Sunteți pe pagina 1din 11

Tomislav Sunic, Liberalism sau democrație?

Carl Schmitt și democrația


apolitică:
Imprecizia crescândă din limbajul discursului politic a făcut din fiecare dintre noi, practic, un
democrat, sau, măcar, un aspirant la acest statut. Est, Vest, Nord, Sud, în toate colțurile lumii,
politicieni și intelectuali mărturisesc idealul democratic, ca și cum omagiul lor retoric la adresa
democrației ar putea substitui slăbiciunea adesea evidentă a instituțiilor lor democratice (1). Oare
democrația liberală – aceasta fiind ceea ce noi considerăm a fi „cea mai bună dintre democrații”
– înseamnă mai multă sau mai puțină participare politică, și cum se poate explica faptul că în
democrațiile liberale interesul electoratului a scăzut de ani de zile? Judecând după numărul
votanților, aproape peste tot în Vest funcționarea democrației liberale a fost acompaniată de
demobilizare politică și diminuarea participării politice (2). Poate că, conștient sau inconștient,
cetățenii democrațiilor liberale realizează că votul lor nu poate influența într-un mod substanțial
felul în care sunt guvernate societățile lor, sau mai rău, realizează că riturile democrației liberale
reprezintă o elegantă perdea de fum pentru lipsa de autoguvernare?

Paranteza liberală și sfârșitul statului puternic

Acest studiu va argumenta și că democrația nu este necesar o caracteristică a liberalismului și că


democrația liberală adesea poate fi chiar opusul a ceea ce democrația se presupune a fi. Prin
intermediul argumentelor lui Carl Schmitt, voi demonstra că: 1) democrația poate avea un înțeles
diferit în societatea liberală decât în societatea non-liberală, 2) depolitizarea democrației liberale
este rezultatul direct al neîncrederii votanților în clasa politică liberală, și 3) democrația liberală
în țările multi-etnice este probabil să se confrunte cu serioase provocări în viitor. Pe parcursul
ultimilor cincizeci de ani, societățile vestice au trecut printr-un proces de rapidă eclipsare a
politicii de tip „hard”. Fanatismul teologic, ferocitatea ideologică și politicile de putere, care
toate au zguduit până de curând statele europene, au devenit ceva de domeniul trecutului.
Influența partidelor radicale de stânga sau de dreapta și a ideologiilor lor a dispărut. Politica
„înaltă”, ca proces tradițional de acțiune și interacțiune între cei care conduc și cei conduși, și ca
ghid al unui destin național asumat, pare că a devenit ceva depășit. Odată cu prăbușirea
comunismului în Est, democrațiile liberale moderne din Vest apar azi ca singurele forme
alternative de conducere în acest peisaj politic și ideologic sterp. Mai mult, având în vedere
colapsul recent al ideologiilor totalitare, democrația liberală pare că a câștigat încă și mai multă
legitimitate, cu atât mai mult cu cât ea tolerează cu succes diferite orientări politice. Democrația
liberală vestică, cred oamenii, poate satisface opinii dintre cele mai diverse și poate continua să
funcționeze chiar și când aceste opinii sunt ne-democratice sau anti-liberale. Pentru Schmitt,
toleranța liberală față de vederile politice opuse este înșelătoare. În toate lucrările sale, și mai
ales în Verfassungslehre and Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus
(Condiția intelectual-istorică a parlamentarismului contemporan), el subliniază diferențele dintre
liberalism și democrație, afirmând că liberalismul este, prin natura sa, ostil oricărui proiect
politic. În democrația liberală, scrie Schmitt, „politica, departe de a fi preocuparea unei elite, a

