D 1 Drept Civil Persoanele Ciochina Daniela PDF PDF

DANIELA CIOCHINĂ
DREPT CIVIL - PERSOANELE

-Manual de studiu individual-
1
2
DANIELA CIOCHINĂ
DREPT CIVIL
PERSOANELE
-Manual de studiu individual-
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii
Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
4
CUPRINS
PLAN .................................................................................................................................... 8
INTRODUCERE ................................................................................................................... 12
Unitatea de invatare 1 .......................................................................................................... 15
Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil.................................................................. 15
1.1 Introducere .............................................................................................................. 15
1.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare..................................................... 16
1.3 Continutul unitatii de invatare ................................................................................ 16
1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice ................................................................. 16
1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice ....................................................... 18
1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ....................................................... 20
1.4 Indrumator pentru verificare .................................................................................. 23
Declararea judecatoreasca a mortii ...................................................................................... 24
2.1 Introducere .............................................................................................................. 24
2.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare ..................................... 25
2.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................... 25
2.3.1 Cazul general si cazuri speciale ........................................................................... 25
2.3.2 Data prezumata a mortii ...................................................................................... 27
2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii............................................................... 30
2.4 Indrumar pentru autoverificare ................................................................................... 32
Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei inerente ................................................... 33
3.1 Introducere ................................................................................................................ 33
3.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare.......................................................... 33
3.3.1 Reglementare dispozitii comune.......................................................................... 34
3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate.......................................................... 34
3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane ..................................... 36
3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul sau .................................................. 38
3.4 Indrumator pentru autoverificare ................................................................................ 39
Identificarea persoanei fizice ............................................................................................... 39
4.1 Introducere ................................................................................................................ 39
4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice ...................................................... 40
4.3.2 Numele persoanei fizice ...................................................................................... 41
4.3.3 Domiciliul si resedinta ........................................................................................ 45
3.3.4 Actele de stare civila ........................................................................................... 47
4.4 Indrumator pentru verificarea cunostintelor................................................................ 58
Tutela minorului .................................................................................................................. 58
5.1 Introducere ................................................................................................................ 59
5.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare............................................ 60
5.3.1 Instituirea tutelei ................................................................................................. 60
5.3.2 Tutorele .............................................................................................................. 61
5.3.3 Exercitarea tutelei ............................................................................................... 65
5
5.3.4 Controlul exercitarii tutelei.................................................................................. 67
5.3.5 Incetarea tutelei ................................................................................................... 68
Ocrotirea interzisului judecatoresc ....................................................................................... 70
6.1 Introducere ................................................................................................................ 70
6.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare............................................ 71
6.3.1 Conditii ............................................................................................................... 71
6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special ....................................................... 72
6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc .......................................................... 73
6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti ...................................................................... 76
Curatela ............................................................................................................................... 77
7.1 Introducere ................................................................................................................ 78
7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei ............................................................................. 79
7.3.2 Continutul curatelei ............................................................................................. 80
7.3.3 Incetarea curatelei ............................................................................................... 81
7.4 Indrumar pentru autoverificare ................................................................................... 81
Persoana juridica-subiect al raportului juridic civil .............................................................. 81
8.1 Introducere ................................................................................................................ 82
8.3.1 Constituirea persoanei juridice ............................................................................ 82
8.3.2 Categorii de persoane juridice ............................................................................. 86
8.3.3 Personalitatea juridica ......................................................................................... 88
8.4 Indrumator pentru autoevaluare ................................................................................. 89
Infiintarea persoanei juridice ............................................................................................... 89
9.1 Introducere ................................................................................................................ 90
9.3.1 Moduri de infiintare ............................................................................................ 90
9.3.2 Nulitatea persoanei juridice ................................................................................. 92
9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice............................................................................ 94
Unitatea de invatare 10 .................................................................................................... 96
Capacitatea civila a persoanei juridice ............................................................................. 96
10.1 Introducere .............................................................................................................. 96
10.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ........................................................ 98
10.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................. 98
10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice ..................................................... 98
10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice ................................................... 102
10.3.3 Functionarea persoanei juridice ....................................................................... 104
10.4 Indrumator pentru autoverificare ............................................................................ 107
Unitatea de invatare 11 ...................................................................................................... 108
6
Identificarea persoanei juridice .......................................................................................... 108
11.1 Introducere ............................................................................................................ 108
11.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ...................................................... 109
11.3.1 Denumirea persoanei juridice .......................................................................... 109
11.3.2 Sediul persoanei juridice ................................................................................. 111
11.3.3 Alte atribute de identificare ............................................................................. 113
11.3.4 Mentiuni obligatorii ........................................................................................ 113
11.4 Indrumator pentru autoevaluare.............................................................................. 113
Unitate de invatare 12 ........................................................................................................ 114
Reorganizarea persoanei juridice ....................................................................................... 114
12.1 Introducere ............................................................................................................ 114
12.3.1 Notiune ........................................................................................................... 115
12.3.2 Fuziunea persoanei juridice ............................................................................. 116
12.3.3 Divizarea persoanei juridice ............................................................................ 118
12.3.4 Incetarea unor contracte .................................................................................. 119
12.4 Indrumator pentru verificare .................................................................................. 119
Transformarea persoanei juridice ....................................................................................... 120
13.1 Introducere ............................................................................................................ 120
13.3.1 Notiune ........................................................................................................... 121
13.3.2 Transmiterea drepturilor si obligatiilor ............................................................ 122
13.3.3 Opozitii ........................................................................................................... 123
Incetarea persoanei juridice ............................................................................................... 125
14.1 Introducere ............................................................................................................ 125
14.3.1 Dizolvarea persoanei juridice .......................................................................... 126
14.3.2 Lichidarea persoanei juridice........................................................................... 129
14.3.3 Dispozitii speciale ........................................................................................... 130
7
PLAN
INTRODUCERE
Unitatea de invatare 1
Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil
Introducere
Obiectivele si competentele unitatii de invatare
Continutul unitatii de invatare
1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice
1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice
1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice
1.4 Indrumator pentru autoverificare
Declararea judecatoreasca a mortii
2.1 Introducere
2.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare
2.3 Continutul unitatii de invatare
2.3.1 Cazul general si cazuri speciale
2.3.2 Data prezumata a mortii
2.3.3 Anularea hotatrarii de declarare a mortii
Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei inerente
3.1 Introducere
3.3.1 Reglementare dispozitii comune
3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate
3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane
3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul sau
Identificarea persoanei fizice
4.1. Introducere
4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice
4.3.2 Numele persoanei fizice
8
4.3.3 Domiciliul si resedinta
3.3.4 Actele de stare civila
Tutela minorului
5.1 Introducere
5.3. Continutul unitatii de invatare
5.3.1 Instituirea tutelei
5.3.2 Tutorele
5.3.3 Exercitarea tutelei
5.3.4 Controlul exercitarii tutelei
5.3.5 Incetarea tutelei
Ocrotirea interzisului judecatoresc
6.1 Introducere
6.3.1 Conditii
6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special
6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc
6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti
Curatela
7.1 Introducere
7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei
7.3.2 Continutul curatelei
7.3.3 Incetarea curatelei
Persoana juridica-subiect al raportului juridic civil
8.1 Introducere
8.3.1 Constituirea persoanei juridice
9
8.3.2 Categorii de persoane juridice
8.3.3 Personalitatea juridica
8.4 Indrumator pentru autoevaluare
Infiintarea persoanei juridice
9.1 Introducere
9.3.1 Moduri de infiintare
9.3.2 Nulitatea persoanei juridice
9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice
Capacitatea civila a persoanei juridice
10.1 Introducere
10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice
10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice
10.3.3 Functionarea persoanei juridice
Identificarea persoanei juridice
11.1 Introducere
11.3.1 Denumirea persoanei juridice
11.3.2 Sediul persoanei juridice
11.3.3 Alte atribute de identificare
11.3.4 Mentiuni obligatorii
Unitate de invatare 12
Reorganizarea persoanei juridice
12.1 Introducere
12.3.1 Notiune
12.3.2 Fuziunea persoanei juridice
12.3.3 Divizarea persoanei juridice
10
12.3.4 Incetarea unor contracte
Transformarea persoanei juridice
13.1 Introducere
13.3.1 Notiune
13.3.2 Transmiterea drepturilor si obligatiilor
13.3.3 Opozitii
Incetarea persoanei juridice
14.1 Introducere
14.3.1 Dizolvarea persoanei juridice
14.3.2 Lichidarea persoanei juridice
14.3.3 Dispozitii speciale
11
INTRODUCERE
Prezentul curs vine in ajutorul studentilor pentru ca

viitorii juristi sa poata insusi notiunile fundamentale
privind subiectele raportului juridic (persoana fizica si
persoana juridica).
Dreptul civil este o ramura a dreptului privat care
reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale
(personale) incheiate intre persoanele fizice si/sau
persoanele juridice aflate pe pozitie de egalitate
juridica.
Exista doua categorii de subiecte de drept civil:
persoana fizica si persoana juridica. Persoana fizica
este privita ca titular de drepturi si obligatii civile in
raporturile juridice, pe cand persoana juridica
(denumita si “persoana morala”) este un subiect
colectiv de drept.
Vom descoperi pe durata acestui curs ce conditii
trebuie indeplinite de cele doua categorii pentru a fi
subiecte ale raportului juridic.
OBIECTIVELE CURSULUI
Vom aborda impreuna o serie de aspecte referitoare la

particularitatile acestor subiecte de drept, respectiv
categoriile de persoane fizice, capacitatea civila,
elementele de identificare ale persoanei fizice,
drepturile si ocrotirea persoanei fizice, capacitatea
persoanelor juridice, reorganizarea si incetarea
persoanelor juridice.
Competenţe conferite
Prezentul curs ne va oferi posibilitatea sa dobândim

următoarele competente generale si specifice:
Cunoaşterea şi utilizarea corecta a notiunilor specifice
disciplinei
-, perceperea unor relaţii şi conexiuni specifice acestei
ramuri de drept;
- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din
domeniul juridic;
- definirea / nominalizarea de concepte;
12
- capacitatea de adaptare la noi situatii legislative
2. Explicarea şi interpretarea continuturilor teoretice
- argumentarea unor spete;
- capactitatea de analiză şi sinteză în rezolvarea
spetelor.
3. Aplicarea la situatii concrete a informatiilor
dobandite
- capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele
dobândite în cadrul cursului;
- capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula
- capacitatea de a soluţiona litigii
4. Promovarea unei atitudini pozitive şi responsabile
faţă de domeniul juridic prin implementarea unui mediu
bazat pe valori si relatii democratice, precum si
dobandirea capacitatii de a avea un comportament
rational
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru a ne atinge telurile identificate anterior, vom

utiliza manualul scris, precum si orice alt material care
ne va intregi cunostintele teoretice, studii de caz,
sinteze, teste de autoevaluare, etc.
Ne dorim un curs interactiv si participativ din partea
studentilor pentru a obtine rezultate cat mai optime.
Structura cursului
Cursul din semestrul al doilea de drept civil este

dedicate studiului persoanelor fizice si juridice si
cuprinde 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil

Unitatea de învăţare 2. Declararea judecatoreasca a mortii
Unitatea de învăţare 3. Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei
inerente
Unitatea de învăţare 4. Identificarea persoanei fizice
Unitatea de învăţare 5. Tutela minorului
Unitatea de învăţare 6. Ocrotirea interzisului judecatoresc
Unitatea de învăţare 7. Curatela
Unitatea de învăţare 8. Persoana juridica-subiect al raportului juridic civil
Unitatea de învăţare 9. Infiintarea persoanei juridice
Unitatea de învăţare 10 Capacitatea civila a persoanei juridice
13
Unitatea de învăţare 11 Identificarea persoanei juridice
Unitatea de învăţare 12 Reorganizarea persoanei juridice
Unitatea de învăţare 13 Transformarea persoanei juridice
Unitatea de învăţare 14 Incetarea persoanei juridice
Bibliografie obligatorie:
Daniela Ciochina, Drept civil. Introducere in dreptul

civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2012
Metoda de evaluare:
Examenul se va desfasura sub formă de proba scrisă, pe

bază de grile si subiecte în extenso, ţinându-se cont si
de participarea studentilor la activităţile din timpul
semestrului.
14
Persoana fizica-subiect al raportului
juridic civil
Introducere
Obiectivele si competentele unitatii de invatare
Continutul unitatii de invatare
1.1 Introducere
Nu toate relatiile dntre oameni pot fi incadrate ca
raporturi juridice, unele sunt simple raporturi de
prietenie, de colegialitate etc.
Raporturile juridice sunt acele raporturi sociale
reglementate de normele juridice.
Raportul juridic civil este un raport social, adică un
raport între oameni, iar nu un raport între un individ şi
un lucru. De aceea, în pofida aparenţei, orice drept
presupune un raport între indivizi, el neputând exista în
afara raporturilor sociale.
De exemplu, atunci când spunem că studentul A este
proprietarul autoturismului negru pe care îl conduce, nu
ne interesează decât pe plan secundar faptul că el îl
poseda sau îl domină materialmente. Nu spunem nici că
prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane
determinate. Dar, exprimăm ideea unei relaţii între
student şi toţi ceilalţi, pentru că fata de celelalte
persoane el este proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi
de la exercitarea dreptului de proprietate asupra
autoturismului, ba chiar mai mult, sunt obligati să
respecte acest drept. Tot astfel dreptul la onoare, la
demnitate, la integritate fizică etc., nu sunt drepturi
asupra propriei persoane, ci drepturi în relaţie cu alte
persoane.
Raportul juridic se caracterizeaza in mod essential prin
pozitia de egalitate juridica a subiectilor, de egalitatea
unei parti in raport de cealalta parte, în sensul că
niciuna din părţi nu poate impune celeilalte părţi o
15
anumita conduita, ci numai împreună, prin acordul lor
comun, părţile pot stabili, modifica sau stinge raportul
juridic civil dintre ele.
Intr-un raport juridic, partile beneficiaza de libertate
juridica, in sensul ca subiectii raportului au posibilitatea
de a modela raportul juridic dintre ele.
In aceasta parte introductiva, definim persoanele (fizice
sau juridice) ca fiind titulare de drepturi si obligatii ce
compun continutul raportului juridic. Astfel, atat
persoanele fizice cat si persoanele juridice au drepturi
subiective si obligatii corelative acestor drepturi in
virtutea raportului juridic dintre ele.
1.2 Obiectivele si competentele unitatii de

invatare
- abordarea termenilor in viziunea actualului cod civil
- vom putea defini termeni precum persoana fizica,
capacitate civila, capacitatea de exercitiu si capacitate
de folosinta
- determinarea raportului dintre capacitatea civila si
partile componente: capacitatea de folosinta si
capacitatea de exercitiu
- analiza continutului si naturii juridice ale capacitatii
de folosinta si ale capacitatii de exercitiu
- determinarea rolului capacitatii civile in formarea
raporturilor juridice
- cunoasterea notiunilor de capacitate de exercitiu
anticipata si capacitate de exercitiu restransa

Legiuitorul roman a dedicat reglementarii
persoanelor Cartea I din Codul Civil, iar persoanei
fizice Titlul II din Codul civil, denumit “Persoana
fizica”.
„Persoana fizică” reprezinta subiectul individual de
drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile.
Gasim reglementari relative la persoana fizica in Codul
civil, OG 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe
16
cale administrativa a numelor persoanelor fizice , OG
69/2002 privind regimul juridic al cartii electronice de
identitate, etc.
Capacitatea civila cuprinde doua elemente: capacitatea
de folosinta si capacitatea de exercitiu, componente ce
vor fi tratate in continuare.
Capacitatea civilă nu are un caracter unitar, conținutul
său nu este identic pentru toate persoanele. Diferențele
dintre persoane în ceea ce privește capacitatea civilă se
exprimă atât la nivelul capacității de folosință cât și la
nivelul capacității de exercițiu, prin îngrădiri prevăzute
de lege.
Putem da urmatoarele exemple de îngrădiri în ce
privește capacitatea de folosință a persoanei fizice:
incapacitățile speciale prevăzute în materie de
moșteniri, incapacități speciale de a cumpăra și de a
vinde.
Exemple de limitări în ce privește capacitatea de
folosință a persoanei juridice: drepturile și obligațiile
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține
decât persoanei fizice, asumarea de drepturi și obligații
în cadrul desfășurării unor activități care trebuie
autorizate de organele competente, persoanele juridice
fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut, obiectul de activitate al societăților comerciale
nu poate viza orice activități.
Limitările capacității civile nu se pot face nici
măcar de către legiuitor în mod discreționar. În acest
sens, nu au nicio influență asupra capacității civile rasa,
culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,
vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală,
la o categorie socială ori la o categorie defavorizată,
averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi
orice altă situaţie similară, cum ar fi nivelul de
inteligență sau greutatea corporală.
Intenția legiuitorului este de a limita limitările
capacității, însă aceste limitări pot fi prevăzute în
reglementări care au caracter de lege specială față de
17
Codul civil. De altfel chiar Cod civil conține limitări în
ce privește capacitatea civilă, și anume restrângerea
capacității de exercițiu în funcție de vârstă.
Legătura dintre calitatea de subiect de drept civil
și capacitatea juridică civilă este atât de puternică încât
nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu,
pentru că nimeni nu poate renunța la calitatea sa de
subiect de drept civil.
Calitatea de subiect de drept civil nu este o
facultate, ea nu permite nicio opțiune, ci o poziție în
societate care nu permite abdicarea.
Capacitatea civilă este reglementată de lege ca
având un caracter obligatoriu, în sensul că persoanele
fizice și juridice primesc capacitatea civilă nu ca o
obligație, care poate fi executată de bunăvoie sau nu, ci
capacitatea civilă le este dată de lege în mod nemijlocit
și imediat ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege pentru recunoașterea capacității civile și deci a
persoanei fizice sau juridice ca subiect de drept.

Vom aborda in continuare prima componenta a
capacitatii civile, respectiv capacitatea de folosinta a
persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă este legată de existenţa fiinţei
umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi
subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile.
Putem defini capacitatea de folosinţă ca fiind
aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi
obligaţii civile,o condiţie necesară pentru a fi
participant la diferite raporturi juridice.
Capacitatea de folosinta este definita ca fiind
aptitudinea, generală şi abstractă, a omului, de a avea
drepturi şi obligaţii si începe de la naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu.
Capacitatea de folosinta reprezintă posibilitatea
generală şi abstractă a persoanei fizice de a fi titularul
drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în
18
egală măsură pentru toate persoanele fără nici o
discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în
mod egal pentru toate persoanele se bazează pe
principiul general care se aplică în întregul sistem de
drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul
egalităţii în faţa legii. Fundamentul juridic al acestui
principiu este consfinţit in art. 16 din Constituţie, ceea
ce a constituit temei pentru art 28 si art 29 din Codul
civil.
Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură
nu duce la concluzia ca persoana fizică nu poate fi
îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Din contra,
capacitatea de folosinta poate fi îngrădită, dar numai în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege
Ca moment de inceput al capacitatii de folosinta,
mentionam ca este firesc sa fie acordata de la nasterea
persoanei fizice, ca un atribut inerent fiintei umane. Pe
cale de consecinta, apariţia capacităţii de folosinţă nu
depinde de varsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de
posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor.
Aceasta regula generala este cuprinsa in art 35 din
Codul civil – “Capacitatea de folosinţă începe la
naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia.”
Aceasta regula generala de dobandire a
capacitatii de folosinta o data cu nasterea comporta o
exceptie continuta in art 36 din Codul civil conform
căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, cu condiţia că se naşte viu .
Prevederea legala prezinta importanta deosebita in
materia mostenirilor, in sensul ca i se recunoaşte
copilului dreptul la moştenire din momentul concepţiei,
dar sub condiţia ca acesta sa se nasca viu.
Putem afirma că in acest caz copilul dobândeşte
anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul
său este redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga
capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni
din momentul conceperii sale, dacă acesta se naşte viu.
Legea impune anumite conditii care trebuie indeplinite
cumulativ pentru dobândirea unei asemenea capacităţi
de folosinţă de la concepţiune. Astfel:
- se alica doar la dobândirea de drepturi, deoarece
copilul conceput dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii.
19
Asadar, capacitatea de folosinţă anticipată constă numai
în aptitudinea de a avea drepturi si
- copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii
defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia.
Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este
suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi
dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa
aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după
naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc
două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de
deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a
fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de
folosinţă anticipată a acestuia dispare.

