TEHNICI ELECTROCARDIOGRAFICE SPECIALE

a. Vectorcardiografia
Vectorcardiograma (VCG) reprezintă înregistrarea activităţii bioelectrice cardiace în spaţiu, pe trei
axe de coordonate .
Diferenţa faţă de înregistrarea ECG convenţională este dată de modalitatea de reprezentare şi
înregistrare a activităţii bioelectrice cardiace: tridimensional în VCG (planurile frontal, sagital şi
orizontal), respectiv bidimensional în tehnica ECG standard. Deşi mai rar utilizată în clinică,
VCG prezintă o serie de avantaje în raport cu înregistrarea ECG standard:
 este o metodă mai sensibilă decât ECG în diagnosticarea infarctului de miocard, deşi nu la
fel de specifică;
 este mai specifică decât ECG în evaluarea hipertrofiei sau dilatării cavităţilor ventriculare;
permite diferenţierea etiologică a anomaliilor de conducere intracardiacă.

Fig.Vectorcardiograma

b. Monitorizarea ECG tip Holter

Reprezintă o tehnică de înregistrare continuă a traseului ECG pe durate mari de timp (24
sau 48 de ore). Înregistrările se efectuează în condiţii de ambulator, pacientul desfăşurând
activităţi cotidiene. Sistemul de înregistrare dispune de un ceas electronic, sincronizat cu sistemul
de înregistrare, şi de un canal de înregistrare / marcare a evenimentelor (durere, palpitaţii)
percepute de pacient. Pe perioada monitorizării, pacientul are la îndemână un jurnal în care notează
evenimente sau simptome de interes în contextul evaluării unei patologii cardiace: tipul de activitate
desfăşurată (mers, alergare, etc.); simptome apărute în timpul monitorizării (dureri precordiale,
dispnee, palpitaţii, etc.); momentul apariţiei şi/ sau dispariţiei simptomelor (marcat prin apăsarea
tastei "eveniment"), spontan sau sub efectul unei medicaţii autoadministrate.
 Analiza automată a traseului se efectuează la viteze de 60, 120 sau 180 de ori mai mari
decât cea de înregistrare. Se determină parametrii uzuali ai activităţii bioelectrice cardiace, la care
se adaugă protocoale de analiză specific.
Indicaţiile de utilizare a tehnicii de monitorizare tip Holter sunt multiple:
 identificarea episoadelor de aritmie cardiacă (extrasistole ventriculare, episoade de tahicardie
ventriculară etc.);
 detectarea episoadelor de ischemie silenţioasă;
 evaluarea efectului medicaţiei antiaritmice ;
 evaluarea funcţionării unui pace- maker .
Astăzi este utilizată aparatura modernă miniaturizată, cu microprocesoare şi facilităţi de memorare
a datelor de până la 400 Mb. Acestea folosesc semnalul achiziţionat prin intermediul a 2 electrozi
precordiali, pe care îi procesează la nivelul dispozitivului portabil. Un al doilea dispozitiv, folosit în
setările clinice, permite reverificarea înregistrărilor ECG culese din 24 în 24 ore, de 30-60 ori mai
rapid decât în timp real, precum şi vizualizarea lor pe monitor pentru analize suplimentare. Facilităţile
software bazate pe tehnicile de recunoaştere a formelor sunt capabile să identifice şi să cuantifice
manifestările cardiace normale de cele anormale

