reprezintă o trăsătură constitutivă a continutului unei asemenea infractiuni, fiecare actiune privită separat
neavând relevantă penală.
Prin specificul elementului lor material, infractiunile de obicei nu sunt susceptibile de comitere în participatie sub forma
coautoratului (fac parte din categoria infractiunilor cu autor exclusiv unic) si, totodată, nu sunt susceptibile de tentativă.
Pedeapsa pentru infractiunea de obicei este prevăzută potrivit normei de incriminare a faptei. Desi nu există prevederi
exprese referitoare la tratamentul penal al infractiunii de obicei (prin dispozitii generale), dacă se descoperă după o condamnare
definitivă si alte actiuni sau inactiuni care intră în continutul aceleiasi infractiuni de obicei, pedeapsa se recalculează, art. 37
C.pen. fiind aplicabil si în acest caz.

Infractiunea progresivă
Doctrina penală defineste infractiunea progresivă – care nu este consacrată prin dispozitiile părtii generale a Codului penal
– ca fiind acea formă a unitătii legale în care continutul obiectiv – prin săvârsirea unei actiuni si a producerii urmăririi specifice
– se amplifică, în asa mod încât trecerea de la continutul initial al infracŃiunii la continutul său amplificat atrage o schimbare
de încadrare juridică, întro infractiune mai gravă sau într-o formă calificată a aceleiasi infractiuni. Prin amplificarea
ansamblului faptic, se ajunge la un rezultat mai grav sau se produce o altă urmare care, de regulă, se distantează în timp de
actiunea initială ce s-a comis.

19
 Exemple de infractiuni progresive întâlnim în cazul infractiunilor contra integritătii corporale si sănătătii persoanei, spre
exemplu, o faptă initială de talharie urmata de moartea victimei (art. 236).
Fapta initială si urmările ei se absorb în forma amplificată ce reprezintă infractiunea progresivă si care atrage încadrarea
juridică potrivit tipului de infractiune cu rezultat mai grav produs.
De regulă, infractiunile progresive sunt – sub aspectul laturii subiective din continut – infractiuni praeterintentionate, fapta
initială fiind săvârsită cu intentie, iar rezultatul amplificat, mai grav, fiind produs din culpă.
Si în cazul infractiunii progresive – ca infractiune de durată – distingem cele două momente, respectiv al consumării – când
se săvârseste fapta initială – si ulterior acestuia cel al epuizării activitătii infractionale, când are loc producerea rezultatului mai
grav, ca rezultat final al faptei. În ceea ce priveste data la care se consider săvârsită infractiunea progresivă, semnalăm
controversa în materie, fiind afirmate două puncte de vedere. Într-o opinie se sustine că interesează sub acest aspect momentul
epuizării, atunci când se produce rezultatul final, amplificat al faptei. Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – data
săvârsirii infractiunii progressive este data comiterii faptei initiale, deci atunci când are loc consumarea; caracteristic
infractiunilor progresive – si deosebindu-le de celelalte infractiuni de durată, cum sunt infractiunea continuă, continuată si de
obicei – este faptul că activitatea infractorului ia sfârsit prin comiterea actiunii initiale si producerii urmării specifice ei, fără
interventia sa ulterioară având loc amplificarea faptei initiale.
Pedeapsa pentru infractiunea progresivă este cea prevăzută de lege potrivit normei de incriminare a faptei. În măsura în
care infractiunea progresivă este o infractiune complexă, dispozitiile art. 37 C.pen. referitoare la recalcularea pedepsei se aplică
în mod corespunzător.

7.2 Pluralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infractiuni desemnează situatia în care o persoană săvârseste două sau mai multe infractiuni înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, după cum si situatia în care o persoană ce a mai fost anterior condamnată
definitiv pentru o infractiune – condamnare pe care a executat-o sau nu – reiterează comportamentul său infractional, prin
comiterea unei noi infractiuni.

Concursul de infractiuni
Art. 38 NCP => Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de
infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în
care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
Conditii generale:
- Unitatea de subiect activ. Cele două sau mai multe infractiuni se săvârsesc de către aceeasi persoană, legătura cerută prin
lege între infractiunile concurente fiind una in personam. Subiectul activ al unui concurs de infractiuni poate fi atât persoana
fizică care îndeplineste conditiile legale pentru a răspunde penal, conditiile generale sau speciale, infractor major sau minor
răspunzător penal, cât si persoana juridică.
Conditia este îndeplinită atunci când infractorul are calitatea de autor sau de participant (coautor, instigator sau complice)
la infractiunile reunite în structura concursului.
- Comiterea infractiunilor înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele. Conditia se referă la inexistenta unei
hotărâri definitive de condamnare care să separe între ele infractiunile comise, deci să nu existe o condamnare definitivă pentru
vreuna dintre aceste infractiuni. Ceea ce interesează este ca data comiterii infractiunilor să fie anterioară pronuntării unei
hotărâri definitive de condamnare, indiferent de momentul descoperirii, urmăririi, chiar ulterior intervenirii unei astfel de
condamnări.
Inexistenta unei hotărâri definitive de condamnare în caz de concurs de infractiuni, deosebeste această formă a pluralitătii
de infractiuni atât de recidivă cât si de pluralitatea intermediară, când o nouă infractiune se comite de către persoana care a
suferit anterior o condamnare definitivă.
Infractiunile comise (cel putin două dintre ele) să poată fi supuse judecătii si să fie susceptibile să atragă condamnarea.
Conditia se realizează atunci când persoana care a comis pluralitatea de infractiuni a fost trimisă în judecată (pentru toate
infractiunile sau cel putin două dintre ele), instanta constatând vinovătia pentru ansamblul faptic retinut în sarcina sa si aplicând
pedeapsa corespunzătoare regimului de sanctionare instituit prin lege în caz de concurs de infractiuni. Infractiunile sunt
susceptibile să atragă răspunderea penală pentru concursul de infractiuni comis si, totodată, sanctionarea specifică în acest caz,

20
atunci când nu intervin unele cauze legale, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa/retragerea
plângerii prealabile, împăcarea părtilor, prescriptia răspunderii penale) sau cauze de nepedepsire generale sau speciale (spre
exemplu, desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârsirii faptei – cauze generale).
În concluzie: atunci când două sau mai multe infractiuni au fost săvârsite de aceeasi persoană, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele, cu ocazia judecătii stabilindu-se vinovătia persoanei pentru infractiunile comise sunt îndeplinite
conditiile de existentă si sanctionare ale concursului de infractiuni.
Art. 39 NCP => În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică
pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă
în întregime pedeapsa amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii
conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o
treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Art. 40 NCP => Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică
dispoziţiile art. 39.
Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel
condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade
din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.
Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
În cazul contopirii pedepselor potrivit procedurii de mai sus, se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit
legii.

Recidiva
Art. 41 NCP => Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii
mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele mentionate anterior este detenţiunea pe viaţă.
Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă
prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Art. 42 NCP => La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Art. 43 reglementeaza pedeapsa in caz de recidiva.
Potrivit alin. (1), dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o
nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la
restul rămas neexecutat din aceasta.
Conform alin. (2), când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai
multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit

21
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori
la restul rămas neexecutat din aceasta.
La alin. (3) este prevazuta situatia speciala in care, dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe
viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare
de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile
art. 43 alin. (1) - (5).
Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Pluralitatea intermediară
Art. 44 NCP => Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit
dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni

Art. 45 NCP => (1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se
aplică alături de pedeapsa principală.
(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut: a) în caz de concurs de
infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea; b) în caz de recidivă, partea neexecutată din
pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la
data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispoziţiile alin.
(1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul
infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică
măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.

8. Autorul şi participanţii
Institutia participatiei este reglementată prin dispozitiile art. 46-52 C.pen., fiind cunoscută în doctrină si sub denumirea de
pluralitate ocazională de făptuitori (infractori) si definită ca fiind cooperarea la săvârsirea unei fapte prevăzute de legea penală
a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, persoane care actionează în baza unei vointe comune, dintre care cel
putin una lucrează cu intentie.
Dacă, de regulă, o infractiune poate fi săvârsită de către o singură persoană, practica învederează că la comiterea unei fapte
prevăzută de legea penală pot conlucra – prin cooperarea materială si morală – mai multe persoane, situatie reglementată de
legiuitor drept participatie si care implică o singură faptă – ca faptă prevăzută de legea penală (infractiune) si o pluralitate de
persoane ce contribuie în săvârsirea acesteia.

