Recenzie

Klaus Heitmann
Limbă și politică în Republica
Moldova
Editura Arc, Chișinău, 1998

Masterandă: Simona Alexandra Tiron

Profesor: Florin- Teodor Olariu
Masterat Lingvistică generală și românească

1
 Lucrarea de față, Limbă și politică în Republica Moldova, a fost scrisă de către
romanistul german, membru de onoare al Academiei Române, prof. Dr. Klaus Heitmann, de la
Universitatea din Heidelberg (născut la date de 5 iulie 1930) și care s-a stins din viață cu puțin
timp în urmă, la date de 25 decembrie 2017. Nemăsurata sa activitate începe cu obținerea titlului
de doctor la Universitatea din Marburg (Germania), apoi ocuparea postului de filologie
romanică la Universitatea din Berlin, de unde reiese înclinația și vocația către studierea,
preocuparea și aprofundarea pentru limba și istoria literaturii române despre care a scris pe
parcursul a mai multor ani de performanță.
Apreciat și premiat în multe țări pentru etapele carierei sale didactice, bine cunoscutul
romanist a purtat o pasiune și pentru un al doilea domeniu, nascută, impropriu spus, din
întâmplare, căci la numai 14 ani, a avut parte de revelația unei limbi, limba germană, prin
cumpărarea, din curiozitate, a unui ghid de conversație ilustrat, germano-român. Această
curiozitate s-a transformat mai târziu într-o adevărată pasiune, ajungând un adevărat centru de
expunere a cunoștințelor despre limba și literatură română la Universitatea din Germania.
Pe lângă interesul constant pentru interferențele culturale româno-germane, având și
studii despre teatrul francez din secolul al XVI-lea, despre Petrarca, cât și despre operele lui
Stendhal și Flaubert, un subiect de suflet, dar controversat totodată, a fost interesul pentru
identitatea românilor de peste Prut și Nistru, de unde a rezultat și publicarea volumului de față,
Limbă și politică în Republica Moldova în Editura Arc din Chișinău, în 1998.
În ceea ce privește contextul scrierii acestei lucrări, într-o perioadă nu chiar prielnică,
profesorul Heitmann a început prin a publica în 1965 într-o revistă germană, un studiu destul
de dezvoltat din punct de vedere cantitativ, prin traducere: Limba şi literatura română în
Basarabia şi Transnistria –Aşa numita limbă şi literatură moldovenească-, studiiul având un
parcurs anevoios, căci, ajungând în Chișinău, adepții ocupantului sovietic i-au adresat injurii
marelui romanist, considerat drept „mincinos, calomniator, intrigat” șamd. Faptul că filologul
Klaus Heitmann a respins ideea despre existența unei limbi moldovenești și a limbii române a
creat un context destul de anevoios și controversat pentru publicarea acestui volum, care a
apărut abia în anul 1998, și care a însumat multe dintre cercetările și studiile autorului despre
și pe tema Basarabiei.
De asemenea, de necontestat sunt și alte publicații, cărți reprezentative pentru domeniile
sale de interes, printre care menționăm sutele de lucrări de dimensiuni consistente, unele chiar
recenzii, despre limba și literatura română: Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum 1775-
1918, multe studii dedicate marilor personalități ale literaturii și culturii italiene și franceze, și
îndeosebi, studiile care cercetează sistematic reprezentările pe care le au popoarele sau clasele
sociale despre ele însele, de exemplu, Studii de imagologie româno-germană (Buc., 1998),
Culegere de studii (Chişinău, 1998) sau Cercul literar de la Sibiu (în colaborare cu Ov. S.
Crohmălniceanu, Buc., 2000).
Această carte însumează 167 de pagini, organizate în 5 părți, realizate și publicate în
limba germană, însă traduse de către Marcu Gabinschi în volumul de față: I. Limba și
literatura română în Basarabia și Transnistria; II. Româna: Moldoveneasca; III.
Moldoveneasca sub semnul restructurării; IV. Limba și națiunea în Republica Moldova;
V. Eminescu în Republica Sovietică Moldovenească.