Fig. Traseu de monitorizare Holter

Conceptul de homeostazie cardiovasculară se referă la tendinţa organismului de a menţine un

ritm cardiac relativ regulat şi o presiune sangvină regulată în condiţiile variabile ale mediului
înconjurător.
Variabilităţile în activitatea cardiovasculară, cum ar fi lungimea intervalului RR şi durata de
repolarizare ventriculară, au fost utilizate la scară largă ca măsură a funcţiei cardiovasculare.
Este o caracteristică a acestor semnale să fluctueze la nivel de ritm cardiac în jurul valorii lor
medii, iar fluctuaţiile sunt asociate cu reglarea autonomă neurală a inimii.
 Intervalul de timp dintre două peak-uri RR determină perioada de contracţie a inimii. Analiza
seriilor RR reprezintă o metodă standard pentru estimarea ritmului cardiac al unui pacient,
cunoscută şi sub numele de variabilitatea ritmului cardiac (HRV).
Recent au fost de asemenea introduse, în analiza variabilităţii ritmului cardiac, noi metode
bazate pe dinamica neliniară, analiza pe componente principale şi componente independente,
precum şi analiza wavelet.
Variabilitatea frecvenţei cardiace poate fi analizată prin metode statistice, liniare şi neliniare.
A. Metode statistice
Măsurătorile în domeniul timp sunt mai uşor de calculat, însă ele nu pot da informaţii
despre distribuţia temporară a puterii (aceasta este utilă în înţelegerea echilibrului dintre ramurile
sistemului nervos autonom). Aceste măsurători includ histograma şi calcularea câtorva indici
statistici comuni. Cei mai importanţi indici din domeniul timp sunt:
 Frecvenţa inimii (HR). Se ştie că inima are o activitate ritmică, cu o frecvenţă medie în
jurul valorii de 70 bătăi/minut. La o persoană normală ritmul inimii măsurat la un anumit
moment de timp este influenţat pe de o parte de nervul vag (parasimpatic) care are efecte
inhibitoare şi pe de altă parte de sistemul simpatic care are efecte stimulatoare.
 Media aritmetică exprimă nivelul mediu, anihilând abaterile individuale, netipice. Are
dezavantajul că este sensibilă la valorile extreme, iar dacă termenii sunt prea
„împrăştiaţi”, tinde să devină o valoare nereprezentativă. Media aritmetică are o valoare
lipsită de conţinut dacă elementele sunt net deosebite din punct de vedere calitativ şi este
dată de formula:
1 N
x  xi
N i 1
unde N = numărul de elemente
xi = elementele
x = media aritmetică
 Deviaţia dintre valoarea minimă şi maximă
 Deviaţia standard a tuturor intervalelor RR ( Standard deviation of the NN interval
- SDNN) pe o înregistrare de 5min. sau 24h este un indicator sensibil, care arată gradul de
omogenitate al valorilor, calcularea sa fiind obligatorie.
N

 x  x 
2
i
  i 1

N 1
SDNN reflectă contribuţia tuturor factorilor care influenţează heart rate variability HRV de-
a lungul unei înregistrări de 24 h, incluzând şi oscilaţiile lente datorate se pare capacitatii intrinseci a
inimii de a răspunde influenţelor umorale.
Reducerea SDNN a fost corelată cu disfuncţia ventriculului stâng. O creştere a kinazelor sangvine
prezice un risc crescut de moarte subită şi de tahicardie ventriculară, independent de factorii de risc deja
cunoscuţi cum ar fi scăderea fracţiei de ejecţie a ventriculului stâng sau prezenţa potenţialelor
ventriculare tardive.
Valorile limită recomandate de către comitetul de studiu - Societatea Europeană de
Cardiologie şi Societatea Nord - Americană de Măsurare şi Electrofiziologie pentru SDNN sunt < 50 ms
insuficienţă gravă şi < 100 ms pentru insuficienţa moderată.
  Coeficientul de variabilitate reprezintă o abatere procentuală şi se foloseşte pentru a
compara rezultate cu unităţi de măsură diferite. Cu cât acest coeficient de variabilitate
este mai mic cu atât valorile sunt mai omogene.
 100
CV 
x
 Indicele SDNN reprezintă media deviaţiilor standard a tuturor intervalelor RR pentru
fragmente de 5 min din ECG.
Se calculează prin împărţirea întâi a înregistrării în intervale a câte 5 min fiecare şi apoi
calcularea deviaţiei standard a intervalelor RR din fiecare. Indicele SDNN rezultă din media
tuturor acestor segmente.
Se consideră că indicele SDNN evidenţiază în primul rând influenţa sistemului nervos
autonom asupra HRV.
De exemplu, un SDNN normal şi un indice SDNN scăzut semnalizează o afectare a reglării
prin sistemul nervos autonom şi deci nu a cordului în sine.
Pacienţii cu un indice SDNN crescut, aceştia având de obicei o activitate mai mare decât
normal a sistemului simpatic şi parasimpatic.
 Deviaţia standard pentru media intervalelor RR normale (Standard deviation of the
averanges of NN intervals - SDANN) pentru fiecare 5 min din înregistrare, aceasta fiind
în legătura cu SDNN.
 Rădăcina medie pătratică a diferenţelor succesive dintre bătăile normale ale inimii
(The square root of the mean of the squarea of differences between adjacent NN intervals
RMS-SD)
RMS-SD reflectă variaţiile pe termen scurt ale HRV, şi reprezintă prima măsurătoare din domeniul timp
care poate fi folosită pentru a observa frecvenţele înalte din HRV, frecvenţe care estimează reglarea
parasimpatică a inimii.