22
 În afară de pluralitatea ocazională de persoane (participatia penală) mai există si:
-pluralitatea naturală – când pluralitatea de persoane în comiterea faptei este cerută de însăsi natura acesteia, cum este cazul
faptelor de incest, bigamie, încăierare s.a..
- pluralitate constituită – ce desemnează o asociere, o grupare a mai multor persoane în vederea săvârsirii de infractiuni,
cum este cazul faptelor de complot, asociere pentru săvârsirea de infractiuni s.a..
Pluralitatea naturală si cea constituită semnifică infractiuni de sine-stătătoare susceptibile, la rândul lor, de comitere în
participatie penală.
Asa cum rezultă din definitia acordată în doctrină acestei institutii, participatia implică întrunirea cumulativă a unor
conditii, si anume:
1. să se săvârsească o faptă prevăzută de legea penală;
2. la săvârsirea faptei să coopereze mai multe persoane;
3. cel putin una dintre persoane să actioneze cu intentie.
Existenta participatiei este conditionată de săvârsirea unei fapte prevăzută de legea penală si nu a unei infractiuni, fiind
suficient ca autorul să comită doar fapta prevăzută de legea penală, chiar dacă lucrează fără vinovătie penală (spre exemplu,
fapta se comite sub imperiul unor cauze de neimputabilitate , autorul fiind iresponsabil sau minor nerăspunzător penal sau
persoană constrânsă fizic/moral să săvârsească fapta etc, exceptând cazul fortuit). Conditia săvârsirii unei fapte prevăzute de
legea penală se realizează atunci când are loc comiterea unei fapte consumate sau rămasă în stadiul tentative pedepsibile.
Persoanele care cooperează la săvârsirea faptei prevăzută de legea penală se numesc participanti si sunt persoanele care
contribuie la săvârsirea acesteia în calitate de autori, instigatori sau complici. Pentru a exista participatie, la săvârsirea faptei
trebuie să coopereze un număr superior de persoane în raport de cel cerut de legea penală (în general, o infractiune se poate
comite de o singură persoană – autor), rezultând că, de regulă, cel putin două persoane care cooperează în săvârsirea faptei
lucrează în participatie.
După caz, prin formele ei de manifestare, participatia poate semnifica o contributie materială sau morală, anterioară sau
concomitentă săvârsirii faptei. Actele de autorat/coautorat reprezintă forma principală a participatiei, în raport de care actele de
instigare si cele de complicitate reprezintă forme secundare ale participatiei. Instigarea se consideră formă principală de
participatie în raport de complicitate. Astfel, participarea de către o persoană la săvârsirea uneia si aceleiasi infractiuni atât prin
acte de instigare cât si de complicitate atrage răspunderea penală pentru instigare care absoarbe forma secundară a
complicitătii. De regulă, participatia este posibilă la toate infractiunile putând îmbrăca formele mai sus mentionate.
Conditia vointei comune a persoanelor ce contribuie la săvârsirea aceleiasi fapte prevăzute de legea penală dintre care cel
putin una să lucreze cu intentie – implică o legătură subiectivă care se stabileste între participanti, o cooperare si pe plan psihic
(alături de cooperarea materială) în săvârsirea faptei.
Intentia participantului presupune că acesta îsi dă seama că prin activitatea sa, prin aportul redus, contribuie la săvârsirea
unei fapte prevăzute de legea penală, urmărind sau acceptând producerea rezultatului ei. Dintre participanti, instigatorul si
complicele actionează întotdeauna cu intentie (ceea ce rezultă din definitiile acordate prin lege). Autorul poate cunoaste sau nu
contributia adusă de o altă persoană la săvârsirea faptei. După cum s-a arătat, atunci când toti participantii (autor, coautor,
instigator sau/si complice) lucrează cu aceeasi formă de vinovătie (intentia), participatia este una proprie, legătura subiectivă
dintre participanti fiind bilaterală, participantii dându-si seama de unirea eforturilor în comiterea unei infractiuni intentionate.
Dimpotrivă, atunci când instigatorul sau complicele actionează cu intentie, iar autorul săvârseste fapta din culpă sau fără
vinovătie suntem în prezenta participatiei improprii, caz în care legătura subiectivă dintre participanti are un caracter unilateral
si ea se transmite de la instigator sau complice la autor.
Ansamblul reglementărilor în materia participatiei relevă conceptia unitătii de faptă, sub aspectul naturii juridice
participatia presupune, deci, o singură faptă prevăzută de legea penală la comiterea căreia participă mai multe persoane (în
conditiile mai sus mentionate).
Putem afirma astfel că „nucleul” participatiei rezidă în săvârsirea faptei de către autor / coautor, astfel încât numai prin
raportare la această activitate, o contributie intentionată de determinare sau înlesnire ori ajutare în orice mod la săvârsirea faptei
prevăzute de legea penală semnifică forme ale participatiei penale.
Astfel, data comiterii faptei de către autor este data comiterii faptei în participatie, iar în situatia în care intervin cauze care
actionează asupra faptei (spre exemplu – acte de clementă sub forma amnistiei, alte cauze cu efecte in rem), efectul acestora se
extinde si asupra participantilor.

23
 Autoratul
Art. 46 alin. (1) NCP => Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
Autoratul implică săvârsirea nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală prin acte de executare, semnificând o
contributie necesară si determinantă pentru existenta participatiei si, totodată, în aprecierea actelor de instigare sau/si de
complicitate drept contributii specifice aduse de alti participanti la săvârsirea faptei. În cadrul participatiei, persoana care
săvârseste fapta nemijlocit în autorat poate lucre cu orice formă de vinovătie penală sau chiar fără vinovătie.

Coautoratul
Art. 46 alin. (2) NCP => Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
Coautoratul presupune săvârsirea nemijlocită, împreună a faptei prevăzută de legea penală de două sau mai multe persoane
care lucrează în baza unei vointe comune.
Săvârsirea faptei prevăzută de legea penală în coautorat presupune cooperarea atât sub aspect obiectiv cât si subiectiv,
implicând:
●Săvârsirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală. Atât doctrina cât si practica penală retin ca fiind acte de
coautorat – prin săvârsire nemijlocită (acte de executare) – două categorii de acte:
1. Acte de executare directă a faptei care se înscriu în actiunea tipică descrisă în norma de incriminare si care descriu latura
obiectivă din continutul infractiunii (spre exemplu, în cazul infractiunii de omor, sunt acte de coautorat actiunile persoanelor
care aplică lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului, cu obiecte tăioase sau contondente). Spre deosebire de situatia
autoratului – când persoana ce lucrează în această calitate realizează printr-o activitate ce-i apartine exclusiv întreaga latură
obiectivă a faptei –, în cazul coautoratului, actele întreprinse de participantii cu acest rol se completează reciproc, integrându-se
în activitatea unică ce conduce la urmarea periculoasă. Cu alte cuvinte, în cazul coautoratului, participantii realizează unul sau
parte dintre actele de executare, deci nu se cere ca un participant în această calitate să acopere prin activitatea sa întreaga latură
obiectivă a infractiunii. Săvârsirea în mod nemijlocit, împreună a faptei, presupune conlucrarea sub aspect obiectiv prin
comiterea, de regulă, a actelor în aceleasi conditii de timp si de loc si numai atunci când sunt coordonate si pe plan intelectual
(este însă posibil si un coautorat succesiv în cazul unor infractiuni de durată, spre exemplu în cazul infractiunii continuate).
2. Actele prin care se contribuie (si) indirect la săvârsirea faptei, în conditiile în care au un caracter determinant, necesar si
indispensabil în realizarea actiunii tipice. Aceste acte nu sunt descrise prin norma de incriminare a faptei, spre exemplu, actele
de imobilizare prin care se paralizează orice energie, ca reactie fizică sau psihică din partea victimei sau prin care se înlătură
orice piedică, obstacol, orice rezistentă ce se împotriveste producerii rezultatului.
● Vointa comună a coautorilor. Cooperarea pe planul material dintre coautori trebuie să fie dublată de cooperarea si pe
plan psihic, prin vointa comună care să-i anime în săvârsirea faptei. Sub aspect subiectiv, coautoratul poate fi propriu (când toti
coautorii săvârsesc fapta cu aceeasi formă de vinovătie, de regulă, cu intentie) sau impropriu (când lucrează cu forme de
vinovătie diferite sau, cum frecvent se înregistrează în practică, atunci când unii actionează cu forma de vinovătie a intentiei,
iar altii fără vinovătie penală – spre exemplu, săvârsirea infractiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună prin săvârsire nemijlocită cu un minor nerăspunzător penal).
Dacă mai multe persoane săvârsesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală (chiar aceeasi faptă, în aceleasi conditii de
loc si timp) însă în afara oricărei cooperări, coordonări sub aspect obiectiv si subiectiv, nu ne aflăm în prezenta coautoratului, ci
a săvârsirii faptei în calitate de autori (fiecare persoană îsi va angaja răspunderea penală în calitate de autor al infractiunii
comise). Doar săvârsirea nemijlocită si împreună a faptei, prin coordonarea materială si intelectuală a actelor ce întregesc
activitatea unică, semnifică existenta coautoratului si, drept urmare, sanctionarea participantilor în calitate de coautori.

Instigatorul
Art. 47 NCP => Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Pentru a ne afla în prezenta instigării, trebuie îndeplinite următoarele conditii:
● Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârsirea unei fapte prevăzute de legea penală. Prin
determinare, o persoană (instigator) transmite hotărârea de săvârsire a unei fapte prevăzute de legea penală unei alte persoane
(instigat).

24
 Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinte, respectiv: de a fi reală, efectivă, deci de a conduce la
însusirea hotărârii de comitere a faptei de către o altă persoană. Sub acest aspect, mentionăm că instigatorul mai este denumit
autor moral, iar persoana instigată este autorul material al faptei. Totodată, determinarea trebuie să intervină înainte ca
persoana în raport de care s-a desfăsurat această activitate să fi luat hotărârea de a săvârsi fapta. Instigarea reprezintă o
participatie anterioară la săvârsirea faptei prevăzută de legea penală, fiind deci exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare
(în raport de care, o „determinare” realizată de o altă persoană fată de autorul care a luat singur hotărârea infractională nu
semnifică un act de instigare, ci o complicitate morală dacă întăreste hotărârea deja luată). O altă cerintă priveste ca
determinarea (instigarea) să fie urmată de executare, prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă
consumată sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. 174 C.pen.).
Nu se va realiza instigarea, ca formă de participatie, în situatia în care cel instigat nu a dat curs instigării, fie netrecând la
executare, fie efectuând un act de pregătire sau o faptă rămasă la stadiul de tentativă, în ambele cazuri – însă – nerelevantă
penal.
Activitatea de determinare (reală, anterioară si urmată de executarea faptei) se poate realiza, după caz, în diferite moduri,
prin recurgere la anumite mijloace, de către una sau mai multe persoane, asupra unei alte persoane sau mai multor persoane.
Sunt retinute următoarele feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată; imediată sau mediată; directă sau indirectă;
instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori concurs de instigări; instigarea individuală sau colectivă.
●Activitatea de determinare să se realizeze cu intentie. Din însăsi definitia acordată prin lege participantului cu rol de
instigator (conform art. 47 C.pen.) rezultă intentia ce caracterizează pozitia psihică de pe care acesta actionează în săvârsirea
faptei. Activitatea de instigare se comite întotdeauna cu intentie, neexistând instigare din culpă.
Când cel instigat trece la executarea faptei lucrând de pe aceeasi pozitie psihică ca si instigatorul, instigarea este proprie
(instigare la o infractiune intentionată). Când cel instigat săvârseste fapta prevăzută de legea penală cu forma de vinovătie a
culpei sau fără vinovătie penală, instigarea este improprie (conform art. 52 C.pen.). În cazul în care, dând curs instigării,
autorul comite o infracŃiune praeterintentionată (infractiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei), răspunderea penală
a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispozitiilor art. 50 alin. 2 C.pen. (circumstantele privitoare la faptă se răsfrâng
asupra participantilor în măsura în care acestia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