Definim capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca
fiind aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile
civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
Diferit de capacitatea de folosinta, aceasta posibilitate a
persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi civile
prin propriile fapte, de a-şi asuma in nume propriu
obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu
naşterea persoanei fizice, ci la o anumită perioadă de
timp după naştere ei, pentru ca prin actiunile proprii sa
constientizeze importanta si consecintele faptelor sale.
Aceastea sunt considerentele pentru care legiuitorul
stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de
exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta
de 18 ani, cand are voinţă conştientă, suficientă şi
discernământul necesar participarii la viata juridica.
Persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină ii
este recunoscuta aptitudinea de a încheia orice fel de
acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de
dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege.
Posibilitatea de a încheia singur orice act juridic civil
neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a
împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama
sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare
la drepturi şi obligaţii care tin strict de persoana).
Capacitatea de exerciţiu deplină înseamnă şi
aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi
20
pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant
legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant
convenţional (mandatar).
Regula generala de dobandire a capacitatii de exercitiu
la varsta de 18 ani, Codul civil prezinta doua exceptii.
Prima exceptie vizeaza situatia minorului casatorit,
care, ca rezultat al casatoriei, dobandeste capacitate
deplina de exercitiu. Exceptia este cuprinsa in art 39
din Codul civil, conform caruia: „Minorul dobândeşte,
prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.”
Ratiunea acestei exceptii rezida in principiul egalitatii
sotilor in casatorie.
Anularea casatoriei inainte de implinirea majoratului
mentine capacitatea de exercitiu a minorului, daca
minorul a fost de buna-credinta. Dispozitia se regaseste
in alin 2 din art 39, respectiv: “În cazul în care căsătoria
este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu.”
A doua exceptie de la regula generala de dobandire a
capacitatii de exercitiu la varsta de 18 ani este intalnita
in art 40 din Codul civil si se refera la atribuirea
capacitatii depline de exercitiu minorului care a
implinit varsta de 16 ani.
Conditiile pentru atribuirea capacitatii depline de
exercitiu minorului de 16 ani sunt referitoare la
posibilitatea acestuia de a se intretine singur: minorul
sa dispuna de un venit propriu, sa fie angajat cu un
contract de munca, sau, cu acordul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de
întreprinzător.
Ratiunea acestui proces de emancipare a minorului
constă în eliberarea acestuia de a primi acordul
părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru
încheierea actelor juridice. Minorul emancipat
dobîndeşte şi exercită pe deplin toate drepturile pe care
le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi
asuma personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv
răspunde personal pentru obligaţiile apărute ca rezultat
al cauzării prejudiciului de către el.
Actuala legislatie (art 41 si art 42 din Codul
civil) cuprinde elemente de noutate referitoare la
capaciatea de exercitiu restransa a minorului in varsta
21
de 14 ani, minorii de 14 ani putand sa incheie orice acte
juridice cu caracter curent (vînzarea-cumpărarea
bunurilor de mica valoare, să împrumute, să doneze
etc.), cu acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului).
Art 42 din Codul civil prevede ca pentru incheierea
acestor acte juridice este necesara incuviintarea
parintilor, tutorelui sau a instantaei de tutela: „Actele
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea
părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai
târziu, în momentul încheierii actului.”
In art 42 din Codul civil sunt cuprinse actele juridice pe
care le poate incheia minorul, cu “încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea
dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”:
- sa dispuna de salariu, de bursa sau de alte venituri
rezultate din “îndeletnicirile artistice sau sportive ori
referitoare la profesia sa”
- sa exercite singur dreptul de autor asupra unei lucrari
stiintifice, de arta sau literare, asupra unei inventii sau
ca rezultat al activitatii intelectuale.
- sa incheie actele juridice enumerate in alin (3) al art
41, respectiv acte juridice curente de administrare, de
conservare care nu il prejudiciaza si acte de dispozitie
de mica valoare care se executa la data incheierii lor.
Actele premise minorului in varsta de 14 ani se
caracterizeaza prin faptul ca sunt indreptate spre
satisfacerea necesitatilor zilnice ale minorului, actul
savarsit necesita o cheltuiala minima sin u sunt
prejudiciate interesele sale.
Categoria persoanelor lipsite de capacitate de
exercitiu este cuprinsa in art 43 din Codul civil. Din
aceasta grupa fac parte minorii care nu au implinit
varsta de 14 ani si interzisul judecatoresc.
Din continutul acestor doua texte de lege,
concluzionam ca pentru minorii cu varsta de pana in 14
ani si interzisul judecatoresc, actele juridice sunt
incheiate de parinti, tutori sau adoptatori.
Reprezentantii legali ai acestor categorii de persoane
lipsite de capacitate de exercitiu sunt restransi in
22
dreptul de a dispune de bunurile acestor persoane.
Persoana desemnata ca tutore pentru interzisul
judecatoresc este imputernicit cu prerogativele instituite
de lege pentru a-i apara drepturile si interesele.
Cu toate acestea, regasim in alin (3) al art 43
prevederea conform careia persoana lipsita de
capacitate de exercitiu “poate încheia singură actele
anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum
şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la momentul încheierii lor.”
Pentru actele incheiate de catre persoana lipsita
de capacitatea de exercitiu sau cu capacitatea de
exercitiu restransa, Codul civil prevede ca aceste acte
sunt anulabile, chiar fara a se proba producerea unui
prejudiciu.
Art 44 alin (1) din Codul civil spune ca: “Actele făcute
de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele
prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3),
precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea
instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui
prejudiciu”.
Actele anulabile pot fi confirmate de catre minor la
implinirea varstei de 18 ani, prin dobandirea capacitatii
depline de exercitiu.
1.4 Indrumator pentru verificare

Pentru facilitarea insusirii cunostintelor din prezenta
unitate de invatare, va propun sa rezolvam urmatoarele
aplicatii:
Intrebari
1. Cum definim persoana fizica?
2. Definiti notiunea de capacitatea de folosinta a
persoanei fizice.
3. Cand se dobandeste capacitatea de folosinta a
persoanei fizice?
4. Cand ia sfarsit capacitatea de folosinta a persoanei
fizice?
5. In ce conditii copilul conceput dobandeste
capacitatea de folosinta?
23
6. Ce reprezinta capacitatea de exercitiu in cazul
persoanlor fizice?
7. Cand se dobandeste capacitatea de exercitiu?
8. Minorul detine capacitate de exercitiu?
9. Ce acte pot fi incheiate de catre minor si in ce
conditii ?
10. Ce sanctiune intervine pentru actele incheiate de
persoanele lipsite de capacitatea de exercitiu?
Declararea judecatoreasca a mortii
2.1 Introducere
2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii
2.1 Introducere
Am descoperit din capitolul anterior ca, pentru
persoana fizica, capacitatea de folosinta se castiga o
data cu nasterea si inceteaza in momentul decesului
persoanei fizice.
Declararea mortii unei persoane fizice duce in mod
irevocabil la pierderea capacitatii de folosinta a
persoanei, producand efecte in materia raporturilor de
familie si a drepturilor succesorale.
Putem folosi expresia „declararea judecătorească a
morţii” justificată de nevoia, social-juridică, a
clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu
se mai ştie dacă este sau nu în viaţă, despre care este
interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi
persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de
familie, precum şi în raporturi civile (creditorii,
moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine ce
planează asupra dispărutului presupune declanşarea
mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii
persoanei fizice.
24
Procedura de declarare judecatoreasca a mortii este in
prezent3 reglementata in Codul civil (art 49-57) si in
Legea nr 119/19964 privind actele de stare civila, in
situatia in care existenta unei persoane a devenit
nesigura.
2.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati

de invatare
- definirea unor termeni precum persoana disparuta,
declararea mortii, situatii speciale de disparitie a
persoanelor, etc
- stabilirea procedurii de declarare a mortii unei
persoane si prezumtiile acestei institutii
- vom descoperi ce se intampla cu actele incheiate dupa
anularea hotararii de declarare a mortii

Scopul principal al declarării judecatoresti a
mortii persoanei fizice constă în apărarea drepturilor şi
lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi
necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru
acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru
creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele
persoane care se află la întreţinerea ei.
Codul civil reglementeaza conditiile, consecintele si
anularea declararii judecatoresti a mortii in art 49-57,
cu privire la cazul general si cazurile speciale de
declarare a mortii unei persoane.
Cazul general este stipulat in art 49 din Codul civil,
conform caruia:
“(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există
indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată
moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei
persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la
data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care
rezultă că era în viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii
despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate,
termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul
25
lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfârşitul anului calendaristic.”
Asadar, pentru declararea judecatoreasca a mortii, legea
cere indeplinirea unei conditii esentiale, respectiv, ca de
la data ultimilor informatii sau indicii din care rezultă
că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani.
Expirarea termenului de cel puţin 2 ani din ziua primirii
ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia persoana
fizică nu poate fi declarată moarta pe baza hotararii
judecatoresti. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor
ştiri, atunci termenul de doi ani de zile începe să curgă
din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua
primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul
pentru declararea disparitiei va începe să curgă din
prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite
ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul
imposibilităţii de a determina această luna, de la
sfarsitul anului calendaristic.
Art 50 din Codul civil prevede cazurile speciale de
declarare a mortii persoanei fizice. Potrivit textului
invocat:
(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt
inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori
aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau
într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a
se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au
trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a
avut loc dispariţia.
(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a
avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile,
în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi
cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate
fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se
aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.
Din conţinutul art. 50 citat rezultă că trebuie
îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea
declara moartea persoanei dispărute, şi anume:
1) persoana să fie dispărută într-o împrejurare
excepţională care îndreptăţeşte a se presupune decesul,
precum: fapte de război, accidente de cale ferată,
naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic,
26
cutremur, inundaţie, revoluţie)
2) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi
trecut cel puţin sase luni.
Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de
fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

Textul legal care reglementează declararea
judecătorească a morţii persoanei, este art. 52 din
Codul civil ce prevede:
„(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă
la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o
ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora
morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din
viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morţii.
(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că
cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei
din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50,
după caz.
(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii
stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se
dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată
moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data
morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.”
Din enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale
referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că
legiuitorul a avut în vedere, ipoteza dispărutului, a cărui
moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară
declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii
declarate pe cale judecătorească.
Este important de reţinut că, data încetării capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, si anume data
morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă
care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu
care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de
stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai
datei morţii: an, lună, zi.
Pentru completarea rubricii decesului in actul de stare
civila, în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, se va
folosi hotărârea judecătoreasca declarativa de moarte,
rămasa definitiva şi irevocabila, în sensul că data
27
morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica
corespunzătoare din actul de stare civilă.
Condiţia de fond necesară pentru declararea
dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care
rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel putin doi
ani. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art. 49 alin
(1) din Codul civil: „În cazul în care o persoană este
dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta
poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească,
la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut
cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii
sau indicii din care rezultă că era în viaţă.”
În înţelegerea acestei condiţii este necesar de
subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei,
prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea
judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba de
o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de
o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de doi ani şi,
pe de altă parte, această lipsă să determine incertitudine
asupra existenţei în viaţă a persoanei.
Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana
era în viaţă. Art. 49 alin. (2) prevede că termenul de doi
ani se calculează de la data ultimilor ştiri din care
rezultă că era în viaţă.
Ca o concluzie, termenul de doi ani se calculează, după
caz, de la: 1) data stabilită prin probe ca fiind ziua
ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă;
2) ultima zi a lunii ori 3) ultima zi a anului calendaristic
în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana
era în viaţă.
Data morţii (an, luna, zi) este un element pe care
hotărârea declarativă de moarte trebuie să-l cuprindă,
adică este obligatoriu.
De reţinut că data morţii, aşa cum trebuie
stabilită în hotărârea declarativă de moarte, nu trebuie
confundată cu nici una din datele următoare: 1) data
ultimilor ştiri; 2) data împrejurării care se îndreptăţeşte
a se presupune decesul; 3) data pronunţării hotărârii
declarative a morţii;
Rectificarea datei morţii este reglementată de
art.52 alin. final astfel: „Instanţa judecătorească poate
rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin.
(1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca
28
persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În
acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de
rectificare.”
Ţinând seama că suntem pe terenul morţii
prezumate, e greu de spus că o dată sau alta a morţii
este adevărată. În realitate, rectificarea datei morţii va
interveni atunci când se dovedeşte că acea dată este
inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că
este mai apropiată de adevăr o altă dată.
După rectificarea datei morţii, toate efectele care se
leagă de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta
la noua dată a morţii.
Efectele hotărârii judecatoresti de declarare a mortii
sunt următoarele:
- persoana fizică va fi considerată moartă de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti;
- data morţii - cu efect retroactiv - va fi data stabilită de
instanţă, în conformitate cu regulile mai sus enunţate.
Efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt în principiu
similare cu cele ale morţii fizic constatate, insa există o
serie de particularităţi:
1) deşi succesiunea se deschide teoretic la data morţii
stabilite de instanţă, termenul de opţiune succesorală
curge şi implicit dreptul de opţiune succesorală se poate
exercita de la data rămânerii definitive şi irevocabile a
sentinţei.
2) copiii născuţi de soţia dispărutului în perioada
dispariţiei (când soţul mamei era prezumat a fi şi în
viaţă şi tată al copilului rezultat din căsătorie) poate
pierde statutul de copil din căsătorie dacă data morţii (şi
implicit data încetării) căsătoriei se situează în afara
timpului legal al concepţiei copilului.
Sub aspect procedural, după rămânerea definitivă şi
irevocabilă, hotărârea judecătorească se comunică
serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul
de stare civilă. Intocmirea actului de deces se face la
cererea persoanei interesate sau din oficiu.
Certificatul de deces se va elibera conform art.
42 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civila. Din textele legale menţionate rezultă că
eliberarea certificatului de deces nu este facultativă ci
obligatorie, prin urmare funcţionarul public nu are
29
abilitarea legală să sugereze părţii interesate să prezinte
notarului doar hotărârea judecătorească declarativă de
moarte cu motivarea că ar fi suficientă deoarece dovada
morţii (chiar dacă moartea este un fapt juridic) se face
cu acte de stare civilă cu a căror întocmire este
însărcinat ofiţerul stării civile competent.
2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi
efecte juridice, in principiu, ca şi moartea fizic
constatată: încetarea capacitaţii de folosinţă a persoanei
fizice.
Cu referire la acest efect, art. 52 alin. 1 din Codul
civil prevede că: „Cel declarat mort este socotit că a
încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.”
Este de observat că deşi constitutivă, hotărârea
declarativă de moarte produce efect retroactiv (ex tunc),
iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că
persoana dispărută este socotită că a murit pe data
stabilită în hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză,
este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei
definitive şi irevocabile, iar nu de la data rămânerii
definitive a hotărârii de moarte.
Hotărârea declarativă de moarte produce efectul
său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci
şi în alte ramuri de drept.
În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte
importante precum deschiderea succesiunii, stingerea
drepturilor viagere. De reţinut că deşi succesiunea se
deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în
hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de
opţiune succesorală (de şase luni) începe să curgă doar
de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
Reglementând anularea hotararii judecatoresti de
declarare a mortii, art. 54 din Codul civil dispune: „(1)
Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere,
oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea.
(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
30
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu
putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în
materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată
moartă este în viaţă.”
Cauza anularii hotărârii declarative de moarte
este, aşa cum rezultă din art. 54 alin. 1, una singură:
persoana declarată moartă este în viaţă.
În doctrină s-a precizat, întemeiat, că tot anularea
hotărârii declarative de moarte va interveni şi în ipoteza
în care, după data hotărârii declarative de moarte, se
constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe
baza morţii fizic constatate. Soluţia se impune pentru
identitate de raţiune.
Procedura anulării presupune intentarea unei
acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice
persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând de
cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai
puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea
declarativă de moarte.
Efectul esenţial, nepatrimonial, este acela că încetarea
capacitaţii de folosinţă este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel
prevăzut de alin. 2 al art. 54: „Cel care a fost declarat
mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de
moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă
aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub
rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va
face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie
că persoana declarată moartă este în viaţă.”
Pentru materia succesiunilor, in cazul anulării
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte dacă
persoana declarată moartă este în viaţă, firesc ar fi ca
această hotărâre să fie comunicată din oficiu atât
camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al
fostului defunct cât şi registrului naţional de evidenţă a
opţiunilor succesorale pentru a se face menţiuni
corespunzătoare la înregistrările efectuate, în caz
contrar notarii putând fi puşi în situaţia de a dezbate
31
procedura succesorală a unei persoane aflate în viaţă,
dacă succesibilii acesteia sunt de rea-credinţă.
Dacă anularea hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte ar interveni posterior dezbaterii procedurii
succesorle notariale, singura soluţie care ar restabili
patrimonial raporturile dintre părţi este aceea a anulării
de către instanţa judecătorească a certificatului de
moştenitor. Aceeaşi soluţie, a anulării hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte, se impune şi în
cazul în care s-ar constata ulterior că există o
înregistrare a morţii fizic constatate. Şi în acest caz,
anularea certificatului de moştenitor s-ar putea cere
dacă data decesului fizic ar fi avut consecinţe asupra
capacităţii succesibililor, a vocaţiei acestora de a
moşteni, asupra componenţei masei succesorale.
2.4 Indrumar pentru autoverificare

Intrebari pentru asimilarea cunostintelor:
1. Ce rol prezinta declararea judecatoreasca a mortii
unei persoane?
2. Care sunt conditiile pentru declararea judecatoreasca
a mortii in cazul general prevazut de Codul civil?
3. Care sunt cazurile speciale de declarare a mortii
persoanei?
4. Ce conditii sunt necesare pentru declararea mortii
persoanei in cazuri speciale?
5. Cum se stabileste data decesului in procedura de
declarare a mortii?
6. Care sunt efectele declararii judecatoresti a mortii?
7. In ce conditii se anuleaza hotararea judecatoresti de
declarare a mortii?
8. Cine poate cere anularea hotararii judecatoresti de
declarare a mortii?
9. Ce efecte produce anularea hotararii judecatoresti de
declarare a mortii?
10. Ce efecte produce declararea judecatoreasca a
mortii asupra capacitatii juridice a persoanei fizice?
32
Respectul datorat persoanei fizice si
drepturile ei inerente
3.1 Introducere
3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii
persoanei umane
3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul
sau
3.1 Introducere
Institutie nou introdusa prin Capitolul II – „Respectul
datorat fiintei umane si drepturilor ei inerente” din
Titlul II „Persoana fizica”, a Cartii I – „Despre
persoane” din Codul Civil (articolele 58-81) include în
mod expres reglementări cu privire la viaţa privată şi
demnitatea persoanei.
Ca parte a respectului datorat fiinţei umane şi
drepturilor ei inerente, Codul Civil reglementează
aspectele ce ţin de respectul vieţii private şi al
demnităţii persoanei umane, incluzând în secţiunea
dedicată acestei teme, dreptul la libera exprimare, la
viaţa privată, la demnitate şi la propria imagine.

invatare
In cadrul acestei unitati de invatare
- vom analiza drepturile personalitatii (dreptul la viata,
sanatate, integritate fizica, demnitate, etc), dreptul de
identificare, dreptul de a dispune de sine insusi.
- vom descoperi ce contin fiecare dintre aceste drepturi
33
Prin reglementarea acestor drepturi cuprinsa in
art 58-60 din Codul civil, impusă şi de legislaţia
Uniunii Europene, s-a creat cadrul legal care garantează
şi ocroteşte dreptul fiecărei persoane fizice de a-şi
stabili propriile limite în ceea ce priveşte viaţa sa
privată şi propria imagine.
Potrivit art 58 din Codul civil, “Drepturi ale
personalităţii, “Orice persoană are dreptul la viaţă, la
sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la
propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi
alte asemenea drepturi recunoscute de lege.”
Unele dintre aceste drepturi îsi au originea în Conventia
Europeana privind drepturile si libertatile
fundamentale, altele în Constitutie. Caracteristicile
drepturilor personalitatii sunt urmatoarele:
- sunt inerente calitatii de persoana umana: apartin
oricarui individ prin însusi faptul ca este om si ocrotesc
în special caracteristicile fizice si morale ale fiintei
umane, individualitatea sau personalitatea acesteia.
- nu sunt drepturi patrimoniale: aceasta înseamna ca
viata, demnitatea, onoarea, imaginea, viata privata nu
pot fi evaluate în bani;
- sunt netransmisibile: apartin doar titularului lor, astfel
cum este prevazut expres in alin (2) al art 58.
Art 59 din Codul civil prevede dreptul persoanei
fizice “la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la
o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.”
Iar in art 60 din Codul civil este prevazut dreptul de a
dispune de sine însuşi in sensul ca : “Persoana fizică
are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.”

Conform art 61 din Codul civil, “Viaţa, sănătatea şi
integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt
garantate şi ocrotite în mod egal de lege.”
Drepturile la viata, la sanatate si la integritate ale
persoanei fizice primesc ocrotire legala.
Sunt garantate si ocrotite in mod egal de lege – viata,
34
sanatatea, integritatea fizica si psihica.
Sunt interzise
- practicile eugenice(selectia persoanelor);
- interventiile medicale asupra caracterelor genetice
avand drept scop modificarea descendentei persoanei;
- interventiile medicale avand drept scop crearea unei
fiinte umane genetic identice cu alta fiinta umana, vie
sau moarta;
- crearea de embrioni umani in scopuri de cercetare;
- tehnici de reproducere umana asistata medical cu
scopul alegerii sexului viitorului copil
Conform art 65 din Codul civil, examenul
caracteristicilor genetice ale unei persoane poate fi
intreprins doar in scopuri medicale sau de cercetare
stiintifica, efectuate in conditiile legii. Identificarea
unei persoane pe baza amprentelor sale genetice poate
fi realizata in cadrul unei proceduri judiciare civile sau
penale sau in scopuri medicale ori de cercetare
stiintifica.
Potrivit art 67 din Codul civil, denumit “Intervenţiile
medicale asupra unei persoane”, nicio persoana nu
poate fi supusa experientelor, testelor, prelevarilor,
tratamentelor sau altor interventii in scop terapeutic sau
in scop de cercetare stiintiifica, decat in cazurile si
conditiile expres si limitativ prevazute de lege.
Prelevarea si transplantul de organe, tesuturi, celule de
la persoanele in viata (art. 68 din Codul civil) se
realizeaza cu acordul scris, liber, prealabil, expres al
acestora, si numai dupa informarea prealabila asupra
riscurilor interventiei. Donatorul poate reveni asupra
consimtamantului pana in momentul prelevarii.
Prelevarea si transplantul de organe, tesuturi, celule de
la persoanele decedate este permisa conform art. 81 din
Codul civil cu respectarea conditiilor prevazute de lege,
cu consimtamantul scris, exprimat in timpul vietii al
persoanei decedate sau in lipsa acestuia cu acordul
scris, liber, prealabil si expres dat in ordine de sotul
supravietuitor, parinti, descendenti, de rudele in linie
colaterala pana la gradul IV inclusiv.
35
3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii
persoanei umane
Codul civil a dedicat sectiunea a treia respectului vietii
private si al demnitatii persoanei umane, in art 70-77.
Potrivit Codului civil, dreptul la respectarea vieţii
private presupune că nimeni nu poate fi supus vreunor
imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici
în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără
consimţământul său.
De asemenea, tot ca parte a respectării vieţii private,
este interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei,
manuscriselor sau a altor documente personale, precum
şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără
acordul acesteia.
In art 74, Codul civil enumeră o serie de cazuri care pot
fi considerate ca fiind atingeri aduse vieţii private:
“- intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau
luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui
care o ocupă în mod legal;
- interceptarea fără drept a unei convorbiri private,
săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în
cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
- captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei
persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul
acesteia;
- difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui
spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod
legal;
- ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice
mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
- difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje
scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală
sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
- difuzarea de materiale conţinând imagini privind o
persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă
medicală, precum şi a datelor cu caracter personal
privind starea de sănătate, problemele de diagnostic,
prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala
şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei,
fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care
aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al
persoanelor îndreptăţite;
36
- utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii
sau asemănării cu o altă persoană;
- difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor
ori a altor documente personale, inclusiv a datelor
privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de
telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei
sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau
care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.”
Enumerarea cazurilor de atingeri aduse vietii private nu
este exhaustivă, putand exista şi alte situaţii putând fi
incluse în categoria celor care aduc atingere vieţii
private.
Dreptul la demnitate este reglementat in art 72 din
Codul civil si constă în aceea că orice persoană are
dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă
orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane,
fără consimţământul acesteia.
Dreptul la propria imagine prevazut de art 73 din Codul
civil presupune că persoana fizica poate să interzică ori
să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării
sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei
asemenea reproduceri.
Fiecare dintre noi suntem tinuti de a respecta viaţa
privată şi demnitatea celuilalt, drepturile enumerate mai
sus trebuind a fi respectate inclusiv de către mass-
media în desfăşurarea activităţii sale specifice, Codul
Civil menţionând doar două cazuri care nu constituie o
încălcare a acestor drepturi:
- atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile
şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului
la care România este parte;
- exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu
bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
Exercitarea dreptului la libera exprimare nu poate fi
restrânsă decât în cele două cazuri anterior menţionate.
Orice atingere adusă drepturilor ce fac obiectul
respectului datorat vieţii private şi al demnităţii
persoanei umane, dă dreptul persoanei lezate de a cere
despăgubiri.
37
3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul
sau
Potrivit precederilor cuprinse in art 78 din Codul
civil,”persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul
său.”
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi
condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în
viaţă.
Codul civil prevede in art 80 ca orice persoană
poate determina felul propriilor funeralii şi poate
dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul
celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi
consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al
tutorelui.
Daca persoana decedata nu a dispus asupra felului
funeraliilor sau cu privire la corpul sau dupa moarte, va
fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor,
descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu
universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în
a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate
cazurile se va ţine seama de apartenenţa confesională a
persoanei decedate.
Art 81 din Codul civil prevede ca :”Prelevarea de
organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau
ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai
în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în
lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres
dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de
descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv.”
Asadar, prelevarea de organe este permisa conform art.
81 din Codul civil cu respectarea conditiilor prevazute
de lege, cu consimtamantul scris, exprimat in timpul
vietii al persoanei decedate sau in lipsa acestuia cu
acordul scris, liber, prealabil si expres dat in ordine de
sotul supravietuitor, parinti, descendenti, de rudele in
38
linie colaterala pana la gradul IV inclusiv.
Este interzisa prelevarea de organe de la minori si de la
persoane lipsite de discernamant din cauza unui
handicap mintal/tulburari mintale grave/alt motiv
similar