B. Analiza liniară
Principalul avantaj al măsurării şi analizei densităţii spectrale de putere (PSD - power spectral
density) asupra măsurătorilor din domeniu timp este faptul ca acestea aduc informaţii despre cum este
distribuită puterea, în funcţie de frecvenţă, permiţând astfel o apreciere a echilibrului sistemului
nervos autonom în orice moment al înregistrării. În plus, prin reprezentarea grafică a componentelor
spectrale (VLF, LF şi HF) a HRV care reprezintă influenţa diferitelor ramuri ale sistemului nervos
autonom, poate fi identificat, cuantificat şi examinat ritmul circadian al fiecărei ramuri. Principalul
dezavantaj al analizei spectrale de putere este reprezentat de faptul că necesită o procesare mai complexă şi
o putere de calcul mai mare.
Împărţirea înregistrării de 24 de ore în fragmente de câte 5 minute echivalează cu o filtrare a
frecvenţelor ultrajoase care reprezintă influenţele hormonale şi de alte tipuri.
Se foloseşte transformanta Fourier rapidă (FFT) pentru a determina 3 benzi în fiecare
segment de câte 5 minute. Distribuţia lor de putere şi frecvenţa lor centrală (VLF, LF şi HF) nu sunt fixe,
ci variază în funcţie de respiraţie şi de reglarea autonomă a inimii. Marimea puterii determinată pentru
fiecare bandă de frecvenţă este exprimată în valoare absolută, în msec2 .
Analiza în domeniul frecvenţă foloseşte transformata Fourier rapidă şi urmăreşte trei
semnale periodice:
 componenta spectrală de joasă frecvenţă (low frequency-LF)- 0,04-0,15 Hz,
caracterizând maximumul activităţii simpatice,
  componenta spectrală de înaltă frecvenţă (high frequency-HF)- 0,15-0,40 Hz,
exprimând influenţa inervaţiei parasimpatice,
 componenta spectrală bazală (basal frequency-BF)-l -1,5 Hz.
 Unii autori au mai semnalat o componentă spectrală, de foarte joasă frecvenţă (very
low frequency-VLF)- 0,02 -0,04 Hz, influenţată probabil de mecanismele
termoreglatoare şi de activitatea sistemului renină-angiotensină.
În funcţie de raportul dintre valorile maxime ale vârfului puterii spectrale ale fiecărei
componente vegetative, înregistrate în cursul testelor, se stabileşte preponderenţa simpatică sau
parasimpatică dacă:
 LF max/ HF max > 1 – preponderenţă simpatică,
 LFmax/ HFmax < 1 – preponderenţă parasimpatică.
Prin raportul dintre valoare de vârf a puterii spectrale a componentei vegetative respective
şi a celei bazale, s-a stabilit hipertonia unei componente nervoase vegetative:
 LF /BF >1 hipersimpaticotonie,
 HF/BF >1 parasimpaticotonie.

