PARTEA TEORETICĂ

I. GENERALITĂŢI
9

A. Definiţie, încadrare, scurt istoric

1. Definiţie
Hidroterapia este ansamblul metodelor care folosesc în scop profilactic, curativ şi recuperator:
- apa în cura externă la temperaturi şi presiuni diferite, sub diferite forme de agregare (lichidă,
gazoasă, solidă), aplicată direct (băi la diferite temperaturi, băi medicinale, duşuri, afuziuni, turnări) sau
prin intermediul unor materiale sau obiecte (comprese, împachetări, fricţiuni, spălări, periaje);
- aportul de excitanţi chimici reprezentaţi de diverse ingrediente utilizate împreună cu apa: extracte
de plante medicinale, substanţe chimice şi gaze terapeutice (CO2, hidrogen sulfurat, O2);
- aportul de căldură generat de aerul cald, infraroşiile, parafină, nămol, nisip cald etc., cu aplicaţie
legată de apă.
Hidroterapia (hiidrosz = apă, grecesc) este o metodă naturală de tratament recunoscută ştiinţific, care
utilizează ca factor terapeutic temperatura mediilor fizice utilizate, cuprinsă între valori de 0 şi 100°C.
2. încadrare
în funcţie de energia introdusă în organism putem distinge:
- hidroterapia clasică, care după Wintemitz înseamnă utilizarea metodică a apei la diferite
temperaturi, eventual completat cu intervenţii mecanice (presiune, fricţiune, periaj);
- termoterapia se referă la utilizarea căldurii prin băi, nămol, parafină, saună, nisip, infraroşii, etc., şi
a recelui, inclusiv a crioterapiei. care înseamnă terapia cu rece sub 0°C;
- mecanoterapia utilizează energia mecanică hidrostatică şi hidrodinamică a apei, exerciţiile active şi
pasive, tracţiunile, masajul şi ultrasunete în apă.
în funcţie de răspunsul biologic al organismului la energia introdusă putem încadra în termoterapie şi
terapia cu înaltă frecvenţă, diatermia.
Delimitarea diferitelor ramuri ale fizioterapiei este dificilă datorită suprapunerilor şi combinaţiilor
existente în cadrul hidrotermoterapiei, electroterapiei şi kinetoterapiei, datorită utilizării concomitente a
diferitelor energii. Astfel putem da ca exemple: hidrogalvanoterapia, ultrasunete sub apă, hidromasajul,
hidrokinetoterapia.
3. Istoricul hidroterapiei începe cu utilizarea empirică, mistică şi instinctuală a apelor, izvoarelor, de
către populaţia primitivă din timpuri străvechi. Toate culturile au folosit apa nu numai ca aliment vital ci
ca şi un medicament de mult consacrat în cură externă sau internă.
Herodot în urmă cu 2500 de ani a pus primul bazele acestui remediu natural.
Primele inscripţii datează din 1500 ani î.e.n. (înaintea erei noastre) în cărţile indiene, din 528 î.e.n. în
cele egiptene, apoi în cele greceşti.
Iii Hippocrat (460-377 i.e.n.) a recunoscut forţele
tămăduitoare ale apei, a subliniat rolul izvoarelor calde şi acţiunii lor asupra
organismului; a formulat legile de bază şi indicaţiile corecte ale hidroterapiei în „Corpus
Hippocraticum”. Este valabil şi frecvent citat zicala: „Medicus curat natura sanat”.
De la greci au continuat tradiţia antică hippocratică şi romanii. Construcţiile gigante de izvoare calde
Diocletianus din Roma au fost încăpătoare pentru 3000 de oameni. Medicii Imperiului Roman (100-
500 e.n.) au preluat repede terapia cu băi şi au fondat băile romane apreciind efectele terapeutice ale
apei termale. Vestitele băi romane există şi azi în Italia, Franţa, Germania, Austria cât şi în România (la
Băile Herculane, Geoagiu, Victoria). In peste 1000 de palate de baie prevăzute cu căzi cu ape termale la
temperaturi diferite s-au efectuat masaje şi gimnastică. Baia a reprezentat şi locul distracţiei în „Baldea
Mixta”.
 Comelius Celsius prezintă utilizarea băilor cu diferite fierturi şi uleiuri.
Galenus descrie efectul apei calde şi reci asupra corpului.
Hidrolerapia, cea mai veche ramură a fizioterapiei, pe parcursul dezvoltării sale constante a cunoscut
o etapă de declin în evul mediu datorită prohibiţiei şi epidemiei de boli contagioase.
între secolele 1 6 - 1 9 urmează o etapă de înflorire a hidroterapiei în Germania, Franţa, Anglia.
Dintre personalităţile importante fondatoare ale hidroterepiei se înscriu:
Dr. Siegmund Hahn (1664 - 1742) şi fiul său au aplicat băi, duşuri, spălări şi cura de băut.
Ţăranul silezian Vincenz Priessnitz (1799 - 1851) pe baze empirice recunoaşte efectele hidroterapiei
şi înfiinţează primul institut de hidroterapie la Grafenberg. Aici s-au efectuat cure cu băi, turnări,
punându-se bazele tehnice ale hidroterapiei modeme. Compresele speciale descoperite de el poartă
numele lui. Dr. Ion Hozan, medic român, a fost elevul lui Priessnitz, director al acestui institut.
Un alt promotor laic al dezvoltării hidroterapiei a fost popa catolică, Sebastian Kneipp (1821 - 1879,
Germania). El a fondat în Worishofen terapia contrastantă sistematizând metodele precedente în peste
100 moduri de terapie. El a utilizat în cura sa apa rece, mersul în zăpadă, a dezvoltat băile cu plante
medicinale şi ingrediente chimice.
Mai târziu Winternitz, profesor la Facultatea de Medicină din Viena, a preluat experienţele lui
Priessnitz şi a înfiinţat în clinica lui prima catedră de hidroterapie. El este fondatorul hidroterapiei
ştiinţifice. în 1877 publică tratatul de Hidroterapie pe baze fiziologice şi clinice.
Organizarea hidroterapiei ca ştiinţă modernă se leagă şi de numele lui Louis Fleury (Franţa),
Maggiora, Burgonzia, Rovighi (Italia), Simion Baruch, Kellog (America), Floyer (Anglia), Hahn
(Germania).
Lowmann (1924), Lausson (1931) şi Leroy (Franţa) pun bazele kinetoterapiei subacvale.
în 1931 s-a înfiinţat în România prima catedră de balneofizioterapie la Cluj sub conducerea
profesorului Marius Sturza, elev al lui Hozan.
în 1935 se înfiinţează catedra de balneologie şi dietetică, sub conducerea lui Gheorghe Băltăceanu,
apoi din 1949 apar catedre de balneofizioterapie la toate institutele din ţară.
B. Noţiuni generale despre termalitate
1. Termalitatea este un fenomen fizic legat de mişcarea sau agitaţia termică - mişcarea complet
dezordonată şi permanentă a moleculelor. Ea nu încetează niciodată. Molecule în mişcare posedă:
a. Energie termică (Ec) - este energia cinetică (kineto-moleculară Brown) datorată mişcării termice:
b. Energie potenţială (Ep) - este energia de interacţiune moleculară dezordonată.
2. Sistemul termodinamic este un corp compus dintr-un număr mare de molecule identice, care
sunt în mişcare permanentă dezordonată - mişcarea termică şi interactionează reciproc.
a. Starea de echilibru —> energia internă —> temperatura
1. Sistemului termodinamic este în stare de echilibru dacă totalitatea proprietăţilor lui legate de
energia internă, caracterizate prin parametrii de stare (un ansamblu de mărimi fizice măsurabile) sunt
constanţi:
- variaţia energiei interne este zero (AU - 01. energia internă nu se modifică în relaţie cu mediul
exterior;
- temperatura lui este constantă.
Un sistem termodinamic închis, izolat, adiabatic nu schimbă căldură (Q) şi nici lucru mecanic (L)
cu mediul exterior (Q = L = 0).
Fig. nr. 1: Sistemul termodinamic în stare de echilibru
t constantă
U = ^F -I- ^F constant ■c'c ' J-'p
AU =0 Q = L = 0
Mediul extern
2. Energia internă (U) este suma energiilor termice si ale energiilor potenţiale ale sistemului
termodinamic în stare de renaus mecanic (U = £Ec + £Ep). Ea este un parametru de stare aditivă şi
reprezintă rezerva totală de energie a sistemului.
Energia internă este direct proporţională cu temperatura (tB) sistemului termodinamic.
3. Temperatura este mărimea fizică fundamentală a energiei interne. Mărimea ei este în dependenţă
directă, proporţională cu energia cinetică medie a moleculelor.
Ea este un parametru intern prin care se caracterizează starea echilibrului termic al Sistemelor