1
devenit îndeletnicirea disprețuită a unei clase de persoane mai degrabă dubioase”(3). Cineva
poate adăuga că democrația liberală nu pare să caute proiecte politice: cu vasta sa infrastructură
tehnologică și rețeaua pieței libere, argumentează Schmitt, democrația liberală nu are nicio
dificultate să facă inofensive toate credințele opuse și ideologiile aflate în competiție sau, chiar
mai rău, să le facă ridicole (4). În democrația liberală, în care cele mai multe proiecte colective
au fost deja de-legitimate de credința în individualism și în urmărirea bunăstării economice
proprii, „nu poate fi cerut, din niciun punct de vedere posibil, ca cineva să-și dedice viața
funcționării liniștite (a acelei societăți)” (5). Puțin câte puțin, democrația liberală face ca toate
proiectele politice să devină nepopulare și neatractive, în afară de cazul în care fac apel la
interesele economice. Democrația liberală, scrie Schmitt, pare a fi potrivită unui mediu rațional și
secularizat în care statul este redus la un fel de „gardian” care supervizează tranzacțiile
economice. Statul devine un fel de „mini-stat” („Minimalstaat”) inofensiv sau stato neutrale (6).
Cineva poate argumenta că forța democrației liberale stă nu în poziționarea agresivă a idealului
său liberal, ci mai degrabă în renunțarea la toate idealurile politice, inclusiv al său însuși. Până la
un punct, această inerție apolitică apare a fi azi mai puternică decât oricând altădată, devreme ce
niciun concurent serios al democrației liberale nu apare la orizont. Ce contrast puternic față de
vremea anterioară celui de-al Doilea Război mondial, când ideologiile radicale de stânga și de
dreapta făceau să existe un sprijin atât de amplu pentru elitele politice și ideologice! Poate că
„vraja” (Entzauberung) politicii s-a risipit atât de departe, astfel încât a contribuit la întărirea
democrației liberale apolitice? Este foarte revelator, într-adevăr, este schimbarea din
comportamentul elitelor moderne în democrațiile liberale; stânga, drepta și centrul aproape că nu
se mai deosebesc în declarațiile lor publice sau în vocabularul lor politic. Stilul lor poate e diferit,
dar mesajele rămân practic aceleași. Discursul „soft” și apolitic al prinților moderni liberali, așa
cum scrie recent un observator francez, îl inspiră pe „liberal-socialist” să exclame: „Voi muri
iubind-ți frumoșii tăi ochi, marchiză”, iar la aceasta, „socialist-liberal”-ul răspunde: „Marchiză,
iubind ochii tăi frumoși, voi muri” (7). Agenda de stânga este adesea atinsă de o retorică de
dreapta încât cei de stânga par a încorpora principii conservatoare. Invers, politicienii de dreapta
par adesea ca niște stângiști deziluzionați în multe probleme de politică internă sau externă. În
democrația liberală, toate partidele din spectrul politic, indiferent de diferențele declarate dintre
ele, par a fi de acord cu un lucru: democrația funcționează cel mai bine când arena politică este
redusă la minimum iar sferele economică și juridică sunt extinse la maximum.

O parte a problemei poate rezulta din natura însăși a liberalismului. Schmitt sugerează că
noțiunile de liberalism și democrație „trebuie să fie distinse una de cealaltă, astfel încât mozaicul
pe care-l constituie democrația modernă de masă să poată fi recunoscut”(8). Așa cum notează
Schmitt, democrația este antiteza liberalismului, fiindcă „democrația… încearcă să realizeze o
identitate a celor guvernați și a celor care guvernează, și astfel ea vine în contradicție cu
parlamentul, ca o instituție greu de admis și învechită”(9).

2
Democrația organică vs democrația apolitică

Adevărata democrație, pentru Schmitt, înseamnă suveranitate populară, în vreme ce democrația


liberală și parlamentul liberal caută să reducă puterea populară. Pentru Schmitt, dacă identitatea
democratică este luată în serios, numai poporul poate decide în legătură cu destinul său politic, și
nu reprezentanții lui liberali, fiindcă „nici altă instituție constituțională nu poate rezista criteriului
unic al voinței poporului, oricum ar fi aceasta exprimată”(10). Democrația liberală,
argumentează Schmitt, nu este nimic altceva decât un eufemism pentru un sistem care consacră
decesul politicii și astfel distrugerea adevăratei democrații. Dar, se naște o întrebare: de ce, dată
fiind istoria liberalismului de toleranță și aplecarea sa pentru tolerarea diverselor facțiuni, insistă
atât Schmitt în a respinge democrația liberală? Oare liberalismul, mai ales în lumina recentelor
experiențe cu acele „ideologii puternice”, nu-și dovedește superioritatea și natura sa umană?