Puterea normalizată în benzile LF şi HF. Prin normalizare se obţine compararea puterii

relative a principalelor componente pe termen scurt a ritmului cardiac, de-a lungul unei perioade
de 24 ore. Reprezentarea în valori normalizate a benzilor LF, HF ajută la minimizarea efectului
pe care îl au asupra acestora modificările din banda VLF, subliniindu-se echilibrul dintre ramura
simpatică şi parasimpatică.
Pentru calcularea puterii HF normalizate se procedează astfel: se calculează puterea
fiecărei dintre cele 3 benzi de frecvenţă apoi se scade valoarea corespunzătoare benzii VLF din
puterea totală iar rezultatul reprezintă numitorul unei fracţii ce se înmulţeşte cu 100 şi se înscrie
pe o axă Y cu valori de la 0-100.
HF normalizat = HF (ms²) x 100
puterea totală - VLF
Ambele valori- cea absolută şi cea normalizată – se înscriu pentru a analiza ritmul
circadian.

c.Mapping ECG
Este o tehnică neinvazivă ce oferă detalii privind depolarizarea instantanee şi procesele de
repolarizare. Sunt folosiţi multipli electrozi precordiali şi rezultatele sunt supuse analizelor
computerizate.
Mappingul – (Body surface potential mapping) este mai sensibilă în înregistrarea evenimentelor locale
cardiace şi net superioară ECG clasic în detectarea şi localizarea cu precizie a infarctului de miocard .
Fig. Hărţi ale suprafeţei pericardice – hărţi izopotenţiale şi izocrone generate de o reţea regulată de
electrozi ataşaţi la nivelul ventriculului drept al inimii. Potenţialele pozitive sunt marcate cu roşu iar
cele negative cu albastru. Hărţile din dreapta sunt derivate din întregul ciclu cardiac şi reprezintă
timpii de activare (harta de sus) şi de revenire (harta de jos), cu scalarea indicată.

d. Electrocardiograma prin mediere de semnal (signal- averaged-ECG) reprezintă o

modalitate computerizată de analiză a electrocardiogramei, care permite identificarea şi
cuantificarea potenţialelor ventriculare tardive.
Potenţialele ventriculare tardive reprezintă activităţi electrice anormale, de amplitudine
mică şi frecvente înalte, înregistrate la sfârşitul depolarizării ventriculare. Acestea apar la
subiecţii care prezintă zone de fibroză miocardică ventriculară după un infarct miocardic. In
aceste zone se produce o fragmentare a conducerii care duce la fenomenul de reintrare,
determinând apariţia tulburărilor de ritm.
Electrocardiograma prin mediere de semnal realizează: amplificarea semnalelor de 300
ori, filtrarea semnalelor pentru eliminarea componentelor de joasă frecvenţă (ECG-clasic) şi a
micropotenţialelor, medierea a 200 complexe QRS prin analiză computerizată pentru eliminarea
artefactelor.
Frecvent se foloseste sistemul de derivaţii Frank.
Se analizează parametrii:
1. Durata totală a complexului QRS filtrat în milisecunde;
2. LAS 40 – Low Amplitude Signals = durata porţiunii finale a QRS în milisecunde, atunci
când amplitudinea semnalelor este sub 40  V ( specifice PVT). LAS 40 are valoare crescută
în prezenţa PVT şi cu cât creşte LAS 40 creşte şi riscul aritmiilor ventriculare.
3. RMS-40 (Root Mean Squre) = amplitudiea în  V a semnalelor întegistrate în ultimile 40
msec ale complexului QRS filtrat. RMS-40 scade în prezenţa PVT.
Pentru a confirma prezenţa PVT trebuie ca minim 2 parametrii să aibă valori patologice (25,30):
- QRSt + LAS 40;
- QRSt+ RMS 40
- LAS-40 + RMS 40.
Analiza acestor 2 parametrii se face după două standarde
 Clasificarea Standard Internaţională:

