CASA CORPULUI DIDACTIC,TELEORMAN

Simpozioane-Sem. I - an scolar 2010-2011

,,Anul matematicii în şcoala românească” -18 decembrie 2010

LEGĂTURA MATEMATICII CU ŞTIINŢELE NATURII

Prof.RÎCU ILEANA
GRUP ŞCOLAR AGRICOL
ROŞIORII DE VEDE,TELEORMAN

Matematica studiată în şcoală deschide drumuri spre diverse domenii care edifică o ştiinţă ce se aplică în
alte ştiinţe, în tehnică şi în practică.Cei care afirmă că matematica este o abstracţiune fără legătură cu
practica sunt în mod cert victimile unei neînţelegeri de termeni şi de momente.
În general, legătura cu practica se realizează în matematică pe două căi: o cale directă şi una indirectă.
Calea directă constă în aceea că se folosesc metode matematice pentru a rezolva probleme concrete din
fizică, tehnică, economie ş.a.
Pentru a putea rezolva problemele puse de practică, matematica le transformă în probleme generale,
abstracte. În cercetarea acestor probleme apar probleme noi, cu aspect pur teoretic, de a căror rezolvare
depinde uneori rezolvarea unor probleme practice. Această parte a matematicii nu se aplică direct in
practică, ci indirect.
Mai mult, pe măsură ce matematica se dezvoltă, se creează teorii matematice, care, iniţial, nu au nici o
legătură cu practica, dar îşi găsesc mai târziu, aplicaţii pe care creatorii lor nici nu le-au bănuit. Există şi
cercetări pur teoretice, care nu se fac în vederea unei aplicaţii,dar care răspund la probleme ce se pun în
mod firesc în cursul dezvoltării matematicii.

Din cele mai vechi timpuri s-au elaborat metode, pe cât de ingenioase, pe atât de complicate, de a rezolva
unele probleme considerate azi ca probleme de artimetică. Algebra s-a impus prin faptul că a adus o
metodă unitară: ecuaţiile. Cu timpul, matematica a ieşit din cadrul îngust al ecuaţiilor, care se obţin din
probleme concrete, şi s-a trecut la studiul ecuaţiilor ca atare, indiferent dacă există sau nu probleme
practice care duc la fiecare tip de ecuaţie. În felul acesta s-a constituit teoria ecuaţiilor. Unele părţi din
această teorie par, la prima vedere,a avea un caracter pur teoretic, dar de fapt ele îşi au originea în
practică, căci sunt legate de rezolvarea ecuaţiilor, iar ecuaţiile, la rândul lor, de rezolvarea unor probleme
puse de practică. Dezvoltarea a mers mai departe. În cadrul teoriei ecuaţiilor a apărut noţiunea de grup; cu
timpul, teoria grupurilor s-a dezvoltat ca disciplină independentă care joacă un rol important în mai multe
ramuri ale matematicii şi se aplică, de exemplu, în cristalografie.
Un fenomen asemănător se poate observa în cadrul mai restrâns al calculului algebric. Iniţial, literele au
fost folosite numai pentru a exprima sub o formă concisă rezultatul unor raţionamente care se făceau ca
în aritmetică. Cu timpul s-a trecut la mici calcule cu litere şi au început să se formeze regulile de calcul
algebric. Din acest moment au început să apară probleme noi, specifice acestei discipline, cum ar fi
operaţii cu polinoame, formulele de calcul prescurtat, descompunerea în factori etc. Dacă privim aceste
reguli izolat, avem impresia că ele nu au nimic comun cu practica. În realitate, ele îşi au rostul practic în
cadrul dezvoltării generale a algebrei elementare.
Dat fiind că, la origine, calculul algebric nu este decât calculul aritmetic sub forma generală, mijlocul cel
mai important este de a preda calculul algebric în strânsă legătură cu aritmetica. Procedând în felul
acesta, problema dacă calculul algebric are vreo valoare practică nici nu se pune, căci de caracterul
practic al aritmeticii şcolare nu se îndoieşte nimeni. Mai mult, problema legăturii cu practica nici nu se
pune, căci elevii simt tot timpul sub picioare pământul, pe care-l reprezintă aritmetica. Însuşi termenul
„legătura cu practica" devine impropriu; nu este vorba de a lega între ele două lucruri diferite, ci de a
pune în evidenţă unitatea lor.