13
termodinamice aflate în relaţie tennică şi sensul schimbului de căldură între două corpuri.
Echilibrul termic se obţine prin schimb de căldură. Atunci când se termină procesul schimbului de
călduri temperatura sistemelor va fi identică.
Temperatura termodinamică absolută (T) caracterizează direct starea termică a unui corp în
echilibru termic.
Scala termodinamică Kcivin (K) este unitatea de măsură a temperaturii absolute în SI.
Un Kelvin este egal cu o fracţiune de 1/273.16 parte a temperaturii termodinamicei a punctului triplu
al apei (1K = + 0.001 **0. Punctul triplu al apţi este temperatura la care cele trei faze ale apei (solidă,
lichidă, gazoasă) eoexisfi în echilibru.
Temperatura punctului triplu al apei de 273.16 K este astfel aleasă încât pe scala Celsius să păstreze
la presiunea atmosferică:
- valorile O^C = 273.16 K pentru temperatura de topire a ghetii:
- să aibă valorile de lOffiC = 373,16 K pentru fierberea apei.
La temperatura de zero absolută energia cinetică (de translaţie) a moleculelor este egală cu zero (Ee -
0); T = 0 (K) = - 273°C.
Temperatura relativă (t) se raportează (se compară) la:
temperatura de topire a ghetii (îngheţ al apei), notată arbitrar cu 0SC_= temperatura amestecului
apei cu gheaţă in echilibrul termic şi la
punctul de fierbere a apei curate, pure, sub presiune atmosferică normală, egală cu ÎOO^.
Scala Celsius (°C) este unitatea de măsură a temperaturii relative.
Un centigrad Celsius reprezintă a suta parte din intervalul de temperatură delimitată de cele două stări
de echilibru (0- ]00).
Formule de conversiune: T (K.) = t (°C) + 273,16; t (°C) = T (K) - 273,16
Scala Falirenheit (tF): t m (tF - 32) x 5/9
Prin termometrie se măsoară temperatura în relaţie termică cu corpul la echilibru termic.
Termometrul medical cu mercur măsoară între +35"C şi +42°C (la — 35“C îngheaţă!), termometrul
de cameră cu alcool între - 30”C şi +50°C şi cel terapeutic de baie între -10“C şi +50°C.
Termometrele meteorologice maximale (mercur) au valori între -30°C şi +50°C şi minimale (alcool)
măsoară între -40°C şi *40“C.
Prin termografie se măsoară radiaţiile infraroşii de pe suprafaţa corpului.
b. Starea de dezechilibru -# schimbul de energie (căldură ± lucru mecanic)
Un sistem termodinamic Se afli în stare de dezechilibru când schimbă energie cu mediul extern.

Fig. nr. 2: Sistemul termodinamic în stare de dezechilibru AU =

±Q = ±1,
_____ î _____________
1
Mediul extern

I, Schimbul de energie este procesul reprezentat de (AU = ± Q ± L):

- schimbul (transferul) de căldură - cu variaţia energiei interne (AU) — reprezentat de
cantitatea de căldură (Q) schimbată cu exteriorul (fără lucru mecanic) sau/şi

14
 - lucru mecanic (L) efectuat, dacă sistemul consumă energia internă (U) sau primeşte căldură (Q).
a. Schimbul de căldură —* cantitatea de căldură
Schimbul de căldură este procesul ireversibil de variaţie a energiei interne (a energiei cinetice de
agitaţie termică şi a energiei potenţiale de interacţiune) fără efectuarea lucrului mecanic (AU= ± Q).
Această formă specifică de schimb de energie internă se realizează la contactul termic între corpuri
cu temperaturi diferite numai de la cornul mai cald (cu temperatura mai mare - care cedează căldură,
micşorează energia lui internă, se răceşte) snre cornul mai rece (cu temperatura mai mică - care
primeşte căldură, creşte energia lui internă, se încălzeşte).

Fig. nr. 3 : Schimbul de căldură şi starea de echilibru termic

La stabilirea echilibrului termic procesul schimbului de căldură încetează. Corpurile aflate în

contact termic vor avea aceeaşi temperatură.
b. Cantitatea de căldură (O)
Căldura este măsura energiei interne primită sau transmisă (cedată) în timpul schimbului de
căldură, egală cu variaţia energiei interne (Q = U2 - Ui = AU). Ea nu este o mărime de stare ci o
formă a schimbului de energie între sistemul termodinamic şi mediul extern, o mărime care se referă
la o transformare a sistemului (ca şi lucrul mecanic).
Căldură pe care primeşte sau cedează corpul se utilizează pentru:
schimbarea (ridicarea sau scădereaî temperaturii corpului (At) în funcţie de mărimea căldurii,
proprietăţile fizice ale corpului si natura schimbului de căldură = este căldura sensibilă: căldura
este direct proporţională cu masa şi cu variaţiile temperaturii corpului determinată de natura
corpului şi de condiţiile fizice ale schimbului de căldură (volum, presiune);
a se produce transformarea, trecerea cornului dintr-o stare de agregare în alta (faza gazoasă«-*
lichidă«-* solidă) = este căldura latentă de transformare: efectuarea unui lucru mecanic de către
corp prin transformarea doar parţială a căldurii în lucru mecanic (Q = AU + L).
2. Schimbarea temperaturii corpului
Joule (J1 este unitatea de energie în SI pentru:
- cantitatea de căldură schimbată roi«, a energiei primită sau cedată de un corp în timpul
schimbului de căldură (Q reprezintă AU), care pentru o unitate de masă şi o variaţie cu un grad a
temperaturii este egală numeric cu căldura specifică:
- energia internă [U]si;
- lucru mecanic TLlci.
Kilocaloria (kcal) este unitatea tolerată pentru măsurarea căldurii.
0 kilocalorie este cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui kilogram de apă
pură cu 1°C (de la 14,5°C —> la 15,5°C).
Echivalentul mecanic al caloriei (conversiune, transfonnare):
1 kcal,5= 1000 cal = 4185,5 J = 4,1855 kJ; 1 calls=4, 1855 J
lkJ(J) = 0,2388 kcal,5 (calis); 1 kcal = 427 Kgfm
3. Schimbările de fază, transformările dintr-o stare de agregare în alta a corpului sunt perechi de
fenomene care se desfăşoară cu consum (evaporare, topire, sublimare) şi cu eliberare de căldură
(condensare, solidificare, desublimare) la temperatură constantă, cu modificarea doar a structurii
interne a materiei (gaz <-» lichid <-> solid).
Proprietăţile comparative ale gazelor, lichidelor si solidelor:
Gazele, aerul (78 % nitrogen, 21 % oxigen, 1 % gaze, CO2, H), vapori de apă - au greutate,
volum, sunt compresibile, extensibile, ocupă tot spaţiul disponibil, exercită presiune pe pereţii
unui vas închis, moleculele lor sunt la distanţă, efectuează mişcări cinetice dezordonate.
Presiunea parţială a diferitelor gaze are rol în respiraţie, schimb tisular, difuziune.
Lichidele, apa - spre deosebire de corpuri solide - schimbă uşor forma. îmbracă forma vasului,
dar nu sunt compresibile decât în mică măsură, au suprafaţa orizontală, volumul lor este acelaşi,

15
 moleculele sunt alăturate, dezordonate.
Solidele, gheata - au formă, volum, forţa intermoleculară mare, molecule ordonate. Cristalele au
punct de topire fixă: toată cantitatea se topeşte deodată. Amorfele se topesc lent.
a. Evaporarea, fierberea şi condensarea
Evaporarea - este procesul de trecere a unui lichid în vapori numai la suprafaţa liberă a lichidului.
Ea este consecinţa mişcării termice a moleculelor de la suprafaţa lichidului. Moleculele cu energie
potenţială mai mare pot părăsi lichidul dacă primesc energie cinetică de la moleculele rămase în
lichid. Astfel temperatura lichidului scade, iar energia lui internă se micşorează.
Căldura latentă specifică de vaporizare ( X v ) este cantitatea de căldură (Q) necesară pentru a trece
unitatea de masă (m) dintr-o substanţă din starea lichidă în starea de vapori, la temperatura constantă.
Q
X v = ---- ; X v apei = 2,43.106 J/kg la 37°C
m
Viteza de evaporare (v) - masa de lichid ce se evaporă pe unitatea de timp - este direct
proporţională cu suprafaţa liberă a lichidului (S), cu diferenţa dintre presiunea maximă a vaporilor
saturanţi (pravs) Şi presiunea existentă a vaporilor lichidului în atmosferă nesaturanţi (p), la
temperatura dată, şi invers proporţională cu presiunea totală atmosferică (p,~). Ea creşte cu
temperatura lichidului.
S(Pmvs-p) K- constanta de proporţionalitate, dependentă de
v = K. ------------- — unităţi de măsură, viteza aerului şi temperatură
Pt Pl ^ Pmvs P j Pmvs apei 2,3.10 N/m

Atmosfera să nu fie saturată cu vaporii lichidului: evaporarea încetează în aerul saturat şi este
maximă în aerul uscat. în aerul saturat cu vapori de apă există un echilibru dinamic: numărul de
molecule care se evaporă este egal cu cele ce se condensează (p = p„,Vs). Presiunea totală (p,) nu
creşte ci numai contribuţia vaporilor faţă de aerul care este îndepărtat de vapori.
Evaporarea este în funcţie de:
- lichid, suprafaţa mare, temperatura lichidului peste 20aC:
- diferenţa mare a presiunilor vaporilor amestecaţi cu aerul deasupra lichidului, peste 17.5 mmHg
+ 742,5 mmHg = 760 mmHg;
- presiunea atmosferică mică sub 760 mmHg în aer.
Fierberea — este fenomenul special de evaporare în tot volumul apei la temperatura de
iocpc.
Condensarea - este procesul invers de depunere a vaporilor de apă, trecerea vaporilor în lichid.
în timpul evaporării, fierberii şi condensării temperatura lichidului nu se schimbă, rămâne
constantă. Căldura de evaporare este egal cu căldura de condensare. Evaporarea consumă căldură, iar
condensarea eliberează căldură.
Exemple de evaporare: avem senzaţia de rece când mişcăm în curent de aer mâna umezită; la ieşire
din baie simţim rece până când se evaporează umezeala de pe corp, efectul răcoritor al transpiraţiei.
Senzaţia de rece se datorează faptului că moleculele cu energie mare părăsesc lichidul, care se
răceşte.