Parametru PVT prezente PVT nu există

QRS total (msec.) > 114 < 114
RMS 40 (  V) < 20 >20
LAS 40 (msec) > 38 < 38

Clasificarea după G.G. Ivanov:

Parametru PVT prezente PVT posibile PVT nu există

QRS total (msec.) > 125 112 - 125 < 112
RMS 40 (  V) < 13 13 – 22 >22
LAS 40 (msec) > 43 36 - 43 < 36

Se adresează bolnavilor cu afecţiuni cardiace care prezintă risc crescut de mortalitate prin
aritmii ventriculare produse prin mecanism de reintrare. Cele mai importante indicaţii sunt:
- Cardiopatia ischemică;
- Cardiomiopatia dilatativă primitivă;
- Cardiomiopatia hipertrofică;
- Displazia ventriculară dreaptă aritmogenă;
- Cardiomiopatii diverse.

Fig. Traseu ECG pe care se înregistrează potenţialele ventriculare tardive

c. Electrograma fascicolului His (Hisiograma)

Reprezintă o tehnică de înregistrare ECG invazivă, utilizată pentru explorarea sistemului excito-
conductor intracardiac. Tehnica presupune utilizarea unui electrod- cateter inserat pe cale i.v. centrală şi avansat
sub control radiologic (fluoroscopic) până în apropierea septului interventricular. Electrograma fascicolului
His este înregistrată simultan cu an traseu ECG de suprafaţă, utilizat ca traseu de referinţă în
 vederea identificării componentelor specifice: deflexiunea atrială (A) corespunde undei P, iar cea
ventriculară (V) corespunde complexului QRS. Deflexiunea H este plasată între acestea (în
intervalul P- Q) şi nu este vizibilă pe traseul ECG de suprafaţă. Intervalul A-V este împărţit de
deflexiunea H într- o porţiune suprahisiană (A- H) şi una infrahisiană (H- V). Intervalul A- H
exprimă timpul de conducere atrio- nodală, iar H- V pe cel din sistemul His-Purkinje.
Electrograma hisiană permite interpretarea unor aritmii care nu pot fi identificate şi analizate
corespunzător pe traseul ECG de suprafaţă.
Valori normale ale hisiogramei:
a) intervale de conducere (A- H, H- V) normale
b) perioade refractare normale;
c) timpi de recuperare (recovery) normali, în cazul stimulării electrice intracavitare;
d) absenţa aritmiilor induse. Indicatii:
- aritmii cardiace (permite identificarea nivelului de formare a impulsului ectopic şi a mecanismului
de producere a aritmiei);
- orientarea corectă si controlul eficienţei terapiei antiaritmice;
- studii de pacing cardiac şi inducerea de aritmii care solicită cordul pacientului.
Utilitatea clinică a hisiogramei se referă la afecţiunile al căror diagnostic este dificil prin
înregistrari ECG standard, neinvazive:
- intervale A - H prelungite indică afecţiuni ale nodului A - V
în condiţiile eliminării oricăror influenţe vegetative;
- intervale H - V prelungite indică afecţiuni ale sistemului His -
Purkinje;
- timp de recuperare sinusală prelungit semnifică prezenţa
unei disfuncţii a nodului sinusal (sick sinus sindrome)
- conducere sino-atrială prelungită semnifică bloc sinusal (de
ieşire);
- complex His larg semnifică o leziune a fascicolului His;
- inducerea unei tahicardii ventriculare sustinute prin
utilizarea unui stimul prematur confirmă diagnosticul de tahicardie ventriculară recurentă.