Pagina 1 din 5
CASA CORPULUI DIDACTIC,TELEORMAN
Simpozioane-Sem. I - an scolar 2010-2011
,,Anul matematicii în şcoala românească” -18 decembrie 2010

Mijloacele prin care se poate evita ruperea teoriei de practică în predare sunt:
- expresiile algebrice nu se introduc formal, ci ca soluţii ale unor probleme concrete cu date literale;
- la aflarea valorii numerice a unei expresii algebrice se folosesc formule care se aplică efectiv;
- introducerea numerelor negative se justifică prin nevoia de a măsura mărimile care pot fi calculate în
două sensuri, iar operaţiile cu numere relative se stabilesc (măcar în parte) pe baza semnificaţiilor lor
concrete;
- calculul algebric se predă în strânsă legătură cu aritmetica, punându-se mereu în evidenţă faptul că
literele reprezintă numere, deci calculul algebric reprezintă un calcul cu numere sub forma generală; -
calculul algebric se subordonează ecuaţiilor. Datorită acestui fapt, elevii aplică în practică aceste
cunoştinţe pe măsură ce le dobândesc;
- în cadrul calculului algebric se rezolvă unele probleme concrete şi se interpretează rezultatele;
- problemele care se rezolvă cu ajutorul ecuaţiilor se compun astfel încât să reflecte cotidianul.
Matematica oferă tehnici specifice de studiu şi investigare în multe domenii aplicative, dar oferă şi o
importantă dezvoltare şi disciplinare a gândirii, acestea subzistând în straturile tuturor celorlalte
discipline studiate.
Profesorul de matematică are sarcina să găsească pe cât posibil argumentarea la nivelul de cunoştinţe al
elevului la acel moment a noţiunilor şi rezultatelor predate şi să facă acele conexiuni care se impun cu
celelalte lucruri învăţate la matematică dar şi la alte discipline.
Utilizarea principiilor geometriei in conceperea hartilor geografice, drumurilor,podurilor are o larga
aplicatie in viata cotidiana. Problema celor patru culori care sunt suficiente ca sa se coloreze harta unei ţări
imparţită în regiuni sau a unui continent împărţit în ţări fără ca două domenii alăturate să aibă aceeaşi
culoare,a preocupat matematicieni ca Arthur Cayley, James Silvester, Kempe, P.J. Heawood, etc. Cel din
urmă atinge un record: publicând nenumarate articole despre ea, timp de 60 de ani. în final acesta nu
reuşeşte să găsească o demonstraţie, dar nici un contraexemplu, însă calculează că probabilitatea ca
această teoremă să fie falsă este de 1/1010000 .În practica geografilor, pînă în prezent, acest principiu nu a
fost contrazis niciodată.
În demonstrarea acestei „teoreme” a fost implicată la un moment dat şi teoria grafurilor orientate,
disciplină ce a apărut cu peste 100 de ani în urmă şi care are aplicaţii numeroase în tehnică. Un graf este
constituit din noduri şi săgeţi care leagă nodurile (toate sau numai o parte). S-a observat că în această
teorie a grafurilor intervin atât logica relaţiilor liniare, cât şi teoria funcţiilor multiforme sau topologia
algebrică a complexelor unidimensionale. Această teorie a grafurilor este foarte utilă în organizarea unui
şantier tehnic pentru stabilirea reţelei de drumuri şi poduri necesare funcţionării acestuia în conditii optime
de timp şi cheltuieli minime.
Calculul operaţional în care intră şi teoria programării liniare (de exemplu programarea transporturilor de
la mai multe centre de producţie sau fabricaţie la centre de distribuţie şi consum) ţine acum de domeniul
ciberneticii. În problema programării liniare intervine un sistem de inegalităţi liniare ce pot determina un
poliedru convex într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni. Aceasta înseamnă că o astfel de problemă poate fi
adusă la una de geometrie a spaţiilor cu mai multe dimensiuni. Dacă problema programării liniare a fost
rezolvată, aceasta se datoreşte faptului că a fost adusă la o problemă de geometrie diferenţială anterior
rezolvată.
Matematica îşi găseşte aplicaţii interesante şi în cercetarea şi prezentarea desenelor ornamentale în care
intervine simetria, şi mai ales al curbelor cu ecuaţii ce sunt funcţii explicite (y funcţie explicită de x).
Simetria este un element geometric cu o largă aplicativitate în viaţa cotidiană.
Gândind simetria în mod empiric, în minte ţi se înfăţişează o figură plină de armonie şi echilibru, un tot
bine proporţionat, ceva care îţi face plăcere fiindcă este frumos. Simetria,care era cunoscută încă din
antichitate, în forma cea mai simplă a sa, se numeşte simetrie bilaterală. Ea se defineşte astfel: o figură
plană (sau din spaţiu) F este simetrică faţă de o axă sau faţă de un plan, dacă ea se suprapune peste ea
Pagina 2 din 5
CASA CORPULUI DIDACTIC,TELEORMAN
Simpozioane-Sem. I - an scolar 2010-2011
,,Anul matematicii în şcoala românească” -18 decembrie 2010