16
 Condensarea este exemplificată prin formarea de rouă, a ceţii, norilor, ploii, aburirea ochelarilor,
formarea picăturilor de apă pe pereţii paharului cu apă rece.
b. Topirea şi solidificarea
Topirea este procesul de trecere a corpului din faza solidă în faza lichidă. Solidificarea este
fenomenul invers. Topirea consumă, solidificarea eliberează căldură.
- Corpurile solide cu structură din cristal se topesc şi se solidifică în toată cantitatea deodată, la o
temperatură bine definită: la punctul de topire sau de solidificare. Temperatura de topire (solidificare)
este o mărime caracteristică materiei (gheaţa = 0°C, mercur = - 39).
Punctul de topire creşte cu presiunea.
în general prin topire, la presiune constantă, creste volumul (V) si scade densitatea (p) corpului
prin dilatare. Creşte distanţa dintre molecule şi mişcările lor devin mai ample.
Pghcaţa = 950 kg/m3 m
p=— papa = 1000 kg/m3
V
Excepţie: între 0°C şi 4°C scade volumul şi creşte densitatea gheţii la topire. Apoi cu creşterea
temperaturii creşte volumul şi scade densitatea apei. La presiune scade punctul de topire a gheţii şi se
topeşte sub 0°C.
Exemple: apa îngheţată în conductă la 0°C sparge conducta la topirea gheţii prin dilatare, de aceea
folosim antigel care îngheaţă la - 60°C; viaţa animalelor în apă cu densitate mare este posibilă întrucât
gheaţa fiind mai uşoară se ridică pe suprafaţa apei.
- Corpurile solide amorfe (sticla) la încălzire se înmoaie şi trec încet în faza lichidă.
c. Sublimarea şi desublimarea
Sublimarea este fenomenul de transformare a corpului solid direct în faza gazoasă (iod, camfor,
naftalina au miros caracteristic). Desublimarea este fenomenul invers.

C. Noţiuni de mecanică
1. Energia mecanică —»lucru mecanic
a. Energia mecanică (E) este capacitatea corpurilor de a efectua lucru mecanic ca urmare a stării de
mişcare sau a poziţiei.
Energia este o mărime fizică scalară care caracterizează starea unui corp.
Un corp se află în mişcarea mecanică dacă schimbă poziţia în timp faţă de un corp în repaus. Starea
de mişcare sau de repaus sunt relative şi se raportează faţă de un sistem de referinţă.
Lucrul efectuat de către un corp consumă energia sa, în schimb dacă se efectuează asupra lui un
lucru mecanic creşte energia sa.
Orice corp în mişcare de translaţie fără frecare posedă energie cinetică si energie potenţială de
poziţie. Energia mecanică poate fi de două feluri:
1. Energia cinetică (E-)
- este egală cu lucru mecanic (L) de acceleraţie (a);
- cu jumătatea din produsul masei corpului (m) cu pătratul vitezei lui (v).
Ele se pot transforma reciproc: Ec = La = m . v2 / 2
Energia cinetică este cu atât mai mare cu cât este mai mare masa şi viteza corpului în mişcare.
2. Energia (potenţială) de poziţie (Ep)
- este egală cu lucru mecanic (L) de deplasare (d); Ep = Ld
- este împotriva forţei gravitaţionale (Fg~* = m.g~\h).
Energia de poziţie gravitaţională depinde de poziţia corpului în raport cu Pământul. Orice corp
situat la o înălţime (h) oarecare faţă de Pământ posedă energie potenţială de poziţie. Putem calcula
astfel variaţia energiei de poziţie gravitaţională cu ajutorul lucrului efectuat de greutatea corpului. Ep=
m . g~\ h
Dacă corpul se mişcă cu viteză (v) va avea si energie cinetică.
Astfel energia mecanică totală a corpului în mişcare va fi:
E = Ec + Ep = La + Ld = m . v2 / 2 + m . g"\ h
Energia totală (E,) include energia mecanică (E) şi energia internă (U) dacă sistemul are o mişcare, o
deplasare mecanică de ansamblu fără modificarea stării de echilibrutermodinamic.
E( = U + Ec + Ep

17
 Joule este unitatea de energie mecanică.
b. Lucru mecanic ¡¡¡j
r este o mărime care caracterizează un proces în desfăşurare;
- o formă a schimbului de energie a unui sistem termodinamic cu exteriorul ca şi căldura: spre
deosebire Insă de căldură, lucrul mecanic se poate transforma integral în căldură prin frecare (L = Q);
- o altă formă de variaţie a energiei interne a sistemului (AU(■ ± L);
- exprimă variaţia energiei mecanice, a energiei de mişcare ordonată a unui ansamblu mare de
molecule a sistemului, producându-se deplasare la scară maeroscopică;
- definită prin forţă ( F 1 si deplasare (l }: L = F. I
- se exprimă în funcţie de putere CP) si timp ff): L = P. t
Joule este unitatea de măsură scalară în SI a lucrului mecanic.
Lucrul mecanic de 1 ioule (Jt este efectuat atunci când punctul de aplicaţie al unei forte de 1
newton (N) este deplasat pe o distantă de 1 metru fm) în direcţia forţei.
1 J = 1 N. 1 m ................... ’ .................... '
Se exprimă în unităţi de putere watt, kilowatt (W, kW) înmulţit cu unităţi de timp secundă, oră (s,
h). 1 J = 1 W . 1 s; 1 kWh = 36.10s J
2. Puterea mecanică
Puterea (P) este:
- o unitate de măsură scalară care caracterizează viteza de producere a lucrului mecanic:
L "' "’~
- egal CU lucrul mecanic efectuat în unitate de timp: P=—
(puterea medie) At
- produsul scalar dintre forţa constantă (F) si viteza (v) instantanee a punctului său de aplicaţie
dacă mişcarea este lineară şi uniformă;
(puterea instantanee) P = F. v
Watt-ul (W) este unitatea de măsuri în SI a puterii.
1 watt este puterea care corespunde transferului de energie de 1 joule într-o secundă.
i w = iJ/1s - I N I m / 1s ;
3. Forţa
a. Forţa ( F ) este:
m o mărime fizică vectorială care caracterizează interacţiunea dintre corpuri (ex. forţa de atracţie
gravitaţională, de inerţie, de frecare, de elasticitate, electrică);
- egală numeric eu produsul dintre masa (m) corpului (constantă, la viteze mici) şi acceleraţie.
F =m.â
b. Forţa gravitaţională - este forţa de afractie a masei Pământului manifestat la distanţă prin
câmp gravitaţional asupra corpului liber ridicat, direct proporţională cu masa corpului şi invers
proporţională cu pătratul distanţei.
F = m.g

Ea are ca efect:
căderea liberă a corpului care prin greutatea sa produce acceleraţie gravitaţională (g~*~
9,81 m/s2) orientată vertical spre pământ (valoarea acceleraţiei nu depinde de niâsa corpului);
greutatea (masa gravitaţională, G ).
c. Greutatea ( G ) este:
- o mărime fizică vectorială - faţă de masa care este o mărime scalară;
- forţa de interacţiune între masa Pământului şi a corpului: forţa de atracţie a Pământului (acţie)
este egală şi contrară cu forţa de atracţie a corpului (reacţie). întrucât masa Pământului este mare
(mp= 6.IO24 kg) acceleraţia Pământului practic este nulă ( c i ~ 0); ■
- forţa de greutate cu care un corp apasă normal pe suprafaţa unui suport orizontal sau cu care
întinde firul de care este suspendat vertical;
- forţa de acţiune a acceleraţiei gravitaţionale asupra masei într-un punct dat;