Nucleul poziției lui Schmitt stă în convingerea sa după care conceptul de „democrație liberală”
este un non-sens semantic. În locul său, Schmitt pare a sugera în același timp o nouă definiție a
democrației și o nouă noțiune a politicului. După Schmitt, „democrația necesită, mai întâi
omogenitate și apoi – dacă apare această nevoie – eliminarea sau eradicarea eterogenității”(11).
Omogenitatea și concomitenta eliminare a eterogenității sunt cei doi stâlpi ai democrației lui
Schmitt, ceva care este în contradicție totală cu sistemul liberal de partide și cu fragmentarea
corpului politic. Omogenitatea democratică, după Schmitt, presupune o memorie istorică
comună, rădăcini comune și o viziune comună despre viitor, toate acestea putând să subziste
numai într-o cetate în care poporul vorbește cu o singură voce. „Atâta vreme cât poporul are
voința existenței politice, scrie Schmitt, el trebuie să rămână deasupra tuturor formulărilor și
credințelor normative… Cea mai naturală modalitate de exprimare a voinței poporului este prin
aprobarea și dezaprobarea mulțimilor adunate laolaltă, adică prin aclamație”(12). Desigur, cu
această definiție a omogenității democrației ce rezultă din voința populară, Schmitt pare a
valoriza comunitatea tradițională mai mult decât societatea civilă care, începând cu secolul
trecut, a devenit piesa centrală a democrației liberale (13). Cineva se poate întreba totuși până la
ce punct democrația „organică” a lui Schmitt se poate aplica societăților foarte diferențiate ale
Vestului, ca să nu mai vorbim despre cazul Americii, atât de diversă din punct de vedere etnic.

Schmitt insistă: „conceptul central al democrației este poporul (Volk), nu umanitatea


(Menscheit)… Poate exista – dacă democrația ia o formă politică – numai democrație populară,
dar nu poate exista o democrație a umanității (Es gibt eine Volksdemokratie und keine
Menscheitsdemokratie)” (14). Desigur, viziunea unei democrații „etnice” intră în conflict cu
democrația liberală modernă, care are drept scop, printre altele, așa cum afirmă apărătorii ei, să
depășească diferențele etnice în cadrul societăților pluraliste. Democrația „etnică” a lui Schmitt
poate fi văzută ca reflex al unicității unui popor dat, care se opune imitațiilor democrației sale de

3
către alte popoare sau rase. Devreme ce democrația lui Schmitt seamănă cu democrația antică
grecească, criticii pot să se întrebe cât de fezabilă poate fi ea astăzi. Transplantat în secolul XX,
acest anacronism democratic poate apărea ca deranjant, nu în ultimul rând pentru că ea va
reaminti atât de statele fasciste cât și de statele din Lumea a Treia cu legile lor stricte în ce
privește omogenitatea etnică și culturală. Schmitt confirmă aceste îndoieli atunci când scrie că „o
democrație își demonstrează puterea politică prin știința de a refuza sau ține departe ceva străin
și inegal care îi amenință omogenitatea (Fremde und Ungleiche… zu beseitigen oder
fernzuhalten)” (15). Orice apărător al democrației liberale din societățile multiculturale moderne
poate să se plângă de faptul că democrația lui Schmitt îi exclude pe cei a căror naștere, rasă sau
doar religie sau afiliere ideologică sunt considerate incompatibile cu o democrație restrictivă.
„Străin” poate fi o idee străină care este considerată a amenința democrația, iar străinul poate fi
cineva care este văzut ca fiind nepotrivit să participe la corpul politic din cauza rasei sau
credinței sale. Cu alte cuvinte, cineva poate ușor să-l bănuiască pe Schmitt că susține tipul de
democrație care aproximează „statul total”.

Schmitt nu a tratat cu mai multă simpatie nici principiile liberale ale legalității. În eseul Legalität
und Legitimität (Legalitate și legitimitate), Schmitt susține că democrația liberală creează iluzia
libertății, prin acordarea unui nivel corect de libertate de exprimare fiecărui grup politic și
fiecărei opinii contrare, ca și o cale legală garantată de a-și îndeplini scopul într-o manieră
pașnică (16). O atare atitudine față de drepturilor legale este contrară noțiunii de democrație, și în
cele din urmă duce la anarhie, susține el, fiindcă legalitatea într-o democrație adevărată trebuie să
fie mereu expresia voinței populare și nu expresia intereselor particulare. „Legea este expresia
voinței poporului (lex est quod populus jubet)”, scrie Schmitt (17), și în nici un caz legea nu
poate fi manifestarea unui reprezentant anonim sau a unui parlamentar care se ocupă doar de
interesele mărunte ale circumscripției sale electorale. Într-adevăr, continuă Schmitt, un popor
omogen etnic și istoric are toate condițiile să susțină justiția și să rămână democratic, cu condiția
să-și manifeste mereu voința (18). Bineînțeles, cineva poate spune că Schmitt are în minte o
formă de democrație populistă din vremea anilor 1930, când existau dictaturi plebiscitare care au
disprețuit atât partidele parlamentare cât și alegerile organizate. În a sa Verfassungslehre,
Schmitt atacă alegerile parlamentare libere pentru faptul că ar crea, prin votul secret, un
mecanism care „îl transformă pe cetățean (citoyen), care este o figură democratică și politică
specifică, într-o persoană privată care își exprimă numai opinia sa privată și-și dă votul” (19).
Aici Schmitt pare a fi în același ton cu remarcile sale de mai înainte despre omogenitatea etnică.
Pentru el, mult-lăudata „opinie publică”, pe care liberalii o asimilează cu noțiunea de toleranță
politică, este de fapt o contradicție în termeni, fiindcă un sistem care este obsedat de intimitate
inevitabil se îndepărtează de la deschiderea politică. Adevărata, organica democrație, după
părerea lui Schmitt, este amenințată de votul secret liberal, iar „rezultatul este suma opiniilor
private” (20). Schmitt merge mai departe și spune că „metoda alegerilor populare de astăzi
(Volkswahl) și a referendumurilor (Volksentscheid) în democrația modernă nu are nicio legătură