Intrebari
1. Care sunt caracteristicile drepturilor personalitatii?
2. Ce contine dreptul la viata, la sanatate si la
integritate?
3. In ce conditii se permit prelevarea si transplantul de
organe, tesuturi si celule de la persoanele in viata?
4. Ce presupune respectarea vietii private?
5. Mentionati exemple de atingeri aduse vietii private.
6. Cum se defineste dreptul la demnitate?
7. Ce presupune dreptul persoanei fizice la propria
imagine?
8. Care sunt cazurile care nu constitutie o atingere a
drepturilor din Codul civil?
9. Ce implica respectarea vointei persoanei decedate?
10. In ce conditii se poate efectua prelevarea de organe,
tesuturi si celule de la persoanele decedate?
Identificarea persoanei fizice
4.1. Introducere
4.1 Introducere
Identificarea persoanei fizice este inteleasa ca
individualizarea persoanei in raporturile civile in care
39
este parte. Individualizarea individului constituie o
necesitate generala pentru multitudinea de relatii in care
intra, in sensul ca insasi societatea are nevoie ca fiecare
component al ei sa fie identificat, dar intalnim si un
interes personal, prin fiecare om este interesat sa se
poata identifica in raporturile in care intra.
Principalele mijloace de identificare a persoanei fizice
sunt numele, domiciliul si starea civila.
Reglemetarea legala a atributelor de identificare a
persoanei fizice o regasim in Codul civil (art 82-103),
in Legea nr 119/1996 privind actele de stare civila si
OG 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale
administrativa a numelor persoanelor fizice

invatare
- abordarea termenilor de identificare a persoanei
fizice: numele, domiciulul si resedinta, actele de stare
civila
- vom putea defini termeni precum numele persoanei
fizice, domiciliu, resedinta, acte de stare civila
- determinarea diferentelor dintre domiciliu si resedinta
- analiza continutului si naturii juridice ale numelui
persoanei fizice
- determinarea rolului atributelor de identificare ale
persoanelor fizice

Personalitatea unei persoane fizice trebuie să
apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de
personalitatea unei alte persoane. Prin urmare,
legiuitorul consfinţeşte pentru oricare persoana fizica
dreptul la nume stabilit sau dobandit conform
prevederilor legii.
Vom intelege prin identificarea persoanei fizice
individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice,
deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.
Identificarea persoanei fizice constituie o
necesitate generală şi permanentă.
40
Necesitatea identificării persoanei fizice este de
ordin general, deoarece însăşi societatea are interesul ca
fiecare component al ei să poată fi identificat în
multiplele raporturi juridice la care participă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este şi
de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică, în
calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este
direct interesată să se poată individualiza în aceste
raporturi.
Numele persoanei fizice este un drept subiectiv
nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde
prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele
dobandit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea
greşelilor strecurate în actele care cuprind numele,
precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de
către alte persoane. Numele persoanei fizice este un
atribut de identificare a acesteia in societate.
Tot astfel, domiciliul si resedinta sunt atribute de
identificare a persoanei fizice prezentate ca drepturi
nepatrimoniale, importante pentru individualizarea
persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice,
inclusiv cele civile.
Starea civila reprezinta un alt element de identificare a
persoanei fizice, un drept personal-nepatrimonial,
prezentata ca o suma de calitati personale (cuprinde
urmatoarele elemente: din casatorie, din afara
casatoriei, nascut din parinti necunoscuti, adoptat,
casatorit, necasatorit, divortat, vaduv, recasatorit, ruda
sau afin cu cineva, sexul (barbat ori femeie), vârsta,
nascut într-o anumita localitate etc. )

Numele este un drept personal nepatrimonial,
căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute.
Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se
abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar
încălca dreptul titularului numelui, care constă în
respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de
respectare a numelui constă în dreptul titularului de a
cere utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este
stabilit în actele de stare civilă, utilizarea numelui
persoanei fiind permisa cu acordul ei. În cazul utilizării
41
de către o persoană a numelui unei alte persoane, prima
este raspunzatoare in caz de confuzie sau pentru
eventualele prejudicii.
Pornind de la continutul art 82 si art 83 din Codul civil,
putem afirma ca numele persoanei fizice, ca atribut de
identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît
şi în sens restrâns. În sens larg prin nume se
desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens
restrâns – numele de familie. Legiuitorul utilizează
termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta
este format din următoarele componente: numele de
familie, prenumele, care sunt utilizate împreună, iar în
cazurile prevăzute de lege şi patronimicul.
Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de
drept, se individualizează în societate. Numele de
familie nu aparţine unei persoane fizice determinate,
dar este comun membrilor aceleiaşi familii.
Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă
dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună
cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se
exprimă în funcţia acestuia de a contribui la o mai bună
individualizare a persoanei fizice în familie şi societate.
Acest rol al prenumelui se realizează, îndeosebi,
împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o
unitate.
Fiind un drept subiectiv civil nepatrimonial numele
prezintă o serie de caracteristici, printre care amintim
- legalitatea numelui presupune că numele este
recunoscut, ca aptitudine, de lege, inclusiv condiţiile
dobândirii, modificării ori schimbării numelui;
- egalitatea numelui în sensul că regimul juridic al
numelui persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toţi
oamenii;
- inalienabilitatea numelui semnifică faptul că persoana
fizică nu poate renunţa la nume şi nici nu poate să-l
înstrăineze decât în condiţiile prevăzute de lege;
- imprescriptibilitatea numelui este acel caracter juridic
potrivit căruia dreptul asupra numelui nu se stinge
niciodată, indiferent de durata neutilizării lui;
- personalitatea numelui înseamnă că dreptul asupra
numelui nu se poate exercita prin reprezentare;
- obligativitatea numelui decurge din legalitatea lui dar
42
şi din necesitatea individualizării persoanei;
- unitatea numelui înseamnă că cele două componente
ale numelui (numele de familie şi prenumele)
individualizează aceeaşi persoană.
Patronimicul este acea parte componentă a numelui
care derivă de la prenumele tatălui.
Numele de familie se dobandeste ca efect al
filiatiei, conform prevederilor art 84 din Codul civil.
Copilul va dobandi numele de familie al parintilor sai.
Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilului i se
va da numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza
acordului comun al acestora.
Modificarea numelui de familie reprezinta inlocuirea
acestuia ca urmare a schimbarilor intervenite in starea
civila, în condiţiile prevăzute de lege.
Modificarea numelui de familie poate avea loc în
cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei sau divorţului,
depunerii cererii de către persoana interesata la
organele de inregistrare a actelor de stare civila in a
carei raza teritoriala isi are domiciliul solicitantul.
Modificarea numelui de familie are loc la data
incheierii casatoriei, cand numele lor comun va fi
format din numele lor de familie reunite, precum şi
pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de
familie al celuilalt soţi. În caz de divorţ modificarea
numelui de familie are loc doar daca sotii au avut nume
comun in timpul casatoriei.
Potrivit art 4 din OG 41/2003, cetatenii romani pot
obtine schimbarea numelui de familie si a prenumelui
sau numai a unuia dintre nume, pe cale administrativa,
pe baza unor motive temeinice.
Cererea de schimbare a numelui de familie se publica
in Monitorul Oficial si se solutioneaza de catre
serviciul public comunitar de evidenta a persoanelor.
Potrivit art 17 din acelasi act normativ, „Dovada
schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a
schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de
serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere a
schimbării numelui.”
Prenumele individualizeaza persoana in
raporturile de familie, putand fi simplu sau compus din
doua prenume.
Alin al doilea al art 84 prevede ca prenumele se
43
stabileste la data inregistrarii nasterii, pe baza
declaratiei de nastere.
Prenumele nu se poate modifica ca urmare a schimbarii
actelor de stare civila, spre deosebire de numele de
familie.
Pentru a fi schimbat, persoana interesata are deschisa
procedura pe cale administrativa, prevazuta de OG
41/2003, mai sus-amintita.
Art 84 alin (2) prevede in mod expres interzicerea
inregistrarii prenumelor care afecteaza ordinea publica:
„Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare
civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri ori interesele copilului, după caz.”
Codul civil stabileste competenta primarului
localitatii pe raza careia a fost gasit copilul abandonat
pentru a stabili numele si prenumele copilului. Astfel,
art 84 alin (3) arata ca: „Numele de familie şi
prenumele copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este
părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia
nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se
stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în
a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz,
s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.”
Pseudonimul si porecla sunt doua elemente care pot
identifica o persoana in societate sau anumite ramuri de
activitate, un supranume dat unei persoane in legatura
cu o caracteristica a acesteia.
Persoana al cărei nume de familie sau prenume a
fost înregistrat în actele de stare civilă tradus din altă
limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi
poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a
numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu
ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe
titular, cât şi pe părinţii săi.
Cererea de retranscriere se depune la primăria în
păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se
aprobă de primar.
Înscrierile retranscrierii numelui se comunică organului
local al poliţiei în raza căruia domiciliază solicitantul.
44
Potrivit art 86 din Codul civil, oricărui cetăţean roman
îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară sau in strainatate.
Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a
persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se
prezintă ca drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizat
prin opozabilitate erga omnes, imprescriptibilitate,
universalitate, personalitate, dar si prin caracterele
specifice acestui atribut: stabilitate, unicitate,
obligativitate.
Astfel, dezvoltand caracterele juridice ale dreptului
nepatrimonial la domiciliu, mentionam urmatoarele:
- stabilitatea constă în aceea că domiciliul reprezintă
locuinţa statornică. Acest caracter deosebeste
domiciliul de reşedinţă.
- unicitatea domiciliului constă în aceea că, la un
anumit moment, o persoană fizică are un singur
domiciliu. Dacă o persoană are mai multe locuinţe
statornice, atunci numai una are valoarea juridică a
domiciliului, anume cea principală;
- obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-
juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare
a persoanei fizice, funcţie ce prezintă interes atât pentru
persoana fizică, dar şi pentru societate. De aici decurge
regula potrivit căreia orice persoană are un domiciliu.
Intalnim mai multe feluri ale domiciliului, in functie de
modul de stabilire:
- domiciliul voluntar (de drept comun)
- domiciliul legal
- domiciliul profesional
- domiciliul conventional (ales)
Domiciliul voluntar reprezinta dreptul persoanei fizice
de a se individualiza in spatiu, locul unde aceasta
declara ca are „locuinta principala”. Astfel, pentru ca
locuinţa persoanei fizice să fie considerată drept
domiciliu este necesar ca ea să fie principală. Ca atribut
de identificare, domiciliul are importanţă pentru
individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate
raporturile juridice, inclusiv cele civile.
Domiciliul legal este definit ca fiind domiciliul stabilit
de lege pentru anumite categorii de persoane aflate sub
45
ocrotire: minorul, interzisul judecatoresc, cel ocrotit
prin curatela.
a) domiciuliul minorului este reglementat in art 92 din
Codul civil, si este stabilit la părinţii săi, iar dacă
părinţii locuiesc separat, domiciliul acestui minor este
la părintele cu care locuieşte permanent. Totodată,
părinţilor li se permite să stabilească domiciliul
minorului printr-un acord. Dacă părinţii nu se inteleg în
privinţa domiciliului minorului, instanţa de judecată
decide unde va stabili domiciliul tinand cont de
interesul superiror al minorului.
În cazuri excepţionale, având în vedere interesele
minorului, instanţa de judecată este în drept să-i
stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude,
fie persoane de încredere, dar numai cu acordul
acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi
stabilit si la o institutie de ocrotire.
b) domiciliul interzisului judecatoresc este stabilit la
domiciliul reprezentantului legal
c) persoana ocrotita prin curatela are domiciliul la
curator, conform art 94 din Codul civil.
Domiciliul profesional este reglementat in art 96 din
Codul civil si reprezinta locul de executare a
obligatiilor patrimoniale relative la indeletnicire. „Cel
care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la
locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte
obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc.”
Domiciliul conventional (ales) este locuinta stabilita de
partile actului juridic pentru executarea actului,
solutionarea eventualelor litigii, comunicarea actelor de
procedura, etc.Art 97 din Codul civil prevede ca:
“Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în
vederea exercitării drepturilor sau a executării
obligaţiilor născute din acel act.”
Resedinta persoanei fizice reprezinta locul unde aceasta
are locuinta secundara si reprezinta un atribut de
identificare in spatiu a persoanei, un drept subiectiv
nepatrimonial. Stabilirea reşedinţei este guvernată de
principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi
poate alege reşedinţa, conform intereselor sale, in
aceeasi ori alta localitate decat cea in care are
domiciliul.
46
Importanta resedintei este prezentata sub aspectul ca in
situatia in care domiciul persoanei nu poate fi stabilit cu
certitudine, acesta se considera la resedinta sa.
In cazul in care resedinta persoanei nu poate fi stabilita,
domiciliul persoanei se considera la locul unde se
gaseste, iar daca nici locul de situare nu este cunoscut,
domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu.
Conform art 91 din Codul civil, domiciliul si resedinta
se probeaza prin mentiunile cuprinse in cartea de
identitate.

Ca si numele si domiciliul, starea civila este un atribut
de identificare a persoanei fizice, un drept personal-
nepatrimonial.
Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca in
jurisprudenta, starea civilă să fie definită diferit şi, pe
de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare
la cuprinsul stării civile.
Intr-o definiţie se arată că starea civilă este “mijlocul
juridic de individualizare a persoanei fizice prin
indicarea calităţilor personale având această
semnificaţie.” În starea civilă a persoanei trebuie să
includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care
interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în
consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind
determinante pentru a individualiza o persoană în raport
cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care
se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi
modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi
despre calităţi unice.
Aşadar este nevoie de un criteriu care să
permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de
starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit
de aceasta. Singurul criteriu de reunire a acelor calităţi
ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale
stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care
se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite
persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea 119/1996
cu privire la actele de stare civilă.
Prin urmare, starea civilă poate fi definită,
după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi,
47
atribute personale, de fapt şi juridice, care potrivit legii
trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul
individualizării persoanei în familie şi în societate.
Apreciem că starea civilă cuprinde următoarele
elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din
părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit,
divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva,
bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-
o anumită localitate etc.”
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un
drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al
cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă
titularului său, respectiv:
- posibilitatea omului de a se individualiza prin starea
sa civilă;
- posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii
prin starea sa civilă; - posibilitatea de a apela, la
nevoie, la forţa de constrângere a statului.
Caracterele juridice ale starii civile sunt urmatoarele:
- legalitatea stării civile rezultă din faptul că de la
început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte)
starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin
dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de
voinţa titularului ei.
- naţionalitatea stării civile rezulta din reglementarea
imperativă şi de ordine publică, în sensul că este
determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta
înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă
în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci
rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane.
Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992,
care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de
familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu
se prevede altfel.”
- indivizibilitatea stării civile este privita atât în
ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui
element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte,
că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar
anumite elemente ale stării sale civile renuntand la
altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are
aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu
numai faţă de unele dintre acestea.
48
- indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale
trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici
prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi
obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În
consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau
unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi
sancţionat cu nulitatea absolută.
- imprescriptibilitatea stării civile se manifestă prin
aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element
al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre
pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme
îndelungată de starea de persoană căsătorită nu
înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o
persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme
îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această
filiaţie ca urmare a nefolosirii.
Caracterul legal al stării civile face ca, în cele
din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna,
determină starea civilă a unei anumite persoane.
Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de
producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi,
uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de
strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca
fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia
că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege.
Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului
din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale
de paternitate prevăzute de Codul civil.
Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi
moartea acesteia.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în
soluţionarea unor acţiuni de stare civilă privesc acele
acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării
civile ale persoanei fizice. Asemenea acţiuni sunt, spre
pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei,
cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau
conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea
căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind
încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea
acesteia, etc
Clasificam actiunile de stare civila în funcţie de
obiectul şi scopul lor, în următoarele categorii:
1. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de
49
stat) reprezinta acele acţiuni în justiţie prin care o
persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin
hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi,
implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă
aparentă existentă anterior.
2. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie
de stat) sunt acele acţiuni în justiţie prin care o
persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture
retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare
civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în
cazul anterior -, doar aparentă.
3. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de
stat) au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru
viitor a stării civile existente la data introducerii lor.
Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele
promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca
efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării
civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană
adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în
virtutea legii şi tot numai pentru viitor.
Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Notiunea
“acte de stare civilă” este susceptibilă de două
înţelesuri.
Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele
acte juridice care au ca efect naşterea modificarea sau
stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct
de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul
juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al
celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de
filiaţie faţă de mamă sau/şi faţă de tată, rezultat din
manifestarea unilaterală de voinţă a autorului
recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere
de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1,
unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de
stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe
baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din
oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”
Al doilea inteles al actelor de stare civilă desemnează
înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor
juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare
sau extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe
care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare
civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr.
50
119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea,
căsătoria sau decesul unei persoane. Ca înscrisuri
doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum
şi a elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt
rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă.
Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din
Legea nr. 119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu
actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi
cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora”. Certificatul de stare civilă nu este un act de
stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea
curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe
un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde
toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător
celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel
de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de
certificate de stare civilă, respectiv certificatul de
naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.
Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de
stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită
consecinţelor sale practice.
Anularea, modificarea ori rectificarea unui act de
stare civilă implică şi anularea certificatului de stare
civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de
eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui
certificat cu menţiuni.
Anularea unui certificat de stare civilă, pentru
motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr.
119/1996 sau de art. 127 din Metodologie, nu impune şi
nici măcar nu implică vreodată modificarea sau
anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a
fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare
civilă va fi menţionată, în actul corespunzător de stare
civilă, la rubrica “certificate eliberate”.
In cazul în care actul de stare civilă conţine
rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia
înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în
rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede
în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în art. 101 (1)
din Metodologie.
51
Atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli
sau neconcordanţe cu realitatea şi, desigur, cu actul de
stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat,
acesta din urmă se retrage şi se anulează de către
autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou
certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre
judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi art.
127 din Metodologie).
Din cuprinsul textelor Legii nr. 119 cu privire la actele
de stare civila şi ale Metodologiei rezultă că
înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două
feluri şi anume:
a) prin întocmire de acte de stare civilă;
b) prin înscriere de menţiuni.
Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se
face în trei situaţii, respectiv:
- la naştere, mai exact odată cu declararea naşterii, când
se întocmeşte actul de naştere al persoanei;
- la încheierea căsătoriei, când se întocmeşte actul de
căsătorie al soţilor;
- la deces, mai exact la declararea decesului la organele
de stare civilă, când se întocmeşte actul de deces a
persoanei.
Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei,
privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări
prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi
completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O. U. G. nr.
25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza
hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul
de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii,
un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii
vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act”.
Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni.
Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de
naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie
sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la
modificările intervenite în starea civilă a persoanei în
următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea
purtării numelui;
52
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea
căsătoriei;
d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare
civilă sau a menţiunilor înscrise pe ele;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996,
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate
cere în următoarele două cazuri:
a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost
omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru
întocmirea acestuia;
b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă,
deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de lege,
consimţământul soţilor.
Conform art. 52 din Legea nr.119/1996,
“Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la
cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse,
în totalitate sau în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu
poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest
act”.
Cazurile în care se poate cere anularea actelor
de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din
Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere în cazul
când:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru
necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria
respectivă;
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea
actului de stare civilă;
-menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
-menţiunea a fost operată cu un text greşit.”
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor se
realizeaza potrivit art. 104 din Metodologie, astfel:
“Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă
53
presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu
ocazia înregistrărilor de stare civilă.
Art. 104 (2) din Metodologie precizează referitor la
completarea actelor de stare civila că “În caz că se face
o completare, aceasta se înscrie în întregime cu
cerneală roşie.” Ţinând însă seama de înţelesul comun
al cuvântului “completare”, nu putem decât să
conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se
desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare
la starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau
puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu
au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale
acestuia.
Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996
precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de
stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni
privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea
sunt descrise în capitolul III.”
Asadar, modificarea actelor de stare civilă nu
desemnează altceva decât unul dintre modurile în care
se fac înregistrările în registrele de stare civilă şi anume
“înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de
altfel, este reglementată distinct atât de legea nr.
119/1996 cât şi de Metodologie.
Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile
în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie
confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între
aceste două categorii de acţiuni există, în principal,
deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor,
competenţa instanţei de judecată, părţile din proces,
prescripţia acţiunii şi obiectul probei.
Concluzionand, putem defini starea civila a persoanei
ca fiind un complex de atribute, stari de fapt si juridice,
care permit individualizarea persoanei in societate si in
randul familiei, obiect al inscrierilor in registrele de
stare civila.
Elementele constitutive ale starii civile sunt: sexul
persoanei, filiatia, numele, cetatenia, relatia conjugala,
etc.
Actele de stare civila au o natura juridica complexa
intrucat actele de stare civila reprezinta o specie de acte
autentice, calificare ce prezinta importanta sub aspectul
puterii doveditoare si al valabilitatii iar pentru dreptul
54
administrativ actul de stare civila este inscrisul
doveditor (instrumentum) al actului administrativ
individual (negotium juris).
Reprezinta acte de stare civila in sensul de
instrumentum probationis inscrisurile oficiale ce se
elibereaza persoanei fizice : certificatul de nastere,
certificatul de casatorie, certificatul de deces, precum si
duplicatele acestor acte, eliberate in conditiile legii. În
sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele
de stare civilã, publicatã în Monitorul Oficial al
Romãniei nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire
despre: “ Actele de stare civilã care sunt înscrisurile
autentice prin care se dovedeste nasterea, cãsãtoria sau
decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în
interesul statului si al persoanei si servesc la
cunoasterea numãrului si structurii populatiei, a
situatiei demografice, la apãrarea drepturilor si
libertãtilor fundamentale ale cetãtenilor. Actele de
nastere, de cãsãtorie si de deces ce se întocmesc în
registre de stare civilã, în douã exemplare, ambele
originale, si se completeazã manual, cu cernealã
specialã de culoare neagrã.”
Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila (de
nastere, casatorie sau deces, conform art 99 din Codul
civil).
Art 103 din Codul civil prevede ca starea civila se va
putea dovedi in fata instantei judecatoresti prin orice
mijloc de proba admis de lege daca:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost
distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a
certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul
de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau,
după caz, refuzată.
Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Cazuri care pot duce la anularea actelor de stare civila
sunt: inregistrarea nu s-a efectuat in registrul de stare
civila, a fost inregistrat un act sau fapt care nu a avut
loc, etc.
55
Completarea sau modificarea actelor de stare civila are
ca scop indepartarea erorilor cuprinse in acte. Ca
exemple: neconcordanta intre exemplare, la numele
tatalui a fost trecut numele concubinului, etc.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de
către organele de înregistrare a actelor de stare civilă
prin înscrierea datelor în registrele actelor de stare
civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor
înscrieri.
Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare
civila, procedura de înregistrare a acestor acte,
procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea
şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma
registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor,
precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a
registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin
Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civila,
republicata.
Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă are
importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi
personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice,
deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia,
modificarea sau încetarea unor drepturi şi obligaţii de o
importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, o
dată cu naşterea copilului la părinţi apar drepturi şi
obligaţii părinteşti, obligaţii de întreţinere; în legătură
cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a
patrimoniului defunctului, dreptul copilului minor al
defunctului la pensie etc.
Scopul înregistrării de stat constă în stabilirea unei
dovezi incontestabile a faptului că evenimentele
respective au avut loc şi momentul când ele au avut loc.
În unele cazuri legea leagă de înregistrarea actului de
stare civilă naşterea (stingerea) de drepturi, adică
stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare
apar sau încetează doar din momentul înregistrării
actelor de stare civilă.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi în
interesul statului, pentru a determina, de exemplu,
gradul de natalitate, mortalitate, etc. Aceste date sunt
necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific
argumentate de dezvoltare economică şi socială a
societăţii. Înregistrarea actelor de stare civilă se
56
efectuează de către organele de înregistrare a actelor de
stare civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă se
efectuează prin înscrierea datelor de către funcţionarul
organului de stare civilă în registrele actelor de stare
civilă, eliberându-se în baza acestor înscrieri
certificatele corespunzătoare de stare civilă.
Potrivit art 102 din Codul civil, actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea
tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă
acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în
care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul
întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
Situatia prezinta principiul de drept conform caruia
error communis facit jus, legea aparand buna-credinta a
persoanelor fizice in situatia in care nu au cunoscut ca
persoana care exercita atributiile de ofiterul de stare
civila nu este competenta.
Conform art 11 din Legea 119/1996 cu privire la actele
de stare civila,
”(1) Pe baza actelor de stare civila se elibereaza
certificate de nastere si de casatorie titularilor sau