18
 - egală cu forţa gravitaţională atunci când corpul se află în repaus sau se mişcă uniform (3*0);
- o manifestare statică a masei prin forţa de gravitaţie:
- egală cu masa * acceleraţia gravitaţională. G =m.g
Newton - este unitatea de măsură in SI a forţei, greutăţii.
1 newton este forţa care imprimă unui corp cu masa de 1 kg o acceleraţie de 1 metru pe secundă la
pătrat, G = 1 kg * 9,8 m/s2 = 1 N
Acceleraţia se exprimă în metri pe secundă la pătrat (m/s2).
d. Forţa de inerţie (Fi) este forţa cu care un corp liber se opune accelerării lui şi încearcă să
păstreze starea de repaus (relativ) sâu mişcarea rectilinie uniformă de la sine. Ea acţionează asupra
corpurilor aflate în mişcare accelerată impusă de o forţă externă.
F|= m.- a ; F|=-m . â
în starea de imponderabilitate rezultanta forţelor este nulă, forţa de inerţie este egală şi opusă forţei
gravitaţionale.
e. Masa (ni, masa inerţială) este;
- unitatea inerţiei corpurilor, o mărime scalară fizică care caracterizează cantitativ inerţia
corpurilor;
- proporţională cu cantitatea de substanţă conţinută în corp (nu este cantitatea de substanţă!). Cu
cât este mai mare masa unui corp cu atât mai mare este inerţia lui şi invers.
Masa se manifestă dinamic prin inerţia ei (măsoară acceleraţia).
Masa gravitaţională şi masa inerţială sunt identice.
în loc de masă frecvent se foloseşte termenul de “greutate”. De fapt în acelaşi punct masa este
proporţională cu greutatea m .
Kilogram (kg) - este unitatea de măsură a masei în SI.
1 kg este masa unui litru de apă distilată la temperatură de 42C.
D. Noţiuni de hidro-aerostatică
1. Presiunea în lichide şi gaze
a. Presiunea (p, tensiunea mecanică) este:
- forţa de presiune perpendiculară pe unitatea de suprafaţă;
- raportul dintre valoarea forţei ce apasă normal la o suprafaţă şi valoarea ariei suprafeţei
respective. De exemplu: presiunea pe zăpadă a schiorului cu schiuri este de 600/0,2 sar ** 2.083
N/m2, dar fără schiuri va fi de 600/0.04 m2= 13.900 N/nr
F
P m ------
S
b. Presiunea hidrostatică gravitaţională (Fc) este:
- efectul greutăţii lichidului în statică exercitat asupra corpului scufundat în el, este presiunea
exercitată de apă datorită greutăţii straturilor de fluid (legea lui Pascal);
- forţa de greutate a coloanei de lichid ce se manifestă asupra suprafeţei (!), pe orice suprafaţă şi
în interiorul fluidelor în echilibru (V = 0)
Caracteristici:
Ea se transmite cu aceeaşi intensitate si este aceeaşi în toate direcţiile (izotropă), indiferent de
direcţie.

19
 La acelaşi nivel de profunzime în oricare punct al planului orizontal presiunea hidrostatică este
identică.
Presiunea în lichide în echilibru se răspândeşte uniform.
Ea este direct proporţională cu:
- densitatea fluidului omogen (p); este mai mare în ulei decât în alcool;
- mărimea. înălţimea coloanei de apă ce apasă pe unitatea de suprafaţă;
- adâncimea apei faţă de suprafaţa liberă, profunzimea imersiei datorată gravitaţiei; acceleraţia
gravitaţională (g = 9,81 m/s2).
Fg creşte cu înălţimea coloanei de apă (h). Fg = p . g. h
Presiunea hidrostatică depinde de greutatea specifică.
Pentru a demonstra presiunea hidrostatică putem folosi un vas umplut cu apă prevăzut cu orifîcii la
înălţimi diferite din care curge apa. Cu cât orificiul este situate mai jos cu atât apa se va proiecta la
distanţe din ce în ce mai mari datorită creşterii presiunii cu înălţimea coloanei de apă.
c. Presiunea atmosferică - în analogie cu presiunea hidrostatică a apei -
este forţa de greutate a coloanei de aer ce apasă asupra suprafeţelor datorată gravitaţiei. Forţa
gravitaţională a Pământului acţionează până la înălţimea de 500 km asupra atmosferei (mantaua de aer
în jurul Pământului). Noi ne aflăm în fundul mării de aer. Nu simţim presiunea atmosferică deoarece
aerul ne înconjoară din toate direcţiile.
Presiunea atmosferică scade cu înălţimea datorită scăderii densităţii aerului. Ea are valoarea cea mai
mare la nivelul mării (760 torr); la 2000 m înălţime corespunde cu 579 torr.
Pascal (Pa) = Newton pe metri pătrat (N/m2) este unitatea de măsură a presiunii: este presiunea
produsă de o forţă de 1 newton, normală şi uniform distribuită, pe o suprafaţă de i metru pătrat.
1 kPa = 1 mmHg ><0,1333 = 101,97214 cm H20;
Atmosfera normală fizică (atm) este valoarea presiunii atmosferice corespunzătoare înălţimii la
nivelul mării: hHg= 76 cm.
1 atm = 1,013. IO5 N/m2.
Milimetri de mercur (mmHg) = torr = este presiunea atmosferică corespunzătoare unei coloane de
mercur înaltă de 1 mm.
1 mmHg = mbar # 0,7501 = kPa x 7,501
1 torr = 133,3 N/m2= 1/760 atm
1 mbar - 1 mmHg x 1,333; 1 bar = 0,1 mPa = IO5 Pa v

1 cm H?0 = 0,00980665 . kPa

d. Presiunea de împingere de jos în sus, de plutire, antigravitatională. de flotaţie, forţa
arhimedică
Legea lui Arhimede: ”un corp solid scufundat într-un lichid în repaus este împins cu o forţă
verticală, orientată de jos în sus şi egală cu greutatea volumului lichidului dislocat de corpul imersat”.
F,rh r= p .V . g
p = densitatea fluidului; V = volumul corpului; g = acceleraţia gravitaţională.
Forţa de împingere în sus (F1) acţionează împotriva forţei gravitaţionale.
Forţa ascensională este rezultanta dintre forţa arhimedică (Far|,T) şi greutatea corpului (G*).
2. Plutirea sau scufundarea corpului într-un fluid este determinată de:
- rezultanta forţelor gravitaţionale (.1.) şi antigravitationale arhimedice (ţ);
- valoarea densităţii corpului faţă de cea a fluidului. J, F g= Farhî |
Forţa gravitaţională şi forţa lui Arhimede au sensuri opuse. Vectorul Fg îşi are originea în centrul de
greutate al corpului, iar Farh în centrul de greutate al volumului de apă dezlocuit.
Corpul este imponderabil (g = 0) sau pluteşte pe suprafaţa fluidului sau în aer dacă densitatea lui este
mai mică decât cea a fluidului sau aerului.
Corpul cu densitate identică cu cea a fluidului pluteşte în fluid la o adâncime oarecare.
Corpul cu o densitate mai mare decât cea a fluidului se va scufunda în fluid.
Un burete imersionat în apă urcă şi pluteşte pe suprafaţa apei, deoarece are o densitate mai mică
decât cea a apei, iar forţa arhimedică este mai mare.

20
 Fig. nr. 4: Efecte fizice ale apei

3. Densitatea (p, ro, masa volumică) este:

- o mărime fizică scalară, masa unităţii de volum;
- raportul dintre masa (ml substanţei omogene (caracterele identice: temperatura,
presiunea,) şi volumul (V) ei (constant). m pos. p
p (ro) = — = -------
V R.T
Kilogram pe metri cub (kg/m3), în SI, este densitatea unui corp omogen cu volumul de 1 metru
cub, a cărui masă este 1 kilogram.
Densitatea relativă (pr) este raportul dintre densitatea unei substanţe şi densitatea apei distilate la 4
°C (= 1); g/cni3, kg/m3; pr= p/pr = m/m,
Densitatea apei de robinet este egal cu X- Ea are valoare maximă la temperatura de 4°C. La
temperaturi mai mici sau mai mari ea scade. Apa de mare are o densitate de 1,021 datorită
concentraţiei de sare.
Densitatea aerului este foarte scăzută = 0.0013.
4. Greutatea specifică (y) este:
- greutatea unităţii de volum:
- raportul dintre forţă si volum.
G m.g
y (gamma) = — = --------- = p . g
VV
Greutate specifică a apei este egală cu unitatea.
Kilogram pe metru pătrat pe secundă pătrat (kg/m2/s2) este greutatea unui metri cub de apă
distilată la 4 K.
a. Greutatea specifică relativă (yr) în funcţie de pr: yr = pr. g; m/s2
Ea este raportul dintre masa unui volum dintr-o substanţă şi cea a apei. O substanţă rămâne la
nivelul unde este pus în apă dacă greutatea specifică relativă este egală cu 1. Ea pluteşte la
suprafaţa apei sau se scufundă dacă yreste mai mică sau mare decât unitatea.
5. Forţa de adeziune (Fa) este forţa de atracţie ale moleculelor a două corpuri, medii diferite, la
interfeţe dintre faza lichidă şi faza solidă:
- lichidul se lipeşte pe corp solid;
- udă solidul dacă adeziunea este mai mare decât coeziunea moleculelor lichidului (Fa> Fc).
Pacientul imersat nil simte această presiune.

