INFLUENŢA GRADULUI DE SALINITATE ASUPRA TENSIUNII

SUPERFICIALE A APEI

GENERALITĂŢI

Se ştie că o serie de insecte pot să se deplaseze pe suprafaţa apei fără să o “spargă”,

larvele altor insecte se agaţă de membrana de la suprafaţa apei asigurându-şi respiraţia
aeriană (Fig. 1).

Fig. 1

Insectă de apă
Majoritatea speciilor trăiesc în ape liniştite (eleştee) dar există şi unele specii adaptate la apa oceanelor (îşi
depun ouăle pe alge). Fiind acoperite cu perişori pe burtă şi pe picioare, ele se deplasează pe apă
fără să se scufunde. (Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation.)

Explicaţia constă în faptul că suprafaţa liberă a oricărui lichid are proprietăţi

asemănătoare cu ale unei membrane elastice sub tensiune.
Fiecare moleculă a unui lichid interacţionează cu cele din jurul său cu forţe ce scad
rapid cu distanţa. La distanţe de ordinul a 10-7 cm interacţiunea dintre molecule devine
neglijabilă. Spaţiul din jurul unei molecule în care se manifestă forţele de atracţie din
partea celorlalte molecule ce o înconjoară se numeşte sferă de acţiune moleculară.
Fie un lichid aflat în contact cu atmosfera (Fig. 2). În situaţia A prezentată în Figura
2, molecula de lichid, are sfera de acţiune moleculară situată în întregime în interiorul
lichidului; prin urmare, forţele de atracţie dintre aceasta şi moleculele vecine, situate în
interiorul sferei, se compensează reciproc, molecula comportându-se ca şi cum ar fi liberă.

1
În situaţia B sfera de acţiune moleculară este situată parţial în interiorul lichidului,
molecula considerată (din centrul sferei de acţiune moleculară) nemaifiind înconjurată doar
de molecule de lichid, ci şi de molecule de aer. Forţele de interacţiune nu se vor mai
compensa, molecula fiind supusă unei forţe rezultante R 1 îndreptată spre interiorul
lichidului şi perpendiculară pe suprafaţa acestuia. Forţa rezultantă devine maximă (situaţia
C) când molecula se află la suprafaţa lichidului. Aceste molecule se vor deplasa spre
interior, suprafaţa lichidului micşorându-se până la atingerea unei arii minime, având
forma corespunzătoare condiţiilor concrete în care se află lichidul. Astfel, acţiunea atracţiei
moleculare de la suprafaţa unui lichid se poate înlocui prin tensiunea superficială constantă
a unei mebrane elastice care tinde să micşoreze suprafaţa lichidului.

B C

R1

Rmax
A

Fig. 2

Stratul superficial reprezintă stratul de la suprafaţa unui lichid de grosime egală cu

raza sferei de acţiune moleculară.
Coeficientul de tensiune superficială se defineşte ca fiind raportul dintre
rezultanta forţelor de tensiune superficială (F) ce acţionează tangent la suprafaţa liberă, şi
lungimea conturului (l) pe care acestea acţionează:
F
 (1)
l
[]S.I. = N/m (2)
Faptul că apa este practic incompresibilă este explicat prin aceea că ea este deja
puternic comprimată de existenţa stratului superficial.

2
 Alături de mercur, apa se caracterizează prin cel mai ridicat coeficient de tensiune
superficială (aprox. 73x10-3 N/m), astfel încât picătura de apă este foarte mare în
comparaţie cu a altor lichide.

Fig. 3
Tensiunea superfiacială în picăturile de apă:
Moleculele de apă de la suprafaţă sunt atrase în interior de către moleculele de apă din interiorul
picăturii, prin forţe de coeziune. Apa îşi menţine forma de picătură deoarece nu există molecule de apă
în afara suprafeţei care să compenseze aceste forţe.
(Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation.)

Structura supramoleculară a apei realizată prin legături de hidrogen, determină

valorile mari ale tensiunii superficiale şi vâscozităţii acesteia. Cu creşterea temperaturii şi
desfacerea unora din legături, aceste valori scad.
Tensiunea superficială poate să se micşoreze prin dizolvarea unor substanţe
"tensioactive". Moleculele substanţelor dizolvate în apă, intercalându-se printre moleculele
de apă îi micşorează coeficientul de tensiune superficială. Ca exemplu se poate da
acţiunea detergenţilor, dar, de asemenea şi acţiunea sărurilor biliare secretate de ficat prin
bilă în intestin. Fără săruri biliare, digestia şi absorbţia grăsimilor nu sunt posibile.
În cazul apei, cele mai multe substanţe dizolvate îi determină o micşorare a
tensiunii superficiale. Astfel, tensiunea superficială a unei soluţii de 10% ZnSO 4, în apă are
valoarea de 0,0648 N/m, în timp ce pentru apă pură 0,073 N/m.
Experienţa a arătat că tensiunea superficială a apei scade prin dizolvarea în aceasta
a alcoolului sau a eterului. În general, lichidele sau soluţiile cu punct de fierbere mai
scăzut, deci cu coeziune între molecule mai slabă, au şi o tensiune superficială mai mică.
Deoarece apa acoperă cam două treimi din suprafaţa globului şi este cunoscut
faptul că ea nu este pură, este important de observat variaţia tensiunii superficiale a apei
cu concentraţia de săruri dizolvate în aceasta.