Complicitatea
Art. 48 NCP => Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală.
Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite
din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Ca formă a participatiei penale, complicitatea presupune activitatea prin care se înlesneste sau ajută, în orice mod, cu
intentie la săvârsirea unei fapte prevăzută de legea penală sau prin care se promite, înainte sau în timpul săvârsirii faptei,
tăinuirea de bunuri sau favorizarea celui ce a comis fapta, chiar în conditiile neîndeplinirii acestei promisiuni.
Contributia adusă de o persoană dobândeste semnificatia unui act de participatie sub forma complicitătii, numai în măsura
în care se raportează la săvârsirea unei fapte prevăzută de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă pedepsibilă) si
serveste efectiv la săvârsirea acesteia. Complicitatea – prin contributia indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în
săvârsirea faptei – reprezintă o formă secundară a participatiei, atât în raport de executarea faptei prin săvârsirea ei nemijlocită,
cât si în raport de activitatea de instigare.
Complicitatea – formă de participatie – implică întrunirea următoarelor conditii:
● Desfăsurarea uneia dintre următoarele activităti asa cum rezultă din dispozitiile art. 48 C.pen., respectiv înlesnire sau
ajutor în orice mod la săvârsirea unei fapte prevăzută de legea penală. În doctrina penală se apreciază că înlesnirea implică o
contributie adusă de complice, anterior executării faptei de autor (coautori), cât timp ajutorul evidentiază contributia adusă în
timpul executării faptei. Deci, prin înlesnire se realizează o complicitate anterioară, iar prin ajutor, o complicitate concomitentă.
Contributia adusă – fie prin înlesnire, fie prin ajutor acordat – poate fi, după caz, de natură materială sau morală. Astfel, actele
de pregătire în vederea săvârsirii infractiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de instrumente sau procurarea
de informatii privitoare la locul, timpul comiterii faptei (înlesnire); înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite
instrumente ce servesc în acest scop sau asistenta în timpul săvârsirii faptei de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă
un ajutor acordat.
● Complicitatea se poate realiza si prin promisiunea făcută, înainte sau în timpul săvârsirii faptei, de tăinuire a bunurilor
provenite din aceasta sau de favorizare a făptuitorului, chiar dacă după săvârsirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

25
Complicitatea prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se contribuie la întărirea hotărârii infractionale a
executantului. La rândul ei, complicitatea prin promisiune poate fi anterioară sau concomitentă executării faptei, neinteresând
dacă promisiunea făcută a fost sau nu îndeplinită. În lipsa unei promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârsirii faptei, ajutorul
acordat ulterior comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare - va angaja răspunderea penală pentru
infractiunea de tăinuire sau favorizare a infractorului si nu de participant cu rol de complice la fapta comisă.
● Contributia adusă să fie realizată cu intentie. Ca si instigatorul, complicele lucrează întotdeauna cu intentie, această
formă de vinovătie ce ilustrează pozitia psihică a participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres potrivit art. 48
C.pen.. Nu există complicitate din culpă.
Când complicele si autorul (coautorii) lucrează de pe aceeasi pozitie psihică săvârsind infractiunea cu intentie,
complicitatea este proprie. Când înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intentie se raportează la săvârsirea din culpă a faptei
prevăzută de legea penală de către autor sau când acesta din urmă comite fapta fără vinovătie, complicitatea este improprie
(conform art. 51 C.pen.). În cazul în care autorul săvârseste o infractiune praeterintentionată, răspunderea penală a complicelui
urmează a se rezolva în lumina dispoziiilor art. 50 alin.2 C.pen. (circumstantele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
participantilor în măsura în care acestia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta – trebuie delimitată de celelalte forme de
participatie (instigare si coautorat). După cum s-a arătat, instigarea este anterioară luării hotărârii infractionale de autor, în timp
ce complicitatea morală sprijină hotărârea infractională existentă (prin autodeterminare sau determinarea venită din partea
instigatorului). Deci, complicitatea morală nu este anterioară luării hotărârii, ci săvârsirii faptei prevăzută de legea penală de
către autor.
Complicitatea materială concomitentă trebuie, la rândul ei, delimitată de coautorat (trebuie avută în vedere situatia
comiterii acelor acte care, fără a face parte din actiunea tipică, incriminată de lege, se încadrează în sfera coautoratului, nu în
orice conditii, ci numai dacă în împrejurările date probează caracterul indispensabil în înfăptuirea actiunii tipice, în caz contrar
urmând a fi apreciate ca acte de complicitate).

Pedeapsa in cazul participantilor este prevazuta la art. 49. Astfel, coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune
săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74 cu privire la criteriile de individualizare.
La art. 50 este reglementat regimul circumstantelor personale si reale in cazul participatiei penale.
Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut.
Art. 51 prevede ca participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii,
astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii. Totusi, dacă
actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică
pedeapsa pentru această infracţiune.
Art. 52 reglementeaza participatia improprie.
Astfel, săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă
sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de
către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune.
Dispozitiile privitoare la circumstantele reale si personale si la impiedicarea savarsirii infractiunii se aplica corespunzator.

26
 IV Pedepsele

Sancţiunile de drept penal constituie – alături de instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale – o instituţie fundamentală
de drept penal şi le reprezintă pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
Sancţiunile de drept penal sunt definite în doctrină ca măsuri de constrângere, reeducare şi prevenire prevăzute de lege,
care se aplică în cazul săvârşirii faptelor penale, în vederea sancţionării şi îndreptării celor vinovaţi, a restabilirii ordinii
încălcate şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Pedepsele sunt sancţiunile specifice – sancţiuni penale – care se aplică în cazul săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal ca sancţiuni proprii aplicabile infractorilor minori ce săvârşesc infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de
legea penală, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
Pedeapsa este cea mai severă sancţiune de drept penal (sancţiune penală) care realizează o funcţie de constrângere,
intimidare şi reeducare, având drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către cel condamnat (prevenţia
specială) cât şi de către alte persoane înclinate să adopte un astfel de comportament (prevenţia generală). Pedeapsa este o
sancţiune cu caracter public ce se aplică de instanţele de judecată persoanelor ce au comis fapte ce constituie infracţiuni,
instituţia pedepsei fiind guvernată de principiile: legalităţii, individualizării şi personalităţii.

Categoriile pedepselor
Codul prevede 3 tipuri de pedepse: pedepse principale, pedepse accesorii si pedepse complementare.
Pedeapsa principala este pedeapsa prevazuta de lege, cu titlu principal, ce poate fi aplicata singura, independent de
aplicarea altor pedepse.
Pedeapsa complementara este pedeapsa ce se poate aplica alaturi de pedeapsa principala, in vederea completarii represiunii
rezultate din pedeapsa principala.
Pedeapsa accesorie este pedeapsa ce poate fi aplicata persoanei fizice alaturi de pedeapsa detentiunii pe viata sau
inchisorii, constand in interzicerea unuia sa a mai multor drepturi (la care se refera pedeapsa complementara), a caror
exercitare a fost interzisa de instanta, ca pedeapsa complementara, din momentul ramanerii definitive a hotararii de
condamnare so pana la terminarea executarii pedepsei principale, gratierea totala sau a restului de pedeapsa sau pana la
implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei.

Pedepsele principale
Art. 53 NCP => Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Potrivit art. 136 NCP, pedeapsa principala aplicabila persoanei juridice este amenda penala.

Detenţiunea pe viaţă
Art. 56 NCP => Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii
privind executarea pedepselor.
Este o pedeapsă privativă de libertate pe timp nelimitat, prevăzută de lege pentru cele mai grave infracţiuni; spre exemplu,
în cazul infracţiunii de genocid sau a infractiunii contra umanitatii ş.a.
Detentiunea pe viata nu se aplica infractorului minor, care va fi sanctionat numai cu masuri educative, privative sau
neprivative de libertate.
Art. 57 reglementeaza neaplicarea detentiunii pe viata. Astfel, dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul
a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
La articolul 58 este prevazuta posibilitatea inlocuirii detentiei pe viata. În cazul în care cel condamnat la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită
cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut
o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

27
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi
evidente în vederea reintegrării sociale.
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se
consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.

Închisoarea
Art. 60 NCP => Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se
execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate pe timp limitat şi constă – de regulă – în lipsirea condamnatului
de libertate, prin plasarea lui într-un mediu de deţinere, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus, excepţiile
constând în dispunerea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării ori în executarea pedepsei la locul de muncă.

Amenda
Art. 61 NCP => (1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între
10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei
corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale
condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
(5) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este
numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o
treime.
(6) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-
amendă prevăzute în alin. (4) şi alin. (5).
Amenda poate fi aplicata ca pedeapsa unica sau impreuna cu o pedeapsa privativa de libertate.
Art. 62 NCP => (1) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se determină în raport de durata
pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a
pedepsei.
(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial
obţinut sau urmărit.
Codul penal reglementeaza anumite situatii in care amenda este inlocuita cu inchisoarea.
Art. 63 NCP => (1) Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte,
numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o
singură pedeapsă.
(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin. (2), unei zile-amendă îi
corespunde o zi de închisoare.
Art. 64 NCP => (1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile
persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu
poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii, obligaţia de muncă în folosul
comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul de probaţiune.