4
cu alegerile populare autentice; în locul acestora din urmă, sunt organizate proceduri pentru
alegera unor indivizi bazate pe suma totală a voturilor independente”(21).

Cum era de așteptat, viziunea lui Schmitt despre egalitatea democratică depinde de credința sa
după care democrația autentică presupune omogenitatea socială, o idee pe care Schmitt o
dezvoltă mai mult în Verfassungslehre (tradusă în engleză ca The Crisis of Parliamentary
Democracy – Criza democrației parlamentare – n. tr.). Deși democrația liberală sprijină
egalitatea legală a indivizilor, ea ignoră egalitatea cetățenilor înrădăcinați (rooted citizens – n.
tr.). Democrația liberală asigură doar egalitatea indivizilor atomizați, ale căror legături etnice,
culturale sau rasiale sunt atât de slabe sau diluate, încât ei nu mai pot fi considerați ca niște
moștenitori egali ai unei memorii culturale comune și ai unei viziuni comune despre viitor. Fără
îndoială, egalitatea și democrația, pentru Schmitt, sunt inseparabile. Egalitatea într-o democrație
organică autentică are întotdeauna loc între „egali de același fel (Gleichartigen)” (22). Lucrul
acesta corespunde cu afirmațiile anterioare ale lui Schmitt, după care „drepturile egale au sens cu
adevărat unde există omogenitate”(23). Se poate trage din această scurtă descriere a egalității
democratice concluzia că într-o societate fragmentată etnic și ideologic poate fi atinsă vreodată
egalitatea? Se poate argumenta că prin transferarea discursului politic despre egalitate către sfera
juridică, democrația liberală a mascat elegant inegalitatea bătătoare la ochi într-o altă sferă – cea
economică. Putem fi de acord cu Schmitt că democrația liberală, în măsura în care afirmă
„drepturile omului” și egalitatea legală și se laudă cu mândrie cu „egalitatea oportunităților
economice”, încurajează de fapt inegalitățile economice. Într-adevăr, inegalitatea în democrația
liberală nu a dispărut, și, în conformitate cu observațiile lui Schmitt privind schimbările din sfera
politică, „o altă sferă în care predomină substanțiale inegalități (astăzi, de exemplu, sfera
economică), vor domina politica. Nu e de mirare că, având în vedere abordarea sa contradictorie
despre egalitate, democrația liberală a fost sub tirul constant atât al stângii, cât și al dreptei” (24).

Pe scurt, Schmitt respinge democrația liberală în mai multe privințe: 1) democrația liberală nu
este „demo-kratia”, fiindcă nu întărește identitatea dintre guvernați și guvernanți, 2) democrația
liberală reduce arena politică, și astfel creează o societate apolitică, și 3) susținând egalitatea
legală și urmând căutarea constantă a bogăției, ea va avea suportul acestei bogății, dar astfel
democrația liberală va conduce la o inegalitate economică frapantă.

Guvernarea poporului sau guvernarea indivizilor atomizați?