Cardiografia de impedanţă electrică

TEBCO (Thoracic Electrical Bioimpedance Cardiac Output) – este o nouă metodă neinvazivă
de explorare continuă a debitului cardiac global (explorează atât outputul cardiac (CO)– debit
cardiac / minut cât şi debitul / bătaie (stroke volume –SV), explorează respiraţia şi majoritatea
parametrilor cardiodinamici (31).
TEBCO oferă informaţii cu aceeaşi acurateţe ca metoda invazivă a termodiluţiei.
Bioimpedanţa electrică toracică -TBE– impedanţa (Z)- este un parametru important al
ţesuturilor, definind opoziţia pe care un ţesut o manifestă la trecerea unui curent electric
alternativ de înaltă frecvenţă şi amplitudine scăzută (32).
TBE utilizează toracele pacientului ca un traductor de impedanţă. Curentul de măsurare trece
prin torace în direcţie paralelă cu coloana vertebrală între o pereche de electrozi plasaţi pe gât şi
o pereche situaţi deasupra abdomenului.
 Fig.Localizarea celor 8 electrozi pe toracele pacientului pentru măsurarea TEB.

Curentul electric folosit la măsurarea TBE în drumul prin torace caută calea cea mai scurtă şi mai
conductivă. Curentul de măsurare TBE produce o tensiune de înaltă frecvenţă de-a lungul
impedanţei toracelui direct proporţională cu TBE.
Aceasţă tensiune de înaltă frecvenţă indusă este captată de alte două perechi de electrozi plasaţi
în interiorul căii de curent (una la baza gâtului, cealaltă la nivelul diafragmei – apendice xifoid).
Aceşti electrozi detectează şi semnalul EKG. Frecvenţa cardiacă se măsoară de pe intervalele R-
R a EKG. Datorită formei anatomice a toracelui, se preferă plasarea celor 8 electrozi de-a lungul
planului frontal – cea mai mare dimensiune a toracelui.
Valoarea TBE – Zo este indirect proporţională cu totalul fluidelor toracice, dar nu poate
identifica contribuţia inividuală a conductanţei pe compartimente ( intravascular, intra-alveolar,
interstiţial). In locul lui Zo TEBCO măsoară şi afişează valoarea inversată, adică conductivitatea
fluidului toracic - Thoracic Fluid Conductivity, TFC [1/] – care este direct proporţional cu
conţinutul fluidelor toracelui.
Variaţiile TEB (Z) sunt produse de:
- Variaţiile lente a nivelului fluidelor din toate compartimentele toracice – rezultatul
schimbărilor posturale, edemul pulmonar;
- Variaţiile refluxului venos şi volumului sanguin pulmonar determinate de respiraţie
(TEBCO –măsoară şi afişează frecvenţa respiratorie);
- Variaţiile volumetrice (pletismografie) şi de viteză din sângele aortic produse de
activitatea contractilă a pompei cardiace.
Rata variaţiilor în timp a TEB cardiovasculare – dZ / dt – reprezintă fluxul aortic.
Valoarea maximă (dZ / dt)max este proporţională cu debitul de vârf aortic.
Debitul aortic de vârf este imagine în oglindă a fazei de ejecţie VS. Acest parametru este
influenţat de mecanismul Frank – Starling (variaţii ale volumului intravascular) şi farmacologic –
medicamente inotrope.
TEBCO procesează acest parametru şi îl afişează ca index al Fracţiei de ejecţie a VS- Ejection
Phase Contractility Index ( EPCI):
 EPCI = ( dZ / dt )max . TFC

Fig arată relaţiile dintre semnalele EKG, Z şi dZ/dt

Contracţia ventriculului începe de la debutul undei q a complexului QRS de pe EKG.