28
 (4) Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin plata amenzii corespunzătoare
zilelor-amendă rămase neexecutate.
(5) Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu
închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea integrală a obligaţiei de muncă
în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua
infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63.

Pedepsele complementare
Pedepsele complementare sunt menite sa completeze represiunea instituita prin pedeapsa principala. Pedepsele
complementare sunt prevazute de lege, aplicate de instanta judecatoreasca numai pe langa o pedeapsa principala.
Prevenirea savarsitii de noi infractiuni ca scop al pedepsei se realizeaza si prin aplicarea pedepselor complementare,
Art. 55 NCP => Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Conform art. 55 NCP, pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt:
a) Interzicerea unor drepturi;
b) degradarea militară.
c) publicarea hotărârii de condamnare.

Interzicerea unor drepturi

In ceea ce priveste interzicerea unor drepturi, sfera acestora s-a lărgit considerabil, cuprinzând:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite
de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau
cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în
condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Interzicerea unor drepturi se dispune pe o perioada de 1 pana la 5 ani.
Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune interzicerea exercitarii
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice si a dreptul de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat. Interzicerea acestor drepturi se dispune cumulativ.

29
 Interzicerea dreptului strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de
a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori
degradante în statul în care urmează a fi expulzată.
Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi lit. o), instanţa individualizează în concret
conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este
închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară.
Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită.
Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.
La art. 68 este reglementat modul in care se executa pedeapsa complementara de interzicere a unor drepturi.
Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se
execută la data liberării.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu
închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.

Degradarea militară
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principal stabilită este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă şi se aplică facultativ, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă
pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Cu alte cuvinte, degradarea militară nu poate fi aplicată dacă este vorba de o infracţiune săvârşită cu orice formă de
vinovăţie, iar pedeapsa stabilită este mai mică de 5 ani. De asemenea, nu se poate aplica dacă este vorba despre o infracţiune
săvârşită din culpă, iar pedeapsa stabilită este închisoarea mai mică sau egală cu 10 ani.
Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Reabilitarea nu are ca efect redarea gradului militar.

Publicarea hotărârii de condamnare

Potrivit art. 70 NCP, publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama de natura şi
gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la
prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni. Hotărârea de condamnare se publică, pe cheltuiala persoanei condamnate, în
extras şi fără a dezvălui identitatea altor persoane, în forma stabilită de instanţă, într-un cotidian local sau naţional, o singură
dată.

Pedepsele accesorii
Potrivit art. 65 NCP, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66, a căror exercitare
a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, cu excepţia dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României
(interdicţie incompatibilă cu natura pedepsei accesorii) şi a dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau
alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată (exceptare mai puţin
justificată).

30
 Având în vedere specificul pedepsei detenţiunii pe viaţă, care nu atrage o pedeapsă complementară, noul Cod penal aduce
o reglementare distinctă pedepsei accesorii în această materie. Astfel, potrivit art. 65 alin.2 N.C.p., în cazul pedepsei detenţiunii
pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a exercitării următoarelor drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator.
Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate.
Pedeapsa accesorie poate fi mai mare decât pedeapsa privativă de libertate, spre exemplu în situaţia în care condamnatul se
sustrage de la executare, se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei etc. De asemenea, pedeapsa
accesorie poate avea o durată mai mică decât pedeapsa principală privativă de libertate, cum se întâmplă atunci când se
compută reţinerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţată (evident, pe durata arestului preventiv, pedepsele accesorii nu
funcţionează, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare).

Calculul duratei pedepselor

Art. 71 alin. (1) prevede ca durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul a
început executarea hotărârii definitive de condamnare.
Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării.
Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de
cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata
executării pedepsei.
In ceea ce priveste computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, art 72 prevede ca perioada în care o
persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe
infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii
preventive.
Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare
la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.
Art. 73 reglementeaza computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării.
Astfel, in cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata
măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru
aceeaşi infracţiune în România.
Aceasta dispozitie se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda.

Individualizarea pedepselor
Dispoziţii generale
Individualizarea pedepsei este acea operatiune juridica prin intermediul careia legiuitorul, instanta de judecata sau organele
de executare stabilesc pedeapsa ce trebuie aplicata pentru infractiuni in general sau pedeapsa ce trebuie aplicata unui anumit
faptuitor sau modul de executare in concret al unei sanctiuni aplicate de instanta.

Individualizarea pedepsei este de mai multe feluri:

a) Individualizarea legala, este aceea individualizare pe care o face legiuitorul la momentul la care include o anumita fapta
ca si infractiune intr-un anumit act normative
b) Individualizare judiciara sau judecatoareasca, este acea individualizare pe care o realizeaza judecatorul atunci cand
aplica o pedeapsa unei persoane care a savarsit infractiune
c) Individualizare administrativa, respectiv cea pe care o fac organele de executare la locul de executare.

31
 Ca formă a individualizării pedepsei, individualizarea judiciară se realizează de către instanţa de judecată şi reprezintă
concretizarea răspunderii penale a persoanei fizice/juridice ce a comis infracţiunea. Stabilirea şi aplicarea pedepsei nu se
realizează aleatoriu, ci conform unor reguli instituite expres prin lege, configurând criteriile generale de individualizare
judecătorească a pedepsei (art. 74 C.pen.).

Art. 74 NCP => Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute mai sus şi pentru
alegerea uneia dintre acestea.

Circumstante atenuante
Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
●Starea de provocare Este definită în art. 75 lit. a) N.C.p. ca fiind săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice
tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă
a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Pentru a se putea reţine circumstanţa provocării, trebuie să fie îndeplinite condiţiile cumulative ale actului provocator şi,
respectiv, a ripostei.
Condiţiile actului provocator:
a) actul provocator să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă;
b) actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie, dar trebuie să fie perceput ca fiind intenţionat de către
persoana care ripostează (de exemplu, faptul că în autobuzul aglomerat o persoană cade peste alta – se va putea reţine actul
provocator dacă această din urmă persoană crede că prima a acţionat cu intenţie);
c) actul provocator să determine o stare de puternică tulburare; aprecierea acestei condiţii se face in concreto, în fiecare caz
instanţa apreciind dacă acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare;
d) actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare.
Condiţiile ripostei:
a) trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare;
b) să fie intenţionată;
c) să fie determinată de actul provocator, adică să existe o cauzalitate psihică între actul provocator şi ripostă;
d) să se îndrepte împotriva provocatorului.

●Depăşirea limitelor legitimei apărări- Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuie îndeplinite condiţiile:
a) săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac material, direct, imediat, injust şi care să pună în pericol
persoana sau drepturile ei;
b) fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată (exces de apărare intensiv);
c) excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul (caz în care ne-am afla în
prezenţa excesului neimputabil, prevăzut la art. 26 N.C.p.)

●Depăşirea limitelor stării de necesitate- Şi în acest caz trebuie verificate mai multe condiţii:
a) fapta trebuie să constea într-o acţiune de salvare în faţa unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel;
b) urmarea cauzată de acţiunea de salvare să fie vădit disproporţionată faţă de urmarea pe care ar genera-o pericolul;
c) făptuitorul să-şi fi dat seama că există această disproporţie.
● acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la
primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior

32
comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt
calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar,
purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii
religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor
armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a
infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la
nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al
drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile
aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor,
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de
origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.

Noul Cod penal prevede în art. 75 alin.2 că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Astfel, potrivit noii reglementări, deşi enumerarea rămâne deschisă, ea nu mai poate fi completată decât prin referire la
criteriul de la lit. b), adică prin reţinerea unor împrejurări legate de fapta comisă (spre exemplu, o eroare culpabilă asupra
caracterului justificat al faptei). În consecinţă, nu mai este posibilă reţinerea unor împrejurări legate exclusiv de persoana
infractorului (conduita bună până la comiterea faptei, situaţia familială etc.).
In ceea ce priveste efectele circumstantelor atenuante, trebuie să facem, întâi, unele distincţii între reţinerea şi, respectiv,
efectele circumstanţelor atenuante, în funcţie de caracterul lor – legale sau judiciare.
Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante legale, odată verificate condiţiile lor de existenţă, reţinerea lor este obligatory
pentru instanţă. În schimb, în cazul circumstanţelor atenuante judiciare, reţinerea lor este, întotdeauna, facultativă pentru
instanţă.
Odată reţinute circumstanţele – indiferent că sunt legale sau judiciare – produc acelaşi efect, obligatoriu de atenuare, aşa
cum vom vedea în continuare.
1. Efectele în cazul detenţiunii pe viaţă: potrivit art. 76 N.C.p., atunci când există circumstanţe atenuante în cazul unei
pedepse cu detenţiunea pe viaţă, instanţa este obligată să înlocuiască această pedeapsă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10
şi 20 de ani.
2. Efectele asupra pedepsei închisorii. Art. 76 N.C.p. prevede doar o reducere cu o treime a limitelor legale ale pedepsei.
Spre exemplu, dacă în cazul unei fapte sancţionate cu închisoarea de la 10 la 20 de ani se reţine o circumstanţă atenuantă,
limitele pedepsei aplicabile vor fi:
- 3 – 10 ani, potrivit art. 76 lit a C.p.
- 6 ani şi 8 luni – 13 ani şi 4 luni, potrivit art. 76 N.C.p.
De asemenea, trebuie subliniat că noul Cod penal nu mai permite înlocuirea pedepsei închisorii cu amenda ca efect al
circumstanţelor atenuante, aşa cum se întâmpla în cazul art. 76 lit. e) C.p.
3. Efectele asupra pedepsei cu amenda. Diferenţa de reglementare constatată în cazul pedepsei cu închisoarea se menţine şi
în cazul amenzii. Astfel, art. 76 N.C.p. prevede doar o reducere cu o treime a limitelor legale ale amenzii, spre deosebire de art.
76 C.p., care prevedea o coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special. În cazul noului Cod penal, în condiţiile aplicării
sistemului zilelor-amendă, reducerea va opera doar asupra numărului de zile amendă, nu şi asupra sumei corespunzătoare unei
zile-amendă.
4. Efectul asupra pedepselor complementare. Pedeapsa complementară nu mai este afectată de circumstanţele atenuante.