Din punct de vedere etimologic și istoric, critica lui Schmitt la adresa democrației liberale merită
toată atenția. Democrația înseamnă conducerea de către popor, un anume popor, cu aceeași bază
etnică, și nu poporul construit, după modelul unor anumite democrații liberale, dintr-un amestec
atomizat ce rezultă dintr-un „melting-pot” cultural. Dar dacă cineva afirmă că se poate dezvolta o
nouă formă de omogenitate, de exemplu omogenitatea cauzată de progresul tehnologic, în

5
schimb nu se poate contesta funcționalitatea unei democrații liberale, în care cetățenii
„omogenizați” rămân cu totul apolitici: ipotetic vorbind, problemele politice în deceniile care vor
veni poate nu vor mai fi cele ce țin de etnie, religie, statul național, economie, sau chiar
tehnologie, ci alte probleme care ar putea „omogeniza” cetățenii. Rămâne de văzut dacă
democrația în secolul XXI se va baza pe consensul apolitic. Schmitt se temea sincer că
apolitismul „democrației liberale globale” de sub egida Statelor Unite poate deveni o încurcătură
pentru toți, ducând nu spre pacea globală, ci spre aservirea globală (25). Cu toate că astăzi
democrația liberală încă servește drept normativ pentru multe țări, rămâne o întrebare deschisă
dacă va mai fi sau nu așa în viitor.

Având în vedere fragmentarea etnică în creștere și continuarea disparităților economice în lume,


pare că analiza lui Schmitt are un sâmbure de adevăr. Experiența americană cu democrația
liberală a fost până acum tolerabilă: SUA au arătat că pot funcționa ca o societate multi-etnică
chiar și când, contrar temerilor lui Schmitt, nivelul conștiinței politice și istorice rămâne foarte
scăzut. Însă, în alte părți, experimentul liberalismului democratic a fost mai puțin fericit.
Încercările recente de a introduce democrația liberală în statele multi-etnice din Estul Europei a
grăbit în mod paradoxal dezagregarea acestora sau, în cel mai fericit caz, le-a slăbit legitimitatea.
Cazurile multi-etnicei Uniuni Sovietice și cel al defunctei de acum Iugoslavii – țări care se află
într-o permanentă luptă de regăsire a unei legitimități care să dureze – sunt foarte relevante și
confirmă previziunile lui Schmitt, după care democrația funcționează mai bine, cel puțin în
anumite locuri, în societăți omogene etnic (26). În lumina prăbușirii comunismului și
fascismului, cineva poate fi tentat să argumenteze că democrația liberală reprezintă valul
viitorului. Însă, idealurile politice americane exportate vor varia după țările și popoarele unde se
vor înrădăcina. Chiar și cele mai americanizate țări europene practică un alt tip de democrație
liberală decât cea care se întâlnește în America.

Schmitt observă că liberalismul, concentrându-se pe drepturile individului, contribuie la slăbirea


sensului comunității. Democrația liberală înseamnă, pentru Schmitt, un stat care slăbește sensul
responsabilității și face ca societatea să fie vulnerabilă la dușmani, atât din interior, cât și din
afară. Prin contrast, ideea sa despre democrația organică nu se adresează indivizilor care tânjesc
la reducerea activității politice până la nivelul urmăririi fericirii individuale; mai degrabă,
democrația clasică, organică, înseamnă „identitatea celor care conduc și a celor care sunt
conduși, a conducătorilor și condușilor, a celor care primesc ordine și a celor care dau ordine”
(27). Într-un astfel de stat, legile și constituția însăși pot fi schimbate doar printr-o simplă
notificare, fiindcă oamenii, acționând ca legiuitori ai lor înșile, nu se folosesc de reprezentanți
parlamentari.

6
Democrația lui Schmitt poate trece ușor drept ceea ce teoreticienii liberali vor identifica ca fiind
o dictatură dezagreabilă. Ar obiecta Schmitt la așa ceva? Foarte puternic. În fapt, el nu exclude
compatibilitatea democrației cu comunismul sau chiar cu fascismul. „Bolșevismul și fascismul,
scrie Schmitt, prin contrast, sunt ca toate dictaturile evident anti-liberale, dar nu necesarmente
antidemocratice” (28). Și comunismul și fascismul tind spre omogenitate (chiar dacă ele tind să
fie omogene prin forță), prin eliminarea oricărei opoziții. Comunismul, pentru care anti-
bolșevicul convins care era Schmitt nu avea nicio simpatie, poate fi cu siguranță democratic, cel
puțin în stadiul său normativ și utopic. „Dictatura educațională” a comunismului, remarcă
Schmitt, poate suspenda democrația în numele democrației, „fiindcă aceasta arată că dictatura nu
este antiteza democrației” (29). Într-o democrație adevărată, legitimitatea derivă nu din
manevrele parlamentare, ci din referendumul popular și consimțământul maselor. „Nu există
democrație și nici stat fără opinie publică, și nu există stat fără aclamații publice”, scrie Schmitt
(30). Prin contrast, democrația liberală cu principalii ei piloni, adică libertatea individuală și
separarea puterilor, se opune opiniei publice și, astfel, trebuie să fie considerată dușmanul
adevăratei democrații. Or, aveam de-a face aici cu cuvinte care au devenit neclare? După părerea
lui Schmitt, „principiile democratice înseamnă că poporul ca întreg decide și guvernează ca un
suveran” (31). Se poate argumenta că democrația trebuie să fie o formă de kratos, un exercițiu al,
nu o limitare, a puterii. Julien Freund, un autor francez schmitt-ian, arată și el că „democrația
este o formă de «kratos». Ca atare, ea presupune, la fel ca oricare alt regim, prezența și
validitatea unei autorități” (32). Cu separarea sa a puterilor, atomizarea corpului politic și
neutralizarea politicii, democrația liberală a deviat de la modelul său.