însăşi. Axa sau planul se numesc axă,respectiv plan de simetrie. Axa sau planul pot fi înlocuite şi de o
oglindă, în acest caz spunem că figura respectivă este o reflectare a sa faţă de oglindă.
Simetria poate fi privită şi ca rotaţia unei figuri în jurul unui punct sau a unei axe care trece prin punct,
perpendiculară pe planul de rotaţie, de un unghi dat, astfel că prin această rotaţie figura se suprapune peste
ea însăşi. Aceasta este o rotaţie de un unghi dat.
În desene, sculpturi, edificii şi atâtea alte obiecte din jur apar elemente de simetrie.
Simetria este un element al frumosului întâlnit atât în lumea plantelor şi animalelor, cât şi în viaţa
cotidiană. Creatorii de modă folosesc simetria în realizarea obiectelor de vestimentaţie, ţesătorii de
covoare folosesc ornamente sub formă de benzi în care un anumit grup de figuri sunt simetrice, de
asemenea şi arhitecţii, sculptorii, meşterii olari, realizatorii de costume naţionale, etc.
Axa de simetrie este folosită de şcolarii mici pentru realizarea diverselor figurine (case,animale, fluturi,
plante, etc.) cu ajutorul cărora realizează diverse colaje care redau aspecte din viaţa cotidiană.
Structura omogenă a unui oţel se stabileşte cu ajutorul unor elemente de simetrie,astfel: se şlefuieşte bine
suprafaţa unei bucăţi, după ce aceasta s-a răcit, se aşează sub lentila microscopului şi se priveşte desenul
care apare sub lentilă. Cu cât acest desen este mai regulat, adică prezintă mai multe elemente de simetrie,
cu atât oţelul are o structură internă mai omogenă.
Elementele de simetrie care leagă laolaltă mulţimea desenelor ornamentale de pe clădiri sau de pe
covoare, tapiserii, au fost grupate într-un număr de 17 grupuri de simetrie,numite şi grupurile plane ale lui
FEDOROV, după numele cristalografului şi geometrului rus.
Teoria grupurilor, derivând din teoria lui Galois studiată în algebră, poate deriva şi din studii de
cristalografie. Teoria grupurilor poate fi deci aplicată în ştiinţă şi tehnică oriunde apar cristale, precum în
fotoelasticitate, în piezoelectricitate, în studiul lichidelor vâscoase birefrigerente.
De numele lui FEDOROV, amintit mai sus, este legată una dintre cele mai frumoase descoperiri asupra
naturii, cristalele minerale, care prezintă cele mai uimitoare forme de simetrie anorganică, deşi acestea au
fost admirate încă din Antichitate. În secolul al XVIII-lea s-a descoperit că atomii unui cristal se află la