Circumstante agravante
În materia circumstanţelor agravante, noul Cod penal aduce câteva modificări, cea mai importantă fiind dispariţia
circumstanţelor agravante judiciare. În consecinţă, potrivit noului Cod penal numai există decât circumstanţe agravante legale.
Circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 77 N.C.p. sunt:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă
toate cele trei persoane sunt prezente ori nu la locul faptei şi indiferent dacă toate răspund penal. Ceea ce interesează este ca toţi

33
participanţii să fi acţionat concomitent, aşa încât sunt avuţi în vedere doar autorul sau coautorii şi complicii concomitenţi.
Circumstanţa este reală şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-o, inclusive asupra
acelora care nu sunt luaţi în calcul pentru verificarea incidenţei ei.
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi; Presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea faptei, prin
care se cauzează victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp şi determină un sentiment de oroare altor
persoane.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului calificat, caz în care nu se va
mai reţine circumstanţa agravantă din partea generală a Codului (art. 188 alin.1 lit. h) N.C.p.).
c) săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri; Este suficient ca
prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind necesar să se fi produs şi urmarea potenţială.
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; Pentru reţinerea
circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă penal, fiind suficient ca el să participe la comiterea infracţiunii. De
asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul este cel care l-a introdus în câmpul infracţional pe major.
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii sau altor cauze; Pentru a se reţine agravanta nu este suficient ca victima să se afle în stare de
vulnerabilitate, ci trebuie dovedit că infractorul a profitat de această stare pentru a comite infracţiunea. În categoria „altor
cauze” poate intra, spre exemplu, starea de somn, în cazul uciderii victimei în timp ce dormea.
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost
provocată în vederea comiterii infracţiunii;
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau
de starea de urgenţă;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie
ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, ori
pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu
celelalte.
In ceea ce priveste efectul circumstantelor agravante legale, noul Cod penal nu mai prevede decât circumstanţe legale, care
sunt obligatoriu de reţinut pentru instanţă, dacă aceasta constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. În privinţa
efectelor, însă, circumstanţele agravante atrag o agravare facultativă a pedepsei, atât potrivit noului Cod penal cât şi vechii
reglementări.
Art. 78 N.C.p. prevede că în cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate
depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei

Potrivit art. 79, când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte
prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe
cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform
art. 79 alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).
Aşa cum se poate observa, potrivit noului Cod penal se inversează ordinea de valorificare a circumstanţelor atenuante şi
agravante, aplicându-se mai întâi cele atenuante. De asemenea, inversarea ordinii de valorificare a dispoziţiilor referitoare la
concurs şi recidivă pe care am semnalat-o la analiza recidivei este reluată şi aici, concursul trecând înaintea recidivei în ordinea
de valorificare. Trebuie precizat totuşi că ordinea inversată priveşte doar recidiva postcondamnatorie, nu şi pe cea
postexecutorie, care rămâne să se aplice înaintea concursului.

34
 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Condiţiile suspendării sub supraveghere
I. Condiţiile cu privire la infracţiune:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;
b) suspendarea nu se aplică în cazul pedepsei amenzii.
II. Condiţiile cu privire la infractor:
a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în
art. 42 N.C.p. sau a condamnărilor pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este
necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a
identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Regimul suspendării sub supraveghere
În cazul suspendării sub supraveghere termenul de supraveghere este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mic
decât durata pedepsei aplicate.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte
măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, stabilite de instanţă potrivit art. 93 N.C.p. Şi în acest caz,
dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi priveşte totalitatea acestora, dar spre deosebire de amânarea aplicării
pedepsei, în acest caz este obligatorie impunerea cel puţin a uneia dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin.2 N.C.p. Este de
asemenea obligatorie prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile,
în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere
Cauzele revocării suspendării sub supraveghere sunt similare cu cele de la revocarea amânării aplicării pedepsei. În
schimb, tratamentul sancţionator aplicabil atunci când revocarea s-a datorat comiterii unei noi infracţiuni este diferit, de această
dată operând regulile de la recidivă sau pluralitate intermediară.
De asemenea, cauzele de anulare şi efectele acesteia sunt identice cu cele de la amânarea aplicării pedepsei.
Efectele suspendării sub supraveghere
O altă modificare importantă faţă de reglementarea conţinută în Codul penal din 1969, este faptul că, potrivit noului Cod
penal, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu mai are ca efect reabilitarea de drept. Suspendarea are ca efect
doar considerarea ca executată a pedepsei, astfel că, după împlinirea termenului de supraveghere, va începe să curgă termenul
de reabilitare.

Liberarea condiţionată
Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării pedepsei închisorii constând în executarea pedepsei
în regim de libertate din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile legale. Liberarea condiţionată are aşadar un caracter
facultativ.
Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 99 N.C.p.)
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Reglementarea dată de noul Cod penal diferă faţă de vechea reglementare sub două aspecte: s-a introdus condiţia
îndeplinirii obligaţiilor civile pentru acordarea liberării şi a fost înlăturată reglementarea specială a liberării în cazul
persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani în cazul bărbaţilor, respective 55 de ani în cazul femeilor.

35
 Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 N.C.p.)
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel
puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
La calcularea acestor fracţiuni de pedeapsă nu se ia în considerare doar timpul petrecut efectiv în detenţie, ci şi perioada
considerată ca executată în baza muncii prestate. Pentru a nu se ajunge la executarea unei părţi foarte mici din pedeapsă,
legiuitorul a stabilit nişte fracţiuni care trebuie executate efectiv în penitenciar: pentru infracţiunile intenţionate fracţiunea este
de 1/2 din pedeapsă atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi de 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani.
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Reglementarea dată de noul Cod penal diferă faţă de vechea reglementare sub mai multe aspecte:
- s-a introdus condiţia îndeplinirii obligaţiilor civile pentru acordarea liberării;
- a fost înlăturată diferenţierea între pedepsele aplicate pentru infracţiuni intenţionate şi cele dispuse pentru infracţiuni din
culpă sub aspectul condiţiilor de acordare a liberării;
- s-a înlăturat posibilitatea liberării direct din regim închis de executare;
- s-a unificat la 60 de ani atât în cazul bărbaţilor cât şi în cazul femeilor vârsta de la care se poate beneficia de regimul
special de acordare a liberării.
Astfel, condamnaţii care ajung la 60 de ani pot fi liberaţi condiţionat după executarea a 1/2 din pedeapsă atunci când
aceasta este mai mică de 10 ani şi a 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani. Spre deosebire de reglementarea
anterioară, şi aceşti condamnaţi trebuie să fi executat efectiv o parte din pedeapsă. Este vorba despre cel puţin o treime din
durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Efectele liberării condiţionate
Există două categorii de efecte: imediate şi definitive.
Efectul imediat constă în punerea în libertate a persoanei ce beneficiază de liberarea condiţionată. Persoana va fi
considerată în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar fără privare de libertate. Pe durata termenului de
supraveghere, se vor executa astfel pedepsele accesorii. Termenul de supraveghere reprezintă diferenţa între pedeapsa aplicată
şi pedeapsa executată efectiv prin privare de libertate. În cazul liberării din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, termenul
de supraveghere este de 10 ani.
Noul Cod penal modifică şi conţinutul obligaţiilor condamnatului pe durata termenului de supraveghere. Dacă potrivit
Codului penal din 1969 liberatul nu avea decât obligaţia de a nu comite o infracţiune, noul Cod penal prevede că dacă restul de
pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere arătate în art. 101 alin.1 şi i se poate impune una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art. 101 alin.2.
Efectul definitiv se produce la expirarea termenului de încercare, adică la împlinirea duratei pedepsei, şi constă în
considerarea pedepsei ca executată. După expirarea termenului de încercare începe să se execute pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi.
Revocarea liberării condiţionate
Spre deosebire de Codul penal din 1969, noul Cod penal prevede că revocarea liberării este obligatorie atunci când:
- pe durata supravegherii persoana condamnată, cu reacredinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută
obligaţiile impuse;
- după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere
şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen.
În caz de revocare datorată comiterii unei noi infracţiuni,s-a renunţat la aplicarea întotdeauna a cumulului juridic, prevăzută
de art. 61 C.p., stabilindu-se că pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la
recidivă sau pluralitate intermediară (art. 104 N.C.p.)

36
 V. Măsurile de siguranţă

1. Dispoziţii generale (art. 107,108)

Măsurile de siguranţă se dispun în scopul înlăturării unei stări de pericol, relevată de comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală nejustificate, stare care ar putea conduce în viitor la comiterea altor asemenea fapte. Se poate constata că sfera
măsurilor de siguranţă s-a redus în noul Cod penal comparative cu reglementarea anterioară, datorită faptului că unele dintre
măsurile de siguranţă prevăzute anterior au fost transferate, cu unele modificări, în categoria pedepselor complementare. Este
vorba despre interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei.
La art. 108 sunt prevazute categoriile de masuri de siguranta.
Măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.