Concluzie: „Dictatura Liberală a Bunăstării”

Dacă se afirmă că „democrația totală” a lui Schmitt îi exclude pe cei cu păreri diferite și origini
etnice diferite, nu se poate argumenta și că democrația liberală exclude prin faptul că adoptă un
câmp central „apolitic”? Prin intermediul economiei apolitice și a cenzurii sociale, democrația
liberală generează în mod paradoxal o cultură de consum omogenă. Nu este aceasta o formă de
pedeapsă „soft” impusă celor care se comportă incorect? Cu mult timp înainte, în observațiile
sale asupra democrației în America, Tocqueville arăta care sunt pericolele „despotismului
democratic” apolitic. „Dacă despotismul ar trebui să se stabilească printre națiunile democratice
din zilele noastre, el va trebui să aibă un alt caracter; ar trebui să fie mai extins și mai blând; ar
trebui să-i degradeze pe oameni fără să-i chinuiască” (33). Poate că acest „despotism
democratic” deja acționează în democrațiile liberale. O persoană de azi poate fi efectiv redusă la
tăcere, fiind acuzată de insensibilitate socială.

Democrația liberală contemporană demonstrează din plin gradul în care nevoile spirituale și
economice ale cetățenilor s-au omogenizat. Cetățenii acționează din ce în ce mai mult într-o
formă nouă, indistinctă, de „dictatură a bunăstării” (34). Desigur, această omogenitate în
democrația liberală nu rezultă din constrângere sau excludere fizică, ci mai degrabă din

7
sentimentul pe care îl are votantul că nimic nu contează. Cenzura oficială nu mai este necesară,
devreme ce izolarea ce rezultă din incorectitudinea politică devine din ce în ce mai clară.
Cetățenii sunt din ce în ce mai apatici, știind că în orice caz, indiferent de participarea lor,
structura de putere curentă va rămâne intactă. Mai mult, democrații liberali, deși se plâng atât de
mult de intoleranța celorlalți, adesea apar ei înșiși ca disprețuitori la adresa celor care se îndoiesc
de doctrina liberală, în special de credința în raționalism și progresul economic. Gânditorul
francez Georges Sorel, care l-a influențat pe Schmitt, remarca cu mult timp în urmă că a protesta
împotriva iluziei raționalismului liberal înseamnă a fi imediat etichetat ca inamic al democrației
(35). Putem fi de acord că, indiferent de relativa sa toleranță din trecut, democrația liberală pare a
avea propriile sale seturi de valori și cerințe normative. Se presupune, de exemplu, că aderenții
săi cred că democrația liberală funcționează în întregime pe baza legii. Julien Freund găsește în
legalismul liberal „un concept irenic” al legii, o utopie juridică… care ignoră efectele reale ale
politicii, economiei și celorlalte relații” (36). Nu e de mirare că Schmitt și adepții săi au
dificultăți în a accepta viziunea liberală a statului de drept (rule of law – n. tr.), or credința că o
atare viziune poate „suspenda lupta (ideologică) decisivă prin intermediul unor discuții fără
sfârșit” (37). În dorința sa de a găsi o lume perfectă și apolitică, democrația liberală se dezvoltă
de o așa manieră încât „discuția publică (devine) o formalitate goală” (38) redusă la un discurs
superficial în care diferitele opinii nu mai sunt dezbătute. Un politician modern liberal seamănă
din ce în ce mai mult cu un „animator” al cărui scop nu este de a convinge oponentul despre
validitatea programului său, ci mai întâi de toate de a obține majorități electorale (39).

