UNIVERSITATEA DANUBIUS, GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT
AN II
STUDENT: CATANĂ CONSTANTIN RAIMOND

Jurisdicţia penală internaţională

Considerații introductive:

Problema creării unor instanțe penale internaționale, a fost preocuparea juriștilor încă din
secolul trecut.
Jurisconsultul elvețian Gustav Moynier a conceput în anul 1877 organizarea unei
Jurisdicții criminale internaționale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului
gintilor. Un asemenea tribunal urmă să fie compus din 5 membri, dintre care doi numiți de
beligeranți și trei numiți de statele neutre. Competență tribunalului viza judecarea crimelor de
război comise prin încălcarea dispozițiilor Convenției de la Geneva din 1864.
Moynier a reluat propunerea să la Institutul de drept național de la Cambridge, lovindu-se
de un nou insucces, obiectandu-se că proiectul sau nesocotește jurisdicțiile naționale.
Prin Convenția de la Haga, din 1907 s-a încercat instituirea unei “Curți internaționale de prize
maritime”.1
După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227,
constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din țările victorioase în
război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia – pentru a judecă pe
Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei.
În perioada interbelică, dat fiind responsabilitățile antrenate în primul război mondial, au
fost multiple preocupări pe plan internațional atât în cadrul Societății Națiunilor, cât și în cadrul
unor foruri științifice de drept internațional, pentru crearea unei instanțe penale internaționale
permanente.
În 1920 în cadrul Societății Națiunilor, Comitetul de juriști constituit de Consiliul Ligii
Națiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curți de Justiție Internațională,

1
Bolintineanu A., Năstase A. – „Drept Internaţional contemporan”, Ediția a II a, Ed. All Beck, Bucureşti 2000, p.
55
separată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, competență de a judecă crimele contra
dreptului gintilor deferite de Adunarea sau Consiliul Legilor.2
Între 1920 – 1936, înființarea unei jurisdicții penale internaționale a fost susținută de mai
multe societăți internaționale ale juriștilor între care Asociația de drept internațional, Institutul de
drept internațional, Asociația de drept penal. În calitatea sa de președinte al Asociației de drept
penal, reputatul jurist român Vespasian Pella a întocmit în 1928 un proiect de Statut al unui
tribunal penal internațional, statut pe care Asociația l-a aprobat.
În 1935 Vespasian Pella, în calitate de raportor, a întocmit planul unui cod represiv
mondial, plan ce includea și proiectul de statut din 1928 vizând crearea unei camere criminale în
cadrul Curții Permanente de Justiție Internațională. Eforturile lui Vespasian Pella s-au concretizat
prin adoptarea la 16 noiembrie 1937, odată cu Convenția asupra prevenirii și reprimării
terorismului a “Convenției pentru crearea unei Curți penale internaționale”. Rolul Curții era
acela de a judecă pe indivizii acuzați de săvârșirea vreuneia din infracțiunile prevăzute de
Convenția referitoare la terorism. Deși semnată de 24 de state Convenția n-a intrat în vigoare,
procedurile de ratificare fiind împiedicate de declanșarea celui de-al doilea război mondial.3

Necesitatea unei jurisdicţii penale internaţionale:

Dreptul penal internaţional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan

material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborării în
diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor
grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal de
incriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în
aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine. În lipsa unei
asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată,
cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru naţional, de către instanţele penale ale
fiecărui stat.4
Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind
prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni

2
Bolintineanu A., Năstase A. – „Drept Internaţional contemporan”, Ediția a II a, Ed. All Beck, Bucureşti 2000, p.
57
3
Bolintineanu A., Năstase A. – „Drept Internaţional contemporan”, Ediția a II a, Ed. All Beck, Bucureşti 2000, p.
58
4
Uscoi N., Oprea G. – „Studii de Drept Internaţional Umanitar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003, p.31
şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost
comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze
altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămână nepedepsiţi,
ele exercitând în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.
Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau
procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către
instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune
legislaţiei penale a statelor civilizate. În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia
umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile
legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de
crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.5
Sancţionarea potrivit jurisdicţiilor naţionale a infracţiunilor incriminate prin convenţii
internaţionale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit că
lipsa unei jurisdicţii internaţionale permanentă şi imparţială, competentă să judece toate
infracţiunile cu caracter internaţional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin
convenţiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe
defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al acesteia de a
controla fenomenul infracţional şi de a sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea internaţională.
Dacă în cazul infracţiunile săvârşite de către persoane particulare acest inconvenient este
în mare măsură limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul
convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea
infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanităţii şi de război), care
constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional, posibilitatea ca faptele să fie
pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea
infracţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
Convenţii internaţionale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt cele
referitoare la terorism (1937), genocid (1948) şi apartheid (1973), prevedeau că judecarea
faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanţele naţionale, ci şi de către o curte sau
un tribunal penal internaţional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.6
În lipsa unui tribunal internaţional cu competenţă universală, unele nevoi presante şi
punctuale au fost satisfăcute prin înfiinţarea de tribunale penale ad-hoc.