22
 6. Forţa de coeziune este forţa de atracţie a moleculelor aceluiaşi mediu lichid (cil valori reduse).
a. Tensiunea de suprafaţă este rezultanta forţelor de coeziune intermoleculară a păturii superficiale a
apei, tangenţială la suprafaţă, separată de faza gazoasă (aer + vapori de apă). Ea micşorează suprafaţa
lichidului formând o peliculă care opune rezistenţă deplasării.
b. Coeficientul de tensiune superficială (cx) este mărimea fizică numeric egal cu: - lucrul mecanic
efectuat de forţele tensiunii superficiale pentru a mări suprafaţa lichidului cu o unitate sau cu
- forţa de tensiune superficială care se exercită asupra unităţii de lungime.
AL F
a = -----= ---------- « J/m2; N/m
AS I
Ex.: apa = 0,073 N/m; apa cu săpun = 0,04 N/m
E. Factorii hidro-aerodinamici
1. Forţa de frecare externă (Ff) se produce între lichidul în mişcare si peretele solid sau între două
corpuri solide în mişcare unul pe celălalt. Frecarea totdeauna frânează mişcarea. Ea este direct proporţională
cu forţa de presiune perpendiculari lâ suprafaţa de contact, cu greutatea corpului.
1“ coeficient de frecare Ff/ G = ţi
2, Forţa de frecare internă este forţa de frecare vâscoasă (Fv) se datorată coeziunii, atracţiei
intermoleculare - opusă agitaţiei termice - care păstrează ordonat moleculele aceluiaşi corp. Ea se exercită în
cazul frecării produse între straturile de fluid în curgere laminară.

Vâscozitatea este: Fv = t]. S —

- dependentă de natura fluidului: Al
- paralelă cu direcţia de curgere
- proporţională cu suprafaţa comună a straturilor (S) şi cu
- gradientul de viteză perpendicular pe direcţia de curgere, variaţia vitezei(Av) în raport cu variaţia
distanţei (Al) dintre ele ;
a. Vâscozitatea dinamică (rţ, eta) este im coeficieni de proporţionâlitate constant în cazul lichidelor
newtoniene, % Al
- dependentă de natura fluidului şi TJ = —. —
- cu temperatura în lichide scade. în gaze creste. S Av
Newton secundă pe metru pătrat (N.s/m2) sau Pascal-secundă (Pa.s) este vâscozitatea dinamică a unui
fluid în curgere laminară, în care, sub o tensiune mecanică tangenţială de 1 newton pe metru pătrat, se
menţine o viteză de 1 metru pe secundă între două plane paralele, situate la distanţă de 1 metru unul faţă de
altul.
3. Curgerea fluidelor (şi gazelor)
a. Curgerea laminară, stratificată: straturile de fluid curg, indiferent, alături, paralel.
Fig. nr. 5: Curgerea laminară stratificată

b. Curgerea într-un ţub are uri profil de viteză parabolică; de la centru spre periferie viteza de curgere
scade, stratul extern se lipeşte de peretele tubului.

23
 Fig. nr. 6: Curgerea parabolică

Flux laminar
c. Curgerea prin segmente mai Înguste ale tubului este mai rapidă decât
prin segmente mai largi. La viteze de curgere nu prea mari liniile de curgere
se adaptează la perele tubului: pe segmente mai înguste se alătură.
Fig. nr. 7: Curgerea adaptată prin segmente mai înguste
Flux! I©nt lent

Presiunemormală normală
în capilare presiunea pe perete scade cu creşterea vitezei. în
strictură acţionează o forţă de sorbtiune.
d. Curgerea turbulentă: liniile de curgere se orientează în funcţie de obstacol sau corpul în
deplasare tulbură curgerea lor; creşte frecarea internă şi presiunea în fluid.
Fig. nr. 8: Curgerea turbulentă a fluidului printre obstacole
Flux laminar Flux turbulent Flux laminar

Fig. nr. 9: Turbulenţa produsă în fluid de un corp în mişcare

24
 e. Turbulenta reprezintă o mişcare neregulată a fluidului, diferită în punctele diferite când straturile
de fluid întâlnesc un obstacol sau un corp se deplasează în fluid. Ea este un efect al creşterii forţei de
frecare internă vâscoasă în fluid prin creşterea vitezei peste o valoare critică:
n
- apar în fluid vârtejuri, mişcări de rotaţie; V cri|= Rt. —; 1000
- se trece de la curgere laminară la curgere turbionară: p.r
- liniile de curent cu viteze diferite se încrucişează, se amestecă.
Viteza prag variază cu vâscozitatea fluidului: turbulenţa se declanşează numai la viteze ridicate în
fluid mai vâscos. Turbulenţele sunt proporţionale cu pătratul vitezei.
Forţa de deplasare a unui corp în fluid învinge forţele interpeliculare si forţele de frecare. Ea creează
un curent liniar direct proporţional cu viteza sa (<—'1. Moleculele de lichid apropiate de corp se mişcă
mai repede decât cele îndepărtate.
4. Mişcarea corpurilor prin fluide
La mişcarea unui corp într-un mediu vâscos apare întotdeauna o forţă de rezistentă care se opune
înaintării corpului, datorită forţelor de frecare dintre păturile de fluid ce au viteze diferite prin antrenare
diferită de către corp a straturilor de fluid.
a. La viteze mici, curgerea este laminară: forţa de rezistentă fF-1 este proporţională cu:
- coeficientul de vâscozitate a fluidului (rţ); Fr = C . iţ. d . v
- viteza corpului (v); Fsf(.rj= 6n .iţ. R. v
- dimensiunea liniară caracteristică corpului (d).
Constanta (C) depinde de forma corpului (legea lui Stokes).
b. La viteze mari, care permit formarea de vârtejuri, vâscozitatea se manifestă numai într- un strat
limită foarte subţire în jurul corpului, iar forţa de rezistentă nu mai depinde de vâscozitate, dar, în
schimb, este proporţională cu pătratul vitezei (formula lui Newton).
Fr = '/IC.S.p.v2
c. Rezistenta (R ) la mişcarea fluidului pe lângă un obstacol solid sau rezistenţa fluidului la
înaintare în el a unui corp solid apare datorită:
- diferenţei de presiune (în faţă / în spate) prin inerţie; şi
- depresiunii, vârtejurilor în spate cu creşterea forţei de frecare internă.
Ea este:
- orientată în sens OPUS vitezei de înaintare;
- direct proporţională cu densitatea fluidului (ol:
- cu secţiunea corpului normală vitezei lui relative (S);
- cu (pătratul) vitezei relative (mari) mici în m/s;
- cu presiunea dinamică a fluidului în mişcare; şi
- depinde de forma geometrică (profilul) corpului (aerodinamic).
R = ' A C . S . p . v<2)
Fig. nr. 10: Rezistenţa în funcţie de profilul aerodinamic al corpului C =
coeficient de rezistenţă:
0, 03 0,4 1 1,2
R • 1
►
v
R = Rezistenţa la deplasare R = K. S . sin a v2
K= coeficientul de formă, de proporţionalitate, este o mărime constantă în condiţii de temperatură
şi mediu identice, dependentă de natura mediului şi se află în raport cu vâscozitatea, densitatea, forţa de
coeziune şi forţa de aderenţă.
S = suprafaţa corpului „atacant” exprimat în m2.
5. Presiunea dinamică (pd) este presiunea din fluid în mişcare orizontală (h — constant)

25
F. Proprietăţi termofizice ale apei şi altor agenţi folosiţi ca vectori termici Coeficienţii calorici
sunt mărimi fizice care stabilesc relaţii cantitative dintre căldura schimbată (O) şi variaţia
temperaturii corpului (At):
sau un gram de substanţă. IQ j C=m.c

m At kg.K ’ c=".C
111
Q = C . AT = m • c . At = V. C,„ . At
1. Căldura specifică (c) este:
- capacitatea calorică a unităţii de masă;
- căldura necesară pentru a ridica cu 12C temperatura unităţii de masă din corp de 1 kg
4185,5 J/kg.K = 1 kcal/kg; cgheaţa=
Capa =
2038,34 J/kg.K Cabur ioo°c= 1762 J/kg.K
Ea este dependentă de natura şi starea de agresare a corpului (mai mare în starea lichidă).
Ea se exprimă în Joule pe kilogram Kelvin (J/kg.K) sau calorie/gram . grad. Căldura specifică a apei
este egal: 1 kcal/kg . grad = 4186,8 J/kg . K
1 cal/gram .grad = 4,1868 kJ/kg . K a.
Ea este capacitatea calorică raportată la cea a apei egal cu 1 faţă de 0,17 - 0,24 în cazul aerului.
Corpul uman are căldura specifică de 0,830 calorii / kilocorp / 1°C, grăsimea umană de 0,712
calorii/kilocorp/l°C. Căldura specifică cea mai scăzută au în serie crescândă: CO2, aer cald, sauna, aburi,
apa simplă, apa sărată 25 %, ozocherita, parafina, lutul, şlicul, turbă, nămol sapropelic.
Apa mării având căldură specifică mare se încălzeşte mai greu vara şi se răceşte mai greu iarna, ca şi
stratul de aer deasupra mării.
Căldura molară (C,„) este:
- capacitatea calorică a unui kilomol de substanţă;
- căldura necesară pentru a varia temperatura unui kilomol dintr-o substanţă cu un grad.
1QJ
Cm= . = ; V = nr. mol
V At kmo,.K

Ea se exprimă în Joule pe kilomol Kelvin (J/kmol.K).

