Simbolismul românesc

Simbolismul românesc este şi la noi un produs al oraşului, ca şi în Franţa şi a

apărut atât prin influenţa simbolismului francez, cât şi ca urmare a unor factori
interni: reacţia împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor eminescieni şi a
sămănătorismului care făcea abuz de teme morale, de limbaj ţărănesc. Respingând
retorismul romantic, simbolismul românesc şi-a încorporat însă parnasianismul.
Prin simbolism, poezia românească s-a înnoit artistic, şi-a îmbogăţit
considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice, lărgindu-şi tematica
îndeosebi prin orientarea spre lumea oraşului. Simbolismul şi-a relevat caracterul
creator, căci actul de redescoperire a esenţei poeziei permitea ca poezia modernă în
continuarea simbolismului să fie o poezie „care a luat cunoştinţă de sine şi se face pe
sine” (Nicolae Manolescu). Aproape toţi marii poeţi interbelici s-au format în
orizontul estetic al simbolismului.
Germenele simbolismului românesc se află în studiul lui Macedonski Despre logica
poeziei, apărut în revista Literatorul, în 1880, în care este afirmată necesitatea creării unui
limbaj propriu poeziei, bazat pe norme specifice, opuse celor din proză. Macedonski a ajuns
la o concluzie frapantă: „Logica poeziei este ne-logică faţă de proză şi tot ce nu e logic,
fiind absurd, logica poeziei este prin urmare însuşi absurdul.”
Fondarea Literatorului în 1880, revistele aferente ale discipolilor macedonskieni,
„serile macedonskiene”, articolele-manifest ale lui Macedonski Poezia viitorului (1892) şi
În pragul secolului (1899) au realizat o energică promovare a simbolismului.
Macedonski releva că: poezia are o muzică interioară care e altceva decât
muzicalitatea prozodică; poezia este muzică şi imagine, are o logică proprie şi un limbaj
propriu; poezia înseamnă sugestie şi instrumentalism, sunetele joacă rolul imaginii;
Macedonski n-a fost un poet simbolist decât prin puţine aspecte ale operei sale, în
care elementele romantice şi parnasiene sunt predominante. Poeţii Literatorului sunt
simbolişti prin teme, motive, dar foarte puţin prin specificul modalităţilor de expresie, prin
particularităţi de ordin stilistic: I. C. Săvescu, M. Demetriade, C. Pavelescu, Al. Obedenaru
etc. sunt poeţi de tranziţie.
În perioada 1899 – 1908, simbolismul s-a conturat în liniile sale esenţiale, mişcarea
depăşind cercul restrâns al discipolilor macedonskieni şi începând să reprezinte sensul de
dezvoltare al poeticului. În 1899, Ştefan Petică decretează prezenţa Noului curent literar.
Alături de mici reviste simboliste, apar revista simbolistă de cea mai extinsă durată
Vieaţa nouă (Ovid Densusianu) (1905-1925) şi o serie de volume de factură simbolistă
semnate de D. Anghel, Şt. Petică, M. Săulescu, El. Farago. În această etapă, simbolismul
românesc îşi găseşte dimensiunea de profunzime şi în planul expresiei. Mişcarea se
conturează ca un curent apt de a rezolva criza limbajului poetic, declanşată de Eminescu,
care, conducând la apogeu formula romantică, încheiase strălucit însă definitiv un ciclu,
impunând cu obligativitate deschiderea altuia.
Începând cu volumul lui Şt. Petică Fecioara în alb (1902) s-au fixat deja jaloanele
unui noi limbaj poetic în care principiul sugestiei a devenit normă fundamentală.
Tot în această fază, simbolismul şi-a dobândit marca distinctă nu numai în plan
formal, ci şi în planul esteticii, el fixându-şi o platformă teoretică proprie şi cristalizându-se
printre celelalte mişcări simboliste europene ca un curent cu un profil aparte. În jurul revistei

1
Vieaţa nouă s-a grupat altă generaţie de poeţi simbolişti: A. Stamatiad, M. Cruceanu, E.
Isac, N, Davidescu.
După 1908, mişcarea simbolistă s-a extins şi s-a oficializat prin apariţia
numeroaselor reviste şi volume simboliste. Ion Minulescu a scos Revista celorlalţi (1908) cu
un fulminant articol program care a fost, de fapt, primul manifest avangardist din literatura
noastră şi care a contrazis simbolismul cumpătat al lui Ov. Densusianu. Minulescu a celebrat
„noul, ciudatul, bizarul”, imperfecţia. Din ultimul val al simboliştilor s-a desprins fantasma
avangardismului prin Tristan Tzara şi Ion Vinea.
Opera lui G. Bacovia a dat cea mai pură expresie simbolismului românesc,
ataşându-i o excepţională dimensiune de profunzime şi atingând punctul maxim de
originalitate.

