6. Adopţie.

Stabilirea caracterului abuziv al refuzului părintelui firesc de a-şi exprima

consimţământul la adopţie. Adopţia copilului de către soţul părintelui, este un caz special de
adopţie, iar exprimarea consimţământului la adopţie de către celălalt părinte, este o condiţie de
fond. Potrivit legii, în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părintelui
firesc sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se 143 dovedeşte, prin
orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi
instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, cu motivarea expresă a hotărârii
în această privinţă. In considerarea aceluiaşi principiu, instanţa judecătorească trebuie sa manifeste
un rol activ adecvat scopului urmărit, în sensul dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă, potrivit
cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt
îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să
completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor
necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Inclusiv respectarea interesului superior al copilului impune administrarea probelor necesare şi
utile în cauză pentru lămurirea caracterului abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a
copilului, de a-şi exprima consimţământul la adopţie. Deci, procedura judiciară a adopţiei în acest
caz, reclamă un probatoriu complex şi o analiza aprofundată a acestuia, pentru aflarea adevărului
şi pentru ca decizia finala care se ia, sa fie consecinţa fireasca a identificării problemelor reale pe
care le are copilul, a înţelegerii situaţiei temporare în care se află, a împrejurărilor de fapt şi de
drept invocate de părţi, dar şi soluţia adecvată pentru rezolvarea acestora - reper pentru deciziile
care se vor lua în viitor faţă de copil. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanţa are în
vedere şi faptul ca exercitarea drepturilor de către o persoana, inclusiv a celor părinteşti, trebuie sa
se realizeze cu buna credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar
nu abuziv, astfel că în caz contrar, acestea se exercită în detrimentul interesului superior al
copilului. 1. Prin sentinţa civilă nr. 167 din19 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a
respins ca neîntemeiată cererea pentru încuviinţarea adopţiei formulată de reclamanta VI.V., în
contradictoriu cu intimaţii P.O.A, V.G. şi DGASPC Dolj. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima
instanţă a avut în vedere următoarele considerente: Minora V.A.G s-a născut în anul 2009, părinţii
fireşti fiind intimaţii P.O.A şi V.G, acesta din urmă fiind soţul reclamantei. Încă de la naştere
minora a rămas în îngrijirea tatălui V.G, locuind împreună cu acesta şi cu soţia sa, reclamanta VIV.
Mama biologică a plecat după naştere la muncă în străinătate. În mod constant, mama biologică a
minorei a refuzat să-şi exprime consimţământul la adopţie. Fiind prezentă în faţa instanţei, a arătat
expres că nu doreşte ca fiica sa să fie adoptată de reclamanta, deoarece V.G nu este tatăl natural al
minorei, că nu doreşte să piardă relaţia de rudenie cu fiica sa şi că după naştere, a dat minora în
îngrijirea lui V.G, deoarece nu avea posibilităţi materiale pentru a o creşte, plecând în altă ţară
unde avea un loc de muncă. Între intimaţi a avut loc un proces civil având ca obiect tăgăduirea
paternităţii acestuia cu privire la minora, iar prin hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea,
hotărârea rămânând irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac. Conform art.12 al.1 din Legea
nr.273/2004, în forma anterioară, consimţământul la adopţie trebuie să fie dat de către părinţii
fireşti ai copilului. Potrivit art.13 din aceeaşi lege, în mod excepţional, instanţa judecătorească
poate trece peste refuzul părinţilor fireşti, dacă se dovedeşte că aceştia refuză în mod abuziv să-şi
dea consimţământul la adopţie. Prin urmare, una dintre condiţiile absolut necesare pentru
încuviinţarea cererii de adopţie este existenţa consimţământului părinţilor fireşti. În cauză, pentru
adopţia minorei există consimţământul tatălui firesc V.G, însă mama biologică P.O.A, se opune
adopţiei. 144 Prin excepţie, instanţa poate trece peste refuzul părintelui firesc de a consimţi la
adopţie cu condiţia de a se dovedi că acest refuz este abuziv. Legea nu indică nici un criteriu de
apreciere a faptului că refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţie este abuziv, rezultând că
instanţa de judecată apreciază de la caz la caz. Cum în cauză instanţa a apreciat că refuzul pârâtei
P.O.A de a-şi exprima consimţământul la adopţie nu poate fi considerat abuziv, aceasta nefiind în
măsură să se ocupe de creşterea şi educarea minorei din motive obiective, lipsa posibilităţilor
materiale, arătând că nu doreşte întreruperea legăturilor de filiaţie cu minora, rezultă că nu poate
încuviinţa cererea de adopţie formulată de reclamantă. Instanţa a mai constatat că procesul vizând
tăgăduirea paternităţii, nu are nicio relevanţă cu privire la aprecierea caracterului abuziv al
refuzului pârâtei de a consimţi la adopţie. 2. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat
recurs reclamanta V.I.V, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Criticile sunt în esenţă
următoarele: soluţia instanţei de fond este nelegală în sensul că nu se are în vedere interesul
superior al copilului în stabilirea măsurii adopţiei, primând situaţia materială a intimatei P.O.A.