2
 Fără îndoială, reflecțiile teoretice, analizele și ideile prezentate sunt într-o manieră foarte
coerentă și bine documentată, la îndemâna și la înțelegerea oricărui cititor occidental, tema
urmărită pe întreg volumul fiind aceea de a aduce la cunoștință un studiu despre situația glotică
din Basarabia.
Astfel, în primul studiu intitulat Limba si literatura romana in Basarabia si
Transnistria, așa cum este precizat și în titlu, până să se vorbească despre sintagma: limbă
română și moldovenească, autorul prezintă contextul istoric și politica vremii, în special de
după anii 1918, atunci când capătă amploare teoria celor două limbi puse în discuție, limba
română și cea moldovenească. Așadar, prima observație necesară în argumentarea tezei sale,
este de natură istorică, invocând momentul când un val de migranți români a trecut peste
hotarele țării, în regiunea Podoliei și Ucrainei, în mare parte refugiați, după înfrângerea pentru
tronul principatului, încercând să scape de jugul turcesc, după care s-au înmulțit prin venirea
adevăraților coloniști care au populat întreaga regiune. Datorită acestui proces de atragere a
unei mase întregi de coloniști români, s-a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească (RASSM), înaintre Uniune Sovietică, ca o componentă a Ucrainei Sovietice,
adică, declararea definitivă a independenței minorității românești în cadrul uniunii rusești de
state.Totodată, în 1940, RASSM a devenit Republică Sovietică Socialistă Moldovenească
(RSSM) cu capitala la Chișinău.
Obiectul de studiu al acestei cărți îl constituie studierea și ilustrarea perioadei 1924 sau
din 1940, de când a existat o formațiune statală independentă, întemeiată pentru populația
romanică. Bineînțeles, demersurile au continuat, politica având o influență consistentă prin
încercările de a transfera moldovenii în regiunile nou explorate din partea asiatică a URSS. În
același capitol, autorul Heitman caracterizează limba vorbită în Moldova Sovietică, adică limba
română, respectiv, graiul moldovenesc al limbii române (cel utilizat atât în Nordul României,
cât și în RSSM). Importantă de menționat este diferența dintre limba română literară (formată
pe baza dialectului de sud, mai precis, valah), prin diferențe de ordin fonetic și vocabular, mai
exact: a) conținutul bogat de vocale anterioare și mediale; b) mobilitatea foarte puternică a
vocalelor anterioare și mediale; c) trecerea vocalelor e și i, cât și a diftongului ea, la medialele
â,î sau a după consoane constrictive s-z, ș-j, t-d, în cuvinte precum; seară-sară; ziua-zîua. Mai
mult, în morfologie, diferențierea constă în generalizarea lui a pentru articolul genitival, în
forme precum: acesta, acela, lipsind, înainte, formele literare. De ordin lexical, diferențierile
constau în următoarele: amu, cu forma acum; colb pentru praf ( în limba literară), scripcă pentru
vioară, oleacă pentru puțin șamd. Aceste exemplificări au fost necesare pentru a ajunge la
ipoteza existentă în Moldova Sovietică de mai bine de 40 ani, conform căreia, prin prisma
acestor diferențe, limba moldovenească s-ar deosebi de cea română.
Teza mai sus menționată este considerată de autor drept paradoxală, caci, precizează
autorul: „(...)motivele care au făcut ca această limbă să fie separată sînt, desigur, de natură
preponderent politică.”1 , autorul distingând șase faze ale acestei tendințe de separare între cele
două limbi, pe care le vom enumera succint: prima fază a durat din 1924 până în 1928, când
avem de-a face cu un separatism lingvistic doar relativ, căci RASSM, pe motiv că dialectul
moldovenesc era prea sărac în capacitatea sa de exprimare, a adăugat la baza activității culturale
române, limba română, ajungându-se la decizia de a trece la grafia latină. Perioada din 1928
până în 1932 constituie cea de-a doua fază, caracterizată prin încercările lui L.A. Madan de a
sfărâma toate legăturile limbii literare cu româna și cu moștenirea ei clasică, pentru a forma o
limbă autohtonă. Ideea aceasta a madanismului a fost respinsă în 1933, ba chiar persecutată,