Valoarea căldurii specifice şi a căldurii molare diferă în stări izocore (cv, Cv) şi în stări izobare (cp-,
Cp): cp > cv, Cp> Cv în cazul gazelor şi cp~ cv, Cp= Cv în solide şi lichide.
în funcţie parametrii de stare: temperatura, presiunea, volumul, numărul moleculelor, distingem
modificările de stare:
- izobară (p şi m constantă) - volumul (V) se modifică direct proporţional cu modificarea temperaturii
(t);
- izocoră (V şi m constantă) - modificarea presiunii (p) este direct proporţională cu modificarea
temperaturii;
- izotermă (t şi m constantă) - modificarea presiunii este invers proporţională cu modificarea
volumului.
2. Capacitatea calorică (C) este:
- capacitatea corpului de a “transporta” o cantitate de energie calorică;
- raportul dintre cantitatea de căldură primită (cedată) de un corp şi creşterea (scăderea) temperaturii
acestuia, proporţională cu masa şi dependentă de natura corpului;
- mărimea fizică numeric egală cu cantitatea de căldura - exprimată în calorii - necesară pentru a
ridica cu l^C temperatura unităţii de volum dintr-un corp de 1 cm~;
Q J
C- --------- = ---------
At K
Ea se exprimă în Joule pe Kelvin (J/ K) sau calorie/cm3. grad.

26
 Transportul unor cantităţi mari de energie calorică cu cantităţi mici de substanţe este în funcţie de
căldura specifică înmulţită cu masa substanţei. în serie descrescândă capacitatea calorică este cea mai
mare la: apa simplă, ana sărată, nămol sapropelic, turbă, parafină, aburi, sauna, aer, CO2..
Capacitatea calorică = căldura specifică x masa.
3. Termoconductibilitatea (calorică, X) înseamnă cantitatea de căldură exprimată în calorii ce trece
prin corp cu o suprafaţă (Si de 1 cm* şi grosimea (f) stratului de 1 cm. necesară pentru a realiza o
diferenţă de temperatură de_luC în decurs de o secundă. Este capacitatea unui mediu de a transmite
repede energia calorică. Ea caracterizează conducţia termică atunci când fluxul termic apare numai sub
efectul gradientului termic. Valoarea reciprocă este rezistenta termică. Conductibilitatea calorică cea mai
mare au: apa, apa sărată concentrată (25 %), parafină, aerul, C0 2. Apa are o termoconductibilitate de 25
ori mai mare decât aerul, ceea ce explică frecvenţa arsurilor cu apă fierbinte de 50°C faţă de
suportabilitatea aerului uscat la 100"C. Aerul primeşte şi cedează repede cantităţi mari de căldură în
cantităţi mici de volum. Q = X. S . Tr T2/1 .t
4. Termopexia, reţinerea, retenţia căldurii, înmagazinarea termică este capacitatea mediului de a
absorbi, a păstra căldura. Ea constă în durata în secunde (s) necesară unei ml de substanţă să se
încălzească cu 1“C, adică durata necesară variaţiei temperaturii unităţii de volum cu un grad.
Termopexia, capacitatea termică raportată la termoconductibilitate. este cea mai lungă la ozocherilă,
parafină, turbă, nămol sapropelic, apă sărată 25 %, apă, şlicul, lutul, C0 2, aer. Apa înmagazinează multă
energie calorică şi o cedează uşor spre deosebire de parafină si nămol care reţine căldura înmagazinată si
cedează lent.

Tabelul nr. 1: Caracteristici termo-fizice ale mediilor fizice utilizate ca vectori termici în
hidrotermoterapie
Caracteristici Mediu umed: apa Nămol sapropelic, Turbă, Mediu intermediar
termo-fizice simplă, apa Parafină aburi, sauna umedă
minerală Mediul uscat:
aer cald, sauna,
nisip, baia de
lumină
Căldura specifică Mare: F. mare: nămol 1,60 - Medie Mică:
cal/gr. 1”C 1 1,05 Medie: parafină 0,9 0,17-0,24

F. mare: 1 Mare: nămol 0,800 - Medie F. mică: 0,241

Capacitatea calorică 0,790
(C) cal/cm3. 1°C Parafină 0,775
Terrno- F. mare: 0,00148 F.mare: nămol 0,00179 Medie
conductibilitatea Mică: parafină 0,00059
w
cal /I "C . cm. s F. mică:
0,000056 25-
ori faţă de apa
Rezistenţa F. mică Medie F. mare
termică F. mare, lent conductor
Capacitatea Mare: Medie: nămol 450, turbă Mică F. mică: 4,9
termopexică: CIX 699 800 F.mare: parafina
Reţinerea căldurii sec. 1190-1045

5. Modul predominant de transmitere a căldurii

a. Conducţia externă directă este modalitatea predominantă de transfer al căldurii din mediul fizic
umed (apa), parafină şi nămol (împachetări) spre corpul omenesc aflat în contact nemijlocit cu vectorul
termic. Transferul caloric masiv se obţine rapid în apă şi lent prin împachetări cu parafină sau nămol.
Acţiunea termică are o profunzime medie.

27
 b. Convecţia externă, cu acţiune termică superficială, se produce în mediul hidric, băi cu nămol şi
parafină topită, băi cu aburi sau aer cald prin mişcarea straturilor de apă, nămol sau aer, respectiv prin
deplasarea corpului aflat în contact cu mediul fizic.
c. Radiaţia are acţiune termică profundă remanentă. Ea este modalitatea de transfer al căldurii în
cazul fototerapiei: raze infraroşii, solare, unde scurte.
• d. Evaporarea este modalitatea de cedare a căldurii organismului în mediu fizic uscat (aer), în apă sau
în cazul împachetărilor cu nămol şi parafină termoliza prin evaporarea transpiraţiei este absentă. Băile cu
aburi şi sauna umedă limitează termoliza.
Tabelul nr. 2: Modul predominant de transmitere a căldurii în aplicaţii de hidrotermoterapie şi
efectul termic realizat
Agenţi terapeutici folosiţi ca Acţiunea termică realizată
Transmiterea căldurii prin: vectori termici
Conducţie externă Hidroterapie Cu apă de nivel
înalt,
Acţiune termică de profunzime
împachetări cu parafină, nămol, medie, rapidă, de scurtă durată,
parafangoterapie Acţiune termică superficială şi
profundă, lentă, constantă,
uniformă, mai prelungită (2-3 ore)
Convecţie externă (prin Hidroterapie cu apă de nivel mic,
mişcarea mediului fizic sau a Băi cu parafină topită şi nămol. Acţiune termică rapidă,
corpului) superficială, scurtă,
Băi cu aburi şi aer cald Acţiune termică de profunzime
intermediară, mai lentă,
Acţiune termică, superficială,
uşoară, de scurtă durată
Radiaţie Fototerapie: raze infraroşii, Acţiune termică superficială,
solare, Acţiune termică profundă,
Diatermie cu unde scurte remanentă
Evaporare Aerul uscat Organismul cedează căldura
6. Efectele factorului termic al mediului fizic asupra organismului, termoliza şi hipertermia
Tabelul nr. 3: Valoarea comparativă a energiei termice — prin aport de căldură şi termoreacţia prin
gradient termic al mediilor fizice utilizate ____________________ • - ■ ’
_____________________________________________________ ■'■■■■■•:
Efectele termice Mediu umed: apa Nămol Mediu
simplă, apa saprOpelic intermediar:
minerală Turbă, aburi, Mediul uscat:
Parafină sauna umedă aer cald, saiina,
nisip, baia de
lumină
Aport de Flux termic f. Flux termic: Flux termic Flux termic
căldură, Fluxul mare, rapid, în mare, lent, în mediu, 2-4 cal/ mic,
termic timp scurt, 6 — 8 timp prelungit, min/ m2 0,4-0,6
cal/min/m2 cal/min/m2
Termoliza, Termoliza Termoliza Termoliza în Termoliza
ineficace, ineficace, fază 1, eficace