reprezentantilor legali ai acestora, iar certificatele de
deces, membrilor familiei sau altor persoane
indreptatite.
Certificatele de stare civila se pot elibera si altor
persoane imputernicite prin procura speciala. In
certificatele de stare civila nu vor fi preluate titlurile de
noblete, chiar daca au fost inscrise in unele acte de stare
civila.
(2) In cazul in care certificatul de stare civila nu a fost
eliberat la data intocmirii actului, eliberarea acestuia se
face la cererea scrisa a persoanei indreptatite.
(3) Cererea se depune la serviciul public comunitar
local de evidenta a persoanelor sau, dupa caz, la
primaria unitatii administrativ-teritoriale care are in
pastrare registrul de stare civila sau de la domiciliul ori
resedinta petitionarului. In cazul in care registrul de
stare civila nu se afla in pastrarea autoritatii la care s-a
depus cererea, aceasta il solicita serviciului public
comunitar local de evidenta a persoanelor sau, dupa
caz, primarului unitatii administrativ-teritoriale
competente, in termen de 3 zile. In situatia in care
57
exemplarul 1 al actului de stare civila lipseste ori actele
au fost predate Arhivelor Nationale, serviciul public
comunitar local de evidenta a persoanelor sau primaria
competenta, care primeste cererea, solicita extras, dupa
caz, de pe actul ce se gaseste in pastrarea consiliului
judetean, a Consiliului General al Municipiului
Bucuresti ori a Arhivelor Nationale, pe baza caruia
intocmeste si elibereaza certificatul de stare civila.
Eliberarea extraselor de pe actele de stare civila aflate
in pastrarea Arhivelor Nationale la cererea oficiilor de
stare civila si a structurilor competente ale Ministerului
Administratiei si Internelor, precum si a altor autoritati
publice se face gratuit.
(4) Eliberarea altor certificate in locul celor pierdute,
sustrase, distruse sau deteriorate este supusa taxei de
timbru, potrivit legii.”
4.4 Indrumator pentru verificarea cunostintelor

Va propun sa rezolvam urmatoarele intrebari in cadrul
acestei unitati de invatare:
1. Care sunt atributele de identificare a persoanei
fizice?
2. Cum se defineste numele ca atribut de identificare a
persoanei fizice si ce rol are ?
3. In ce cazuri se modifica numele de familie?
4. Ce reprezinta domiciliul persoanei fizice?
5. Cum se clasifica domiciliul in Codul civil?
6. Cum se defineste resedinta ?
7. Ce reprezinta starea civila?
8. Ce elemente constitutive gasim in cadrul starii civile
a persoanei fizice?
9. Cum se dovedeste starea civila a persoanei fizice?
10. Ce se intampla cu actele de stare civila incheiate de
o persoana fara calitatea de ofiter de stare civila?
Tutela minorului
5.1 Introducere
5.3. Continutul unitatii de invatare
58
5.3.2 Tutorele
5.1 Introducere
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în
situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate
mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă
oferă mijloace proprii de ocrotire.
Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi
debililor mintali, a bolavilor psihic periculoşi, precum
şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de
exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii deosebite,
prevăzute de lege.
Titlul III din Codul civil este destinat reglementarii
modurilor de ocrotire a persoanei. Potrivit art 105 din
Codul civil, „Sunt supuşi unor măsuri speciale de
ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza
bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege
nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere
interesele în condiţii corespunzătoare.”
Scopul acestor masuri este ocrotirea persoanelor fizice
incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau
limitate în capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se
efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să
asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective
civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora.
Tutela si curatela reprezinta unul dintre mijloacele de
protecţie a persoanei fizice ca participant în circuitul
civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei
fizice în raporturile civile concrete prin reprezentarea
ori asistarea acesteia de către tutore sau curator.
Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau curatela
sunt minorii care nu au atins vîrsta de 18 ani,
persoanele majore care în urma unei tulburări psihice
au fost declarate de către instanţa de judecată ca fiind
incapabile.
59
de invatare
- definirea unor termeni precum ocrotirea persoanei,
tutela, exercitarea tutelei
- stabilirea procedurii de instituire a tutelei
- cum inceteaza tutela

Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de
ocrotire a minorilor şi constă în totalitatea drepturilor şi
îndatoririlor pe care le au părinţii faţă de copiii lor
minori, indiferent dacă aceştia provin din căsătorie sau
din afara căsătoriei.
Tutela asupra minorilor se instituie în caz de deces al
părinţilor, în caz de decădere a părinţilor din drepturile
părinteşti, în caz de luare a copilului de la părinţi fără
decăderea lor din drepturile părinteşti, în cazul in care
părinţii nu trăiesc împreună cu copilul şi nu participă la
educaţia şi întreţinerea lui din motive neîntemeiate, în
caz cînd părinţii sunt declaraţi incapabili de către
instanţa judecătorească şi în alte cazuri cand o cer
interesele copilului, inclusiv la cererea părinţilor.
Tutela reprezinta o sarcina personala si gratuita în
virtutea căreia o anumită persoană denumită tutore este
chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti
faţă de un copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori
în imposibilitate de a-şi exercita îndatoririle.
Principiile care guverneaza institutia tutelei minorului
sunt urmatoarele:
- tutela se exercita exclusiv in interesul minorului
- tutorele nu are nici un drept asupra bunurilor
minorului si nici minorul aspra bunurilor tutorelui.
Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii în
domeniu legea (art 111 din Codul civil) obligă anumite
categorii de persoane să informeze imediat instanta de
tutela despre toate persoanele care necesită ocrotire prin
tutelă. Sunt obligaţi să prezinte astfel de informaţii cei
apropiaţi persoanei ce necesită tutelă, aceştia pot fi
membrii familiei lui sau persoanele la care locuieşte
60
minorul, cat şi administratorul şi locatarii casei în care
persoana minora locuieşte.
Funcţionarul serviciului de stare civilă care
înregistrează decesul unei persoane este obligat să
anunţe autoritatea tutelară în cazul cand din
documentele prezentate rezultă că în familia
decedatului au rămas persoane ce necesită instituirea
tutelei; tot la fel şi în cazul notarului care a înregistrat
deschiderea succesiunii.
Instanţa de judecată informează instanta de tutela
despre copiii minori ai căror părinţi au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti.
Organele administratiei publice locale au obligatia de
informare în toate cazurile cand sunt aplicate sancţiuni
privative de libertate faţă de persoanele care au la
întreţinere şi îngrijire persoane ale căror drepturi şi
interese trebuie ocrotite prin tutelă.
Obligaţia de informare o au şi alte persoane cu funcţii
de răspundere care prin activitatea sa profesională sunt
strans legaţi de copiii minori – conducătorii şcolilor,
instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt
ordin. Categoria “alte persoane” presupune obligaţia
tuturor cetăţenilor de a prezenta instantei de tutela orice
fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă
părintească sau persoane incapabile ori cu capacitate
limitată care au nevoie de ocrotire.
5.3.2 Tutorele
Ocrotirea minorului prin tutela este de competenta
instantei de tutela si se realizeaza de tutore, desemnat
sau numit, precum si de catre consiliul de familie ca
organ consultativ.
In principiu, orice persoană fizică cu deplină capacitate
de exerciţiu poate fi tutore, dacă nu se află într-una
dintre situatiile reglementate de art 113 din Codul civil.
Dacă vreuna dintre aceste situaţii survine pe parcursul
exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată
de la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore.
Tutorii sunt persoane fizice cu împuterniciri speciale
care apără drepturile şi interesele persoanelor minore.
Fiind numite de catre instanta de tutela sau de parintele
minorului, ele reprezintă drepturile şi interesele
61
persoanelor tutelate în raporturile civile (ca de
exemplu, la încheierea diferitor convenţii, acceptarea
succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele
administrative (reprezentarea intereselor minorilor în
instituţiile de învăţămant, organele de asistenţă socială
şi alte organe), în raporturile familiale (educarea unui
minor şi relaţiile lui cu rudele sale), cat şi în instanţa de
judecată.
Tutore poate fi orice persoană fizică care a împlinit
varsta majoratului şi întruneşte condiţiile morale
necesare pentru îndeplinirea unei astfel de obligaţii.
Instanta de tutela numeşte tutorele asupra minorului.
Dacă cel ce pretinde a fi tutore este căsătorit se cere şi
consimţămîntul soţului lui. De regulă, instanta de tutela
numeşte un tutore, deoarece sarcina tutelei cere o
activitate personală şi o răspundere personală. Dar,
deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă, minorii,
sunt plasaţi în familia tutorelui. În aceste cazuri pot fi
numiţi tutori soţul şi soţia împreună, dacă ambii şi-au
dat acordul şi nu se află în cazurile de incompatibilitate
prevăzute la alin.(1) al articolului 113 din Codul civil.
Art. 113 din Codul civil prevede in primul alineat:
(1) Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească
sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi
civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca
atare de către o instanţă judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din
aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale
minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament
de către părintele care exercita singur, în momentul
morţii, autoritatea părintească.
Art 113 alin (1) din Codul civil enumera categoriile de
persoane inlaturate de la dreptul de a fi tutore pentru
minor. Astfel, minorul are nevoie de tutelă, de aceea
persoana care nu a împlinit majoratul nu poate fi
62
numită tutore. Persoanele care sunt lipsite de sau
limitate în capacitatea de exerciţiu, decăzute din
drepturile părinteşti, cele în privinţa cărora a fost
anulată tutela din culpa lor, restranse în drepturile civile
nu pot fi numite tutore în cazurile în care faptul este
dovedit printr-o hotărare rămasă definitivă a instanţei
judecătoreşti. Pentru ca tutela să-şi atingă scopul de
ocrotire a persoanelor minore ce pretind a fi numite în
această funcţie trebuie ca viitorul tutore sa nu fie
condamnat pentru rele purtari de catre o instanta
judecatoreasca, adică să aibă calităţi morale respective
care le-ar permite să crească, să educe şi să acorde
ajutor necesar minorilor. Calităţile morale presupun că
persoana respectă ansamblul normelor de conveţuire,
de comportare faţă de alţii şi faţă de colectivitate.
Cazurile prevăzute la lit.d) şi f) din articolul 113 din
Codul civil pot servi temei de refuz pentru numirea
tutorelui atunci cand instanta de tutela posedă destule
probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde
această funcţie vin în conflict cu interesele persoanei
puse sub tutelă, sau există o hotărare anterioară a
instantei de tutela despre înlăturarea din culpa lui a
fostului tutore.
Impedimentul prevăzut la lit.g) poate fi dovedit printr-
un testament autentificat în modul prevăzut de lege.
Această prevedere este nouă pentru legislaţia noastră şi
poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de
părintele decedat considerandu-se că el a avut destule
motive pentru îndepărtarea persoanei de la tutela
copilului său.
Noutatea absolută introdusă de Codul civil se referă la
modalitatea de numire a tutorelui. Dacă în
reglementarea anterioară (Codul familiei – Legea nr.
4/1953), această atribuţie revenea autorităţii tutelare, în
lumina dispoziţiilor Cod Civil, desemnarea tutorelui se
poate face de către însuşi părintele minorului sau de
către instanţa de tutelă. Reprezentând o preluare a
dreptului anglo-saxon, instituirea posibilităţii ca
părintele în viaţă şi cu deplină capacitate de exerciţiu,
să numească un tutore pentru copilul său,
consolidează premisele exercitării drepturilor şi a
îndatoririlor părinteşti şi respectă în totalitate interesul
superior al minorului.
63
Conform prevederilor art. 114 din Codul civil,
desemnarea tutorelui de către părinte se realizează
prin “act unilateral sau prin contract de mandat”, în
formă autentică. Măsura poate fi stabilită şi prin
testament. Părintele poate oricând revoca numirea
tutorelui, fiind suficient un act sub semnătură privată în
acest sens. Mai trebuie menţionat şi că persoana care a
fost desemnată tutore pe această cale nu poate fi
înlăturată de la tutelă de către instanţa de judecată,
decât (temporar) dacă se află în vreuna dintre situaţiile
prevăzute de art. 113 din Codul civil sau dacă “prin
numirea sa interesele minorului ar fi periclitate”
(art.116 alin (1)) . În situaţia în care nu există un tutore
desemnat de către părinte, instanţa de tutelă va numi ea
însăşi tutore “o rudă sau un afin ori un prieten al
familiei minorului, în stare să îndeplinească această
sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale,
de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de
garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la
tutelă” (art. 118 din Codul civil).
Referitor la procedura de numire, mentionăm că este
obligatoriu acordul viitorului tutore (cu excepţia
situaţiei când tutorele este numit pe baza unui contract
de mandat, caz în care viitorul tutore nu poate refuza
tutela decât pentru motivele prevăzute de art. 120 alin 2
din Codul civil). Ascultarea minorului care a împlinit
vârsta de 10 ani este obligatorie. Numirea se face în
camera de consiliu, prin încheiere definitivă, care ” se
comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul
instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul
minorului” (art. 119 al. 4).
Referitor la situaţiile în care o persoană poate refuza să
fie numită tutore, faţă de fosta reglementare (art. 118
din Codul familiei), prin prevederile art. 120 al. (2),
Codul Civil restrânge sfera acestora, identificându-se
patru cazuri: “cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8
ani; cel care creste si educă 2 sau mai multi copii; cel
care, din cauza bolii, a infirmitătii, a felului activitătilor
desfăsurate, a depărtării domiciliului de locul unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate,
nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.”
64
In privinta regulilor de exercitare a tutelei, menţionăm
că principiul fundamental care ghideaza institutia
tutelei este că aceasta trebuie să se desfăşoare numai în
interesul superior al minorului “atât în ceea ce priveşte
persoana cât şi bunurile acestuia” (art. 133 din Codul
civil).
Fata de legislatia anterioara in materie (Codul familiei),
legiuitorul transferă atribuţiile autorităţii tutelare şi ale
delegatului acestuia către instanţa de tutelă şi Consiliul
de familie. Cu privire la exercitarea tutelei asupra
persoanei minorului, hotărârile se vor lua de către
tutore, “cu avizul Consiliului de familie” (art. 136 din
Codul civil). Sunt exceptate de la această regulă,
măsurile cu caracter curent.
Minorul va avea domiciliul la tutore şi numai pe cale de
excepţie, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, acesta va
putea avea şi o reşedinţă. In situaţiile în care educarea
şi pregătirea profesională a minorului reclamă acest
lucru, tutorele poate decide ca minorul să aibă o
reşedinţă, instanţa de tutelă fiind încunoştiinţată de
îndată in acest sens.
În spiritul protejării interesului superior al minorului,
art. 138-139 din Codul civil limitează puterea de
decizie a tutorelui asupra schimbării felului învăţăturii
sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea
la data instituirii tutelei. In acest sens, este obligatorie
încuviinţarea instanţei de tutelă, iar în situaţia în care
minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu
poate schimba “felul învăţăturii sau al pregătirii
profesionale hotărâte de părinţi” sau pe care minorul le
primea “la data instituirii tutelei”. Este obligatorie
ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
O a doua componentă a exerciţiului tutelei o reprezintă
drepturile pe care tutorele le are asupra
bunurilor minorului. Oferind o reglementare mult mai
detaliată decât cea prevăzută de fostul Cod al familiei,
Codul civil pune la adapost într-o modalitate cât mai
eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire
legală. Se acordă o mare importanţă activităţii de
inventariere a bunurilor minorului şi se acordă o atenţie
sporită creanţelor pe care tutorele sau membrii
65
Consiliului de familie le au faţă de minor.
Potrivit dispoziţiilor art. 140 al. (2) din Codul
civil, tutorele şi membrii Consiliului de familie au
obligaţia de a declara în scris “creantele, datoriile sau
alte pretentii pe care le au fată de minor” cu ocazia
inventarierii bunurilor minorului. În caz contrar,
intervine prezumţia legală că aceştia au renunţat la ele,
mergându-se până la sancţionarea acestora cu
înlăturarea din funcţie. Aliniatul (4) al aceluiaşi text de
lege consfinţeşte posibilitatea plăţii voluntare a
creanţelor pe care le au faţă de minor, tutorele, soţul
acestuia, o rudă în linie dreaptă a acestuia sau fraţii sau
surorile acestora, doar cu autorizarea instanţei de tutelă.
Referitor la administrarea bunurilor minorului, aceasta
trebuie să se realizeze cu bună credinţă, finalitatea
acesteia constituind-o bunăstarea minorului.
În desfăşurarea acestei activităţi, tutorele numit are, de
plano, calitatea de administrator al bunurilor altuia,
fiind ţinut de respectarea dispoziţiilor legale în această
materie.
Minorul va fi reprezentat în actele juridice de către
tutore până la împlinirea vârstei de 14 ani, iar după
împlinirea acesteii varste, minorul le va putea încheia
singur, cu “încuviinţarea scrisă a tutorelui” sau a
“curatorului” (conform art. 143 şi art.146 din Codul
Civil), excepţie făcând donaţiile şi actele prin care se
garantează obligaţia altuia, care îi sunt total nepermise.
Codul civil acordă o importanţă deosebită actelor de
dispoziţie pe care tutorele ar putea să le încheie pe
numele minorului. Art. 144 din noul Cod Civil, prevede
că tutorelui îi este interzis să încheie următoarele acte
juridice, sub sancţiunea anulării acestora: donaţiile şi
actele prin care se garantează obligaţia altuia (pe
numele minorului); actele de înstrăinare, împărteală,
ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorului, actele de renuntare la drepturile patrimoniale
ale acestuia si orice alte acte ce depăsesc dreptul de
administrare, în lipsa avizului Consiliului de familie şi
a autorizării instanţei de tutelă. Singura excepţie o
reprezintă “bunurile supuse pieirii, degradării, alterării
ori deprecierii, precum si cele devenite nefolositoare
pentru minor” (art. 144 al.4), pentru a căror înstrăinare
nu sunt necesare avizul Consiliului de familie şi
66
autorizarea instanţei de tutelă.
Codul civil reglementează şi situaţiile în care între
minor şi tutore apar interese contrare, situaţii care nu
sunt de natură să conducă la înlocuirea tutorelui, dar
care pot afecta vădit exercitarea tutelei şi pe cale de
consecinţă, interesul superior al minorului. În aceste
cazuri, art. 150 permite numirea unui curator special.
Conform textului de lege, aceeaşi măsură se aplică şi
atunci când “din cauza bolii sau din alte motive tutorele
este împiedicat să îndeplinească un anumit act în
numele minorului ” sau “pentru motive temeinice, în
cadrul procedurilor succesorale”.

