Creativitatea – premisă a performanţei şcolare

Prof. Lavinia Şerban

“Fără creativitate nu există soluţii la probleme, nu există o viziune a viitorului, nu există

găsirea oportunităţilor şi fructificarea lor, nu există alternative, nu există exprimarea
fiinţei umane la întregul ei potenţial.”
(Pera Novacovici)

De-a lungul timpului specialiştii au elaborat mai multe teorii asupra conceptului
de creativitate. Astfel J.P.Guilford concepe creativitatea ca o etapă a învăţării,
transferabilă şi în alte domenii de activitate, iar Nednik consideră creativitatea un
proces de organizare şi transformare a unor elemente asociative în combinaţii noi pe
baza gândirii. Creativitatea nu înseamnă doar receptarea şi consumul de nou, ci în
primul rând crearea noului. După C.Rogers adaptarea creativă naturală pare a fi
singura posibilitate prin care omul poate ţine pasul cu schimbarea caleidoscopică a
lumii sale. În condiţiile ratei actuale a progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii, un popor
cu un nivel scăzut al creativităţii, cu o cultură limitată nu va putea rezolva eficient
problemele cu care se confruntă. Dacă oamenii nu vor realiza idei noi şi originale în
adaptarea lor la mediu, atunci popoarele lor nu ar mai fi competitive în plan
internaţional.
Viaţa modernă, cu schimbările socioeconomice şi micşorarea depozitului de resurse
convenţionale, impune dezvoltarea creativităţii şi punerea ei în slujba progresului uman şi
bunăstarea materială şi spirituală a omenirii. Rolul cel mai important în depistarea, stimularea
şi finalizarea creativităţii îl ocupă şcoala. Astfel şcoala contemporană trebuie să fie centrată
pe elev, oferindu-i posibilitatea de dezvoltare la maxim a capacităţilor şi aptitudinilor
creatoare prin procesul învăţării. Cercetările în domeniul creativităţii au arătat că există
interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament şcolar, conţinutul învăţământului şi
rezultatele învăţării. Arthur Koestler spunea că „Creativitatea este un proces de învăţare
aparte, la care elevul şi profesorul sunt una şi aceeaşi persoană” fapt ce demonstrază că
fiecare cadru didactic are azi o mare responsabilitate în procesul de învăţământ, în sensul că e
obligat să le ofere elevilor posibilitatea dobândirii unei experienţe sociale şi constructive noi,
bazată pe cooperare şi colaborare în rezolvarea problemelor vieţii, ca să poată să-şi asigure
convieţuirea într-o lume paşnică.
O cercetare întreprinsă în Marea Britanie, în anii '90, de către M. Fryera a arătat că
70% dintre profesorii intervievaţi (peste 1.000 de profesori) consideră creativitatea drept un
har ce nu-i este dat fiecăruia.
Este un contrast puternic cu punctul de vedere al americanilor, în S.U.A., după al
doilea război mondial şi până în prezent, creativitatea este percepută drept ceva ce poate fi
dezvoltat în cazul majorităţii indivizilor. J.P. Guilford a susţinut că fenomenul creativităţii