3
 În compoziţia chimică a apelor mărilor şi ale oceanelor (cu excepţia estuarelor şi a
lagunelor unde este cu totul altă concentraţie) intră, în ordinea concentraţiilor, cationii:
Na+, Mg++, Ca++, K+, Sr+ şi anionii: Cl-, SO4-, Br-, CO3-, care reprezintă 99,9 % din întreaga
cantitate de material dizolvat. Apele de la suprafaţă au o compoziţie ionică care este în
general constantă în ceea ce priveşte suma şi proporţiile concentraţiilor ionilor.
Fluctuaţiile cu caracter de zgomot în compoziţia ionică, în special a apelor de la
ţărm, sunt determinate de activitatea umană. De exemplu, introducerea unor cantităţi
mari de fosfor, azot, etc., modifică cantitatea şi calitatea producţiei biologice.
Proprietăţile superficiale ale soluţiilor diferă de proprietăţile superficiale ale lichidelor
pure, în primul rând datorită faptului că stratul superficial are o compoziţie diferită de
compoziţia straturilor interioare ale soluţiei. Tensiunea superficială a soluţiei depinde de
compoziţia stratului superficial. Un proces spontan îl constituie creşterea conţinutului
stratului superficial în acel component care micşorează tensiunea superficială. Acestui
proces i se opune procesul de difuzie determinat de mişcarea termică a moleculelor, care
contribuie la egalarea concentraţiilor în toate zonele soluţiei. Datorită acestor două procese
se atinge echilibrul. La echilibru, diferenţa dintre compoziţia stratului superficial şi
compoziţia întregii soluţii este cu atât mai mare, cu cât componenţii diferă mai mult în ce
priveşte influenţa lor asupra tensiunii superficiale. În general, componentul care
micşorează tensiunea superficială a soluţiei este acela care, în stare pură, are o tensiune
superficială mai mică.
Moleculele situate în stratul superficial al unui lichid, nu suferă aceeaşi acţiune din
partea straturilor interioare ale lichidului şi din partea fazei vecine. În cazul moleculelor
asimetrice, o anumită orientare regulată a lor în spaţiu poate determina o tensiune
superficială mai mică.
Moleculele alcoolilor sau ale acizilor graşi superiori au grupe hidroxilice sau
carboxilice puternic polare într-o parte a lanţului şi grupe hidrocarbonate nepolare, în
cealaltă parte. Prin dizolvarea acestora în apă (dizolvant polar), moleculele acestor
substanţe care se află în stratul superficial manifestă tendinţa de a se dispune ordonat: cu
capetele polare spre dizolvantul polar, iar cu cele nepolare spre aer. Mişcarea de agitaţie
termică, împiedică un aranjament pe deplin ordonat, totuşi, prin creşterea concentraţiei
moleculelor, când distanţa dintre molecule devine suficient de mică, acestea pot forma pe
suprafaţă un strat monomolecular de molecule, orientate ordonat.

4
 În această lucrare se studiază dependenţa tensiunii superficiale a apei de
concentraţia soluţiei obţinută prin dizolvarea în apă a clorurii de sodiu. Valorile obţinute se
vor compara cu tensiunea superficială a apei de la ţărmul Mării Negre, deoarece salinitatea
apei de mare este determinată în proporţie de aproximativ 85 % de clorura de sodiu.
Metoda folosită (propusă de Jäger) se bazează pe măsurarea presiuni maxime din
interiorul unei bule de aer ce se formează la capătul unui tub scufundat în lichidul de
studiat.

PRINCIPIUL FIZIC AL METODEI

În Figura 4 este prezentată schema de principiu a dispozitivului experimental folosit.

Un tub T, cu vârful foarte îngust şi având raza r, este introdus la adâncimea d în lichidul
de studiat (de densitate ) conţinut în vasul V. Un manometru M în formă de U permite
măsurarea diferenţei de presiune care poate să apară între aerul din tub şi cel de deasupra
lichidului din vas.

T p
p0
h
d
M

Fig. 4

Daca, printr-un procedeu oarecare, presiunea aerului din tubul T creşte în mod
continuu, atunci la capătul tubului T se va forma o bulă de aer având o formă
aproximativ sferică de rază R (Fig. 5). Bula de aer se va afla în echilibru (nu se va
desprinde de capătul tubului), atât timp cât presiunea hidrostatică şi presiunea capilară
exercitate de lichid asupra pereţilor bulei de aer, vor fi egalate de excesul de presiune din
tubul capilar.