2. Confiscarea specială (art. 112)

Este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în confiscarea unor bunuri determinate, aflate în legătură cu
fapta penală comisă. Fac obiectul confiscării următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Este vorba de bunuri care nu existau anterior
comiterii faptei sau existau într-o altă formă. Spre exemplu, moneda contrafăcută, băuturile alcoolice produse ilegal etc.
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Pentru a se putea dispune confiscarea
este necesar ca următoarele condiţii să fie îndeplinite:
♦ infracţiunea în cauză să aibă la bază un element intenţional;
♦ bunul să se afle în proprietatea infractorului la data comiterii faptei. Nu este necesar să fie ale autorului, ele pot fi şi ale
complicelui, care le-a pus la dispoziţia autorului. Dacă infractorul a înstrăinat bunurile, acestea se vor confisca de la terţul
dobânditor numai dacă acesta era de rea-credinţă. Dacă terţul a fost de bună credinţă, se va confisca de la infractor preţul
bunului.
♦ bunul să fi fost folosit la comiterea infracţiunii - arma cu care a fost ucisă victima, imprimanta cu care au fost
confecţionate biletele contrafăcute etc.
♦ infracţiunea să nu fi fost săvârşită prin presă.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Este o ipoteză de confiscare nouă, care nu are corespondent în reglementarea anterioară. Fac obiectul confiscării pe acest
temei, spre exemplu, vehiculele care au fost folosite la transportul bunurilor provenite dintr-o infracţiune.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe
făptuitor.Se include în această categorie, spre exemplu, o sumă de bani dată unei persoane pentru a comite un omor.
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în
măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Este vorba despre bunuri care existau şi anterior comiterii faptei, în aceeaşi formă, dar care şi-au schimbat situaţia de fapt
(spre exemplu, bunurile sustrase). Aceste bunuri se confiscă numai în măsura în care nu servesc la despăgubirea persoanei
vătămate. Dacă infractorul a fost obligat la o despăgubire în favoarea părţii vătămate, se va confisca numai ceea ce exceed
plăţii făcute în favoarea acesteia.
Atunci când infractorul a înstrăinat bunurile unui cumpărător rămas neidentificat, se va confisca suma încasată efectiv ca
preţ şi nu valoarea de piaţă a bunului.
Dacă terţul cumpărător este identificat, se va confisca bunul sau suma de bani în funcţie de buna sau reaua credinţă a
acestuia.
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

37
 Este vorba de bunuri a căror deţinere nu este autorizată de lege, sau de bunuri deţinute în alte condiţii decât cele autorizate
(spre exemplu, arme, substanţe stupefiante, substanţe explozive).
Aşa cum se poate observa, noul Cod penal nu mai reia o ipoteză de confiscare introdusă în art. 118 C.P. în urma modificării
prin Legea nr. 278/2006. Este vorba despre confiscarea bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Aceste bunuri intră însă oricum sub
incidenţa textului lit. b), fiind bunuri folosite sau destinate a fi folosite la comiterea infracţiunii.
Limitarea confiscării în ipoteza existenţei unei disproporţii între valoarea bunurilor supuse confiscării şi natura şi gravitatea
faptei, este menţinută şi de noul Cod penal în art. 112 alin.2, care prevede că în acest caz se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta.
Limitarea operează ca şi până acum în privinţa bunurilor prevăzute la lit.b), dar este extinsă şi cu privire la ipoteza nou-
introdusă la lit.c). Rămân însă confiscabile în întregime bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală. Potrivit art. 112 alin.6 N.C.p., se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea
bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin.1 lit. b) şi lit. c).

VI. Minoritatea

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal,
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Noul Cod penal renunţă complet la pedepse în cazul minorilor, instituind un sistem sancţionator bazat exclusiv pe măsuri
educative.
Potrivit art. 114 N.C.p., faţă de minorul care răspunde penal se ia, de regulă, o măsură educativă neprivativă de libertate.
Faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a
început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă.

Măsurile educative neprivative de libertate

Sunt sancţiuni de drept penal care se aplică minorilor care au comis o infracţiune a cărei gravitate nu necesită privarea de
libertate. Acestea sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică.

Stagiul de formare civică

Potrivit art. 117 N.C.p., stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de
cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi
pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Programul trebuie ales pe cât posibil în raport de natura infracţiunii comise.

Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o
durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare
sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea
afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Măsura se apropie de conţinutul măsurii educative a libertăţii supravegheate, prevăzută anterior de art. 103 C.p., având însă
o durată mai redusă dar valenţe educative mai pronunţate prin implicarea serviciului de probaţiune.

Consemnarea la sfârşit de săptămână

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de
sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a
participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.

38
 Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice, dispusă pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, constă în obligaţia minorului de a
respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi
interdicţiile impuse minorului.
Măsura se deosebeşte de supraveghere deoarece presupune o implicare activă în programul zilnic al minorului, în vreme ce
supravegherea nu presupune decât o monitorizare din exterior a conduitei acestuia.
Trebuie menţionat că, potrivit art. 121 N.C.p., pe durata executării oricăreia dintre măsurile educative neprivative de
libertate, instanţa poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de
instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea
infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
În cazul în care minorul nu execută măsura educativă în condiţiile impuse de instanţă, se poate dispune fie prelungirea
duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, fie înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai severă, putându-se ajunge
în final la o măsură privativă de libertate (art. 123 N.C.p.).

Măsurile educative privative de libertate

Noul Cod penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ şi respectiv
internarea într-un centru de detenţie.

Internarea într-un centru educativ

Măsura educativă a internării într-un centru educative constă în internarea minorului, pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3
ani, într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială.
Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare, prevăzută de art. 104 C.p., nefiind însă dispusă pe o perioadă
nedeterminată, ci pe o perioadă stabilită de instanţă.
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale
şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu
mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121
până la împlinirea duratei măsurii internării. În măsura în care minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a
măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas
neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
Instanţa poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura
internării într-un centru de detenţie atunci când:
- în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior;
- după înlocuirea cu asistarea zilnică persoana comite o nouă infracţiune înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Dacă în cursul executării măsurii educative persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin
care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate
dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

39
 Internarea într-un centru de detenţie
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în
recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege
pentruinfracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o
perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Această măsură nu are corespondent printre măsurile educative reglementate de Codul penal din 1969, ea fiind aplicabilă în
ipotezele în care potrivit vechii reglementări s-ar fi aplicat pedepse privative de libertate.
Regimul acestei măsuri este similar, sub aspectul înlocuirii, liberării sau prelungirii, cu cel prevăzut pentru internarea în
centrul educativ. Şi în acest caz instanţa poate dispune continuarea executării măsurii într-un penitenciar după împlinirea
vârstei de 18 ani atunci când în cursul executării persoana are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică
procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate.

Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în cazul minorului

Potrivit art. 129 N.C.p., în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114 N.C.p., ţinând seama de criteriile generale de individualizare a
sancţiunilor.
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă
în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se
majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din duratamăsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la
data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; din pedeapsa astfel obţinută se scade ceea ce s-a executat din momentul
săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării.
Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai această
pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată
se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la
concursul de infracţiuni, după care se aplică regulile privind contopirea cu măsura educativă.

Alte particularităţi ale regimului sancţionator al minorilor

În materia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile comise de minori, noul Cod penal păstrează regula consacrată
de art. 129 C.p., potrivit căreia termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data
săvârşirii infracţiunii erau minori.
În schimb, nemaiexistând pedepse aplicabile minorului, în materia prescripţiei executării sancţiunilor apar reguli noi odată
cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Astfel, potrivit art. 132 N.C.p., măsurile educative neprivative de libertate se prescriu
într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de
libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
La fel ca şi în vechea reglementare, infracţiunile comise în timpul minorităţii nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi

40
 VII Răspunderea penală a persoanei juridice – dispoziţii generale (art. 135 – 137)

Conform art. 135, persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea
aceleiaşi fapte.
Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.
Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100
şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul
sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop
lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale
persoanei juridice.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa
amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă.
Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-
amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii.
La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.

VIII Cauzele care înlătură răspunderea penală

Amnistia
Definitie
Este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea
penală, executarea pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării pentru infracţiuni comise anterior apariţiei legii de amnistie.
În funcţie de momentul în care intervine, se face distincţie între:
a) amnistia antecondamnatorie: când intervine după săvârşirea infracţiunii, dar înainte de condamnarea definitivă pentru
aceasta;
b) amnistia postcondamnatorie: când intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Efectele amnistiei antecondamnatorii
Amnistia are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. Astfel, dacă nu a fost declanşat procesul penal,
acesta nu va mai fi pornit, iar dacă procesul a început deja, acesta va înceta în momentul aplicării actului de amnistie. Există o
excepţie în acest caz, atunci când procesul va continua la cererea inculpatului pentru ca acesta să-şi poată dovedi nevinovăţia.

41
Dacă la finalizarea procesului inculpatul este găsit nevinovat instanţa va pronunţa o soluţie de achitare. În cazul în care se
constată vinovăţia inculpatului el nu va fi condamnat, făcându-se aplicarea prevederilor actului de amnistie.
Efectele amnistiei postcondamnatorii
Amnistia are ca efect încetarea executării pedepsei, precum şi înlăturarea tuturor consecinţelor care decurg din
condamnare. Aceasta înseamnă că respectiva condamnare nu se ia în considerare la stabilirea stării de recidivă şi că nu va
constitui un impediment la acordarea liberării condiţionate.
Efectele amnistiei postcondamnatorie se produc întotdeauna numai pentru viitor. Astfel, amenda plătită până în momentul
intervenirii actului de amnistie nu se va restitui, iar condamnatul nu va primi despăgubiri pentru partea executată din pedeapsă.
Limitele amnistiei
Limita temporala- Prevederile actului de amnistie se aplică infracţiunilor săvârşite până la data indicată în cuprinsul
actului sau, în lipsa unei asemenea precizări, până la data intrării în vigoare a legii de amnistie.
În legătură cu infracţiunile cu durată de consumare în timp ale căror acte sunt săvârşite în parte înainte de intervenirea
amnistiei şi în parte după intervenirea acesteia, atât doctrina cât şi jurisprudenţa românească apreciază că amnistia poate
produce efecte numai în măsura în care infracţiunea s-a epuizat anterior adoptării actului de amnistie sau datei prevăzută pentru
aplicabilitatea acestuia.
Limita efectelor- Potrivit art. 152 alin.2 N.C.p., amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra
drepturilor persoanei vătămate.
Noul Cod penal nu a mai reluat limitarea privind efectele amnistiei cu privire la măsurile educative înscrisă în art. 119
alin.2 C.p. Soluţia este corectă, întrucât măsurile educative sunt sancţiuni principale, iar neaplicarea amnistiei în cazul lor ar
conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru minor decât pentru major. De altfel, marea majoritate a actelor de amnistie din
trecut au prevăzut că amnistia se aplică şi măsurilor educative, legiuitorul derogând de la prevederile art. 119 alin.2 C.p.