- Perioada de preejecţie PEP (contracţia izovolumetrică) începe de la debutul undei Q şi
se întinde până în punctul (S1) în care valvele aortice se deschid.
- Perioada de ejecţie VS (VET) începe de la deschiderea valvelor aortice (S1) şi se
termină la închiderea valvelor sigmoide aortice (S2). In timpul porţiunii iniţiale a fracţiei de
ejecţie aorta se destinde şi toracele devine mai conductiv; velocitatea sângelui creşte, eritrocitle
se aliniează şi planul lor devine paralel cu axul aortei şi sângele devine mai conductiv.
Fig. Sunt reprezentate 2 înregistrări simultane ale EKG şi dZ /dt

Acceleraţia maximă a fluxului sanguin aortic d 2 Z / dt 2 max– reflectă funcţia inotropă a

cordului.
TEBCO măsoară inotropismul cardiac prin alt parametru –indexul stării inotrope - Inotropic
State Index (ISI):
ISI = (d 2 Z / dt 2 max) . TFC
Folosind EKG şi d din dZ/dt se poate măsura perioada de preejecţie ventriculară - Pre-Ejection
Period (PEP) şi perioada de ejecţie ventriculară Ventricular Ejection Time (VET)
Parametrii măsuraţi prin TEBCO™- (TFC, VET, EPCI) în raport cu Volume of Electrically
Participating Tissues, VEPT (o mărime care depinde de genul, vârsta, greutatea pacientului)
sunt folosiţi pentru calcularea debitului cardiac/bătaie Stroke Volume(SV) conform cu ecuaţia
Sramek's :
SV = VEPT * VET * EPCI
Unde:
VEPT - body habitus scaling constant –constantă ce depinde de starea fizică a pacientului;
VET – durata de ejecţie a ventriculului stâng;
EPCI – fluxul aortic de vârf
Această ecuaţie corectează deficienţele ecuaţiei fluxului aortic a lui Kubicek din 1970 (38).
Timpii sitolici sunt folosiţi pentru a calcula Fracţia de ejecţie - Ejection Fraction (EF):
EF = 0.84 - 0.64(PEP / VET)
SV calculat în raport cu suprafaţa corporală (Body Surface Area, BSA ) cel mai important
parametru hemodinamic este index bătaie - Stroke Index, SI,
SI = SV/BSA
BSA este un parametru complex ce depinde de greutatea şi înălţimea pacientului, calculat după
formula DuBois:
BSA = W 0, 425 H 0, 725 .0,007184
Indexul cardiac – cardiac index- CI se calculează:
CI =SI x HR
FIG.18 Inregistrare poligrafică : bioimpedanţa electrică toracică, reografia aortei, semnal EKG şi
fonocardiogramă

MAGNETOCARDIOGRAMA - MCG

Magnetocardiograma a fost introdusă pentru prima dată în practica medicală de către Baule şi
McFee în 1963. Această metodă a fost o nouă sursă de informaţii privind activitatea electrică a
cordului, poate mai importantă decât clasicul EKG.
Prin combinarea EKG cu MCG a rezultat electromagnetocardiograma EMCG, care este şi mai
performantă faţă de celelalte două, ea contribuind la clarificarea unor mecanisme ce determină
apariţia aritmiilor cardiace.
Vectormagnetograma a fost introdusă în practica medicală în 1970 de către McFee.
MCG este o tehnică neinvazivă ce înregistrează câmpul magnetic al inimii generat de aceeaşi
biocurenţi ca şi în EKG.
Cîmpul magnetic cardiac are o amplitudine de 50 pT ce reprezintă o milionime din câmpul
magnetic terestru (41). In 1967 Cohen a introdus camera ecranată de măsură pentru întregistrarea
MCG (42,43).
Dezvoltarea ulterioară a magnetometrului SQUID (superconducting quantum interference
device) a permis înregistrarea în timp real a MCG (Cohen et al 1970) (43,44).