3
revenindu-se la grafia latină. Cea de-a treia frază o constituie extinderea naționalismului
sovietico-rusesc la sfârșitul anilor treizeci, moment în care cele două curente, madanismul și
latinismul au fost declarate naționaliste, iar grafia a fost schimbată pentru a patra oară,
revenindu-se la caracterele rusești, utilizate până în prezent. În anii 1937-1950, atunci când se
anexează Basarabia și se formează RSSM, s-a ajuns la concluzia că limba moldovenească nu
este o limbă romanică, ci un idiom slavo-român, din pricina faptului că ar conține un număr
semnificativ de slavonisme, iar mai târziu va ajunge, indiscutabil, o limbă slavă.
Continuând cea de-a patra fază mai sus menționată, urmează perioada anilor 1950-
1955 (faza a V-a), caracterizată prin ideea că limba română literară clasică nu putea fi
considerată model pentru limba moldovenească, căci prima aparținea suprastructurii burgheze.
Parcursul a fost simplu: s-a dialectizat limba literară, iar tendința deromânizării s-a menținut.
Prin intervenția romaniștilor din România dupp 1944, respectiv, Em.Petrovici și Al. Graur,
aceștia au considerat că este nevoie de o constantă din punct de vedere sovietic, mai exact, valul
de deromânizare a slăbit în totalitate după 1955, limba intrând în ultima sa fază de orientare,
adică, sunt demascate cultul caracterului popular, neaoșismul, toate aceste mijloace fiind
modalități de sărăcire a limbii.
Mai departe, cel de-al doilea studiu se numește Româna:Moldoveneasca, a fost
publicat la Tubingen în 1989 și este alcătuit din 6 subcapitole sau părți de dimensiuni reduse,
abordând, mai întâi: I. Caracterizarea limbii moldovenești. Această primă parte prezintă încă
din primele rânduri, o definiție pe înțelesul fiecărui cititor, aceea că „limba națională
moldovenească este o limbă de sine stătătoare, în sens de funcționare și dezvoltare liberă și
independentă, limbă a nației moldovenești (...)” (LLM, 1973). Pe întreg capitolul, se dezvoltă
și se argumentează deosebirea dintre faptul că româna folosește grafia latină, iar
moldoveneasca, grafia chirilică. De interes major este și un alt subpunct din această a doua
parte, și anume, raportul dintre limbă și națiune, dar și raportul dintre limba rusă și limba
română, tratată în subpunctele: II. Extinderea limbii Moldovenești; III. Geografia lingvistică
a limbii moldovenești; IV. Controversa în jurul statutului limbii moldovenești; V. Politica
lingvistică și evoluția normei în istoria ei; VI. Coexistența limbii moldovenești și a celei ruse
în RSSM. Din a doua parte, reiese ideea principală, conform căreia, datorită situației
economice, limba pozițiile limbii ruse în societate se consolidează excelent.
În capitolul Moldoveneasca sub semnul restructurării și al publicității, cel de-al
treilea, se urmăresc alte 12 subpuncte, apărut în 1991, în cuprinsul căruia se urmăresc și se
dezvoltă următoarele puncte forte: lupta pentru revenirea la grafia latină și la adevărul istoric,
legiferarea statutului limbii române care încă se numea limbă moldovenească, și multe alte
detalii din cadrul politicii lingvistice. Ceea ce a vrut să expună autorul Klaus Heitmann în acest
capitol, a fost situația și starea limbii romane din Basarabia, caracterizată de o puternică
degradare, esențial fiind și comentariul adus de Ion Druță: „acum la noi se vorbește o limbă
care te strânge în spate”. Totodată, acest capitol oferă și răspunsul la întrebarea pe seama cui
stau cauzele acestui dezastru de degradare. Așadar, autorul precizează că începând cu anii
cincizeci, pentru limba moldovenească au existat două codes care s-au contrazis din prima clipă,
căci, forma limbii stabilită de Dicționarul ortografic al limbii moldovenești și de Dicționarul
explicativ al limbii moldovenești s-a identificat cu norma românei, de unde rezultă faptul că
unica deosebire dintre codul scris al limbii moldovenești cu cel al românei ține de aplicarea
scrisului chirilic. Normele limbii vorbite sunt opuse acestui cod scris, norme care nu au fost