Instanţa avea de rezolvat două probleme: dacă refuzul mamei biologice de a-şi exprima
consimţământul la încuviinţarea adopţiei este abuziv şi dacă adopţia este în interesul superior al
copilului. Aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa, la 5 zile de la data naşterii minorei, mama
biologică a părăsit ţara şi a lăsat copilul în grija tatălui natural, care împreună cu soţia sa,
reclamanta, au crescut-o şi au educat-o. Susţine că mama biologică nu a vizitat-o pe minoră timp
de 3 ani, nu a văzut-o decât la I.M.L. pentru proba dispusă în procesul anterior prin care aceasta a
contestat paternitatea intimatului Mai susţine că refuzul intimatei mama biologice, de a-şi da
consimţământul la adopţia minorei de către reclamantă, este abuziv, având în vedere modul în care
acest părinte s-a separat de copilul său, conduita din care rezultă fără echivoc, faptul că nesocoteşte
drepturile fundamentale ale copilului consacrate prin lege. Recursul este fondat şi s-a admis ca
atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 31 şi 32 din Legea 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, ambii părinţi sunt responsabili pentru
creşterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă
în vedere interesul superior al copilului, prin asigurarea bunăstării materiale, spirituale a acestuia,
prin îngrijirea lui şi prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale. Copilul are dreptul să fie
crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. Dar,
în anumite situaţii, potrivit art. 39 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, copilul care nu poate fi lăsat
în grija părinţilor/părintelui, are dreptul la protecţie alternativă, adopţia fiind una dintre aceste
măsuri, alături de tutela şi de măsurile de protecţie specială prevăzute de lege. În alegerea uneia
dintre aceste soluţii, autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător şi de necesitatea
asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnica,
religioasa, culturala şi lingvistica. În orice caz, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din Legea
272/2004, principiul interesului superior al copilului, prevalează în toate demersurile şi deciziile
care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum
şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti De asemenea, conform art. 2 alin. 2 din acelaşi
act normativ, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu
drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi
oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal Adopţia copilului de către soţul
părintelui, este un caz special de adopţie, iar exprimarea consimţământului la adopţie de către
celălalt părinte, este o condiţie de fond. 145 Potrivit legii, în mod excepţional, instanţa
judecătorească poate trece peste refuzul părintelui/părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a
consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în
mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul
superior al copilului, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă. Deci, separat de obligaţia
legală privind respectarea interesului superior al copilului, ce vizează fondul cauzei şi luarea
măsurii, atunci când instanţa judecătorească pronunţă o hotărâre privitoare la un copil, acesteia îi
revine şi obligaţia de a-şi motiva decizia complet şi convingător pentru punerea adecvată în
aplicare, pentru respectarea sa, dar şi pentru înţelegerea situaţiei temporare în care se află copilul,
element de reper pentru deciziile care se vor lua în viitor faţă de acesta. Nu în ultimul rând, în
considerarea aceluiaşi principiu, instanţa judecătorească trebuie să manifeste un rol activ adecvat
scopului urmărit, în sensul dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă, potrivit cărora judecătorii
au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării
unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în
întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe
care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. În cauză, în privinţa verificării cerinţei
privind condiţiile morale şi materiale pe care le oferă reclamanta, soţia tatălui copilului a cărui