distanţe bine determinate formând o reţea spaţială regulată. Un cristal cu atomii aşezaţi în mod ordonat şi
bine determinat se prezintă ca un poliedru regulat căruia i se pot stabili grupurile de simetrie, tot aşa după
cum s-au stabilit grupurile de simetrie ale unui poligon regulat. Această problemă este mult mai
complicată decât aceea din cazul poligoanelor regulate, fiindcă un corp în spaţiu se poate suprapune peste
el însuşi nu numai prin cele trei mişcări caracteristice poligoanelor(translaţia, rotaţia şi reflectarea) ci încă
şi prin altele, de ex. o mişcare elicoidală, adică o mişcare de rotaţie de un anumit unghi, urmată de o altă
mişcare de translaţie. Cercetările din domeniul cristalografiei au condus la gruparea în 32 de clase
cristaline a tuturor cristalelor care au acelaşi grup de simetrii, clase care se pot grupa la rândul lor în 7
sisteme cristaline. Cercetarea cristalelor cu ajutorul razelor X a determinat şi influenţa lor asupra
organismului uman, ajungându-se la o metodă de tratare a anumitor boli cu ajutorul acestora, numită
cristaloterapie.
În viaţa cotidiană, pavarea, pardosirea, mozaicarea, parchetarea sunt activităţi care arată că o suprafaţă
plană este acoperită cu plăci, de obicei de formă poligonală, astfel încât să nu rămână locuri goale între
ele. Pavarea se numeşte regulată atunci când se folosesc poligoane regulate şi de acelaşi fel. Proiectanţii
folosind noţiunile de geometrie au stabilit că se poate executa o pavare (parchetare) regulată folosind doar
trei poligoane regulate: triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul regulat şi că în jurul unui punct luat ca
vârf comun nu putem grupa decât 3, 4, 5 sau 6 pavele de forma poligoanelor regulate..
Arhitectura este o artă specifică spaţiului căci construieşte în spaţiu diferite volume. Dacă la început ea a
însemnat meseria de a construi, cu timpul omul a căutat să realizeze construcţii plăcute la vedere şi astfel,
arhitectura a devenit o artă. Construcţia este pentru a realiza ceva utilitar, dar arhitectura este pentru a
emoţiona. Admirăm şi astăzi, dar totodată ne înfioară piramidele egiptene, care prin masivitatea lor
indestructibilă înfruntă mileniile.Impresia de armonie şi măreţie pe care o împrăştie în jurul ei piramida lui
Pagina 3 din 5
CASA CORPULUI DIDACTIC,TELEORMAN
Simpozioane-Sem. I - an scolar 2010-2011
,,Anul matematicii în şcoala românească” -18 decembrie 2010