Latura patrimonială a ocrotirii minorului constă în
drepturile şi obligaţiile tutorelui cu privire la
administrarea patrimoniului celui aflat sub tutela.
Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară
tutorele în scopul utilizării, conservării sau înstrăinării
bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă. Scopul
administrării bunurilor celui aflat sub tutelă este
eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să
utilizeze bunurile doar în interesele celui pus sub tutelă
şi în conformitate cu legea să întrebuinţeze veniturile şi
fructele dobandite din patrimoniu pentru binele
minorului, dacă este necesar, să efectueze acte de
conservare a bunurilor sau acte de înstrăinare. Tutorele
poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă
dacă nu a fost numit un administrator asupra lor. În
cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune
doar de bunurile rămase în gestiunea sa. El poate
încheia în numele minorului şi pentru folosul lui acte de
dispoziţie cu excepţia celor prohibite.
Toate sumele cuvenite minorului pus sub tutelă le
primeşte tutorele şi trebuie să dispună de ele în aşa mod
ca minorul să fie asigurat cu cele necesare traiului
(hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, asistenţă medicală,
instruire, etc.).
Tutorele este obligat să dispună eficient de bunurile
celui pus sub tutelă. De aceea în cazurile cand bunurile
tutelatului nu pot fi păstrate, deoarece pot să-şi pieardă
valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele
67
le poate înstrăina pentru a acoperi cheltuielile necesare
întreţinerii şi pentru a îndeplini sarcina unei bune
gospodăriri a patrimoniului fără acordul instantei de
tutela sau al consiliului de familie. În toate celelalte
cazuri înstrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate
avea loc numai cu acordul instantei de tutela.
Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi
cheltui sumele cuvenite minorului pus sub tutelă pentru
întreţinerea persoanei este strans legată de o altă
obligaţie – de a tine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor.
La instanta de tutela se prezintă un raport anual în care
sunt oglindite în cifre, pe de o parte, sumele primite în
formă de pensii, îndemnizaţii, ajutoare, dobanzi, alte
venituri de la folosirea patrimoniului minorului, şi pe
de altă parte, cheltuielile făcute pentru întreţinerea
minorului şi despre modul de administrare şi dispunere
de bunurile minorului. Prezentarea dărilor de seamă
într-un anumit termen – anual în timp de 30 de zile de
la sfîrşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul
controlului obligatoriu privind activitatea tutorelui.
Instanta de tutela poate cere prezentarea dării de seamă
şi în alţi termeni, dacă există un patrimoniu mai redus,
insa pe o perioada ce nu poate fi mai mare de 3 ani.
Rezultatele raportului sunt verificate şi aprobate de
instanta de tutela “şi, dacă sunt corect întocmite şi
corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.”
Pentru o ridicata responsabilizare a celui care
desfăşoară activitatea de tutore cât şi pentru a întări
garanţia respectării drepturilor minorului, Codul Civil
reconfirmă posibilitatea de a formula plângere
împotriva tuturelui cu privire la “actele sau faptele
păgubitoare pentru minor” (art. 155 al.1). Plângerea
poate fi făcută de minorul care a împlinit vârsta de 14
ani, de Consiliul de familie şi de membrii acestuia, dar
şi de oricare dintre persoanele amintite la art.111 din
noul Cod Civil. Plângerea va fi soluţionată de instanţa
de tutelă în regim de urgenţă, printr-o încheiere
executorie.

Referitor la cazurile de încetare a tutelei, Codul civil
identifică două tipuri de situaţii: cele care duc la
68
încetarea propriu-zisă a tutelei (situaţia care a dus la
instituirea tutelei nu se mai menţine şi moartea
minorului) şi cele care duc la încetarea funcţiei
tutorelui (moartea tutorelui, îndepărtarea acestuia de la
tutelă sau înlocuirea sa).
Conform art 157 din Codul civil, la încetarea funcţiei
tutorelui prin moartea acestuia, se pot transmite
sarcinile tutelei către moştenitorii tutorelui decedat,
până la numirea unui nou tutore. Prin preluarea
temporară a sarcinilor specifice tutelei de către
moştenitorul tutorelui decedat până la numirea unui nou
tutore, se urmăreşte înlăturarea şi minimizarea efectelor
pe care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra
drepturilor şi intereselor minorului.
Potrivit art 158 din Codul civil, se va îndepărta tutorele
de la tutelă dacă acesta ”săvârseste un abuz, o
neglijentă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi
tutore, precum si dacă nu îsi îndeplineste în mod
corespunzător sarcina”.
Conform prevederilor art. 160 şi urm. din Codul civil,
identificăm obligaţia tutorelui sau a moştenitorilor
acestuia ca la încetarea din orice cauză a tutelei, să
prezinte instanţei o dare de seamă generală. Numai
după verificarea socotelilor şi predarea bunurilor,
instanţa de tutelă va da fostului tutore sau
moştenitorilor săi descărcare de gestiune. Această
descărcare de gestiune nu îl exonerează de răspundere
pe fostul tutore pentru un prejudiciu cauzat
minorului din culpa sa, iar noul tutore numit are
obligaţia să ceară celui dintâi repararea pagubei. În caz
contrar, noul tutore va fi obligat el însuşi la repararea
prejudiciului.
Tutela mai încetează în cazul decesului tutorului sau a
persoanei de sub tutelă.

1. Cum se defineste tutela?
2. Care sunt principiile tutelei ca masura de ocrotire a
minorului?
3. In ce cazuri se instituie tutela asupra minorului?
4. Ce persoane sunt obligate sa informeze instanta de
tutela despre minorul lipsit de ocrotire?
69
5. Ce conditii trebuie sa indeplineasca tutorele?
6. Cine nu poate fi tutore?
7. Cum se exercita tutela asupra minorului?
8. Cum se exercita calitatea tutorelui de reprezentant si
administrator al bunurilor minorului?
9. Controlul exercitarii tutelei.
10. In ce cazuri inceteaza tutela?
Ocrotirea interzisului judecatoresc
6.1 Introducere
6.3.1 Conditii
6.1 Introducere
Interdictia judecatoreasca este mijlocul de ocrotire a
persoanei ce consta in ansamblul masurilor care se pot
lua, in conditiile expres prevazute de lege, pentru
ocrotirea persoanelor lipsite de discemamant din cauza
alienatiei sau debilitatii mintale de care sufera. Aceste
stari conduc la lipsa discernamantului in a se ingriji de
interesele proprii.
Putem defini interdictia judecatoreasca ca fiind masura
de ocrotire care se ia de catre instanta fata de persoana
fizica lipsita de discernamantul necesar pentru a se
ingriji de interesele sale, din cauza alienatiei sau
debilitatii mintale, constand in lipsirea de capacitate de
exercitiu.
Trasaturile acestei masuri de ocrotire sunt
urmatoarele:
- este o masura de ocrotire de drept civil, asemanatoare
ocrotirii parintesti
- este judecatoreasca, in sensul ca doar instanta poate
hotari punerea sub interdictie
70
de invatare
- definirea notiunii de interzis judecatoresc si interdictie
judecatoreasca
- stabilirea procedurii de punere sub interdictie
- vom descoperi ce se intampla cu actele incheiate de
persoana pusa sub interdictie, si ce drepturi are

6.3.1 Conditii
Potrivit art 164 din Codul civil, masura interdictiei
poate fi luata fata de persoanele care din cauza
“alienaţiei ori debilităţii mintale” sunt incapabile sa
aprecieze natura si consecintele propriilor actiuni si sa
se ingrijeasca adecvat de interesele sale.
Aceastǎ prevedere legalǎ presupune ca în mod necesar
dificultǎţile mentale generale şi permanente sǎ existe
înainte ca asemenea restricţie sǎ fie impusǎ asupra
persoanei. Pierderea temporarǎ a facultǎţilor mintale,
pierderea cunoştinţei datoritǎ intoxicǎrii sau hipnozei,
etc., nu vor fi suficiente pentru impunerea acestei
restricţii.
Aceste temeiuri sunt limitativ prevǎzute de lege,
înţelegându-se cǎ alte motive decât alienaţia şi
debilitatea, care provoacǎ lipsa de discernǎmânt, nu pot
fi reţinute ca temeiuri pentru aplicarea mǎsurii punerii
sub interdicţie.
Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice
constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale
sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta nu
poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana
fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este
declarată incapabilă numai de către instanţa de
judecată, conform prevederilor art 164 din Codul civil,
la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie,
rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei),
instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul, etc
(art 111 din Codul civil).
Sintetizand, afirmam ca pentru punerea sub
71
interdictie, sunt necesare trei conditii de fond:
- persoana este lipsita de discernamant
- lipsa discernamantului a fost cauzata de alienatie sau
debilitate mintala
- lipsa discernamantului nu permite persoanei sa se
ingrijeasca de interesele proprii
Potrivit alin al doilea al art 164 din Codul civil, si
minorii pot fi pusi sub interdictie judecatoreasca, ceea
ce inseamna ca la momentul implinirii varstei de 18
ani, vor iesi de sub sistemul protectiei minorilor si vor
trece in sistemul persoanelor puse sub interdictie.

Procedura punerii sub interdictie debuteaza cu
inregistrarea cererii la judecatoria de la domiciliul
persoanei in cauza, conform art 1 alin 1 si art 5 din
Codul de procedura civila.
In cadrul acestui proces, participarea
procurorului este obligatorie. Principala proba
administrata este raportul de expertiza psihiatrica
efectuata de o comisie de medici de specialitate din
cadrul Institutului de medicina legala.
Persoana prezumata ca fiind lipsita de discernamant va
fi supusa expertizei psihiatrice.
Art 167 din Codul civil prevede ca “În caz de nevoie şi
până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie
judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator
special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui
interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea
bunurilor acestuia.”
Prin hotararea de punere sub tutela, instanta de
tutela numeste, de indata, un tutore pentru ocrotirea
celui pus sub interdicţie judecătorească.
Punerea sub interdictie judecatoreasca produce doua
efecte: privarea totala de capacitatea de exercitiu si
instituirea tutelei interzisului.
De la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti,
cel pus sub interdictie este prezumat a nu avea
discernamant cu caracter de continuitate.
Ca o consecinta a primului aspect, mentionam ca
interzisul judecatoresc este lipsit de capacitatea de
exercitiu si doar tutorele are dreptul de a incheia actele
72
juridice al interzisului.
Potrivit art 170 din Codul civil, prin hotararea
judecatoreasca, instanta de tutela numeste un tutore
pentru ocrotirea celui pus sub interdictie.
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei
celui pus sub interdicţie judecătorească, respectiv
tutorele are obligatia de a ingriji de interzisul
judecatoresc in toate aspectele vietii, de a incheia acte
juridice si de a-i administra bunurile.
Legea (Codul civil) nu stabileşte criterii clare care sǎ
ghideze numirea unei persoane ca tutore. De principiu,
poate fi numit tutore orice persoanǎ fizicǎ majorǎ, în
deplinatatea capacitǎţii de exerciţiu şi cu o comportare
morala adecvata. Nu este stabilita o ordine de preferinţǎ
în privinţa persoanelor care pot primi sarcina de tutore.
În aceastǎ calitate poate fi numitǎ o rudǎ a persoanei
pusǎ sub interdicţie, dar la fel de bine, chiar în concurs
cu o rudǎ, poate fi numitǎ o altǎ persoanǎ.
In schimb, Codul civil stabileşte situaţiile în care o
persoanǎ nu poate fi numitǎ tutore: minorul sau cel pus
sub interdicţie, cel decǎzut din drepturile pǎrinteşti sau
declarat incapabil de a fi tutore, cel cǎruia i s-a restrâns
exercitiul unor drepturi politice sau civile, precum şi cel
cu rele purtǎri, cel lipsit, potrivit legii, de dreptul de a
alege şi de a fi ales ca deputat, cel care exercitând o
tutelǎ, a fost îndepartat din aceasta, cel care, din cauza
intereselor potrivnice cu ale persoanei puse sub
interdicţie, nu ar putea îndeplini sarcinile tutelei. Dacǎ
aceste cauze existǎ la momentul în care se pune
problema deschiderii tutelei, ele constituie cauze de
incapacitate a persoanei de a primi aceasta calitate, iar
dacǎ apar pe timpul exercitǎrii tutelei ele constituie
cauze de îndepartare din tutelǎ.

În prezent, situaţia persoanei adulte cu
dizabilităţi intelectuale pusă sub interdicţie, este
asimilată cu cea a minorului sub 14 ani, lipsit complet
de capacitate de exerciţiu. În acest sens, multe din
dispoziţiile aplicabile minorilor sub 14 ani, sunt
aplicabile şi adulţilor puşi sub interdicţie. Totuşi
73
minorilor între 14 şi 18 ani le este recunoscută
capacitatea de exerciţiu restrânsă, care le conferă
anumite drepturi, sub controlul reprezentanţilor legali.
Din păcate pentru persoanele adulte puse sub interdicţie
nu există un astfel de regim derogator, care să le
permită exercitarea unor drepturi elementare.
Codul civil aduce noutăţi în ceea ce priveşte regimul
tutelei, atât a minorului, cât şi a interzisului
judecătoresc. Minorul care a împlinit 14 ani are
capacitate de exerciţiu restrânsă şi poate să încheie, cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, ori în anumite
cazuri cu autorizarea instanţei de tutelă, acte juridice.
Poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la data încheierii lor.
Interzisul judecătoresc este considerat a fi
complet lipsit de capacitate de exerciţiu, iar actele
juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
Totuşi conform art. 43 alin. 3 “Cu toate acestea,
persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate
încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele
de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la
momentul încheierii lor.” Prin urmare se aplică acelaşi
regim prevăzut în cazul minorilor peste 14 ani, cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Însă, din păcate aici se
opreşte similitudinea. Minorului, in anumite conditii, îi
este recunoscut dreptul de a încheia acte juridice
referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau
sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui, are dreptul de a exercita singur
drepturile şi de a executa tot astfel obligaţiile izvorâte
din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile
dobândite. Interzisului judecătoresc nu îi este
recunoscut dreptul de a munci şi de a se bucura de
roadele muncii sale.
Codul civil introduce noţiunea de „Consiliul de
familie”, ca un organ consultativ, compus din rude sau
afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile
personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau
afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături
74
de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă
interes pentru situaţia acestuia. Rolul consiliului de
familie este acela de a supraveghea modul în care
tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
îndatoririle. De asemenea, se prevede că regulile tutelei
aplicabile minorului sub 14 ani, intervin şi în cazul
interzisului judecătoresc.
La fel ca şi vechea reglementare instituţia interdicţiei
judecătoreşti urmăreşte protecţia persoanei fără
capacitate de exerciţiu, care nu poate lua singură
decizii, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Atât noua prevedere, cât şi cea veche interzic celor puşi
sub interdicţie dreptul de a se căsători. Potrivit art. 9
teza I C.fam., este oprit să se căsătorească alienatul
mintal şi debilul mintal. Reglementarea identică se
regăseşte în art. 276 din codul civil, iar încălcarea
acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută.
Consecinţa este că persoana care se află într-o
asemenea situaţie nu se poate căsători cu nici o altă
persoană. Alienatul sau debilul mintal nu se poate
căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub interdicţie,
deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de
situaţie între starea care generează acest impediment şi
lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei. Alienatul sau
debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în
momentele de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte,
această situaţie nu se rezumă la o lipsă a
discernământului. Alienaţia sau debilitatea mintală
constituie impediment la căsătorie, deoarece o
asemenea stare este incompatibilă cu finalitatea
căsătoriei. Pot fi încadrate în categoria alienaţiei şi
debilităţii mintale bolile psihice grave, precum:
schizofrenia, oligofrenia, precum şi alte afecţiuni care
alterează grav şi permanent discernământul persoanei,
chiar dacă aceasta cunoaşte unele perioade pasagere de
luciditate. Spre deosebire de art. 9 C.fam., care în teza a
II-a, interzice căsătoria celui lipsit vremelnic de
facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul
faptelor sale, Codul civil reglementează distinct această
ipoteză în art. 299. Conţinutul normativ este identic,
numai că, din punctul de vedere al tehnicii legislative,
s-a optat pentru două texte separate, sancţiunea fiind
diferită pentru fiecare caz în parte. Astfel, numai
75
alienaţia sau debilitatea mintală este impediment la
căsătorie a cărui încălcare se sancţionează cu nulitatea
absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului
constituie doar o cauză de nulitate relativă.

Măsura interdicției judecatoresti este una temporară.
Scopul acestei masuri este ocrotirea persoanei și a
bunurilor acesteia, atunci când este lipsită de
discernământ din cauza alienării mintale sau a
debilității mintale.
Procedura de ridicare a interdicției judecătorești poate
începe ori de cate ori au încetat cauzele care au
determinat instituirea ei.
Ridicarea interdicției poate fi cerută de persoana pusă
sub interdicție, precum și toți cei care pot solicita
declanșarea procedurii punerii sub interdicție
judecătorească.
Când hotărârea de ridicare a interdicției judecătorești
este definitivă ea se comunică instanței care a luat
măsura transcrierii hotărârii de interdicție
judecătorească, pentru a se face în registrul special
mențiunea despre ridicarea ei.
Ridicarea interdictiei judecatoresti se produce in
cazul in care au incetat cauzele care au determinat
instituirea ei.
Potrivit art 177 din Codul civil:
“(1) Dacă au încetat cauzele care au provocat
interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa
ridicarea ei.
(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie
judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau
instituţiile prevăzute la art. 111.
(3) Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei
judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a
rămas definitivă.
(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare
al tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile
prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod
corespunzător”
Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a
76
fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la
cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a
instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a
procurorului, etc şi în baza raportului de expertiză
psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă.
În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei
se anulează.

Intrebari pentru verificarea cunostintelor:
1. Cum se defineste notiunea de interdictie
judecatoreasca?
2. In ce cazuri se ia masura de interdictie
judecatoreasca?
3. Care este procedura punerii sub interdictie
judecatoreasca?
4. Care sunt efectele punerii sub interdictie
judecatoreasca?
5. Cum se incheie actele juridice ale interzisului
judecatoresc?
6. Ce acte sunt premise interzisului judecatoresc?
7. Ce rol are consiliul de familie?
8. In ce cazuri se ridica interdictia judecatoreasca?
9. Cine poate formula cererea de ridicare a interdictiei
judecatoresti?
10. Ce efecte produce ridicarea interdictiei
judecatoresti?
Curatela
7.1 Introducere
77
7.1 Introducere
Afectiunea, indrumarea si intelegerea din partea
membrilor familiei sunt atribute importante pentru
fiecare component al societatii, mai ales pentru
varstnici care din cauza varstei inaintate, a bolilor
acute, au o capacitate limitata de autoservire si de acces
la serviciile medicale.
Intalnim doua categorii de curatela:
- Curatela propriu-zisa (curatela capabilului) se instituie
cu scopul de a ocroti persoana cu capacitate de
exercitiu deplina, care temporar, nu poate singura sa-si
administreze patrimoniul, sau sa-si ingrijeasca de
interese.
- Curatela speciala (curatela incapabilului) se instituie,
in beneficiul unor persoane lipsite de capacitate de
exercitiu sau avand capacitate de exercitiu restransa,
care nu au tutore sau al caror tutore nu este in masura
sa-si indeplineasca sarcina. Acest fel de curatela
reprezinta o tutela provizorie.
Diferenta dintre cele doua categorii de curatela prezinta
importanta in aplicarea regimului juridic, in sensul ca
pentru curatela capabilului se vor aplica regulile de la
mandat iar in cazul curatelei incapabilului, se aplica
regulile de la tutela.
Definim curatela ca o institutie juridica menita sa
asigure ocrotirea persoanei fizice care, in situatii
deosebite, nu poate sa isi administreze bunurile sau sa
isi apere interesele legitime. Curatela persoanei majore
se instituie, de regulă, în scopul apărării intereselor
patrimoniale ale unei persoane care, deşi are capacitate
deplină de exerciţiu, datorită unor situaţii obiective, se
află în imposibilitatea de a-şi apăra aceste interese.
Această formă de ocrotire nu se poate institui decât cu
consimţământul celui reprezentat, exceptând cazurile în
care acesta nu poate fi dat.
În Codul Civil, instituţia curatelei este prevăzută în
Cartea I – Despre persoane, Titlul III - Ocrotirea
persoanei fizice, Cap. IV, art. 178 - 186.

invatare
78
- definirea notiunii de curatela si curator
- stabilirea procedurii de punere sub curatela
- vom descoperi ce drepturi si obligatii are curatorul
- modurile de incetare a curatelei

Codul Civil adduce o noutate fata de vechea
reglementare in sensul ca nu se mai permite instituirea
curatelei din oficiu, la cererea autorităţii tutelare, ci
doar la cererea celui ce urmează a fi reprezentat, soţului
său, rudelor sale, persoanelor apropiate,
administratorilor şi locatarilor casei în care acesta
locuieşte, serviciului de stare civilă cu prilejul
înregistrării morţii unei persoane, notarului public cu
prilejul deschiderii unei proceduri succesorale,
instanţelor judecătoreşti cu prilejul condamnării la
pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti,
organelor administraţiei publice locale, instituţiilor de
ocrotire, precum şi a oricărei alte persoane, cererea
urmând a fi adresată instanţei de tutelă, singura abilitată
să numească un curator.
Curatela nu se poate institui asupra unei persoane
care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji
de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii
mintale, precum şi asupra minorilor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Curatorul este chemat să ajute persoanele aflate sub
curatelă să-şi exercite drepturile în modul convenabil
pentru ele. Ajutorul se poate manifesta prin diferite
forme: sfaturi, consultaţii, distribuirea corectă a
sumelor primite pentru asigurarea întreţinerii materiale.
Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă să-şi
îndeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul
terţelor persoane, în aşa mod ca să-şi poată satisface
necesităţile curente.
Cazurile de instituire a curatelei sunt prezentate in art
178 din Codul civil: “În afară de cazurile prevăzute de
lege, instanţa de tutelă poate institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei
infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
79
personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere
interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive
temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană,
deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror
rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme
îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau
un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii
despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator
general.”
În aceste situaţii, instituirea curatelei nu aduce atingere
capacităţii de exerciţiu celui pe care curatorul îl
reprezintă .