adopţie se solicită, împreună cu acesta, sau administrat probe suficiente şi concludente. Nu acelaşi
lucru se poate afirma referitor la probele necesare şi utile în cauza, în privinţa lămuririi caracterului
abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a copilului, de a-şi exprima consimţământul la
adopţie. Chiar respectarea interesului superior al copilului reclamă un probatoriu complex şi o
analiza aprofundată a acestuia, pentru aflarea adevărului şi pentru ca decizia finala care se ia în
procedură, să fie urmarea firească a identificării problemelor reale pe care le are copilul, a
împrejurărilor de fapt şi de drept invocate de părţi, dar şi soluţia potrivită pentru rezolvarea
acestora. Mai mult, instanţa de recurs constată că în această privinţă tribunalul nu a manifestat un
minim rol activ, a făcut o analiza insuficientă şi neadecvată, chiar dacă premisa de lucru de la care
a pornit, nu este neapărat greşită, dar nu este pe deplin lămuritoare şi nu răspunde la toate
întrebările care pot fi şi trebuie ridicate în cauză. Astfel, Curtea apreciază ca s-ar fi impus să se
facă cercetări suplimentare, prin administrarea oricărui mijloc de probă, pentru lămurirea
următoarelor aspecte: dacă şi în ce moment în raport cu naşterea copilului şi cu stabilirea în fapt a
acestuia în familia tatălui, intimata a plecat din ţară; când a cunoscut-o pe reclamantă; dacă
locuieşte şi munceşte în străinătate, cu dovezi în acest sens, atât cu privire la locuinţă, cât şi cu
privire la felul muncii, la existenţa şi stabilitatea veniturilor, cât şi în privinţa duratei raporturilor
de munca; dacă mama copilului a încercat sau a păstrat o legătură cu copilul, respectiv dacă
existenta acestuia este cunoscuta de membrii familiei extinse a mamei; măsura în care aceşti
membri sunt cunoscuţi de copil sau au avut, după caz, contacte cu acesta; momentul şi elementele
care au determinat ca mama copilului să aibă dubii cu privire la paternitate, dar şi motivele care
au împiedicat-o în acelaşi timp să se prezinte la expertiza în sistem HLA care stabileşte un grad de
probabilitate mai mare decât expertiza serologică; dacă a bănuit de la început că soţul reclamantei
nu ar fi tatăl copilului, potrivit propriilor sale susţineri, care au fost motivele care au determinat-o
să încredinţeze copilul unor persoane străine de acesta în raport cu această împrejurare; dacă a
contribuit în vreun mod la creşterea şi întreţinerea copilului, sau în ce fel şi-a exercitat autoritatea
părinteasca, având în vedere ca aceasta nu a fost scindată în drept; dacă a făcut vreun demers pentru
încredinţarea copilului, înainte de 01.10.2011, respectiv 146 pentru stabilirea locuinţei copilului
după această data; dacă s-a interesat de starea de sănătate a copilului, precum şi orice alte
împrejurări apte să pune în evidenta elemente ce pot fi luate în calcul în evaluarea motivelor şi a
contextului în care mama copilului refuză să-şi exprime consimţământul la adopţie. Pentru a
ajunge la o asemenea concluzie, instanţa de recurs are în vedere faptul că exercitarea drepturilor
de către o persoana, inclusiv a celor părinteşti, trebuie sa se realizeze cu bună credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar nu abuziv, astfel că în caz contrar,
acestea se exercită în detrimentul interesului superior al copilului. Pornind de la aceasta premisă,
se poate susţine cu temei că, evaluarea refuzului de aşi exprima consimţământul la adopţie şi
stabilirea caracterului abuziv al acestuia, trebuie făcute nu în raport cu un anumit moment, ci având
în vedere întreaga atitudine a acelui părinte, extrajudiciară şi judiciară, de la momentul naşterii,
până la proces, dar şi în timpul procesului. Numai în situaţia în care instanţa are viziunea completă
şi exactă a acestei conduite, a cauzelor obiective sau subiective care au generat-o, a măsurilor luate
pentru rezolvarea unei situaţii apărute, a proiectelor concrete de viitor, dar şi a mijloacelor
concepute pentru punerea în practică a acestora - poate aprecia daca refuzul este abuziv sau nu şi
poate concluziona daca se afla sau nu, în ipoteza acelei situaţii excepţionale prevăzută de lege,
când este în măsură sa încuviinţeze adopţia în lipsa consimţământului expres al părintelui firesc.