5
 2r

Rr R=r Rr

a) b) c)

Fig. 5

Presiunea hidrostatică la adâncimea d, în interiorul lichidului, este:

p1=gd (3)
iar presiunea capilară datorită curbării suprafeţei lichidului în locul de formare a bulei de
aer este, conform legii Laplace:
p2=2/R (4)
În acest caz, condiţia de echilibru a bulei de aer va fi:
gd+2/R=p - p0=p (5)
unde p este presiunea din tubul T, iar p 0 este presiunea de deasupra lichidului.
Relaţia (5) arată că, pentru o anumită adâncime d a tubului T, cu creşterea
continuă a diferenţei de presiune p, raza R a bulei de aer se micşorează continuu (Fig. 5a
şi 5b).
Când raza R a bulei devine egală cu raza r a vârfului tubului T, presiunea în
interiorul ei atinge valoarea maximă (Fig. 5b). Acesta este şi ultimul moment când mai
este îndeplinită condiţia de echilibru a bulei, căci la o mică creştere a diferenţei de
presiune p, raza bulei creşte din nou şi, devenind instabilă, se detaşează de tub (Fig. 5c).
Scriind relaţia (5) pentru acest ultim moment de echilibru, se obţine:
2/r+gd=pmax (6)
Această relaţie permite determinarea tensiunii superficiale  a lichidului în care este
scufundat tubul T, dacă adâncimea d, raza vârfului şi presiunea maximă în bulă sunt
cunoscute:

6
 =r(pmax –gd)/2 (7)
Dacă capătul tubului se apropie de suprafaţa lichidului încât să-l "înţepe", încât
presiunea hidrostatică gd să fie neglijabilă în raport cu ceilalţi termeni, relaţia (7) se
simplifică:
r
 p max (8)
2

Presiunea maximă în bulă, pmax, se poate determina uşor pe baza diferenţei de

nivel dintre cele două braţe ale manometrului M:
pmax =’g hmax (9)
unde ’ este densitatea lichidului din manometru (de obicei apă distilată), iar hmax este
diferenţa maximă de nivel din braţele manometrului, în momentul desprinderii bulei.
Cunoaşterea razei r nu este absolut necesară. Dacă în locul lichidului de studiat se
pune un lichid a cărui tensiune superficială 1 este cunoscută, (de exemplu apă distilată),
atunci, conform relaţiei (8), se poate scrie:
r
1  p1max (10)
2

Din relaţiile (8), (9) şi (10), obţinem:

 p max ' g h max h max
   ,
1 p1max ' g h 1 max h 1 max
unde
h max
  1
h 1 max

(11)

DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL

Schema dispozitivului experimental este prezentată în Figura 6.

2 1

3 5

Fig. 6

7
 Dispozitivul se compune dintr-un balon (1) umplut cu apă, legat prin intermediul
unor tuburi de manometrul (2) şi vasul (3) în care se află lichidul de studiat. Vârful tubului
(4) "înţeapă" suprafaţa lichidului din vasul (3).

PROCEDEUL EXPERIMENTAL

Observaţie: În laborator se realizează o scădere a presiunii p 0 de

deasupra lichidului, în timp ce presiunea p din tub se păstrează constantă.
- Se umple vasul (1) cu apă şi se închide apoi ermetic cu dopul.
- Se toarnă apă distilată în vasul (3) şi se potriveşte nivelul lichidului în vas, astfel
încât extremitatea tubului (4) să "înţepe" suprafaţa apei.
- Se deschide robinetul (5) al balonului (1) şi, prin scurgerea lentă a apei din balon,
se realizează o scădere treptată a presiunii p 0 de deasupra lichidului din vasul (3), ceea ce
va determina formarea bulelor de aer la extremitatea tubului T.
- Când procesul de formare a bulelor devine staţionar, se citeşte diferenţa de nivel
maximă din manometrul (2) (h1max).
- Pentru studiul variaţiei tensiunii superficiale a unei soluţii cu salinitatea, se
înlocuieşte apa distilată din vasul (3) cu soluţii de NaCl în apă de concentraţii cunoscute.
- Se citesc indicaţiile hmax ale manometrului pentru fiecare soluţie în parte şi se
calculează tensiunea superficială corespunzătoare pe baza aceleiaşi relaţii (11), luând ca
lichid de referinţă apa distilată la temperatura camerei.
- Se trasează graficul =f(s), unde s este salinitatea soluţiilor.

Salinitatea se măsoară în grame de sare pe litru de soluţie (g/L), şi se poate

de asemenea exprima ca părţi la mie (parts per thousand - ppt sau ‰).

TABEL CU DATE EXPERIMENTALE

Nr. s 1 h1max hmax 
det. (‰) (N/m) (mm) (mm) (N/m)
1 Apă de mare
… (2-7)
8 50
9 250
10 Lacul Ursu