KHEOPS, care a fost considerată ca una din cele 7 minuni ale lumii, nu este întâmplătoare, ci a fost
calculată cu precizie. De la vechii arhitecţi egipteni, s-a aflat că a fost construită în aşa fel încât aria
triunghiului isoscel care formează o faţă laterală să fie egală cu aria pătratului care are lungimea laturii
egală cu lungimea înălţimii piramidei. Cercetând această caracteristică a piramidei s-a ajuns la noţiunea de
împărţire a unui segment în medie şi extremă raţie,cunoscută în prezent sub denumirea de tăietura
(secţiunea) de aur. Din cauza raportului precis dintre diferitele dimensiuni ale piramidei lui KHEOPS, ea
dă o impresie impunătoare.
Matematica este în general definită ca ştiinţa ce studiază relațiile cantitative, modelele de structură,de
schimbare și denspațiu. În sens modern, matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod
axiomatic folosind logica formală.
Structurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele naturale, cel mai ades în
fizică. Matematica definește și investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și
unifica multiple câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode
generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru
interesul abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă
decât de știință.
Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din necesitatea de a face calcule
comerciale, de a măsura terenuri și de a predetermina evenimente astronomice cu scopuri agriculturale.
Aceste domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendințele matematicii până în
ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendințe specifice: studiul structurii, spațiului și al schimbărilor.
Studiul structurii se bazează în mod generic pe teoria numerelor: inițial studiul numerelor naturale,
numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu numere raționale și în sfârșit numere
reale, întotdeauna corelate cu operațiile aritmetice între acestea, toate acestea făcând parte din algebra
elementară. Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la algebra
abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care generalizează proprietățile numerelor în
sensul obișnuit. Conceptul indispensabil în fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și
studiat în algebra lineară este comun studiului structurii și studiului spațiului.
Studiul spațiului pornește în mod natural de la geometrie, începând de la geometria euclidiană și
trigonometria familiară în trei dimensiuni și generalizată apoi la geometrie neeuclidiană, care joacă un rol
esențial în teoria relativității. O mulțime de teorii legate de posibilitatea unor construcții folosind rigla și
compasul au fost încheiate de teoria Galois. Ramurile moderne ale geometriei diferențiale și geometriei
algebrice abstractizează studiul geometriei în direcții distincte: geometria diferențială accentuează uzul
sistemului de coordonate și al direcției, pe când geometria algebrică definește obiectele mai degrabă ca
soluții la diverse ecuații polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de simetrie în mod
abstract, făcând legătura între studiul structurii și al spațiului. Topologia face legătura între studiul
spațiului și studiul schimbărilor, punând accent pe conceptul continuității.
Studiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul științelor naturale, unde măsurarea și predicția
modificărilor unor variabile este esențială. Calculul diferențial a fost creat pentru acest scop, pornind de
la definiția relativ naturală a funcțiilor dintre diverse dimensiuni și rata lor de schimbare în timp, metodele
de rezolvare ale acestora fiind ecuațiile diferențiale. Din considerente practice, este convenabil să se
folosească numerele complexe în această ramură.
O ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând teoria probabilității care
facilitează definirea, analiza și predicția a diverse fenomene, și care este folosită într-o multitudine de
domenii.
Matematica oferă deci tehnici specifice de studiu şi investigare în multe domenii aplicative, dar oferă şi o
importantă dezvoltare şi disciplinare a gândirii, acestea subzistând în straturile tuturor celorlalte discipline

Pagina 4 din 5
CASA CORPULUI DIDACTIC,TELEORMAN
Simpozioane-Sem. I - an scolar 2010-2011
,,Anul matematicii în şcoala românească” -18 decembrie 2010

studiate
Naşterea disciplinelor "de graniţă" şi dezvoltarea cercetărilor interdisciplinare constituie unul din aspectele
caracteristice ale dinamismului culturii contemporane, în care cele două tendinţe opuse, aceea a
specializării şi aceea a sintezei, zguduie neîncetat clasificarea rigidă a ştiinţelor .
Problematica interdisciplinarităţii în învăţământul românesc a rămas la nivelul unor tentative, respectiv
realizări punctuale. Transpunerea interdisciplinarităţii în mediile educaţionale ale învăţământului de toate
gradele rămâne la latitudinea cadrelor didactice .aceasta se poate materializa foarte bine în cadrul unor
cercuri de elevi unde se pot studia teme cu caracter aplicativ, interdisciplinar.

Bibliografie
1. Ardelean Liviu, Secelean Nicolae, Didactica matematicii, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu,
2007;
2. Hollinger A., Metodica predării algebrei, EDP, Bucureşti, 1965.

Pagina 5 din 5