28
 Parametrii
Hipertermia Hipertermizant
Mediu umed: apa Nămol
Hipertermizant Mediu intermediar:în Fără
Hipertermizant
termici simplă, apa minerală sapropelic, aburi,
faza IIsauna umedă hipertermie
Termoreacţia Intensă şi Turbă,
Intensă dar Moderată Blândăuscat:
Mediul
solicitantă, Parafină
suportabilă aer cald, sauna
Gradient termic Mic: 3-7°C Mediu: 10- 15°C Mare: 20 -30°C uscată, nisip,
F. mare: 40°C -
extern baia
70°Cde lumină
Zona
7. de
Parametrii 34-ai35
termici - 36°C fizice utilizate
mediilor 34 - 36în- terapie
38°C 26 - 36°C 22 - 26°C
indiferenţă
Tabelul nr. 4: Temperatura de indiferenţă, temperatura mediului cald şi punctele de toleranţă ale
vectorilor
Temperaturatermic 37-38-39- 48 - 50°C; 42 - 40 -55°C 26- 100°C
mediului cald 41°C 50°C

O <M
OoOO
UU
I
Puncte de 44-45 -46°C 55 - 60°C; 46 - 60°C, umiditate 60
toleranţă 55°C -70 %, 10-15%

G. Bazele fiziologice şi fizice ale termoreglării 1. Schimburile de căldură între organism şi mediu

Vieţuitoarele cu comportament poikiloterm nu se pot adapta la variabilitatea temperaturii mediului

extern. Broasca şi peştele în condiţii de rece sau cald preiau temperatura mediului şi îşi reduc activitatea,
funcţiile vitale, aproape la zero.
Organismul uman are nevoie de o temperatură centrală constantă în jurul valorii de 37gC pentru a
păstra capacitatea fizică şi psihică la un nivel optim.
Acest lucru este posibil datorită existenţei unui mecanism complex termoreglator care intervine cu
promptitudine la orice variaţie a temperaturii mediului. La cald intră în acţiune mecanismele termolitice
pentru eliminarea surplusului caloric central, la rece din contra, se amplifică mecanismele termogenetice
pentru a păstra temperatura constantă a organelor vitale (creierul, inima, ficatul, rinichii). Redistribuirea
sângelui spre periferie sau spre centru are un rol deosebit în termoreglare (eliminarea sau menţinerea
căldurii).
Modul de transmitere, transferul energiei termice se produce între: mediul fizic variabil (Tmediu)
<=> zona periferică poikilotermă, “coaja”, reprezentată de tegumente, musculatură, extremităţi (Tcut) şi
o zona centrală homeotermă, “nucleu”,’’miez” (Tc), ce include capul, trunchiul şi organele interne
(ficatul, splina, etc).
Tmediu = i 18 - 30°C t o Tcut = 34 - 35°C o Tc = 37,1 - 37,2°C.
Gradientul termic extern (= Tcut 1 - T mediu î = 5 - 6°C) dacă devine negativ inversează sensul
transferului de energie termică către organism.
Gradientul termic intern (= Tc - Tcut = 2- 3 - » 4 - 5 °C) determină un deficit caloric de confort al
zonei periferice de tampon care trebuie lichidat pentru eficacitatea termoterapiei hipertermizante.
Circulaţia calorică are loc prin următoarele mecanisme fizice:
a. Conductia este transmiterea moleculară din aproape în aproape a căldurii în contact direct între
organism şi mediu pe baza gradientului de temperatură.
Aerul este conductor slab de căldură, astfel termoliza prin conducţie este doar de 3 %. Forţa de
adeziune îngreunează conducţia. Conducţia cutanată creşte de 20 ori în contact cu apa rece.

29
Fig. nr. IV- Schema schimburilor termice între organism şi mediu
TERNVOUZA
Zonă ontică superioară

\n1©t\oat&

TERMOGEUEZA
b. Convectia internă înseamnă capacitatea de transfer caloric a\ sângelui în rnrşcare între periferie <—> şi centru. Ea
depinde fizic de mărimea gradientulut extern ş\ fiziologic de circulaţia periferică funcţională, nu de cea nutritivă a
capilarelor terminalei Couvecfu internă creşte de la 5 la 30%.
c. Convectia externă se produce intre zona periferică şi mediul extern.
Tegumentele calde încălzesc pătura de aer fapa) în contact cu pielea. ^rin mise ascendentă a curentului de aer
încălzit, a straturilor de apă în contact cu pielea s deplasarea bolnavului, căldura este transportată şi înlocuită de un
nou strat de aer fap rece în contact cu tegumentele încălzite ia Tcut critica superioara de 3TC. Convectia reprezintă
12 -15 % din totalul pierderilor calorice. Intensitatea convectiei este ini
/V

gradientul extern. La temperaturi egale ea devine nulă. In aerul încălzit ea se v Convecţia ca şi conducţia este mai
eficientă în apă, datorită căldurii specifice măi şi creşte cu viteza de mişcare.
 d. Radiaţia înseamnă pierderea căldurii - neinfluenţabilă - prin RIR cu puterea 4-a (Şt
Boltzman) a temperaturii absorbite. Ea depinde de suprafaţa radiantă care emite (sau absoarbe)
unde electromagnetice de X = 5 - 20 pm şi absorbţia (sau emisia) acestora de către corpurile mai
reci (sau calde) solide sau lichide din jur, fără contact direct, în funcţie de gradientul termic dintre
corp şi obiect (perete).
e. Evaporarea activă a secreţiei sudoripare reprezintă 22 - 25 % din pierderile calorice. Ea
creşte de 10 ori la creşterea Tc peste 3 7 . L a 1 litru apă evaporată se pierd —» 680 calorii; -
»2,4 kJ / h; 12 - 18 cal / h. Mişcarea aerului cald favorizează, iar saturarea cu vapori de apă
limitează evaporarea.
Se adaugă şi perspirafia insensibilă continuă: difuziunea pasivă a apei (400 ml) prin epiderm.
La 18 - 25 g apă difuzată se elimină 10-15 cal/oră.
Perspiraţia insensibilă scade în caz de hidromeioză. când transpiraţia abundentă stagnează pe
suprafaţa pielii.
Pe calea pulmonară prin polipnee se expiră 5 - 14 g vapori de apă adică 5-8 cal/oră.
2. Homeostazia termică asigură temperatura constantă (3TC) a organelor vitale prin
termoreglare la cald şi la rece.
Factorul termic - căldura directă - produce cele mai intense reacţii din partea organismului prin:
* energia termică - o formă de energie kineto-moleculară - mişcarea atomică şi moleculară
(Brown), care realizează un aport de căldură cu declanşarea termocirculaţiei, termoreglării până la
destabilizarea acestuia -» cu apariţia hipertermiei; la creşterea temperaturii centrale (Tc) peste
37,3°C cresc frecvenţele impulsurilor neuronilor termosensibili din hipotalamusul anterior, aria
preoptică - centru clasic “termolitic”, care va inhiba hipotalamusul posterior - centrul clasic
’’termogenetic”;
* excitantul termic - variaţia energiei - produce senzaţia termică dedapşând termoreacţia prin
stimularea termoreceptorilor, care trimit impulsuri pe calea reflexă către hipotalamusul posterior,
centrul unic integrator, responsabil cu menţinerea homeostaziei termice, funcţionând ca un
termostat cu set point la 37,1 - 37,2°C sensibil la variaţii de ± 0,1°C. Termoreacţia modifică set
point-vX hipotalamic.
Aceste mecanisme perfecte care asigură homeostazia centrului se desfăşoară la intervalul dintre
temperatura critică cutanată superioară maximă de 37°C şi cea inferioară minimă de 30
- 28°C. Amploarea termoreglării este mai mare în aer faţă de apă cu termo-conductibilitate de 20
ori mai mare.
Menţinerea homeostaziei centrale este asigurată cu solicitare minimă în zona de indiferenţă
termică. Aportul crescut de căldură din exterior solicită termoliza, expunerea la rece va solicita
termogeneza.
a. în_ zona de amploare a termoreglării la cald se produc adaptări prin mecanisme
predominant fizice = termoliză = şi fiziologice vegetative - concomitent cu inhibarea termogenezei
chimice - declanşate de creşterea temperaturii mediului fizic de la 37^.-» până la_41j(45)flC în apă.
46aC—» 60gC sub parafină şi 26 —> 100SC în aer uscat. în scopul eliminării surplusului caloric al
zonei periferice. In funcţie de creşterea temperaturii mediului gradientul extern se reduce de la 5°C
la zero grade şi chiar se inversează, temperatura mediului fiind mai mare decât cea a zonei
periferice.
Posibilităţile de termoreglare fizică a zonei periferice sunt:
L Tamponul termic periferic: zona periferică primeşte căldura - prin conducţie şi convecţie
- până la lichidarea deficitului caloric periferic, apoi “scade zona periferică”. Gradientul termic
intern se reduce de la 5 la l^.
2. Prin iradiere pierdem 5 calorii / h / m2 pentru fiecare grad de gradient termic extern.
3. La temperatura mediului (Tmed) peste 35°C evaporarea reprezintă mecanismul principal al
termolizei prin glande sudoripare ecrine (palmo-plantare) şi apocrine (axilă, pube) precum şi prin
căile respiratorii. Filtrată selectiv evaporarea asigură o răcire eficientă prin proces adaptativ.