Exercitarea curatelei se face aplicându-se, prin
asemănare, regulile de la tutelă, şi anume:
-se exercită numai în interesul persoanei ocrotite;
-este o sarcină obligatorie;
-este o sarcină gratuită;
- instanta de tutela controlează şi îndrumă activitatea
curatorului.
În cazurile în care se instituie curatela, curatorul
îşi îndeplineşte atribuţiile conform regulilor de la
mandat sau, dacă instanţa consideră că se impune o
asemenea măsură, curatorul va fi investit cu drepturile
şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla
administrare a bunurilor altuia, astfel cum dispune art
183 din Codul civil.
Fata de aceasta prevedere, putem afirma ca
masurile luate de catre curator sunt exprimate in
puterile incredintate de cel reprezentat. Avand in
vedere ca instituirea curatelei nu stirbeaza capacitatea
civila a celui reprezentat, putem trage concluzia ca
persoana aflata sub curatela poate incheia singur actul
juridic.
Mai mult decat atat, instanţa de tutela va putea să fixeze
limitele mandatului curatorului şi va putea da
80
instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în
toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură
să o facă.
Curatorul are obligaţia de a prezenta autorităţii tutelare
anual sau ori de câte ori este nevoie o dare de seamă
despre modul cum a îngrijit de persoana ocrotită,
precum şi despre administrarea bunurilor acesteia .

Potrivit art 185 din Codul civil, dacă au încetat cauzele
care au condus la instituirea curatelei aceasta poate fi
ridicată de către instanta de tutelă la cererea curatorului,
a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111 din
Codul civil.
Curatela poate înceta şi în următoarele situaţii:
- moartea celui reprezentat
- declararea judecătorească a morţii prezumate
- renuntarea curatorului
7.4 Indrumar pentru autoverificare

Intrebari pentru verificare:
1. Ce reprezinta curatela?
2. Cum se clasifica curatela?
3. Cine poate solicita instituirea curatelei?
4. Care sunt cazurile de instituire a curatelei?
5. Cum se exercita curatela?
6. Care sunt drepturile si obligatiile curatorului?
7. Ce reguli se aplica in exercitarea curatelei?
8. Ce reprezinta darea de seama a curatorului?
9. Cine poate cere ridicarea curatelei?
10. Cum inceteaza curatela?
Persoana juridica-subiect al raportului
juridic civil
8.1 Introducere
81
8.1 Introducere
Persoanele juridice apar in circuitul civil ca purtatoare
de drepturi si obligatii, alaturi de persoanele fizice.
Persoana juridică (sau persoana morală) reprezintă un
subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni,
care, respectând cerințele legale de fond si de formă
pentru constituirea sa, este titular de drepturi subiective
si obligatii civile. Persoana juridică este orice
organizație care are o organizare de sine stătătoare și
un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume
scop în acord cu interesul obștesc.
Persoana juridică este un subiect de drept creat de
legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite
colectivelor de indivizi să se manifeste în raporturile
juridice similar unei persoane fizice. Persoana juridică
este acea entitate caracterizată prin organizare şi
patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării
drepturilor subiective civile şi asumării obligaţiilor
corelative conferite de lege.
Codul civil reglementeaza persoanele juridice in Titlul
IV Persoana juridica, art 187-257. Reglementari
privitoare la persoana juridica gasim in Legea nr
31/1990 privind societatile comerciale, publicata in
Monitorul Oficial nr 126-127 din 17 noiembrie 1990 si
republicata in Monitorul Oficial nr 1066 din 17
noiembrie 2004.

invatare
- definirea notiunii de persoana juridica si elementele
componente
- clasificarea persoanelor juridice
- personalitatea juridica a subiectului de drept

82
Codul civil defineste persoana juridica in art 188 :
“Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege,
precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice,
îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.”
Art 187 din Codul civil evidenţiaza principalele
elemente ale acesteia – organizare de sine stătătoare şi
un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit
scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
a) Organizarea de sine statatoare presupune o
structură internă a subiectului – persoană juridică prin
care colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii,
acţionarii etc) ai acesteia formează şi manifestă în
exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizarea este
structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia
să se manifeste ca unul singur.
Organul suprem la fondare este alcatuit din
totalitatea fondatorilor. În timpul activităţii persoanei
juridice organul suprem include în sine totalitatea
asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul
acestui organ se formează voinţa persoanei juridice,
care-şi găseşte expresia în actele adoptate. Actele
acestui organ se fac în forma actelor de constituire
(contract, statut), hotărârile de modificare şi completare
a acestora, precum şi alte acte adoptate prin majoritatea
voturilor stabilite de lege sau de însuşi actele
constitutive. Numit convenţional organ suprem
(adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor,
acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide
cele mai importante probleme ce ţin de existenţa
acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei
juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi
completează, determină scopul, obiectul de activitate,
modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate
celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate
decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice.
Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite de
lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei
juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de
răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile
terţilor.
Organul executiv este cel care manifestă în
83
exterior voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi
colegial (comitet de conducere, direcţie) sau
unipersonal (director, manager, preşedinte,
administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de
gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei
juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele
constitutive ale organului suprem, organul executiv
poate face orice acţiuni legale în numele persoanei
juridice.
Unele persoane juridice au o structură
organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create
organe reprezentative care se interpun între organul
principal şi cel executiv şi organe de control. În calitate
de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la
societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care
au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de
administraţie la întreprinderile de stat, consiliile
instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a
burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a
supraveghea activitatea organului executiv în perioada
dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra
unor chestiuni urgente care i le-a delegat organul
principal. În unele cazuri organul principal poate delega
şi atribuţia de desemnare şi revocare a organului
executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia
de revizie, de cenzori, sau un auditor independent
angajat special în acest scop. Organul de control
controlează activitatea organului executiv şi raportează
rezultatele acestuia organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale),
care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi
componente ale acesteia, depind de ea organizatoric,
juridic şi economic.
b) Patrimoniu propriu. Patrimoniul persoanei juridice
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter economic al persoanei juridice. Din noţiunea
legală a patrimoniului persoanei juridice reiese ca
acesta conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent
prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică
ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei
juridice.
Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu
84
patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la
fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul
social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială,
fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau să
contribuie prin anumite activităţi la formarea
patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată
că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor
la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de
formare a patrimoniului, participă într-un anumit mod
la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se
stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice
de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează
persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza
anumite scopuri comune.
Patrimoniul persoanei juridice este unic, ca
universalitate juridică. Mărimea patrimoniului poate fi
diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de
valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit,
precum şi de eficienţa activităţii acesteia. Patrimoniul
nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în
activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată
dinamica patrimoniului.
c) Scopul propriu in acord cu interesul general
reprezinta al treilea element constitutiv al persoanei
juridice.
Scopul persoanei juridice reprezinta ratiunea de a fi a
persoanei juridice, obiectul de activitate al persoanei
morale.
Scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta
cu interesul obstesc, general, pentru a fi valabil.
Sintagma “scop in acord cu interesele obstesti", implica
raportarea la interesele generale ale societatii care nu
pot accepta existenta unor persoane juridice care
actioneaza in virtutea unor scopuri ilicite.
În functie de natura continutului său, scopul poate fi:
- patrimonial (economic) sau
- nepatrimonial (neeconomic, social cultural).
Dupa modul său de determinare, scopul persoanei
juridice poate fi:
- generic, stabilit pe cale normativă pentru anumite
clase (categorii) de persoane juridice şi
- individual (concret),stabilit pentru fiecare persoană
juridică în parte, prin actul de înfiintare sau statut.
85
Scopul propriu al persoanei juridice are o importantă
deosebită, deoarce el stabileşte limitele capacitatii de
folosintă ale acesteia.
Sub sanctiunea nulitătii absolute, actul constitutiv
identifică scopul la înfiintare al acestor persoane
juridice în mod explicit si concret, iar statutul reia si
detaliază atât scopul cât si obiectivele, în sensul unei
determinări precise a obiectului de activitate si a
mijloacelor prefigurate de membrii pentru realizarea
scopului. În plus, posibilitatea schimbării scopului unei
fundatii pe parcursul functionării sale este supusă unor
conditii speciale, în considerarea rolului ce revine
acestui element constitutiv.
Astfel, schimbarea este rezervată exclusiv fondatorului
sau majoritătii fondatorilor în viată, iar în cazul în care
acestia nu mai sunt în viată, va putea fi făcută numai cu
întrunirea votului a patru cincimi din numărul
membrilor consiliului director si în toate cazurile,
numai dacă scopul a fost realizat în totalitate sau în
parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.
Referitor la conditia concordantei cu interesul public
impusă scopului, considerăm ca necesare unele
precizări. Aprecierea acestui raport de conformitate este
inevitabil marcată de însăsi ambiguitatea notiunii de
interes public, generată de lipsa unei definitii explicite
care să precizeze continutul acestei sintagme.
În ceea ce ne priveste opinăm în sensul că absenta este
justificată de gradul ridicat de generalitate pe care îl
implică acest concept, referindu-se la reguli cu
potential de a afecta un număr considerabil sau toti
membrii societătii, de varietatea raporturilor juridice
cărora le este incident si de conotatiile pe care le poate
dobândi contextual la un moment dat în timp si spatiu.
Interesul public se conturează drept un concept flexibil
ce antrenează o pluralitate de factori, la rândul lor
variabili, pentru realizarea unui efect constând în
protejarea colectivitătii în general.

În societate întâlnim o diversitate de persoane juridice
care pot fi delimitate atât în temeiul criteriilor
prevăzute de lege, cît şi a celor prevăzute de doctrină.
86
Astfel articolul 189 din Codul civil prevede
următoarele tipuri de persoane juridice care se face în
temeiul dreptului de proprietate ce creează patrimoniul
ei:“Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept
privat.”
Articolul 190 din Codul civil reglementează
persoanele juridice de drept privat şi prevede că:
“Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în
mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.”
Persoanele juridice de drept privat pot avea scop
lucrativ (patrimonial) şi scop nelucrativ (non-profit).
Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice
activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este
prevăzută în actul de constituire. Persoana juridică cu
scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea
prevăzută de lege şi de actul de constituire.
O altă clasificare se face în baza criteriului sediului
persoanei juridice, si deosebim: persoane juridice cu
sediul in Romania si persoane juridice cu sediul in
strainatate.
Articolul 191 din Codul civil aduce definiţia
persoanelor juridice de drept public: “Persoanele
juridice de drept public se înfiinţează prin lege.”
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la
raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu
celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului şi ale
unităţilor administrativ-teritoriale se exercită în
asemenea raporturi de organele acestora, în
conformitate cu competenţa lor. Organele împuternicite
să exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului
posedă personalitate juridică doar dacă aceasta decurge
din prevederile legii sau, în cazurile expres prevăzute
de lege, din actele autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale. Prin derogare de la prevederile alin.
(1), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa şi
altfel, în cazuri expres prevăzute de lege.
În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr
mare de organe, statul se manifestă ca un singur
subiect, dobândind şi exercitând drepturi şi obligaţii în
nume propriu. În instanţa de judecată statul trebuie să
fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ etc.
Organele administraţiei publice centrale (ministerele,
departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu
87
dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru
stat. Aceste organe, deşi având personalitate juridică ele
nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au
răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în
numele statului, din contul statului şi pentru stat. Din
acest motiv organele statului sunt o parte a unei
persoane juridice şi nu persoane juridice de sine-
stătătoare.
Exemple de persoane juridice de drept public: statul,
unitatile administrativ-teritoriale, organele autoritatii
legislative, Presedintia Romaniei, etc

Potrivit art 193 alin (1) din Codul civil:”Persoana
juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi
răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”
Persoanele juridice ca subiecte de drept cu personalitate
juridica au o vointa proprie, de sine-statatoare. Actele
juridice încheiate de organele de conducere ale
societatii comerciale antreneaza societatea comerciala
însasi.
Ca o consecinta a existentei personalitatii juridice,
persoanele juridice:
− sunt titulare de drepturi si obligatii si participa în
nume propriu la toate raporturile juridice cu tertii.
− raspund fata de terti pentru obligatiile asumate în
numele lor de persoanele care le reprezinta în mod
legal.
− au dreptul sa stea în justitie în nume propriu, fiind
citate la sediul lor social;
− au raspundere penala proprie.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice stabileşte limitele activităţii sale
juridice şi demonstrează intenţia statului de a
supraveghea actele încheiate de aceasta, pe toată
perioada existenţei sale, în ideea garantării intereselor
generale. De la înfiinţarea persoanei juridice statul îşi
afirmă competenţa verificării legalităţii acestui subiect
de drept, prin reglementarea procesului de înfiinţare,
aşa încât urmăreşte permanent să menţină echilibrul
stabilit între interesele fondatorilor persoanei juridice şi
88
interesele generale. În acest sens, un mijloc eficient este
specialitatea capacităţii persoanei juridice. Dacă în
dreptul public specialitatea serviciilor publice este o
consecinţă normală şi o necesitate pentru activitatea
acestora, în dreptul privat principiul specialităţii poate
deveni, în măsura tehnicizării exagerate, o piedică
adusă liberei iniţiative.
Între generalitatea şi specialitatea capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice nu există nici o
contradicţie, pentru că, în realitate, ele se completează
reciproc.

Intrebari propuse pentru verificarea cunostintelor:
1. Cum se defineste persoana juridica ca subiect de
drept civil?
2. Reglementarea legala a persoanelor juridice.
3. Care sunt elementele constitutive ale persoanelor
juridice?
4. Ce intelegem prin organizare proprie ?
5. Cum definim patrimoniul ca element constitutiv al
persoanei juridice?
6. Care este scopul persoanelor juridice?
7. Cum se clasifica persoanele juridice?
8. Care sunt persoanele juridice de drept privat?
9. Ce reprezinta personalitatea juridica?
10. Ce consecinte determina personalitatea juridica?
Infiintarea persoanei juridice
9.1 Introducere
89
9.1 Introducere
Infiintarea persoanei juridice reprezinta operatiunea de
creare, in conditiile legii, a unui subiect de drept. In
unele cazuri infiintarea presupune un singur act juridic,
insa, de cele mai multe ori, ea necesita o succesiune de
acte juridice, ceea ce reprezinta un adevarat proces de
constituire asubiectului de drept deoarece, numai luate
impreuna, actele respective conduc la efectul creator de
persoana juridica.
Înfiinţarea persoanei juridice este reglemntată în Codul
civil in Capitolul II – ,,Înfiinţarea persoanei juridice”,
respectiv art. 194-204. În cadrul prezentului studiu,
vom prezenta modurile de înfiinţare a persoanei
juridice, durata persoanei juridice, nulitatea persoanei
juridice şi înregistrarea persoanei juridice.

invatare
In cadrul acestei unitati de invatare, ne propunem
- sa invatam notiuni precum infiintarea persoanei
juridice, act de infiintare, nulitatea persoanei juridice
- sa descoperim ce cauze atrag nulitatea persoanei
juridice
- ce efecte produce nulitatea persoanei juridice
- cum decurge procedura de inregistrare a persoanei
juridice

Normele generale privind înfiinţarea persoanelor
juridice se găsesc cuprinse în art. 194 din Codul civil.
Conform textului de lege, amintit mai sus:
(1) Persoana juridică se înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în
cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor
economici care se constituie de către stat sau de către
unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul
de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă
90
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană
juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie,
autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de
înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei
juridice şi, după caz, statutul acesteia.
Normele speciale privind înfiinţarea diferitelor
categorii de persoane juridice se găsesc în actele
normative aplicabile acestora. Desigur, enumerarea
acestor categorii trebuie să înceapă cu Constituţia
României, unde se găseşte reglementarea fundamentală
privind înfiinţarea organelor statului, din cele trei
categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi
ale puterii judecătoreşti.
Conţinutul modurilor de înfiinţare
a) Conţinutul înfiinţării „prin actul de infiintare al
organului competent" a fost rezervat creării persoanelor
juridice de stat.
Prin „act de infiintare al organului competent", care are
ca efect crearea persoanei juridice, trebuie să se
înţeleagă: lege adoptată de Parlamentul României;
hotărâre a Guvernului României; hotărâre a consiliului
judeţean ori a consiliului local, etc
b) Conţinutul înfiinţării „actul de înfiinţare al celor care
o constituie, autorizat, în condiţiile legii”
Acest mod de înfiinţare, enunţat de lit. b) a art 194 este
specific persoanelor juridice de categoria organizatiilor
obstesti, precum sindicatele, uniunile de scriitori, artişti
sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial,
precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, etc
„Autorizarea înfiinţării" persoanelor juridice este
reglementată de către mai multe acte normative, de
pildă:
- pentru partidele politice şi organizaţiile obşteşti,
„autorizarea" înfiinţării se dă de către Tribunalul
municipiului Bucureşti, potrivit Legii partidelor
politice;
- pentru societăţile comerciale cu participare străină
este necesară „autorizarea" instanţei judecătoreşti după
obţinerea, prealabilă, a „autorizării" Agenţiei Naţionale
de Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.
91
- înfiinţarea persoanei juridice „prin actul de înfiinţare
autorizat" cuprinde următoarele acte juridice:
- actul de constituire, care, de regulă, este „contract de
societate" ori „contract de asociere", încheiat în formă
autentică notarială;
- statutul societăţii, al asociaţiei etc. (de regulă, tot în
formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc
„actul de înfiinţare";
- autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie,
fie de la un organ al puterii executive, după caz.
c) Conţinutul înfiinţării „in orice alt mod prevazut de
lege"
Sunt supuse înfiinţării „in orice alt mod prevazut de
lege" următoarele categorii de persoane juridice:
- statul român;
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit
„articolului unic" al Legii nr. 37/1991, înfiinţarea şi
desfiinţarea acestora se fac prin decret al Preşedintelui
României, la propunerea Guvernului;
- asociaţiile de locatari, care iau fiinţă, prin întrunirea
condiţiilor prevăzute de lege
Conform art 195 din Codul civil, persoana juridică se
înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege,
actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.
Regula o constituie aşadar înfiinţarea persoanei juridice
pe durată nedeterminată, iar excepţia – înfiinţarea pe
durată determinată, numai în situaţia în care aceasta
este prevăzută prin lege, actul de constituire sau statut.

Cauzele de nulitate a persoanei juridice sunt expres si
limitativ prevazute in art 196 din Codul civil, unele
atragand sanctiunea nulitatii absolute, iar altele
nulitatea relativa.
Astfel, alit a, c-g din art 196 reglementează constatarea
nulitătii absolute, iar lit. b, h, i reglementează nulitatea
relativă a persoanei juridice.
In cazul in care lipseste actul de înfiintare al persoanei
juridice, ori acesta nu a fost încheiat în formă autentică,
în situatiile prevăzute de lege, sau când obiectul de
activitate este ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor
moravuri, lipseste autorizatia administrativă necesară
92
pentru înfiintare, când actul nu prevede denumirea,
sediul sau obiectul de activitate, ori aporturile
fondatorilor sau asociatilor, capitalul social subscris sau
vărsat, ori nu au fost respectate dispozitiile legale
privind patrimoniul initial sau capitalul social minim,
subscris si vărsat, sanctiunea este nulitatea absoluta.
Sanctiunea este nulitatea relativă când toti fondatorii
sau asociatii au fost potrivit legii incapabili la data
înfiintării persoanei juridice, când nu s-a respectat
numărul minim de fondatori sau asociati prevăzut de
lege ori au fost nesocotite alte dispozitii legale
imperative prevăzute sub sanctiunea nulitătii actului de
înfiintare a persoanei juridice.
Termenul de invocare a nulitătii relative este de un an
de la data înregistrării sau înfiintării persoanei juridice.
Potrivit art 197 din Codul civil, nulitatea absolută sau
relativă se acoperă, în toate cazurile, dacă până la
închiderea dezbaterilor în fata primei instante, cauza de
nulitate a fost înlăturată.
Prin hotărârea judecătorească de constatare a nulitătii/
sau de declarare a nulitătii relative se vor numi si
lichidatorii persoanei juridice. Hotărârea judecătorească
devenită definitivă, se comunică din oficiu spre a fi
notată în toate registrele publice în care persoana
juridică a fost înregistrată, sau mentionată, conform art
198 din Codul civil.
Pentru certitudinea raporturilor juridice si pentru
protectia tertilor, nulitatea nu are caracter retroactiv, ci
se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoresti.
Fondatorii sau asociatii răspund pentru obligatiile
persoanei juridice născute în sarcina acesteia, între data
înfiintării si data notării în registrele publice anterior
mentionate.
Actele încheiate cu tertii îsi mentin valabilitatea, afară
de cazul în care acestia au avut cunostintă de cauza de
nulitate la momentul încheierii actului.
Anularea actelor persoanei juridice pentru
incapacităti ori incompatibilităti intervine dacă în
organele de administrare si control ale persoanei
juridice se află persoane incapabile sau având
capacitate restrânsă de exercitiu, sau decăzuti din
dreptul de a exercita o functie în cadrul acestor organe,
93
ori cei declarati incompatibili prin lege sau prin actul de
constituire, numai că că anularea nu poate interveni
doar pentru acest fapt, ci este necesar să se dovedească
producerea unei prejudiciu.
3) Art 215 din Codul civil prevede anularea actelor
persoanei juridice pentru contrarietate de interese, in
sensul că daca un act juridic este încheiat de un
membru al organelor de administrare, iar acesta, sotul,
ascendentii sau descendentii lui, rudele în linie
colaterală sau afinii săi, până la gradul IV inclusiv,
aveau un interes să încheie acel act si dacă partea
cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
4) Nulitatea actelor emise de organele persoanei
juridice este prevazuta in art 216 din Codul civil
- hotărârile sau deciziile contrare legii, actului de
constituire/statutului
- pot avea legitimare procesuală activă membrii
organelor de conducere sau administrare care nu au
participat la deliberare sau care au votat împotrivă si au
cerut să se insereze aceasta în procesul –verbal de
sedintă
- termenul 15 zile de la data comunicării copiei
hotărârii/deciziei sau data sedintei, după caz
- nu poate forma obiect al atacării hotărârea prin care
sunt revocati administratorii; ei au dreptul doar la
despăgubire, dacă revocarea a fost nejustificată sau
intempestivă si au suferit astfel un prejudiciu
Cererea se solutionează în camera de consiliu de către
instanta competentă în circumscriptia căreia persoana
juridică îsi are sediul, în contradictoriu cu persoana
juridică în cauză, reprezentată prin administratori.
Hotărârea definitivă de anulare se mentionează în
registrul public în care este înregistrată persoana
juridică, fiind opozabilă de la această dată fată de orice
persoană, inclusiv fată de membrii acelei persoane
juridice.