Retrospectiv, nu pare straniu că democrația liberală, care pretinde a fi deschisă la tot felul de
„revoluții” tehnice, economice și sexuale, rămâne opusă la tot ceea ce ar pune sub semnul
întrebării statutul său apolitic. De aceea, nu este o surpriză că până și cuvântul „politică” (politics
– n. tr) este din ce în ce mai mult înlocuit cu mult mai anodinul termen „politici” (policy – n. tr.),
la fel cum prim-miniștrii din democrațiile liberale sunt din ce în ce mai des recrutați dintre
economiști sau oameni de afaceri.

Schmitt a prezis în mod corect că nici înfrângerea fascismului și colapsul recent al comunismului
nu vor preveni criza politică a democrației liberale. Pentru Schmitt, această criză este inerentă
naturii intime a liberalismului și va apărea chiar dacă toate ideologiile anti-liberale vor dispărea.
Criza în democrația parlamentară liberală este rezultatul contradicției dintre liberalism și
democrație; este, în limbajul schmitt-ian, criza unei societăți care încearcă să fie în același timp
liberală și democratică, universalistă și legalistă, dar în același timp dedicată auto-guvernării
popoarelor.

8
Nu trebuie să căutăm departe pentru a afla care sunt zonele care pot politiza și apoi polariza
democrația liberală modernă. Recentele evenimente din Estul Europei, explozia naționalismului
în întreaga lume, ciocnirile rasiale din Vestul liberal democratic – acestea și alte dezvoltări
„distrugătoare” demonstrează că credința liberală poate avea un viitor agitat. Democrația liberală
poate deveni pradă propriului său sentiment de infailibilitate dacă va ajunge la concluzia că
nimeni nu este dispus să o conteste. Aceasta ar fi o greșeală. Pentru că nici dezmembrarea
fascismului, nici prăbușirea recentă a comunismului nu au determinat apariția unei epoci mai
pașnice. Deși Europa vestică și America se bucură acum de o perioadă de acalmie confortabilă în
privința puterii politice, în aceste societăți au izbucnit noi conflicte, în ceea ce privește
multiculturalismul și drepturile omului. Sfârșitul democrației liberale apolitice și întoarcerea la
politica „hard” pot să se petreacă chiar în interiorul societăților democratice liberale.

Note

1. A se vedea Giovanni Sartori, Democratic Theory (Detroit: Wayne State University Press,
1962), 3. „Într-o perspectivă cumva paradoxală, democrația poate fi definită ca o denumire
sforăitoare pentru ceva ce nu există.” A se vedea, de exemplu, lucrarea autorului francez
„schmitt-ian” Alain de Benoist, Democratie: Le probleme (Paris: Le Labyrinthe, 1985), 8.
“Democrația nu este nici mai ‘modernă’ și nici mai ‘evoluată’ decât alte forme de guvernare:
Guverne cu tendințe democratice au apărut de-alungul istoriei. Putem vedea cum perspectiva
lineară utilizată în acest tip de analiză poate fi în particular înșelătoare”. Împotriva teoriei
comuniste a democrației, a se vedea Julien Freund, considerat astăzi drept cel mai bun expert
în Schmitt, în Politique et impolitique (Paris: Sirey, 1987), 203. „Chiar în numele
democrației, desemnată ca autentică și ideală, dar mereu amânată pe a doua zi, și-au dus non-
democrații campania lor de propagandă împotriva democrațiilor reale și existente la un
moment dat”. Pentru o interesantă critică a teoriei democratice, vezi Louis Rougier, La
Mystique democratique (Paris: Albatros,1983). Rougier a fost inspirat de Vilfredo Pareto și de
teoria acestuia elitist-antidemocratică a statului.
2. Vezi, de exemplu, o analiză a „politicii post-electorale” din SUA, care poate fi caracterizată
de incapacitatea guvernamentală de a stopa creșterea apelului la instituțiile judiciare în
Benjamin Ginsberg and Martin Shefter, Politics by other Means: The Declining Importance
of Election in America (New York: Basic Books, Inc., 1990).
3. Carl Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, trans. Ellen Kennedy (Cambridge:
MIT,1985), 4.
4. Vederile unor autori de stânga despre liberalism sunt foarte apropiate de cele ale lui Schmitt,
mai ales în ce privește represiunea „soft”. A se vedea, de exemplu, Jürgen Habermas, Technik
und Wissenschaft als Ideologie (Frankfurt: Suhrkamp, 1968). Vezi și Regis Debray, Le
Scribe: Genese du politique (Paris: Grasset, 1980).
5. Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen (Munchen und Leipzig: Duncker und Humblot,
1932), 36. Recent, lucrările cele mai importante ale lui Schmitt au devenit disponibile în
engleză. Ele includ: The Concept of the Political, trans. G. Schwab (New Brunswick: Rutgers
University Prress, 1976); Political Romanticism, trans. G. Oakes (Cambridge: MIT Press,
1986); and Political Theology, trans. G. Schwab (Cambridge: MIT Press; 1985).