1
reprezintă o trăsătură generală umană şi că toţi oamenii pot fi distribuiţi, la niveluri diferite,
pe o scală continuă a creativităţii. Alexandru Roşca (1981, p. 17) preciza că, în sens larg,
creativitatea se referă şi la găsirea de soluţii,idei, probleme, metode care nu sunt noi pentru
societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independentă. De exemplu, rezolvarea de către un
elev a unei probleme, la o anumită materie de învăţământ, se consideră că este creatoare dacă
se realizează într-un mod diferit decât cel prezentat în manual sau de către profesor la clasă,
chiar dacă modul de rezolvare nu e nou pentru ştiinţă.
În aceste condiţii, putem considera că există o creativitate cotidiană, obişnuită,
manifestată ori de câte ori oamenii rezolvă o situaţie problematică, şi o creativitate de nivel
înalt, accesibilă unei minorităţi.
Teresa Amabile (1983) consideră că adoptarea deciziilor, atât într-un domeniu
profesional cât şi în viaţa cotidiană implică creativitate. Soluţiile creative asigură rezolvarea
problemei cu o neaşteptată eficienţă, dar în acelaşi timp dispun de o eleganţă şi o uimitoare
simplitate. În general, răspunsurile creative sunt evidente şi totuşi puţină lume se gândeşte la
ele.
Profesor şi cercetător în Unitatea de Management Antreprenorial la Harvard Business School,
Teresa Amabile susţine că creativitaea este capacitatea de a produce lucruri care sunt atât noi
(adică originale sau neaşteptate) cât şi eficiente (adică folositoare sau care rezolvă
problemele).
În funcţie de felul cum este organizat şi orientat, procesul de învăţământ poate duce la
dezvoltarea gândirii creatoare, dar din păcate şi la formarea unei gândiri şablon. Acest lucru
se întâmplă atunci când profesorul se mulţumeşte cu o reproducere textuală şi acordă note
mari pentru o atare reproducere textuală, caz în care elevii nu se vor strădui să reprezinte
materialul consultat într-o formă personală, să gândească asupra lui, să caute soluţii originale,
să grupeze şi să ierarhizeze ideile. Un astfel de profesor va contribui la educarea unei gândiri
şablon, la frânarea dezvoltării spiritului critic şi a gândirii creatoare.
Gândirea creatoare a elevilor se dezvoltă în instituţia de învăţământ prin creşterea
exigenţei faţă de capacităţile lor, fără a distanţa însă prea mult exigenţele faţă de posibilităţi.
Cerinţa principală trebuie să vizeze nu reproducerea fidelă a textelor sau explicaţiilor date la
lecţie, ci stimularea independenţei şi originalităţii gândirii, căutarea activă de soluţii şi
răspunsuri, experimentarea, chestionarea etc. În şcoală elevii ridică adeseori întrebări. Între
întrebare şi răspuns este util să se ducă o mică discuţie de tip euristic cu elevul, care să-i dea
cât mai mult posibilitatea să contribuie la găsirea răspunsului, pe baza experienţei şi a
cunoştinţelor sale.
Una din greutăţile principale pe care le întâlnesc elevii la toate nivelele
învăţământului este detaşarea dintr-un obiect a componentelor esenţiale de cele neesenţiale.
Din acest motiv, activitatea de generalizare şi abstractizare este influenţată de flexibilitatea
gândirii, de capacitatea de a renunţa la ipotezele infirmate de experienţă.S-au elaborat
numeroase metode şi procedee menite să uşureze procesul de conceptualizare la elevi. Aceste
metode trebuie să aibă în componenţă şi mijloacele de învăţământ adecvate.
Creativitatea nu se poate realiza numai prin educarea gândirii. Un rol important revine
factorilor motivaţionali. Mulţi autori consideră că motivaţia este o componentă vitală a
creativităţii. În şcoală, motivaţia principală, o constituie pentru majoritatea elevilor, obţinerea
unor note mari, dar şi satisfacţia multor elevi de a descoperi noutăţi, fapte şi idei noi.
Scopul oricărei educaţii creative este acela “de a da elevului posibilitatea să folosească din
plin întregul său potenţial”(Landau,E.,1979), iar “discrepanţa dintre capacitatea creativă

2
înnăscută şi performanţele creative ale unui elev poate fi atenuată printr-o educaţie bine
orientată”, de la o învăţare necreativă la o învăţare creativă (Parnes.S.J.,1962).

Legea creativităţii. Orice progres începe cu o idee în mintea cuiva. Tot ceea ce mintea noastră
poate concepe şi crede cu adevărat, poate să şi obţină.
( Peter Arnold)

Bibliografie:

Sălăvăstru,D.,Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi,2004

Amabile,T., Creativitatea ca mod de viaţă, Ghid pentru părinţi şi profesori, Editura Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti,1997
Jiga,I.,Negruţ, I., Învăţarea eficientă, Editura Editis, Bucureşti,1999
Roşca, A., Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, Bucureşti, 1981
Ana Stoica, Creativitatea elevilor, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1983