4
propagate niciodată la scenă deschisă, ci promovate, cum prezicează autorul „doar în
șoaptă.”(p:101).
Un studiu publicat mai recent, în 1997 este cel despre Limba și națiunea în Republica
Moldova, autorul punând în discuție unele dintre cele mai dificile probleme legate de politica
vremii în care era implicată limba, o descriere succintă a realității geografice și istorice pentru
a dezvolta subiectul: limbă și națiune, și menționarea unor autori care au susținut acea „flacără
a demnității naționale”, mai exact, pe autorii: Ion Druță, Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru
Matcovschi șamd. O atenție sporită merită și observația subiectivă la care ajunge Heitmann, cu
privire la faptul că numele capitolului Limbă și națiune ar trebui, prin reformulare, să se
numească: Rusificarea limbii române din Moldova, căci starea limbii de stat a anilor nouăzeci
este caracterizată de următoarele „calități”: precar, jalnic, dramatic, tragic etc. Prin urmare,
limba și națiunea erau folosite ca argumente eminamente politice în Republica Moldova, spre
deosebire de perioada comunistă, limba având un caracter dogmatizant. Concluziile acestui
capitol pot rezuma ideea că limbii române din Moldova, în 1989, i-a fost rededicat alfabetul
latin, cu mențiunea că literele chirilice, deși desființare în scris, încă mai vociferau în limba
vorbită.
Ultimul studiu din această carte se intitulează: Eminescu în Republica Sovietică
Moldovenească, publicat în 1995, și care este structurat pe baza a două dimensiuni. Pe de o
parte, dialogul dintre ceea ce s-a numit clasicitatea și modernitatea literară, pe scurt, între trecut
și prezent, iar cea de-a doua, mai sensibilă și mai profundă, contribuția și soarta unui mare clasic
de la Înființarea Moldovei Sovietice, după 1924, a apariției de vîrf în creația literară, Mihai
Eminescu. Voi pune accentul, mai mult, pe cea de-a doua dimensiune, și anume creația
scriitorului Mihai Eminescu, care a fost calificată cu o sumedenie de calificative nemeritate,
din cauza cărora opera și scrierile acestuia nu au fost acceptate nici în școală, nici în grupul
valorilor culturale, pe o perioadă de aproape 50 ani, până în 1953, fiind considerată ca
aparținând culturii burgheze. K. Heitmann își începe argumentarea cu o precizare de natură
istorică, și anume că mulți dintre autori, inclusiv Mihai Eminescu, au aparținut unei teorii
administrată atât pe teritoriul românesc, cât și al celui moldovenesc, căci împrejurările secolului
al XIX-lea au împărțit statul moldovenesc în două părți: o parte din Moldova a trecut în
alcătuința Rusiei, alta în alcătuința României. De aceea, precizează filologul, moștenirea
culturală a norodoului moldovenesc trebuie să aparțină în egală măsură celor două categorii.
În ceea ce privește statutul marelui clasic, în Enciclopedia sovietică românească, Mihai
Eminescu este prezentat în calitate de clasic al literaturii moldovenești și române, iar în Istoria
R.S.S. Moldovenești (1967), opera acestuia este considerată culmea culmea poeziei
moldovenești și românești. Dacă la început, a fost renegat, după o perioadă, când a început să
fie acceptat în spațiul comun, interpretările au căpătat o tentă ideologico-dogmatică, întrucât s-
a scos în evidență doar latura socială a tematicii eminesciene, iar concepțiile sale au fost
declarate din partea cercetătorilor literar atât, burgheze cât și greșite. Așadar, din 1924 până în
prezent, creația eminesciană a continuat să reprezinte o sursă de inspirație pentru mulți poeți
basarabeni, Eminescu devenind un simbol național.
În legătură cu ultima parte dedicată poetului, Heitmann răspunde la întrebarea pe care,
poate, mulți dintre cititori au avut-o în momentul lecturii, aceea de a răspunde de ce alegerea
lui Eminescu și nu a altor scriitori. Pe lângă importanta credință dintre legătura trecutului-
prezentului literar, există prin Eminescu conștiința unei continuități orizontale și a unui
sentiment al legăturii pe care cei care l-au moștenit pe Eminescu o realizează între ei, dincolo

5
de liniile politico-administrative de demarcație existente, dintre granița dintre Uniunea
Sovietică și România.
Încă o observație în ceea ce privește structura cărții, toate cele 5 studii, mai sus
menționate, conțin la sfârșitul fiecărei părți, pagini semnificative de note, însemnări ale unor
diverși specialiști. Lucrarea, judicios compartimentată, urmărește pe tot parcursul scrierii
dovezi, argumentări istorice, politice, dovedind astfel, o manieră corectă, plauzibilă în fața
cititorilor occidentali și nu numai.
Ca punct forte, aș situa, în prim-plan coerența, analogiile și comparațiile frecvente dintre
termeni, apelul la exemple care facilitează înțelegerea și ofera facilitate în lectură. Totodată, mi
s-a părut extraordinat de interesant interesul acestui romanist german pentru limba română, care
a fost mereu aproape de România și a reușit, prin apelul și prin menționarea marilor scriitori,
de a contura o imagine a românilor în ochii altor naționalități.
În concluzie, este de necontestat efortul autorului Klaus Heitmann, romanist complet,
poliglot remarcabil, de a aduna toate sursele disponibile, de a le grupa tematic surprinzând
aproape toate particularitățile limbii române pentru a ajunge de a expune cadrul și starea
lucrurilor din Basarabia în ceea ce privește limba română.