FIG.19 camera ecranată şi sistemul de 68 canale-dc-SQUID

Semnalul MCG are trăsături morfologice similare cu unda P, complexul QRS şi undele T şi U
din semnalul ECG, iar relaţiile temporale între ele sunt în general aceleaşi (Saarinen et al. 1978).
Aproape toate studiile MCG se bazează pe măsurarea componentei de cîmp magnetic
perpendiculare pe partea anterioară a toracelui (componenta radială sau componenta z). MCG
este astfel cel mai sensibil la curenţii tangenţiali la suprafaţa pieptului, în timp ce electrozii
plasaţi pe torace la ECG sunt mai sensibili la curenţii radiali (43). MCG poate deci indica orice
deviaţie patologică de la direcţia normală de depolarizare şi repolarizare într-o manieră diferită
faţă de ECG. MCG este mai puţin influenţată decît ECG de variaţiile de conductivitate datorate
plămînilor, muşchilor, pielii etc (44).
Bazată pe teoria bioelectromagnetismului MCG are următoarele aplicaţii (Malmivuo, 1976):
- MCG măsoară activitatea electrică a muşchiului cardiac.Datorită costului extrem de
ridicat al echipamentului nu se foloseşte decât în câteva cazuri (în alte cazuri se
preferă EKG) în care motivele tehnice fac ca MCG să fie preferată (teste screening,
pacienţii cu arsuri, pentru înregistrarea câmpului DC, etc.);
- EKG măsoară câmpul electric potenţial, care este o mărime scalară. MCG măsoară
câmpul magnetic, care este o mărime vectorială. Prin descrierea vectorială a
proceselor care survin la nivelul cordului se obţin mai multe informaţii necesare decât
cele obţinute prin EKG (Malmivuo, 1976; Oostendorp, van Oosterom, and Huiskamp,
1992);
- MCG înregistrează activarea electrică a întregului muşchi cardiac nu numai a feţei
sale anterioare ca în EKG. Pentru a compensa efectul de proximitate, MCG trebuie
făcută simetric pe ambele părţi ale toracelui atât anterioare cât şi posterioare.
Actualmente înregistrarea MCG în regiunile toracice posterioare aduc informaţii
preţioase asupra activitătii regiunilor postero-inferioare ale cordului unde
senzitivitatea derivaţiilor EKG este scăzută datorită suprapunerii plămânilor;
Combinarea EKG şi MCG este mult mai performantă decât cele 2 luate separat pentru că
parametrii investigaţii se dublează.
Sursa semnalului MCG este activitatea electrică a muşchiului inimii. In Fig. se arată generarea
semnalului MCG în derivaţiile x şi y. Această ilustrare este aproximativă şi este utilă pentru
înţelegerea principiului producerii semnalului MCG.

Fig.20 Ilustrarea schematică a generării componentei în direcţia x a

complexului MCG
FIG 21
MCG înregistrată cu un cardiomagnetometru cu 67 canale de la un pacient ce prezintă
extrasistole ventriculare detectate la nivelul a 7 electrozi indicate cu asterix.
Distribuţia spaţială a componentei Bz a câmpului magnetic. Momentul de timp este indicat pe
MCG înregistrată pe canalul axial central cu o linie verticală. Liniile mai groase indică fluxul de
câmp magnetic prin torace (+), liniile subţiri fluxul la ieşirea din torace (-).
Grafic cu săgeţi ce reprezintă acelaşi moment de timp.

Relaţia dintre ECG şi MCG utilizînd măsurări reale ale semnalelor.

Fig.A ilustrează vectorul electric mediu al inimii la un pacient în vîrstă de 30 de ani cu sistemul
de derivaţii Frank.
Fig.B ilustrază vectorul magnetic cardiac mediu la acelaşi subiect (Nousiainen, Lekkala, and
Malmivuo, 1986; Nousiainen, 1991).
Se observă din Fig.A şi B că la vîrful complexului QRS vectorii cardiaci electric şi magnetic
formează un unghi de aproximativ 90°, ceea ce se prezice şi teoretic (Wikswo et al., 1979). Dacă
unghiul ar fi întotdeauna exact 90°, MCG nu ar furniza nici o informaţie în plus. Totuşi, s-a
descoperit că acest unghi variază apreciabil în timpul complexului QRS de la un pacient la altul
şi în diverse afecţiuni cardiace.

Fig A Vectorul electric cardiac mediu

laacelasubiect înregistrat cu sistemul de