Supracompensarea prin muncă: indicii

şi cauze

Muncești mult? Nu simți mari satisfacții, ba chiar oboseala se

acumulează, dar parcă tot către muncă revii? Aflăm de la
psihoterapeutul Daniela Stanciu ce înseamnă
supracompensarea prin muncă și ce se află în spatele ei.
Am putea spune că un prim indiciu al supracompensării prin muncă este acela că tot
universul tău se învârte în zona profesională: investeşti foarte multă energie în tot ceea ce
ţine de job-ul tău, petreci foarte mult timp la serviciu sau poate chiar subiectele de discuţie
preferate sunt cele despre munca ta.

Un alt indiciu ar fi acela că celelalte roluri ale tale sunt semnificativ diminuate (rolul de parteneră,
prietenă, sau mamă, fiică etc). În plus, clipele tale de bucurie sunt date în cea mai mare parte de
realizările profesionale.

Însă, deşi munca îţi oferă bucurii, satisfacţii, acestea sunt vremelnice, fie pentru
că după un succes alergi imediat în căutarea următorului fără a te bucura de cel
prezent, fie pentru că indiferent câte succese ai avea în zona profesională, tot simţi
că lipseşte ceva în viaţa ta.

Faptul că te frământă gânduri precum „Ce folos că am o poziţie profesională foarte

bună, dacă nu am pe cineva care să mă iubească?”, „La ce bun că am atâtea
succese profesionale, însă nici un prieten?” sau „Viaţa mea zilnică înseamnă trezit,
serviciu, culcat” reprezintă un alt indiciu al centrării excesive pe muncă.

Cauzele care te-au adus în această situaţie pot fi variate. De

exemplu, supracompensarea prin muncă poate apărea atunci când stima de
sine depinde într-o măsură foarte mare de succesele din zona profesională. Şi
atunci, pentru a-ţi „hrăni” această stimă de sine permanent, te avânţi cu frenezie în
muncă!

Dacă în copilărie dragostea oferită de părinţii tăi a fost condiţionată, depinzând de

rezultatele pe care tu le obţineai la şcoală, atunci poate ai internalizat un mesaj de
genul „Dacă nu muncesc mult, nu merit să fiu iubită” sau „Dacă nu am rezultate
foarte bune, nu sunt valoroasă!”

Poate părinţii nu-ţi ofereau atenţia şi aprecierea de care aveai nevoie şi

strategia folosită de tine la acel moment a fost să înveţi foarte bine pentru a le
atrage cumva atenţia! Apoi această strategie a devenit laitmotiv în viaţa ta!
Pot fi anumite tipare dezvoltate în copilărie sau adolescenţă, care ne determină să
investim excesiv de multă energie în zona profesională.

Părinţii noştri, deşi au cele mai bune intenţii, pot avea uneori atitudini şi
comportamente care sunt împovărătoare pentru noi.

De exemplu, dorindu-şi foarte mult ca tu să fii o persoană „realizată în viaţă”, ei au

insistat asupra faptului că trebuie să înveţi, te-au trimis la olimpiadă după olimpiadă
sau poate au spus de fiecare dată „Se putea şi mai bine”.

În felul acesta, ai ajuns să internalizezi mesaje care încep cu „trebuie să…”, ai

nişte standarde nerealiste şi eşti copleşită de perfecţionism.

Un alt exemplu ar fi acela că dacă în copilărie nu ai fost încurajată, apreciată, ba

dimpotrivă ţi s-a spus că nu te descurci, că „nu eşti în stare”, atunci ai dezvoltat o
schemă de eşec.

Dacă nici mediul şcolar nu a fost unul suportiv, atunci tiparul de eşec a fost întărit.
Strădaniile tale de a învăţa, de a munci mult au reprezentat strategia ta de a face faţă
situaţiei în acele momente, pentru a dovedi că poţi, că te descurci. Însă această
strategie perpetuată în prezent este disfuncţională, aducându-ţi multe neajunsuri!

Dacă în copilărie ţi-au lipsit atenţia şi afecţiunea, atunci, adult fiind, anticipezi
că nevoile tale emoţionale nu vor fi îndeplinite şi poţi evita relaţiile intime.

În acest fel viaţa de cuplu va fi inexistentă şi poţi compensa centrându-te excesiv pe

zona profesională, acolo unde te simţi competentă, spunându-ţi ceva de genul
„Măcar aici să mă simt împlinită!”

Atunci când există însă viaţă de cuplu, dar nu funcţionează, poţi considera că
munca reprezintă pentru tine o „ieşire” rezonabilă din viaţa de cuplu.

Adică e mai simplu, mai confortabil să spui „Am foarte mult de lucru” astfel încât să
petreci cât mai puţin timp cu partenerul, decât să ai o discuţie în care poate apărea
un conflict. Dacă mai ai şi un sentiment de izolare şi nu ai o viaţă socială, atunci
orientarea energiei tale către muncă este şi mai puternică.

În cazul în care eşti o persoană care se sacrifică pentru ceilalţi sau o persoană
care nu poate spune „Nu”, atunci când ajungi într-o companie în care volumul
de muncă este supradimensionat, te vei sacrifica pentru ceilalţi, răbdând cu
stoicism chiar şi atunci când povara sarcinilor este foarte mare.

Deşi poate pe termen scurt poate fi o soluţie, oare pe termen lung funcţionează? Ce
s-ar întâmpla dacă la un moment dat viaţa ta profesională ar intra într-un con de
umbră din motive independente de voinţa ta, oare ce puncte de sprijin ţi-ar rămâne în
acele momente?

Merită oare să mizezi totul pe o singură carte – viaţa profesională, lasând deoparte
viaţa de familie, viaţa socială si hobby-urile tale?
Supracompensarea prin muncă poate fi un paliativ, oferindu-ţi o alinare
iluzorie, însă de fapt aceasta te împiedică să fii în contact cu nevoile tale reale
şi cu emoţii negative legate de alte arii ale vieţii (cum ar fi tristeţea că nu ai un
partener sau poate furia că nu ai nici un prieten etc) şi îţi limitează dezvoltarea
personală.