Prescripţia răspunderii penale

Are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. De aceea se consideră că, în dreptul penal, prescripţia
reprezintă o sancţiune la adresa pasivităţii organelor judiciare care nu au luat măsurile necesare pentru a-l trage la răspundere
pe infractor. Efectul prescripţiei răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecondamnatorii.
Termenele de prescripţie se determină în funcţie de natura şi durata sancţiunii prevăzute de lege pentru fapta care se
prescrie:
♦ dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 20 de ani, termenul este de 15 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 10-20 ani, termenul este de 10 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 5-10 ani, termenul este de 8 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 1-5 ani, termenul este de 5 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea până la un an sau amenda, termenul este de 3 ani.
Termenele reglementate de noul Cod penal sunt similar cu cele reglementate de Codul penal din 1969, cu o singură
modificare, în sensul că pedepsele cuprinse între 15 şi 20 de ani se prescriu în 10 ani şi nu în 15 ani ca în reglementarea
anterioară.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii (când are loc acţiunea sau inacţiunea în cazul
infracţiunilor formale, când se epuizează infracţiunea în cazul infracţiunilor cu durată de executare).
Noul Cod penal introduce două noi prevederi în material momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în
art. 154 alin.3 şi 4. Astfel:
- în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. Regula se justifică prin aceea
că în cazul infracţiunii progresive, agravarea urmării are loc fără o nouă intervenţie a autorului, astfel încât termenul de
prescripţie trebuie să curgă de la momentul încetării acţiunii sau inacţiunii.
- în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data decesului. O asemenea prevedere era necesară deoarece, de cele mai multe ori, minorii
victime ale acestor infracţiuni nu pot sesiza organele judiciare datorită presiunii psihice la care sunt supuşi de către agresor.
Întreruperea prescripţiei
Art. 155 N.C.p. prevede: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de
procedură în cauză. Noul Cod a renunţat astfel la limitarea impusă de vechea reglementare, potrivit căreia doar actele care

42
trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului puteau întrerupe cursul prescripţiei. Fiind o sancţiune pentru pasivitatea
organelor judiciare, prescripţia nu îşi găseşte locul atunci când nu a existat o asemenea pasivitate, iar organele judiciare au
efectuat acte de procedură în cauză, indiferent de natura acestora.
Suspendarea cursului prescripţiei
Potrivit art. 156 N.C.p. (art. 128 alin. 1 C.p.), cauzele de suspendare pot fi cauze de suspendare de drept sau de fapt.
Cauzele de suspendare de drept operează atunci când potrivit legii, există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau
continuarea acţiunii penale (de exemplu, în cazul infracţiunilor care intră sub incidenţa legii penale române în baza principiului
realităţii, acţiunea penală se pune în mişcare numai cu autorizarea procurorului general; până când intervine această autorizare,
cursul prescripţiei este suspendat). De asemenea, se consider suspendat cursul prescripţiei şi în caz de suspendarea procesului
penal pe motivul existenţei unei boli grave a învinuitului sau inculpatului.
Constituie cauze de suspendare de fapt situaţiile când împrejurări de fapt neprevăzute împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ca de exemplu faptul că localitatea în care s-a comis infracţiunea e izolată din
cauza unor calamităţi naturale etc.
Diferenţa dintre întreruperea şi suspendarea prescripţiei: după întrerupere începe să curgă un nou termen de la începutul
său, iar în caz de suspendare, cursul termenului continuă după dispariţia cauzei de suspendare, luându-se în calcul şi perioada
anterioară intervenirii suspendării.
Prescripţia speciala
Pentru a evita o prescripţie perpetuă, legiuitorul a reglementat o prescripţie specială care are ca efect înlăturarea răspunderii
penale pentru fapta comisă indiferent de numărul întreruperilor dacă termenul de prescripţie a fost depăşit cu încă jumătate din
durata sa (art. 155 alin.4 N.C.p.).

Lipsa sau retragerea plângerii prealabile

De regulă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Există totuşi şi excepţii, când promovarea acestei acţiuni este
lăsată la latitudinea persoanei vătămate. Aceasta se face fie în considerarea pericolului redus al infracţiunii, fie datorită faptului
că desfăşurarea procesului i-ar putea cauza prejudicii morale părţii vătămate.
Atunci când legea prevede că acţiunea se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a părţii vătămate, absenţa acestei
plângeri înlătură răspunderea penală. Prin excepţie, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu atunci când persoana
vătămată e lipsită de capacitate de exerciţiu sau e o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Art. 158 N.C.p. introduce o prevedere suplimentară în această materie. Potrivit textului, dacă persoana vătămată a
decedat, sau în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. Textul a fost introdus pentru a răspunde
solicitărilor practicii judiciare, care a recurs adeseori la o analogie pentru a permite angajarea răspunderii inculpatului, mai ales
în cazul infracţiunii de viol, atunci când victima a fost ucisă după consumarea faptei.
Solidaritatea activă şi pasivă
Introducerea plângerii prealabile e guvernată de principiul solidarităţii active şi pasive.
Principiul solidarităţii active desemnează faptul că atunci prin aceeaşi faptă s-a adus vătămare mai multor persoane, va fi
atrasă răspunderea penală a făptuitorului în raport de toate persoanele, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către
una dintre acestea.
Potrivit principiului solidarităţii pasive, atunci când fapta a fost comisă în participaţie este suficientă introducerea plângerii
de către victimă pentru unul singur dintre participanţi pentru a se antrena răspunderea penală a tuturor participanţilor.
Retragerea plângerii
Are acelaşi efect ca şi lipsa acesteia, adică înlătură răspunderea penală. Pentru aceasta trebuie îndeplinite mai multe
condiţii:
1. retragerea plângerii trebuie făcută de persoana prevăzută de lege, adică de către persoana vătămată sau de
reprezentantul legal ori contractual al acesteia;
2. retragerea trebuie să fie explicită, adică să constea întro declaraţie în faţa instanţei prin care persoana vătămată arată
că renunţă la acţiunea penală introdusă (retragerea poate fi făcută personal sau prin persoane cu mandat special ori prin
înscrisuri autentice);
3. retragerea plângerii să intervină înainte de rămânerea definitivă a hotărârii;
4. retragerea să fie totală.

43
 Spre deosebire de introducerea plângerii prealabile, potrivit noului Cod penal, în materia retragerii plângerii prealabile nu
mai operează solidaritatea pasivă. Astfel, conform art. 158 alin.2 N.C.p., retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea
penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. În consecinţă, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, este
posibilă retragerea plângerii prealabile şi în privinţa unuia sau mai multor coinculpaţi, urmând să răspundă penal doar cei cu
privire la care plângerea a fost menţinută.
O altă noutate introdusă prin prevederile art. 158 N.C.p. priveşte ipoteza infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu
în condiţiile legii, caz în care retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror. Soluţia este firească dat
fiind că procurorul este cel care a exercitat acţiunea penală. În cazul retragerii plângerii penale, inculpatul poate cere
continuarea procesului pentru a-şi dovedi nevinovăţia, la fel ca î cazul amnistiei antecondamnatorii.

Împăcarea
Este un act bilateral prin care inculpatul şi persoana vătămată consimt să pună capăt procesului, înlăturând răspunderea
penală şi stingând acţiunea civilă.
Împăcarea produce efecte in personam, operând doar între părţile care s-au împăcat.
Principala modificare faţă de prevederile Codului penal din 1969 priveşte restrângerea domeniului de incidenţă a împăcării.
Dacă în vechea reglementare împăcarea putea opera atât în cazul faptelor urmărite la plângere prealabilă cât şi al celor urmărite
din oficiu, potrivit art. 159 N.C.p., împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a
făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În plus, pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină până la
citirea actului de sesizare a instanţei.
Pentru a produce efecte, împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile:
1. să fie vorba despre o acţiune penală pusă în mişcare din oficiu. De regulă, este vorba despre infracţiuni care se urmăresc
din oficiu, dar este posibilă împăcarea şi în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, în măsura în care, în
concret, acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu (de pildă, pentru că victima era o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu);
2. legea să prevadă expres împăcarea;
3. împăcarea să intervină până la citirea actului de sesizare;
4. împăcarea să se facă de către persoanele abilitate în acest sens. De regulă, împăcarea intervine între inculpat şi
persoana vătămată. Totuşi, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor
legali, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea se face personal cu încuviinţarea ocrotitorului
legal.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, împăcarea nu înlătură doar răspunderea penală, ci, conform art. 159 alin.2
N.C.p., stinge şi acţiunea civilă.
Dacă părţile s-au împăcat, ţinând cont că este vorba de un act bilateral, inculpatul nu mai poate cere continuarea procesului.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional ori de către persoana
desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu
produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte (art. 159 alin.5 N.C.p.). În cazul în care
infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, împăcarea produce efecte numai dacă este însuşită de
procuror.