5
Uscoi N., Oprea G. – „Studii de Drept Internaţional Umanitar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003, p.32
6
Crișu A., – Drept procesual penal. Partea generală – ediția a 2-a – Ed. C.H.Beck , București, 2008, p.119
 În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaţionale de la Nürenberg şi Tokio, care
au judecat pe principalii vinovaţi de declanşarea şi purtarea celui de-al doilea război mondial, iar
mai târziu s-au înfiinţat Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda,
astăzi în funcţiune.
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost infiinţat în 1993 pentru pedepsirea
persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei ţări,
începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internaţional pentru Ruanda a fost înfiinţat în 1994,
având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale
dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi vinovaţi de
genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31
decembrie 1994. Ambele tribunale internaţionale au fost constituite în baza unor rezoluţii ale
Consiliului de Securitate al O.N.U.7
Potrivit legislaţiei interne a statelor, judecarea infracţiunilor de drept internaţional penal
este încredinţată, în general, instanţelor militare, acolo unde acestea există, când este vorba de
crimele contra păcii şi securităţii omenirii sau de crimele de război, şi instanţelor civile în cazul
celorlalte infracţiuni; acestea din urmă fiind fie instanţele ordinare, fie tribunale specializate
(pentru genocid sau pentru terorism, de exemplu).
Sancţionarea potrivit jurisdicţiei naţionale a infracţiunilor incriminate prin convenţii
internaţionale constituie o modalitate juridică necesară în actualul stadiu de dezvoltare a relaţiilor
internaţionale, dar nu şi suficientă. Practica judiciară a dovedit că lipsa unei jurisdicţii
internaţionale permanente şi imparţiale, competentă să judece toate infracţiunile cu caracter
internaţional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convenţiile respective,
constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe extrem de defavorabile
pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul
infracţional şi a sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea internaţională.8
Dacă în cazul infracţiunilor săvârşite de către persoane particulare acest inconvenient este
în parte limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul
convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii etc.), în cazul celorlalte crime,
care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional, posibilitatea ca faptele să fie
pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă.

7
Năstase A. – „Organizarea internaţională” , Ed. Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001, p.374
8
Năstase A. – „Organizarea internaţională” , Ed. Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001, p.376
Concluzii:

Evenimentele petrecute în mai multe părţi ale lumii arată faptul că impunitatea a devenit
o sursă pentru iniţierea conflictelor armate, deci un obstacol pentru restabilirea păcii. De aceea,
eliminarea impunităţii nu este singurul obiectiv al justiţiei, ci şi promovarea idealurilor de pace şi
de siguranţă în lume.
Pentru a răspunde la aceste situaţii, au fost create tribunalele penale ad-hoc TPIY şi
TPIR. Aşa cum rezultă din activitatea tribunalelor ad-hoc, acestea au fost instituite şi au
funcţionat în condiţii istorice şi social-juridice speciale, fiind expresia unor crize pe care
omenirea a gestionat-o cu mari dificultăţi. Structura, funcţionarea şi procedura utilizată de
acestea au fost puternic influenţate de două elemente de natură total diferită: pe de o parte de
experienţa rezultată din activitatea instanţelor precedente, respectiv Tribunalului Militar de la
Nurenberg (cel de la Tokyo nefiind relevant în acest sens), iar pe de altă parte, de confruntarea
dintre cele mai importante sisteme naţionale de drept penal existente în prezent în ţările
democratice – sistemul de civil-law şi cel de common-law.9
Tribunalele ad-hoc au fost create pentru a răspunde evenimentelor din acele regiuni.
Organismele ad-hoc, având o jurisdicţie limitată, nu au avut ocazia să consfinţească o
jurisprudenţă extinsă în raport cu multiplele conflicte care au avut loc în cadrul unei perioade
lungi de timp. O curte permanentă poate însă sprijini dezvoltarea constantei în domenii precum,
principiile generale ale legii penale, procedură şi pedepsire.
Conform Statutului de la Roma, competenţa Curţii este, de asemenea, limitată, în sensul
că: ratione temporis – numai la situaţii desfăşurate după intrarea în vigoare a Statutului; ratione
loci, după cum am observat; ratione materiae – pentru cele patru categorii de crime, una dintre
acestea nefiind încă definită. Tortura, traficul internaţional de droguri şi terorismul nu intră în
competenţa Curţii. Cu toate acestea, Statutul de la Roma tinde să răspundă nevoii de a avea o
justiţie eficientă, care să corecteze punctele slabe observate în activitatea Tribunalelor ad-hoc.
Dincolo de interesul juridic şi chiar istoric al cercetării acestor aspecte, este, fără îndoială, cel
mai important, ca din originala experienţă a tribunalelor ad-hoc, să poată fi extrase şi utilizate
cele mai bune aspecte necesare pentru asigurarea funcţionării reale şi eficiente a ceea ce urmează
să devină în timp principalul instrument al justiţiei penale internaţionale în Mileniul al treilea –
Curtea Penală Internaţională.10

9
Crișu A., – Drept procesual penal. Partea generală – ediția a 2-a – Ed. C.H.Beck , București, 2008, p.129
10
Crișu A., – Drept procesual penal. Partea generală – ediția a 2-a – Ed. C.H.Beck , București, 2008, p.130
Bibliografie:

1. Bolintineanu A., Năstase A. – „Drept Internaţional contemporan”, Ediția a II a, Ed. All

Beck, Bucureşti 2000;
2. Crișu A., – Drept procesual penal. Partea generală – ediția a 2-a – Ed. C.H.Beck , București,
2008;
3. Năstase A. – „Organizarea internaţională” , Ed. Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001;
4. Uscoi N., Oprea G. – „Studii de Drept Internaţional Umanitar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2003.