Se impune a se reaminti că gradul mare de generalizare a problemelor economice şi financiare cu
care se confruntă o majoritate semnificativă a persoanelor şi a familiilor în societate, conduce la
concluzia potrivit căreia , acestea nu pot fi privite unilateral sau ca fiind motive suficiente prin ele
însele pentru a justifica permanent sau pe o durata de timp nerezonabila, o anumita abordare a
adopţiei propriului copil sau o separare totală şi voluntară de acesta, fără asumare de
responsabilităţi, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. De asemenea, pe fondul unui
dezinteres continuu manifestat faţă de copil, este de analizat dacă afirmaţia potrivit căreia părintele
doreşte sa păstreze relaţia de rudenie cu copilul său, poate fi primita sau nu, ori apreciată în context,
de vreme ce rudenia nu este un scop în sine, rudenia este reciprocă, iar din raporturile acestea se
nasc şi responsabilităţi părinteşti corelative drepturilor copilului , nu numai în a-şi cunoaşte şi
păstra identitatea, ci şi acelora de a creşte, de a fi îngrijit, de a-şi forma personalitatea în familie,
de a cunoaşte pe membrii acesteia şi de a avea legături personale cu ei. Dacă rudenia, respectiv
filiaţia fată de mamă, nu este privita şi din perspectiva intereselor copilului, atunci afirmaţia privind
păstrarea rudeniei faţă de propriul copil, neacompaniată şi de alte fapte sau acţiuni proactive, este
pur declarativă şi teoretică, iar şansa copilului de a-şi vedea satisfăcute nevoile la momentul când
apar şi respectate drepturile sale elementare în raport cu mama sa biologica, este iluzorie. Nu în
ultimul rând, ca problemă de drept ce se ridică în dosar, instanţa de recurs constată aplicarea în
cauză a unor dispoziţii legale abrogate din Legea specială nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei. Este adevărat ca soluţia legislativă preluată de noile dispoziţii legale este în esenţă
identică cu cea abrogată, dar pentru acurateţea motivării în drept a soluţiei, se impune aplicarea şi
interpretarea adecvată normelor incidente în raport cu regulile privind aplicarea legii civile în timp.
Astfel, tribunalul face trimitere la dispoziţiile art. 12 alin. 1 şi art. 13 din lege, în forma anterioară
modificărilor (prin legea 233/2011 – nota curţii), dar aceste dispoziţii legale au fost abrogate prin
Legea nr. 71/2011 - art. 230 lit. y, de la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, deci de la data
de 1 oct. 2011, iar în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
409 din 10 iunie 2011, Codul civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. 147 Pe de altă
parte, noile dispoziţii legale din Codul civil, privind condiţiile de fond ale adopţiei, sunt aplicabile
în procesele aflate în curs, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. art.
49 din Legea nr. 71/2011), potrivit cărora adopţiile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost
încuviinţate, dar şi din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. 6 Codul civil. Aşadar, în privinţa
condiţiilor de fond ale adopţiei se va face aplicarea legii noi, iar textul aplicabil în privinţa refuzului
abuziv este cel cuprins în art. 467 Cod civil. (fost. 13 din lege înainte de abrogare, actual 8 din
legea speciala, după modificare). În privinţa dispoziţiilor modificatoare ale legii speciale a adopţiei
care reglementează printre altele şi procedura adopţiei, completând şi coexistând în acest sens cu
normele codului civil, dispoziţii cuprinse în legea 233/2011, acestea nu sunt într-adevăr aplicabile,
având în vedere art. II alin. 1 potrivit căruia, cererile prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi
completările aduse prin prezenta lege, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se soluţionează conform dispoziţiilor legale în vigoare la data introducerii
acestor cereri. În aceeaşi ordine de idei, pentru a răspunde unei probleme de drept ridicată în recurs,
în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile legale privind expertiza prin amprentare genetica ADN,
întrucât stabilirea filiaţiei copilului faţă de tată a intervenit înainte de intrarea în vigoare a legii
modificatoare, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. II alin. 4 din legea 233/2011 - la
4 luni de la publicare, respectiv 7 aprilie 2012. Acestea sunt considerentele pentru care Curtea a
reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre fără cercetarea fondului cauzei, impunându-se
reluarea judecăţii în prima instanţă. Ca urmare, fiind incident cazul de casare prev. de art. 304 pct.
5 Cod procedură civilă şi în condiţiile art. 312 alin. 5 teza I cod procedură civilă, în baza art. 312
alin. 1 teza I Cod procedura civilă, se va admite recursul, se va casa sentinţa şi se va trimite cauza
spre rejudecare aceluiaşi tribunal, pentru că părţile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicţie pe
fond. Având în vedere prioritatea în examinare a motivului de recurs analizat în precedent şi soluţia
de casare cu trimitere care s-a impus, apare de prisos analizarea celorlalte critici care vizează
fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere în rejudecare pentru pronunţarea unei hotărâri
legale şi temeinice. (Decizia civilă nr. 2/20.09.2012 – Secţia a I-a civilă, rezumat judecător
Rădulescu Tatiana)