44
 IX Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

Graţierea
Definiţie şi clasificare
Este un act de clemenţă adoptat de către Parlament pe cale de lege sau de către şeful statului prin decret, care are ca effect
înlăturarea executării unei pedepse, reducerea unei pedepse sau înlocuirea acesteia cu o specie de pedeapsă mai uşoară.
a) După destinatarii ei, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii distinge între:
- graţiere colectivă: care vizează un număr determinat de persoane, stabilit în funcţie de anumite criterii;
- graţiere individuală: care vizează una sau mai multe persoane, nominalizate expres în decretul de graţiere.
b) În funcţie de întinderea efectelor, se poate distinge între:
- graţiere totală: când se înlătură în întregime executarea pedepsei;
- graţiere parţială: când produce efecte doar asupra unei părţi din pedeapsă.
c) După modul în care se produc efectele graţierii, există:
- graţiere necondiţionată: efectele sale se produc definitiv şi irevocabil de la data aplicării actului de graţiere;
- graţiere condiţionată: efectele definitive se vor produce doar la expirarea unui termen de încercare stabilit prin actul de
graţiere.
Deşi Codul penal nu o menţionează în mod expres, graţierea condiţionată este reglementată de Legea nr. 546/2002.
Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca executată a pedepsei ori a unei părţi din pedeapsă, se produc la
expirarea termenului de încercare. Acest termen este stabilit prin fiecare lege în parte, dar, de regulă, el este de 3 ani.
Efectele graţierii
Indiferent de forma graţierii, se vor produce aceleaşi efecte. Acestea pot fi: considerarea ca executată a pedepsei în întregul
său, considerarea ca executată a unei părţi din pedeapsă sau comutarea pedepsei într-o specie mai uşoară (comutarea detenţiunii
pe viaţă în pedeapsa cu închisoarea sau comutarea acesteia din urmă în pedeapsa cu amenda).
Dacă este vorba de o graţiere necondiţionată, aceste efecte se produc de la momentul aplicării graţierii. Dacă intervine o
graţiere condiţionată, efectele se produc la momentul expirării termenului de încercare.
Caracteristic graţierii condiţionate este şi faptul că în cazul acesteia poate interveni revocarea ei. Aceasta intervine atunci
când condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune (uneori legiuitorul prevede că orice infracţiune poate atrage revocarea, alteori
limitează acest efect doar la infracţiunile intenţionate) în termenul de încercare. În caz de revocare a graţierii condiţionate se
aplică cumulul aritmetic, pedeapsa graţiată adăugându-se la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a atras revocarea
graţierii.
Condamnările în privinţa cărora a intervenit graţierea pot fi luate în calculul stării de recidivă.
Limitele graţierii
a) Limita temporală
La fel ca amnistia, graţierea operează retroactiv cu privire la fapte săvârşite anterior adoptării actului de graţiere. În schimb,
spre deosebire de amnistie, chiar dacă intervine anterior condamnării, graţierea va produce efecte doar după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare. În caz de graţiere intervenită înainte de condamnare este obligatorie continuarea
procesului penal până la finalizarea acestuia şi abia apoi se va face aplicarea actului de graţiere.
Este important de precizat că doar graţierea acordată pe bază de lege de către Parlament poate interveni anterior judecării
definitive. Graţierea acordată de şeful statului prin decret prezidenţial intervine întotdeauna după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
b) Limite materiale
Se referă la sfera infracţiunilor la care se aplică graţierea. Această limitare este stabilită în fiecare caz în parte prin legea de
graţiere.
c) Limite care privesc efectele
Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare afară de cazul când prin actul de graţiere se dispune altfel.
Noul Cod penal prevede în art. 160 alin.2 că graţierea nu are efecte asupra măsurilor educative neprivative de libertate, în
afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Noul Cod restrânge astfel limitarea, punând-o în acord cu practica

45
legislativă din trecut, care a cunoscut numeroase acte de graţiere a căror aplicabilitate a fost extinsă şi în cazul măsurilor
educative, mai ales al celor privative de libertate.

Noul Cod penal prevede în art. 160 alin.4 că graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Se instituie astfel o limitare suplimentară,
criticabilă după părerea noastră, în condiţiile în care suspendarea sub supraveghere implică numeroase obligaţii în sarcina
condamnatului, inclusiv prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. De aceea, ar fi de dorit ca actele de graţiere
colectivă să depăşească această limită.De asemenea, graţierea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi drepturilor
persoanei vătămate.
d) Limite specifice graţierii individuale
Legea nr. 546/2002 prevede unele limite suplimentare în cazul graţierii individuale. Astfel, potrivit art. 9 din Lege,
graţierea individuală se poate acorda doar pentru pedepse privative de libertate. În plus faţă de toate celelalte limitări ce
funcţionează în cazul graţierii colective, acelaşi art. 9 din Lege prevede că nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele
a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării
pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii.

Prescripţia executării pedepsei

Are ca efect considerarea ca executată a pedepsei după trecerea unui interval de timp prevăzut de lege. Termenele de
prescripţie, în acest caz, se determină în funcţie de natura pedepsei a cărei executare se prescrie, ţinându-se cont de durata
concret stabilită de instanţă a acestei pedepse. Astfel:
♦ dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 15 ani, termenul este de 20 de ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea de până la 15 ani, termenul va fi format dintr-o perioadă fixă de 5 ani la care se
adaugă jumătate din pedeapsa aplicată, fără ca termenul să depăşească 15 ani;
♦ dacă este o pedeapsă cu amenda, termenul va fi de 3 ani;
Termenul de prescripţie a executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Noul Cod penal păstrează aşadar termenele de prescripţie reglementate de Codul penal din 1969, aducând doar o serie de
precizări privind momentul de la care aceste termene încep să curgă. Astfel, potrivit art. 162 N.C.p., în cazul revocării sau
anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării
condiţionate, pentru nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat. În cazul înlocuirii
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă
şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.
Pe perioada termenului de prescripţie a executării pedepsei operează pedepsele accesorii, iar după expirarea acestui termen
operează pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Această din urmă cauză de întrerupere este nou introdusă prin prevederile art. 163 N.C.p., ea neexistând în reglementarea
art. 127 C.p.
Suspendarea termenului prescripţiei intervine atunci când există o dispoziţie legală ce împiedică, potrivit Codului de
procedură penală, punerea în executare sau continuarea executării pedepsei. O pedeapsă prescrisă se consideră executată şi se
ia în considerare la starea de recidivă.

46
 X Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Legiuitorul
reglementează două feluri de reabilitare: de drept şi judecătorească.

Reabilitarea de drept
Aceasta intervine în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau la
pedeapsa amenzii;
2. condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune în termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei. Condamnatul poate beneficia de reabilitarea de drept şi pentru condamnări succesive în măsura în care niciuna dintre
infracţiuni nu a fost săvârşită în termenul de reabilitare pentru condamnarea precedentă.
Noul Cod penal extinde domeniul de incidenţă al reabilitării de drept, aceasta vizând condamnările de până la 2 ani, spre
deosebire de reglementarea anterioară, care limita incidenţa reabilitării de drept la pedepsele de cel mult un an (art. 134 C.p.).
Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind necesar ca ea să fie pronunţată de către instanţă.
Condamnatul poate, eventual, solicita instanţei să constate intervenirea reabilitării şi să dispună radierea condamnărilor din
cazierul judiciar în măsura în care acest lucru nu s-a făcut din oficiu.
În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 N.C.p., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani de la data la care
pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a
mai săvârşit nicio altă infracţiune. Reglementarea este similar cu cea anterioară.

Reabilitarea judecătorească
Este acordată de către instanţă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege:
a) s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de art. 166 N.C.p.. Acesta se calculează în raport de durata pedepsei
executată sau considerată ca executată:
- 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani;
- 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
- 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată
sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
- 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii
termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.
Se poate constata că noul Cod penal reduce semnificativ termenele de reabilitare judecătorească. Într-adevăr, vechea
reglementare (art. 135 C.p.) prevedea că la termenele de 4, 5 respectiv 7 ani se adaugă jumătate din durata pedepsei executate.
Termenul de reabilitare curge de la data când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. Dacă pedeapsa s-a
executat integral în regim de detenţie, termenul de reabilitare curge de la data punerii în libertate a condamnatului. Atunci când
condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei, adică de la expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În cazul în care a intervenit graţierea totală, termenul curge de la data aplicării actului de graţiere (această dată poate fi data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare atunci când legea de graţiere a intervenit în cursul procesului, respectiv data
intrării în vigoare a actului de graţiere atunci când aceasta a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii). În caz de graţiere
condiţionată, termenul de reabilitare curge tot de la data aplicării graţierii şi nu de la data împlinirii termenului de încercare.
Când a intervenit prescripţia executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de prescripţie. În
caz de condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cu durata cea mai mare şi curge de la
data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse.
b) să nu fi săvârşit o altă infracţiune în termenul de reabilitare.
c) inculpatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a
renunţat la despăgubiri. S-a considerat în practica judiciară că această condiţie nu e îndeplinită atunci când plata despăgubirilor
nu mai poate fi cerută de către partea civilă datorită intervenirii prescripţiei civile.
Noul Cod penal a renunţat la două dintre condiţiile prevăzute anterior de art. 137 C.p. – buna conduită a inculpatului şi
asigurarea existenţei prin mijloace oneste. Cele două condiţii nu se legau nemijlocit de elemente relevante pentru înlăturarea

47
decăderilor, interdicţiilor sau incapacităţilor decurgând dintr-o hotărâre penală, iar prima dintre acestea prezenta un conţinut
extrem de larg şi imprecis.
Potrivit art. 170 N.C.p., în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o altă cerere decât după un termen de
un an, termen care se socoteşte de la data respingerii prin hotărâre definitivă a precedentei cereri. Şi în acest caz noul Cod penal
conţine o reglementare mai favorabilă condamnatului, întrucât potrivit vechilor dispoziţii nu se putea face o nouă cerere decât
după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi respectiv, după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene
se socotesc de la data respingerii cererii.
Dacă respingerea cererii de reabilitare a fost determinată de neîndeplinirea unor condiţii de formă, o nouă cerere poate fi
introdusă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
În fine, conform art. 171 N.C.p., există şi posibilitatea pentru instanţă de a anula reabilitarea. Anularea este posibilă doar în
ipoteza reabilitării judecătoreşti şi va interveni atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă
condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

48