Simbolismul românesc
Etape

1880 – 1899 - faza incipientă

Înainte de a se consolida prin contactul mai viu cu simbolismul francez, simbolismul
românesc a apărut ca expresie a unor factori interni, la originea simbolismului nostru stând
un act de meditaţie asupra limbajului poetic.
Promotor ferm şi fervent al acestui curent literar, Macedonski, structură de vizionar,
a presimţit de timpuriu toată imensa schimbare ce avea să se facă mai târziu în arta
apuseană. Germenele simbolismului românesc se află în studiul lui Macedonski Despre
logica poeziei apărut în revista Literatorul, în 1880. În literatura europeană până la acea dată
încă nu se scrisese un articol atât de îndrăzneţ asupra naturii poeziei. Macedonski constată
faptul că discursul poetic structurat pe principiile logicului este impropriu poeziei. Intuitiv,
Macedonski realiza necesitatea creării unui limbaj propriu poeziei, bazat pe norme specifice,
opuse celor din proză. Macedonski ajunge la o concluzie frapantă:”Logica poeziei este ne-
logică faţă de proză şi tot ce nu e logic, fiind absurd, logica poeziei este prin urmare însuşi
absurdul.” Ceea ce părea hazardat la momentul acela, azi ni se relevă ca o capacitate de a
devansa aproape şocantă. Abia în 1966 Jean Cohen explica specificitatea limbajului poetic
exact prin această idee.
Articolele-manifest ale lui Macedonski Poezia viitorului (1892) şi În pragul
secolului (1899) realizează o energică şi exaltată promovare a simbolismului. Simbolismul
în faza sa incipientă (1880-1899) este dominat de figura lui Macedonski, mare sacerdot al
simbolismului prin excepţionala forţă de anticipaţie şi prin energia aproape mistică cu care a
instituit un cult al frumosului şi al idealului. Fondarea Literatorului în 1880, revistele
aferente ale discipolilor, dar mai ales „serile macedonskiene” au avut un rol decisiv în
consolidarea relaţiilor de ordin practic, indispensabile cristalizării unui curent literar.
Macedonski releva că:
- poezia are o muzică interioară care e altceva decât muzicalitatea prozodică;
- poezia este muzică şi imagine, are o logică proprie şi un limbaj propriu;
- poezia înseamnă sugestie şi instrumentalism, sunetele joacă rolul imaginii;
Macedonski n-a fost un poet simbolist decât prin puţine aspecte ale operei sale, în
care elementele romantice şi parnasiene sunt predominante. Poeţii Literatorului sunt
simbolişti prin teme, motive, dar foarte puţin prin specificul modalităţilor de expresie, prin

2
particularităţi de ordin stilistic: I. C. Săvescu, M. Demetriade, C. Pavelescu, Al. Obedenaru
etc. sunt poeţi de tranziţie.

1899 – 1908 - faza plenar-manifestă

Simbolismul se conturează în liniile sale esenţiale, mişcarea depăşind cercul restrâns
al discipolilor macedonskieni şi începe să reprezinte sensul de dezvoltare al poeticului. În
1899, Ştefan Petică decretează prezenţa Noului curent literar.
Alături de mici reviste simboliste, apar revista simbolistă de cea mai extinsă durată
Vieaţa nouă (Ovid Densusianu) (1905-1925) şi o serie de volume de factură simbolistă
semnate de D. Anghel, Şt. Petică, M. Săulescu, El. Farago. În această etapă, simbolismul
românesc îşi găseşte dimensiunea de profunzime şi în planul expresiei. Mişcarea se
conturează ca un curent apt de a rezolva criza limbajului poetic, declanşată de Eminescu,
care, conducând la apogeu formula romantică, încheiase strălucit însă definitiv un ciclu,
impunând cu obligativitate deschiderea altuia.
Începând cu volumul lui Şt. Petică Fecioara în alb (1902) se fixează deja jaloanele
unui noi limbaj poetic în care principiul sugestiei devine normă fundamentală.
Bacovia este poetul care dă cea mai pură expresie simbolismului românesc,
ataşându-i o excepţională dimensiune de profunzime şi atingând punctul maxim de
originalitate. El înseamnă pentru simbolismul românesc ceea ce Eminescu a însemnat pentru
romantism.
Tot în această fază, simbolismul îşi dobândeşte marca distinctă nu numai în plan
formal, ci şi în planul esteticii, el fixându-şi o platformă teoretică proprie şi cristalizându-se
printre celelalte mişcări simboliste europene ca un curent cu un profil aparte. În jurul revistei
Vieaţa nouă se grupează altă generaţie de poeţi simbolişti: A. Stamatiad, M. Cruceanu, E.
Isac, N, Davidescu.

1908 – 1916 – faza de apogeu

Este faza de extindere şi oficializare a mişcării; piaţa este inundată cu reviste şi
volume simboliste. Apare spectaculos Minulescu; el scoate Revista celorlalţi (1908) cu un
fulminant articol program care este, de fapt, primul manifest avangardist din literatura
noastră şi care contrazice simbolismul cumpătat al lui Ov. Densusianu. Minulescu
celebrează „noul, ciudatul, bizarul”, imperfecţia. Din ultimul val al simboliştilor se
desprinde fantasma avangardismului prin Tristan Tzara şi Ion Vinea.
Simbolismul este şi la noi un produs al oraşului ca şi în Franţa; el se naşte
împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor eminescieni şi a sămănătorismului
care făcea abuz de teme morale, de limbaj ţărănesc. Respingând retorismul romantic şi
idilismul sămănătorist, simbolismul românesc şi-a încorporat însă parnasianismul.
Prin simbolism, poezia românească s-a înnoit artistic, şi-a îmbogăţit
considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice, lărgindu-şi tematica
îndeosebi prin orientarea spre lumea oraşului. Simbolismul îşi relevă caracterul
creator, căci prin actul de redescoperire a esenţei poeziei permitea ca poezia modernă în
continuarea simbolismului să fie o poezie „care a luat cunoştinţă de sine şi se face pe
sine” (Nicolae Manolescu).