Art 200 din Codul civil prevede ca „Persoanele juridice
sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt
aplicabile prevăd această înregistrare.”
Definitia data operatiunii de înregistrare o primim din
94
art 201 din Codul civil in sensul ca prin inregistrarea
persoanelor juridice se intelege „înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul
dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după
caz.”
Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula,
potrivit căreia toate persoanele juridice nu există până
la înregistrare. Persoana juridică ca subiect al
raporturilor juridice ia naştere din momentul înscrierii,
înmatricularii sau, după caz, orice altă formalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul
dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate
Persoana juridică este obligată să verifice
identitatea dintre textul actului constitutiv sau al
statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut
într-o publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii
pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte,
în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau
textul depus la registru. Dacă înregistrarea persoanei
juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se
consideră legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a
fost efectuată. Dacă însă înregistrarea este cerută numai
pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele
juridice făcute în numele sau în contul persoanei
juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea
prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor,
în afară de cazul în care se face dovada că aceştia
cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Conform art 203 din Codul civil, raspunderea
pentru neefectuarea formalitatilor de inregistrarea
apartine fondatorilor, reprezentanţilor persoanei
juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai
organelor de conducere, de administrare şi de control
ale acesteia. Aceastia răspund nelimitat şi solidar
pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea
formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă
aceste formalităţi era necesar să fie cerute de aceste
persoane.
Dispoziţiile de mai sus referitoare la înregistrarea
persoanei juridice sunt aplicabile şi în cazul înregistrării
95
modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei
juridice realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz

Intrebari de verificare a cunostintelor:
1. Ce reprezinta notiunea de infiintare a persoanei
juridice?
2. Care sunt modurile de infiintare a persoanei juridice?
3. Care sunt cauzele de nulitate a persoanei juridice?
4. Cand intervine nulitatea absoluta a persoanei
juridice?
5. Cauze de nulitate relativa a persoanei juridice.
6. Ce efecte produce nulitatea persoanei juridice?
7. Cand intervine anularea actelor persoanei juridice?
8. Ce intelegem prin inregistrarea persoanei juridice?
9. Ce efecte produce inregistrarea persoanei juridice?
10. Raspunderea pentru neefectuarea formalitatilor de
inregistrare a persoanei juridice.
Capacitatea civila a persoanei juridice

10.1 Introducere
10.1 Introducere
Persoana juridica este titulara de drepturi si obligatii,
are capacitate juridica, participand la circuitul civil.
Între persoana fizică şi persoana juridică, privite ca
subiecte de drept civil, există deosebiri clare pe planul
condiţiilor de existenţă. În cele din urmă, una „se
naşte”, iar dreptul trebuie să ia act de acest eveniment
juridic, cealaltă „se înfiinţează”, iar dreptul intervine şi
supraveghează acest proces şi actele juridice încheiate
96
în acest scop.
Deosebirea pe planul structurii capacităţii civile a celor
două categorii de subiecte de drept civil este oglindită
clar chiar în normele juridice. Mai întâi, in Codul civil
se afirmă ca, capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor, fără a distinge între persoana fizică şi cea
juridică, aşa încât ubi lex non distinquit, nec nos
distinguere debemus.
In cazul in care se reglemetează capacitatea civilă a
persoanei juridice, legea nu mai este atât de fermă, nu
mai foloseşte expres noţiunea de capacitate de folosinţă
ori de capacitate de exerciţiu. Însă prevede, fără
echivoc:
1) persoanele juridice au „capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii de la data înregistrării lor”, ceea ce
înseamnă „capacitate de folosinţă”;
2) persoana juridică „îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”, ceea ce
înseamnă „capacitate de exerciţiu”.
Din argumentele care susţin delimitarea capacităţii de
folosinţă faţă de capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice, în situaţia persoanei juridice se va regăsi
distincţia între actele juridice civile şi faptele juridice
civil stricto sensu. Este adevărat că persoana juridică se
naşte matură şi, în consecinţă, din acest punct de
vedere, nu are nevoie de ocrotire, dar ea va avea
drepturi şi obligaţii civile dobândite fie prin acte
juridice, fie prin fapte juridice stricto sensu, iar
consecinţele juridice ale acestei clasificări a surselor
drepturilor subiective civile sunt importante. Rămâne,
aşadar, relevantă distincţia între „calitatea de subiect de
drept” a persoanei juridice, pe de o parte, şi
„exercitarea drepturilor civile şi îndeplinirea
obligaţiilor civile”, pe de altă parte.
Ca si in cazul persoanelor fizice, capacitatea civila a
persoanei juridice este compusa din doua elemente:
- capacitatea de folosinta, constand in aptitudinea de a
avea drepturi si obligatii civile
- capacitatea de exercitiu, respectiv aptitudinea sa, de a
dobandi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile, de către organul de conducere.
97
invatare
In cadrul acestei unitati de invatare, ne propunem
- sa descoperim notiunile de capacitate de folosinta si
capacitate de exercitiu a persoanei juridice
- contiuntul capacitatii de folosinta si a capacitatii de
exercitiu
- functionarea persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se
caracterizează prin generalitate, inalienabilitate,
intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate.
Generalitatea capacităţii de folosinta se exprimă prin
aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia
anumite criterii distinctive.
Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile
se află în actele legislative, adică în lege. Dispoziţiile
legale determină conţinutul, începutul şi sfârşitul
capacităţii civile.
Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a
înstrăinării sau refuzului în total sau în parte a
persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă
în faptul că aceasta nu poate fi limitată sau îngrădită
decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate
comercială are o singură capacitate, dobândită la data
înregistrării de stat şi care există atâta timp cât aceasta
„supravietuieste”. Un subiect de drept nu poate avea
două sau mai multe capacităţi. Acest caracter însă nu
împiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac
parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor
şi subramurilor de drept, precum nici nu împiedică de a
delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu.
98
Caracterul specialităţii are scopul de a diferenţia
capacitatea de folosinţă a persoanei juridice de cea a
persoanei fizice. Ultima este considerată ca fiind o
capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate
persoanele independent de rasă, naţionalitate, religie,
sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică.
Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea
persoanei juridice este specializată în raport cu
capacitatea persoanei fizice.
Începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică
dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu
calitatea de persoană juridică, adică de la data
înregistrării.
Dobândirea personalităţii juridice impune şi unele
obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai
unui subiect de drept.
In scopul garantarii intereselor generale, principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
stabileşte limitele activităţii sale juridice şi
demonstrează intenţia statului de a supraveghea actele
incheiate de aceasta, pe toată perioada existenţei sale.
Statul işi afirmă competenţa verificării legalităţii
acestui subiect de drept, prin reglementarea procesului
de infiinţare, aşa incat urmăreşte permanent să menţină
echilibrul stabilit intre interesele fondatorilor persoanei
juridice şi interesele generale. In
acest sens, un mijloc eficient este specialitatea
capacităţii persoanei juridice. Dacă in dreptul public
specialitatea serviciilor publice este o consecinţă
normală şi o necesitate pentru activitatea acestora, in
dreptul privat principiul specialităţii poate deveni, in
măsura tehnicizării exagerate, o piedică adusă liberei
iniţiative.
Intre generalitatea şi specialitatea capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice nu există nici o
contradicţie, pentru că, in realitate, ele se completează
reciproc.
Referitor la momentul dobandirii capacitatii de
folosinta, art 205 din Codul civil prevede:
“(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării
au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
99
drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la
data actului de înfiinţare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la
alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică
să ia fiinţă în mod valabil. “
In determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice trebuie să pornim de la generalitatea
acesteia: aptitudinea acestui subiect de drept civil de a
avea toate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale,
precum şi toate obligaţiile patrimoniale şi
nepatrimoniale, indiferent de izvorul acestora, in
condiţiile legii.
Persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele
drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine decat
persoanei fizice. Pe de altă parte, conţinutul capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de
caracterul sau natura fiecărei categorii de persoane
juridice, după criteriul ramurilor de drept in care sunt
subiecte reprezentative (organele puterii legislative sunt
subiecte reprezentative in raporturile de drept
constituţional; organele puterii executive sunt subiecte
reprezentative in raporturile de drept administrativ;
organele puterii judecătoreşti sunt subiecte
reprezentative in raporturile de drept procesual;
societăţile comerciale sunt subiecte reprezentative
pentru dreptul comercial; asociaţiile şi fundaţiile sunt
subiecte reprezentative pentru dreptul civil).
In fine, conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice este determinat şi de principiul
specialităţii. In acest sens art 206 din Codul civil
dispune:
(1) „ Persoana juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar
acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut.
(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor
100
alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.
Potrivit textelor amintite mai sus, persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care
sunt în concordanţă cu scopul ei.
Trebuie să reţinem că principiul specialităţii nu acoperă
intregul conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice, el limitandu-se la aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii civile care au ca izvor actele
juridice civile.
Aplicărea acestui principiu numai la actele juridice se
justifică prin aceea că verificarea conformităţii
drepturilor şi obligaţiilor cu scopul pentru care
persoana a fost infiinţată este necesară numai atunci
cand se au in vedere motivele pentru care aceste
drepturi şi obligaţii sunt exercitate.
Astfel cum am studiat in primul semestru, numai in
situaţia actelor juridice există acea condiţie de validitate
care este cauza, adică scopul urmărit de subiectul de
drept prin manifestarea sa de vointa. Conţinutul acelei
părţi a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ce
constă in aptitudinea acesteia de a incheia acte juridice
este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru
care persoana a fost infiinţată. In aplicarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
se va ţine seama atat de scopul generic al persoanei
juridice, stabilit de lege pe categorii de persoane
juridice, dat şi scopul concret al fiecărei persoane
juridice, stabilit liber de persoanele care au iniţiativa
infiinţării persoanei juridice prin actul de constituire ori
statut.
Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice
incetează o dată cu incetarea fiinţei persoanei juridice
printr-un din modurile prevăzute de lege, după cum
vom vedea. Mai întâi, capacităţii de folosinţă restrânsă
a persoanei juridice este nu numai limitată, ci şi
anticipată şi tranzitorie. În consecinţă, ea încetează
odată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de
către persoana juridică. Cât priveşte capacitatea de
folosinţă deplină a persoanei juridice, această încetează
o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice printr-un
din modurile prevăzute de lege.
Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea
de folosinţă a persoanei juridice se sanctioneaza cu
101
nulitatea absolută a actului juridic civil astfel incheiat,
conform art 207 alin (2) din Codul civil.
Nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă
a persoanei juridice se poate concretiza în:
a) încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de
folosinţă; cum se ştie, capacitatea de a face actul juridic
civil este o condiţie de fond, generală şi esenţială, deci
de validitate pentru actul juridic civil.
b) încheierea actului juridic civil cu încălcarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
În ambele situaţii, sancţiunea care intervine este
nulitatea absolută a actului juridic civil astfel încheiat.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este
aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita
obligaţii prin actele proprii. Ea exprimă aptitudinea sau
posibilitatea de a dobândi şi exercita drepturi prin
propriile acţiuni si de a asuma şi a îndeplini obligaţii
prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de
capacitatea de folosinţă care este o aptitudine de a avea,
capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita.
Persoana juridică este un subiect distinct de persoanele
care o compun şi se manifestă în circuitul civil prin
intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana
fizică care este inzestrata de la natură, în principiu, de
la o anumită vârstă, cu discernământ şi voinţă, persoana
juridică nu are, în mod firesc discernământ şi nici o
voinţă proprie.
Art 209 din Codul civil prevede ca: „Persoana juridică
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale de administrare, de la data constituirii
lor.”
Persoana juridica se deosebeşte nu numai prin propriile
atribute de identitate şi patrimoniu distinct dar şi prin
aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-stătătoare,
generată de voturile asociaţilor.
Voinţa persoanei juridice se realizează prin
voinţa celor ce o compun, constituiţi în adunarea
generală. Aceasta, însă, nu se reduce la simpla lor
însumare, ci este o calitate nouă. Voinţele
participanţilor persoanei juridice, exprimate în cadrul
102
adunării generale, devin o voinţă colectivă, care
constituie voinţa persoanei juridice. La baza formării
acestei voinţe stă principiul majorităţii. Formarea
voinţei persoanelo juridice diferă de la o formă la alta.
Pentru exprimarea voinţei persoanei juridice pe unele
chestiuni, de exemplu în societăţile comerciale pe se
cere acordul tuturor asociaţilor, în societăţile
comerciale pe actiuni se cere o majoritate simplă, o
majoritate absolută sau o majoritate calificată.
In art 209 se arata ca :” Au calitatea de organe de
administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire
sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile
cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice.”
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de
la data înregistrării. Fiind un subiect artificial, persoana
juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin
intermediul administratorului sau altfel spus prin
organul său executiv. Administratorul este organ al
persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ
executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul
stabilit de lege sau de actul constitutiv.
Numele administratorului se înscrie în registrul de stat
în care se înmatriculează persoana juridică. Dacă
administratorul este revocat din funcţie, sau el însuşi
refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la
altă persoană numai după înscrierea datelor de
identificare acestuia în registru de stat. Excepţie face
persoanele juridice de drept public a căror desemnare
se face prin acte ale autorităţilor publice.
In privinta organelor de administrare ale persoanelor
juridice, art 211 din Codul civil prevede ca :
(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de
control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din
dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe,
precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de
constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1)
sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul
fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt
103
incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că
acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale
ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
Art 209 din Codul civil stabileşte că dacă prin actele
constitutive sau prin contractul încheiat între persoana
juridică şi administratorul nu se stabileşte altfel, atunci
relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile
contractului de mandat. Contractul dintre persoana
juridică şi administrator poate fi un contract de muncă,
şi în acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi cârmuite de
prevederile codului muncii. Dar şi în acest caz,
atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă
administratorul sunt supuse regulilor mandatului.
Astfel, persoana juridică prin hotărârea organului său
suprem, sau dacă legea şi actul de constituire permite,
prin decizia consiliului, poate oricând retrage
administratorului împuternicirea de reprezentare.
Administratorul la rândul său tot este îndreptăţit să
renunţe oricând la atribuţiile sale. Retragerea sau
renunţarea de la funcţia de administrator este posibilă.
În lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a
administratorului, precum şi refuzul acestuia de la
funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi
afacerilor gestionate trebuie să fie reglementate de
actele constitutive ale persoanei juridice, de
regulamentul cu privire la organul executiv al persoanei
juridice sau de contractul încheiat cu acesta.

Potrivit art 212 din Codul civil, au caracter
obligatoriu “hotărârile şi deciziile luate de organele de
conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de
constituire sau statutului.” Hotararile luate de organele
de conducere si administrare ale persoanei juridice sunt
obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare sau au votat împotrivă.
Art 213 din Codul civil dispune ca membrii organelor
de administrare ale unei persoane juridice trebuie să
acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa
cerute unui bun proprietar.
Definim drepturile membrilor persoanei juridice ca
fiind prerogativele conferite acestora de lege şi de
104
contractul de societate, în temeiul cărora pot pretinde
societăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând
în acţiuni şi abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de
constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.
Drepturile asociaţilor sunt caracteristice si specifice
asociaţilor ce fac parte din anumite forme de societate
sau îndeplinesc anumite funcţii.
Obligaţiile asociaţilor sunt îndatoririle ce le revin
acestora faţă de societate. Codul civil cere prudenta si
diligenta fata de interesele persoanei juridice.
Principalele îndatoriri ale asociaţilor sunt:
a) Să nu facă concurenţă societăţii. Această obligaţie se
întemeiază pe voinţa asociaţilor de a colabora, de
regulă, ceea ce trebuie să guverneze relaţiile dintre
asociaţi şi societate. Asociatul, prin comportarea sa,
trebuie să elimine orice suspiciune de activitate
neloială. Asociatul, care încalcă această obligaţie, poate
fi exclus din societate sau la alegere să fie obligat să
predea beneficiul rezultat şi să plătească despăgubiri
(art 215 alin (1) din Codul civil)
b) Să participe la suportarea pierderilor şi să răspundă
pentru obligaţiile asumate de societate. Această
obligaţie se corelează cu dreptul la beneficiu. Asociaţii
trebuie să răspundă pentru obligaţiile sociale, în mod
diterit, după forma societăţii. în societatea în nume
colectiv şi în societatea in comandită, asociatul
(comanditatul) răspunde pentru obligaţiile sociale,
nelimitat şi solidar, adică cu întregul patrimoniu. în
societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată, asociaţii răspund în limita aportului lor social
(părţi, cote-părţi, acţiuni).
c)Să nu folosească bunurile societăţii în interes propriu
sau în folosul unor terţi. Potrivit art. 214 din Codul
civil, asociatii „nu pot folosi în profitul ori în interesul
lor sau al unor terţi” iar cei care utilizează bunurile in
scop personal sau al unor terţi comit fraude în dauna
societăţii, deţinând funcţia de administrator, poate fi
exclus din societate pentru încălcarea obligaţiei de a nu
folosi bunurile societăţii în interes propriu. Faptele prin
care se încalcă această obligaţie constituie o infracţiune
pentru administrator şi director.
d) Să nu comită fapte nedemne. Această obligaţie este
105
de natură să asigure onorabilitatea firmei şi de a atrage
încrederea agenţilor economici şi a clientelei.
încălcarea acestei obligaţii poate atrage anumite
consecinţe: pierderea calităţi de asociat sau
împiedicarea obţinerii calităţii de asociat, de
administrator sau de cenzor, un tratament juridic mai
sever sau sancţiuni penale. Să nu se amestece fără drept
în administraţia societăţii. Această obligaţie se referă la
exercitarea abuzivă a acestui drept, de natură să
perturbe funcţionarea societăţii. Obligaţia este
corelativă dreptului de informare şi de control al
asociatului cu privire la gestiunea socială. Incălcarea
acestei obligaţii de către asociatul cu răspundere
nelimitată poate atrage excluderea lui din societate.
Vom trata in continuare raspunderea persoanelor
juridice.
Prin dispoziţia cuprinsa in art 218 alin.(1) si art
219 din Codul civil se stabileşte principiul general,
potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate
persoanele de drept privat răspund pentru „Faptele
licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice
obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate.”
In cazul raspunderii civile, persoana juridica isi asuma
consecintele actelor sau faptelor sale generatoare de
prejudicii, garantind acoperirea acestui prejudiciu cu
patrimoniul propriu.
Persoana juridica raspunde patrimonial atat
pentru fapta proprie, cat si in calitate de comitent,
pentru prepusii sai, dupa cum reiese din art 219 si art
220 din Codul civil
Atributul persoanei juridice de a fi un subiect de drept
distinct de membrii sai rezulta si consecinta separatiei
de patrimonii intre persoana juridica, pe de o parte, si
membrii sau organele acesteia, pe de alta parte.
De principiu, separatia de patrimonii determina
limitarea raspunderii membrilor persoanei juridice la
nivelul valoric nominal al contributiei sale la
constituirea patrimoniului initial al persoanei juridice.
Sunt intalnite nenumarate situatii practice in care, atat
in cazul persoanelor juridice de drept privat cat si in
cazul persoanelor juridice de drept public, raspunderea
106
constituentilor este fie o raspundere nelimitata pentru
datoriilor persoanei juridice, fie o raspundere solidara,
alaturi de persoana juridica, fie o raspundere subsidiara,
in locul persoanei juridice.
In calitate de persoana juridica de drept public,
Statul roman este reprezentat de Ministerul Finantelor
Publice, ori de cite ori este vorba de raporturi juridice
civile in care Statul roman este parte nemijlocit, in
nume propriu, ca titular de drepturi si obligatii. Statul
roman este reprezentat in aceste raporturi juridice de
persoana sau institutia indicate in legea speciala. In
orice caz, Statul roman este reprezentat, in raporturile
de drept public sau in raporturile de drept international
public, de Guvern sau, dupa caz, de Presedintele
Romaniei. Regula reprezentativitatii stabilita pentru
Statul roman se aplica, in mod corespunzator, si
unitatilor administrative-teritoriale care participa la
raporturile civile in nume propriu, reprezentantul
acestora fiind, dupa caz, primarul sau presedintele
consiliului judetean.
Statul roman raspunde, in mod subsidiar, pentru
obligatiile organelor, autoritatilor si institutiilor publice,
daca prin lege nu se prevede altfel. In consecinta, statul
este un garant al executarii obligatiilor asumate de toate
organele, autoritatile si institutiile publice. In schimb,
niciuna dintre persoanele juridice de drept public pentru
obligatiile carora statul raspunde nu poarta nicio
raspundere pentru obligatiile statului.