9
6. Schmitt, Der Begriff, 76.
7. Francois-Bernard Huyghe, La soft-ideologie (Paris: Robert Laffont, 1987), 43.
8. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 8.
9. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 15.
10. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democrary, 15.
11. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
12. Carl Schmitt, Verfassungslehre (Munchen und Leipzig: Verlag von Duncker und Humblot,
1928), 83.
13. 13. Vezi Ferdinand Tönnies, Community and Society (Gemeinschaft und Gesellschaft), trans.
and ed. Charles P. Loomis (New York: Harper & Row, 1963). Tönnies făcea distincție între
ierarhia din societatea modernă și cea din societatea tradițională. Opiniile sale sunt similare cu
cele ale lui Louis Dumont, Homo Hierarchicus, the Caste System and its Implications, trans.
Mark Sainsbury and L. Dumont (Chicago: University of Chicago Press, 1980). Dumont a fost
atent la inegalitatea „verticală” vs cea „orizontală” în grupurile sociale.
14. Schmitt, Verfassungslehre, 234.
15. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
16. Carl Schmitt, Du Politique, trans. William Gueydan (Puiseaux: Pardes, 1990),
46. Legalität und Legitimität apare în traducere franceză cu o prefață a lui Alain de Benoist,
ca “L’égalité et légitimité”.
17. Schmitt, Du Politique, 57.
18. Schmitt, Du Politique, 58. Vezi și Verfassungslehre, 87-91:
19. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
20. Schmitt, Verfassungslehre, 246.
21. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
22. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 10.
23. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 13.
24. vezi, de exemplu, revoluționarul conservator Arthur Moeller van den Bruck, cu Das Dritte
Reich (1923) a cărui critică a democrației liberale adesea seamănă cu cea a lui Schmitt și are
ecouri din Critica programului de la Gotha a lui Karl Marx. Vezi și contemporanul lui
Schmitt, Othmar Spann, cu o analiză similară, în Der wahre Staat (Leipzig: Verlag von
Qnelle und Meyer,1921).
25. Vezi Carl Schmitt, “L’unité du monde,” trans. Philippe Baillet în Du Politique, 237-49.
26. în unele state multi-etnice, are dificultăți de a prinde rădăcini. De exemplu, liberalizarea
Iugoslaviei a dus la prăbușirea sa și ruperea în unitățile sale etnice. Lucrul acesta poate susține
cumva teza lui Schmitt după care democrația necesită un „Volk” omogen în interiorul
granițelor sale etnice și statale. Vezi Tomislav Sunic, “Yugoslavia, the End of Communism the
Return of Nationalism,” America (20 April 1991), 438–440.
27. Schmitt, Verfassungslehre, 234. Vezi pentru o tratare detaliată a acestui subiect capitolul
conclusiv al cărții lui Paul Gottfried, Carl Schmitt: Politics and Theory (Westport and New
York: Greenwood Press, 1990).
28. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 16,
29. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 28.
30. Schmitt, Verfassungslehre, 247.
31. Carl Schmitt; “L’état de droit bourgeois,” în Du Politique, 35.
32. Freund, Politique et impolitique, 204.

10
33. Alexis de Tocqueville, Democracy in America (New York: Alfred Knopf, 1966), vol. 2,
cartea a patra, cap. 6.
34. Există o serie întreagă de cărți care critică natura „ireală”, de „simulacru” a naturii societății
moderne liberale. A se vedea Jean Baudrillard, Les strategies fatales (“Figures du
transpolitique”) (Paris: Grasset, 1983). De asemenea, Christopher Lasch, The Culture of
Narcissism (New York: Warner Books, 1979).
35. Georges Sorel, Les illusions du progres (Paris: M. Riviere, 1947), 50.
36. Freund, Politique et impolitique, 305.
37. Carl Schmitt, Politische Theologie (Munchen und Leipzig: Verlag von Duncker und Humblot,
1934), 80.
38. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 6.
39. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 7.

11