In cadrul aceste unitati de invatare, va propunem
urmatoarele intrebari pentru verificarea cunostintelor:
1. Ce reprezinta capacitatea civila a persoanei juridice?
2. Care sunt elementele componente ale capacitatii
civile a persoanei juridice?
3. Ce reprezinta capacitatea de folosinta a persoanei
juridice?
4. Ce caractere juridice prezinta capacitatea de folosinta
a persoanelor juridice?
5. Cand se dobandeste capacitatea de folosinta a
persoanelor juridice?
6. Continutul capacitatii de folosinta.
107
7. Cum definim capacitatea de exercitiu a persoanei
juridice?
8. Cum functioneaza persoanele juridice?
9. Care sunt drepturile si obligatiile membrilor
10. Raspunderea persoanelor juridice.
Identificarea persoanei juridice
11.1 Introducere
11.1 Introducere
Prin identificarea persoanelor juridice intelegem
institutia juridica care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementeaza mijloacele si atributele de
individualizare a persoanelor juridice, dat putem folosi
si un al doilea sens, prin care sa intelegem atribute de
identificare: denumirea, sediul, nationalitatea, contul
bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul,
telexul, faxul etc.
Identificarea persoanei juridice este o necesitate
permanenta, din momentul infiintarii si pana la
incetarea ei. Importanta identificarii isi evidentiaza
valentele in privinta capacitatii juridice a persoanei
(nationalitate, sediu), in privinta competentei
jurisdictionale (sediu), a solutionarii operative a tuturor
aspectelor legate de incheiere si executare a actelor
juridice.
Ca si in cazul persoanelor fizice, din punct de
vedere al naturii juridice, atributele de identificare a
persoanei juridice fac parte din categoria drepturilor
personale nepatrimoniale.
108
Atributele de identificare prezinta urmatoarele caractere
juridice, specifice categoriei de drepturi de care
apartine:
- opozabilitatea erga omnes, fiind drepturi absolute,
sunt opozabile tuturor;
- inalienabilitatea, nu pot fi cesionate prin acte juridice;
titularul acestor drepturi nu poate renunta la ele;
- imprescriptibilitatea, sunt imprescriptibile, atat sub
aspect extinctiv, cat si sub aspect achizitiv
- personalitatea, sunt intim legate de persoana
titularului lor;
- universalitatea. Toate persoanele juridice au dreptul la
atributele de identificare, cum sunt: denumirea, sediul,
firma, contul bancar, codul fiscal etc.
Reglementarea legala a elementelor de identificare a
persoanelor juridice o gasim in Capitolul IV-
Identificarea persoanei juridice din Cartea I a Codului
civil, in art 225-231

invatare
In cadrul prezentei unitati de invatare
- vom defini atributele de identificare a persoanei
juridice
- vom analiza fiecare element de identificare a
persoanelor juridice

Persoana juridică se identifică în circuitul civil de
alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte
persoane juridice prin denumirea sa, care constă din
grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma
respectivă.
Facultatea stabilirii ,,prin statut" - în opoziţie cu modul de stabilire prin
însuşi actul de înfiinţare a persoanei juridice - nu poate exista decât în cazul
persoanelor juridice a căror constituire presupune manifestarea de voinţă, în
acest sens, a asociaţilor, adică a acelor persoane fizice sau juridice care
urmează să alcătuiască, în calitate de membri, realitatea socială a subiectului
109
colectiv.
Denumiea fiind un atribut al personalităţii, stabilirea ei îşi produce efecte de
la data cand persoana juridica dobandeste capacitatea de a avea drepturi si
obligatii.
Denumirea trebuie să conţină o combinaţie de

elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o
irepetabilă, si inconfundabilă cu o altă denumire
înregistrată în Registrele în care se înregistrează
persoanele juridice. Denimirea persoanei juridice
trebuie să conţină şi un cuvânt, o îmbinare de cuvinte
sau de litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă
cu altele.
Dispoziţiile legale (art 226 din Codul civil)
prevad ca „Persoana juridică poartă denumirea stabilită,
în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin
statut.”
Denumirea persoanei juridice de drept public se
stipulează în actul prin care aceasta se constituie.
Indicarea la forma de organizare permite participanţilor
la circuitul civil să concluzioneze despre scopul
persoanei juridice precum şi despre răspunderea
asociaţilor acesteia.
Denumirea persoanei juridice se stabileşte iniţial
de fondatori prin actul de constituire. Este important ca
denumirea stabilită prin actele de constituire să fie
înregistrată în registrul public, căci dreptul persoanei
juridice asupra denumirii este protejat numai dacă
există o asemenea înregistrare. Dacă denumirea
indicată în actele de constituire şi care se cere
înregistrată este similară alteia înregistrate anterior
înregistrarea va fi refuzata.
Persoana juridică are un drept personal asupra
denumirii sale având drept să o utilizeze personal sau să
permită sau să interzică altor persoane s-o folosească.
Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au
utilizat-o neautorizat să plătească o despăgubire. În
relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane
denumirea este principalul element faţă de care este
exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor.
Denumirea capătă o valoare economică şi similar
unui obiect palpabil se transformă într-un res corporalis
care incorporează în sine reputaţia şi şansele în afaceri
110
societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din
acest considerent dreptul asupra denumirii de firmă a
societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta
poate fi în anumite condiţii transmisibil.
În conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana
juridică trebuie să se indice alături de alte date şi
denumirea sa. Orice act emis de persoana juridică
trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei
împuternicită să angajeze persoana juridică în raport cu
terţii (art 231 din Codul civil).
Dreptul la denumire presupune, de asemenea, facultatea de a se opune ca o
persoană juridică - sau poate chiar o persoană fizică - să poarte,
nelegitim, aceeaşi vocabulă, denumire sau, în caul persoanelor fizice, ca
nume de familie. Uzurparea denumirii, adică purtarea ei fără drept de către o
altă persoană, constituie premisa necesară ,,atingerii", constituind premisa
necesara pentru a solicita instantei judecatoresti incetarea faptelor
vatamatoare.
Totodată, persoana juridică vătămată in dreptul la denumire va putea cere
instantei sa indeplineasca acele masuri necesare pentru a se restab
atins.
Executarea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în această materie, este
asigurată prin amenda pe care instanţa judecătorească poate să o pronunţe,
în favoarea statului, împotriva celui care nu îndeplineşte, în termenul stabilit
prin hotărâre, faptele să restabilească situaţia anterioară atingerii dreptului.
Ocrotirea legală ar putea fi invocată şi împotriva utilizării denumirii pentru
desemnarea unei persoane juridice dintr-o operă literară, dramatică etc.
Schimbarea denumirii va fi trecută în registru, în cazul persoanelor juridice

Sediul este atributul de identificare prin aratarea
unui loc stabil care individualizeaza persoana juridica
in spatiu. Conform art.227 din Codul civil, “Sediul
persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de
constituire sau statutului.”
Printre elementele de individualizare ale persoanei
juridice se numara si sediul ei, chemat sa indeplineasca
functii juridice corespunzatoare, in general, celor care
sunt proprii domiciliului persoanei fizice. De aceea,
textele legale care se refera la domiciliu sunt,
deopotriva, aplicabile si persoanelor juridice, sediul
111
fiind considerat, din acest punct de vedere, domiciliul
lor, bineinteles, cu exceptia acelor dispozitii normative
care privesc raporturi juridice proprii numai persoanei
fizice si care sunt deci incompatibile cu natura
persoanelor juridice, cum ar fi, de pilda, dispozitiile
care reglementeaza locul deschiderii succesiunii sau
cele care vorbesc de resedinta.
Regula dreptului comun o constituie aplicarea
dispozitiilor privitoare la domiciliul ambelor categorii
de persoane, atat celor fizice cat si celor juridice.
Astfel, in tacerea legii si a conventiei partilor,
domiciliul este cel care determina locul platii
(executarii) obligatiilor.
In general, aceleasi functii care reclama reglementarea
domiciliului persoanei fizice reclama, deopotriva, ca
orice persoana juridica sa aiba un sediu, loc in care ea
sa poata fi considerata, intotdeauna, prezenta din punct
de vedere al raporturilor juridice ; locul in care legea
prezuma ca persoana juridica isi are o asezare care sa
ingaduie cautarea si flarea ei in cadrul circuitului civil
sau pentru exercitarea actiunii de supraveghere, de catre
organele competente, cu privire la legalitatea activitatii
desfasurate.
Sediul persoanei juridice poate fi clasificat dupa cum
urmeaza:
i) in raport cu importanta locului unde isi desfasoara
activitatea organele de conducere ale persoanei juridice,
se disting:
a) sediul principal – locul unde functioneaza organele
de conducere ale persoanei juridice
b) sediul secundar – locul unde functioneaza organul de
conducere al subunitatilor persoanei juridice ( fabrica,
sucursala etc)
ii) in raport cu teritoriul tarii unde se afla, sediul poate
fi:
a) sediul in tara
b) sediul in strainatate.
Aceasta diferentiere prezinta importanta, mai ales in
materia raporturilor juridice de drept comercial
international si de drept international privat.
iii) in functie de caracterul sau, sediul se clasifica in:
a) sediu de drept comun (legal)
b) sediu conventional (ales).
112
Sediul legal este obligatoriu si se stabileste conform art.
227 din Codul civil, sediul conventional este facultativ
si se stabileste cu acordul partilor.

Sub notiunea de “alte atribute de identificare”, art
230 din Codul civil arata ca “În funcţie de specificul
obiectului de activitate, persoana juridică mai poate
avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul
de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt
registru public, codul unic de înregistrare şi alte
elemente de identificare, în condiţiile legii.”
Legislatia in materie este O.U.G. nr. 76/2001 privind
simplificarea unor formalitati administrative pentru
inregistrarea si autorizarea comerciantilor a introdus
codul unic de inregistrare (C.U.I.), ca atribut de
identificare al persoanelor juridice.
Codul unic de inregistrare se utilizeaza de toate
sistemele informatice care prelucreaza date privind
comerciantii, precum si de comercianti in relatiile cu
tertii.
Alte atribute de identificare ale persoanelor juridice
sunt: nationalitatea; contul bancar al persoanei juridice;
codul fiscal al persoanei juridice; marca; emblema;
telefonul, telexul si faxul persoanei juridice.

Conform art. 231 din Codul civil, actele emise de catre
persoana juridica trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu
elementele de identificare a acesteia.
“Toate documentele, indiferent de formă, care emană
de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi
sediul, precum şi alte atribute de identificare, în
cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese persoanei prejudiciate.”

In prezenta unitate de invatare, vom rezolva
urmatoarele intrebari:
1. Ce inseamna identificarea persoanei juridice?
113
2. Care sunt atributele de identificare a persoanelor
juridice?
3. Ce caractere juridice prezinta atributele de
identificare a persoanelor juridice?
4. Denumirea persoanei juridice-atribut de identificare.
5. Cum se stabileste denumirea persoanelor juridice?
6. Ce contine denumirea persoanelor juridice?
7. Ce reprezinta sediul persoanelor juridice?
8. Clasificarea sediului. Importanta juridica.
9. Alte atribute de identificare.
10. Care sunt mentiunile obligatorii pentru identificarea
Unitate de invatare 12
Reorganizarea persoanei juridice
12.1 Introducere
12.3.1 Notiune
12.1 Introducere
Reorganizare este un procedeu juridic în care pot
fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care
are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea
acestora.
In sens larg, prin reorganizare intelegem operatiunea
sau ansamblul de măsuri prin care o entitate isi
remaniază structura sa organizatorică, adoptand o nouă
configuratie. Notiunea de reorganizare se regăseste in
diverse domenii, de la urbanism si arhitectură
(desemnand reamenajarea zonei, a unui cartier sau a
unei clădiri), la psihologie (reconstructia personalitătii
sau individualităii), economie (operatiune de natură
financiară care se poate referi la restructurare de
capital) si, desigur, in domeniul dreptului.
114
In plan economic si social, reorganizarea poate avea
mai multe intelesuri, plecand de la restructurarea
locurilor de muncă, restructurări sau reorganizări care
sunt rezultatul unor imbunătătiri tehnologice si care
contribuie la cresterea valorii produselor, pană la
reorganizarea la nivelul societătilor comerciale, privită
drept parte integrantă a unei strategii, nationale sau
internationale, de integrare pe un segment de piată
vizat.
Conceptul era inteles fie ca o strategie de reducere a
dimensiunilor societătii comerciale, fie ca o
reorganizare completă a procesului de productie a unei
companii, abordarea fiind de natură preponderent
economică.

invatare
Prezenta unitate de invatare ne dezvaluie conceptul de
reorganizare a persoanei juridice.
- vom putea defini notiunea de reorganizare a persoanei
juridice
- efectele reorganizarii
- ce reprezinta fuzuiunea si ce efecte produce
- ce intelegem prin divizare si ce efecte are
- raspunderea in caz de divizare
- incetarea unor contracte

12.3.1 Notiune
Pornind de la definitia data de art 232 din Codul
civil, respectiv :”operaţiunea juridică în care pot fi
implicate una sau mai multe persoane juridice şi care
are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea
acestora.”, putem desprinde ideea ca „reorganizarea”
se raportează la cel putin două persoane juridice
intelegandu-se operatiunea initiată de vointa asociatilor
sau membrilor acestora, cu scopul dezvoltării sau, după
caz, a restrangerii activitătii desfăsurate de entitătile
respective.
O altă acceptiune a „reorganizării” se raportează la o
115
singură persoană juridică fiind vizată, fie restructurarea
operatională, financiară internă, fie transformarea „in
intergum” a entitătii colective. Un astfel de inteles il are
reorganizarea care, in expresia legii, reprezintă
modificări ale elementelor constitutive ale persoanei
juridice (cum ar fi, nivelul
capitalului social, obiectul de activitate principală,
numărul asociatilor, numărul mandatarilor sociali),
modificări ale organelor persoanei juridice (crearea
organului de control intern - cenzorii- , recompunerea
organului de administrare, prelungirea duratei, s.a.) sau
modificări care vizează organizarea persoanei, si care
au ca efect disparitia sa ca subiect de drept, sau
transformarea formei juridice, cu implicatii asupra
tuturor elementelor sale.
Acest gen de reorganizare este pus in evidentă de
schimbarea statutului juridic, din persoană fără scop
lucrativ, in persoană cu scop lucrativ, din persoană
juridică in entitate lipsită de calitatea de subiect de
drept, din fundatie, in societate comercială, etc.
Tot reorganizare intalnim si avand in vedere starea
patrimonială a persoanei juridice supusă operatiunii de
redresare a capacitătii sale financiare sau de dizolvare a
activitătii si de lichidare a patrimoniului si a incetării
sale ca subiect de drept.
Fiecare acceptiune a notiunii de reorganizare face
obiect de reglementare a unor dispozitii cuprinse in acte
normative speciale dedicate persoanelor juridice
recunoscute ca subiecte de drept public sau de drept
privat, ori procedura reorganizării institutiilor de credit
si a societătilor de asigurare.
O noutate introdusă in actualul cod fata de vechea
reglementare vizează formele reorganizării, art. 233 din
Codul civil introduce, pe langă fuziune si divizare, o a
treia formă de reorganizare: transformarea persoanei
juridice.

Conform art 233 din Codul civil, reorganizarea
persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin
divizare sau prin transformare.
Art 234 din Codul civil: “Fuziunea se face prin
116
absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană
juridică sau prin contopirea mai multor persoane
juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”.
Fuziunea se realizează intre mai multe persoane
juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă, avand
ca principal efect trecerea drepturilor si obligatiilor
persoanelor juridice fuzionate asupra noii persoane
juridice astfel înfiintate.
Fuziunea consta in unirea (contopirea) a doua sau mai
multe persoane juridice, care inceteaza sa mai existe si
in alcatuirea, pe aceasta baza, a unei noi persoane
juridice.
Fuziunea produce urmatoarele efecte:
- efectul creator, rezultand infiintarea unei persoane
juridice;
- efectul extinctiv, insemnad incetarea persoanelor
juridice fuzionate;
- efectul transmisiunii universale, drepturile si
obligatiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra
noii persoane astfel infiintate.
Absorbţia constă în încorporarea unei sau mai
multor persoane juridice care îşi încetează existenţa,
într-o altă persoană juridică existentă, ce îşi sporeşte
astfel activitatea. Ca efect al absobţiei, conform
articolului 235 din Codul civil, întreg patrimoniul
persoanei absorbite trece asupra persoanei juridice
absorbante, printr-o transmisiune universală.” În cazul
absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice
care o absoarbe.”
Efectele absorbţiei se produc de la data înregistrării
acestei operaţiuni sau, pentru persoanele juridice
nesupuse înregistrării, de la data aprobării de către
organul competent a inventarului, a bilanţului contabil
întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte
asemenea acte pe care le prevede legea, precum şi a
evidenţei contractelor în curs de executare.
Fuziunea constă în unirea, contopirea a două sau mai
multe persoane juridice, care îşi încetează existenţa,
înfiinţându-se o persoană juridică nouă. Potrivit
articolului 235, alineatul 2 din Codul civil, ca efect al
fuziunii „În cazul contopirii persoanelor juridice,
drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în
117
patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate” printr-o
transmisiune universală.
Data de la care fuziunea îşi produce efectele este
aceeaşi ca în cazul absorbţiei.

Referitor la a doua forma de reorganizare a persoanelor
juridice, divizarea se poate realiza fie prin divizare
totală, fie prin divizare partială.
Conform prevederilor art 236 din Codul civil
referitoare la divizarea totala, “Divizarea totală se face
prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care
există deja sau care se înfiinţează prin divizare.”
Dacă divizarea totală se face prin impărtirea intregului
patrimoniu al persoanei juridice intre două sau mai
multe persoane juridice care există deja sau care se
infiintează prin divizare, in caz de divizare partială se
desprinde o parte din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe si in transmiterea
acestei părti către una sau mai multe persoane juridice
care există sau care se infiintează in aceasta modalitate.
Sintetizand aspectele evidentiate in acest capitol
cu privire la efectele juridice ale fiecărei forme de
reorganizare, retinem următoarele efecte principale:
- efect creator: infiintarea de noi persoane juridice,
intalnit cu precădere in cazul fuziunii si mai putin in
cazul divizării;
- efect extinctiv: incetarea existentei anumitor persoane
juridice (cele care fuzionează, cele absorbite, precum si
cea supusă divizării totale),
- efect translativ: transmisiunea patrimonială
(universală - in cazul comasării prin fuziune sau
absorbtie, respectiv cu titlu universal – in cazul
divizării totale sau partiale) intre persoanele
participante la reorganizare,
- efect modificator: incetarea calitătii pe care o detin
persoanele ce alcătuiesc membrii persoanelor juridice
divizate total si dobandirea unei noi calităti de către
aceste persoane in subiectul/subiectele beneficiare.
Aceste dispozitii se regasesc in definitia reorganizării
persoanei juridice care, potrivit art. 232 din Codul civil
118
„Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea
juridică în care pot fi implicate una sau mai multe
persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea,
modificarea ori încetarea acestora.

Potrivit art 240 din Codul civil, “În cazul
contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei
juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează
efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat
expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea
contractului este condiţionată de acordul părţii
interesate.”
Asadar, legea nu prevede incetarea contractelor
incheiate in considerarea calitatii persoanei juridice
aflate in process de reorganizare.
(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului
este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va
fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da
ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare
de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de
răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de
menţinere sau preluare a contractului de către persoana
juridică succesoare.
Alineatul al doilea al art 240 instituie o prezumtie de
refuz tacit de mentinere sau preluare a contractului de
catre “persoana juridica succesoare” necomunicarea
consimtamantului in termen de 10 zile de la
comunicarea notificarii.
12.4 Indrumator pentru verificare

Intrebari de verificare a cunostintelor:
1. Definiti notiunea de reorganizare a persoanelor
juridice.
2. Care sunt formele de reorganizare a persoanelor
juridice?
3. Ce reprezinta fuziunea persoanelor juridice?
4. Cum se realizeaza fuziunea persoanelor juridice?
5. Ce efecte produce fuziunea?
6. Absorbtia. Notiune.Efecte.
119

D 1 Drept Civil Persoanele Ciochina Daniela PDF PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 1 Drept Civil Persoanele Ciochina Daniela PDF PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DANIELA CIOCHINĂ

DREPT CIVIL - PERSOANELE

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Prezentul curs vine in ajutorul studentilor pentru ca

Vom aborda impreuna o serie de aspecte referitoare la

Prezentul curs ne va oferi posibilitatea sa dobândim

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru a ne atinge telurile identificate anterior, vom

Cursul din semestrul al doilea de drept civil este

Unitatea de învăţare 1. Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil

Daniela Ciochina, Drept civil. Introducere in dreptul

Examenul se va desfasura sub formă de proba scrisă, pe

1.2 Obiectivele si competentele unitatii de

1.3 Continutul unitatii de invatare

1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice

1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice

1.4 Indrumator pentru verificare

2.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati

2.3 Continutul unitatii de invatare

2.3.2 Data prezumata a mortii

2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii

2.4 Indrumar pentru autoverificare

3.2 Obiectivele si competentele unitatii de

3.3 Continutul unitatii de invatare

3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate

3.4 Indrumator pentru autoverificare

4.2 Obiectivele si competentele unitatii de

4.3 Continutul unitatii de invatare

4.3.2 Numele persoanei fizice

3.3.4 Actele de stare civila

certificate de nastere si de casatorie titularilor sau

4.4 Indrumator pentru verificarea cunostintelor

5.3 Continutul unitatii de invatare

5.3.4 Controlul exercitarii tutelei

5.3.5 Incetarea tutelei

5.4 Indrumator pentru autoverificare

6.3 Continutul unitatii de invatare

6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special

6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc

6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti

6.4 Indrumator pentru autoverificare

7.2 Obiectivele si competentele unitatii de

7.3 Continutul unitatii de invatare

7.3.2 Continutul curatelei

7.3.3 Incetarea curatelei

7.4 Indrumar pentru autoverificare

8.2 Obiectivele si competentele unitatii de

8.3 Continutul unitatii de invatare

8.3.2 Categorii de persoane juridice

8.3.3 Personalitatea juridica

8.4 Indrumator pentru autoevaluare

9.2 Obiectivele si competentele unitatii de

9.3 Continutul unitatii de invatare

9.3.2 Nulitatea persoanei juridice

9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice

9.4 Indrumator pentru autoverificare

Capacitatea civila a persoanei juridice

10.3 Continutul unitatii de invatare

10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice

10.3.3 Functionarea persoanei juridice

10.4 Indrumator pentru autoverificare

11.2 Obiectivele si competentele unitatii de