31
 Fig. nr. 12: Zona de amploare a termoreglăm la cald

Temperatura mediului fizic cald: <-> Temperatura cutanată: 35 -

Aer uscat: 26-100°C 37- 43°C
Parafină: 46 - 60°C
4- Apa: 37 - 41°C
i ii
Gradient termic(AU) Aport de căldură
i Q
Excitant termic Energie termică (Q)
I ii
Termorecepţia —> Termoreacţia
Creşterea Tc 137,3#C ->
Receptori la profunzime de 0,30 mm Termoreglare centrală
Prag de excitare: Tcut f 0,001 °; 3 sec
i ii
Termoliza fizică
Senzaţia la cald l Hipotalamusul anterior Hipotalamusul posterior
vasodilataţie activat li inhibat
periferic
ilCentrii simpatici activaţi:

Reflex termo-circulator general Secreţia glandelor sudoripare

Tonusul simpatic vasoconstrictor Reflex axonic scurt

Alături de mecanisme fizice de termoliză prin conducţie, convecţie, iradiere şi.evaporarea

activă de o importanţa deosebită revine mecanismelor vegetative de adaptare a circulaţiei sanguine
în termoreglare:
4. La început se produc mici reglări circulatorii la mâini.
5. în continuare intervine vasodilatatia cutanată periferică de termoreglare: scade zona
periferică reprezentată de grăsimea şi musculatura perfuzată; creşte conductibilitatea termică;
6. Apar creşteri adaptative ale debitului circulator apical.
Coaja este un manşon izolator termic variabil în funcţie de rezistivitatea tegumentului şi
ţesutului subcutanat, gras şi muscular.
7. Vasodilatatia de termoreglare periferică este şuntată arterio-venos la nivel cutanat,
subcutanat la extremităţi, neapical.
Irigaţia cutanată de termoreglare creşte de la 5 % până la 30 % în funcţie de mobilizarea
sângelui de la nivel central. Şuntul arterio-venos are particularităţi la membre: aerai (mâini,
picioare) este reglat de simpatic vasoconstrictor; la gambe şi antebraţe a-colinergic; la pumn şi
glezne prin ambele mecanisme; la toate membrele este reglată bradikininic şi prin reflex axonic
acetilcolinic.
8. Reflexul termo-circulator general, vasodilataţia generală neapicală, este declanşată la
variaţia de 0,1°C cu creşterea Tc peste 37,3°C, prin inhibarea termostatului hipotalamic de către
neuronii termosensibili la sângele cald.
Termoliza fizică este direct proporţională cu debitul circulator periferic general, care poate
creşte de la 12 ml până la 100 ml / min /100 g piele, capacitatea maximă fiind de 4-6 litri / minut
prin adaptare sistemică: vasoconstricţie splenică, pulmonară, renală.
Metabolismul bazai creşte cu 11 - 12 % pentru fiecare 1°C de creştere a Tc (legea van’t Hoff).

32
 La creşterea temperaturii centrale ppste 37,3°C hipotalamusul posterior este inhibat şi se activează
centrii simpatici. Astfel prin eferentaţia vegetativă se declanşează: creşterea tonusului simpatic
vasoconstrictor aerai adrenâlinic, piloereeţia, reflexul'termocirculător general, secreţia glandelor
sudoripare (bradikinină), coMnergic (acetilcolină) şi reflexul axoriic acetilcolinic.
Aplicaţia fierbinte (baia hipertermă) declanşează vasoconstricţia periferică de apărare reversibilă,
“frigul paradoxal”, urmată de vasodilataţie centrală prin creşterea Tc. Creşterea de scurtă durată a T
cutanată până la 45°C nu afectează Tc.
Autoreglarea temperaturii la cald este realizată deci printr-un mecanism senzorial compensator
feed-back negativ dublu:
- pe de o parte intervine termoreacţia la gradient şi flux termic cu modificarea set point-ului
termostatului hipotalamic;
- pe de altă parte creşterea Tc peste 37,3“C declanşează mecanismul reflex al termoreglării la
diferite nivele (âxon, metameric, consensual, general).
Destabilizarea termoreglării cu supraîncărcare se produce în cazul aplicaţiilor calde cu valori
maxime, atunci când se ajunge peste temperatura cutanată critică superioară de 37aC: fie prin
inversarea gradientelor şi a mecanismelor termolizei, fie prin limitarea termolizei prin izolaţie
vestimentară, fie prin termogeneza crescută în efort fizic (activitate musculară) în mediu cald şi
umed, sau când metabolismul bazai creşte peste 33 - 36 %. în aceste condiţii coaja nu poate menţine
homeostazia miezului.
Hipertermia înseamnă creşterea Tc peste 4(fC. Căldura provine din mediul extern. Nu este vorbă
de febră artificială. In cazul febrei comandate de creier, care poate depăşi 40°C, se accelerează
procesele metabolice şi pulsul. Febra se prelungeşte ore întregi sau zile pentru eliminarea virusurilor
sau bacteriilor şi va fi urmată de epuizarea organismului.
La Tc peste 4 1 4 2 ° C apar tulburări ale SNC, convulsii.
b. Zona de confort termic fiziologic (indiferenţă, neutralitate) este considerată Tmediu = 20 - 21
(îmbrăcat) - 26 - 28°C (dezbrăcat) la aer, 34 -35 - 36°C în apă şi 38°C sub parafină. raportată la Tcut
medie = 33 -34 - 35°C ale frunţii şi 25°C ale piciorului. Tc = 37,1 -37,2°C, constantă. Gradientul
termic extern este de 5 —6°C. Gradientul termic intern este de 3 — 5°C. Termoliza fizică este
minimă. Circulaţia cutanată de repaus este de 300 - 500 ml / minut. Deficitul caloric al “cojii” de 3 -
5°C este compensat de metabolismul bazai continuu la 37°C, de 40 - 60 - 70 calorii pe oră. In starea
de neutralitate termică (28 - 30°C în aer sau 21°C îmbrăcat) pierdem 60 % prin iradiere din totalul
deperdiţiei calorice, adică 1200 - 1400 calorii din cele 2500 de calorii necesare pentru 24 ore;
c. Zona de amploare a termoreglării la rece
La scăderea temperaturii mediului sub 4 20°C în aer, -i- 34°C în apă, se produc ajustări inverse:
concomitent cu limitarea termolizei fizice are loc accentuarea termogenezei chimice prin
mecanisme vegetative (simpatice'), hormonale si somatice (motor').
Termogeneza fizică are eficienţă maximă.
1. Tamponul termic periferic variabil cedează căldură la creşterea gradientului extern de la 5 -
6°C la 10 - I9°C, scade Tcut până la valori critice de 30 - 28°C, chiar la 20 - 22°C la nivelul
tegumentelor feţei şi extremităţilor; creşte deficitul caloric periferic şi gradientul termic intern în
mod diferenţiat: 10° la picior, 7° la mână, 6° la trunchi şi 5°C la cap. Zona periferică “creşte” cu 2 -
4 cm prin neirigarea ţesuturilor musculare, adipoase, membre. Mantaua biologică a grăsimii este
conductor slab (ca şi îmbrăcămintea, încălţămintea protectoare).
2. Mecanismul de schimb în contracurent în vase profunde ale membrelor între o arteră şi două
vene face prerăcirea progresivă a sângelui arterial de către vene.
3. Mecanismul vegetativ prin reflex central descarcă impulsuri simpatice adrenergice urmate de
vasoconstrictie periferică. Creste rezistenţa termică a izolatorului termic variabil cutanat, grăsos şi
muscular neperfuzşt. Se reduc astfel pierderile calorice prin conducţie, iradiere şi convecţie. Prin
vasoconstrictie se înlătură pierderea de căldură prin convecţia externă. Transferul căldurii prin
conducţie este lent.

33
 4. Contracţia muşchilor erectori ai firelor de păr captează aer izolator: apare “pielea de gâscă”.
Scade secreţia sudorală.
Termogeneza chimică are loc prin reacţii degradative oxido-reducătoare endergonice ale
principiilor alimentare in prezenţa oxigenului activat la nivelul mitocondriilor. Intensificarea
termogenezei chimice se anunţă prin:
5. Creşte metabolismului bazai celular după 5-10 minute de expunerea la frig pe calea
endocrină prin intermediului complexului hipotalamo-hipofizar cu descărcări noradrenalinice
circulante, secreţie de adrenalină în medulosuprarenală şi de creşterea sintezei de hormoni
tiroidieni. Hormonii glucocorticoizi stimulează gluconeogeneza. Reglarea nervoasă este întărită de
cea hormonală. La adult de 70 kg creşterea Tc cu 1°C necesită 58 calorii.
6. Dezinhibiţia termostatului hipotalamic posterior declanşează mecanismul somatic prin
nucleul roşu din mezencefal urmat de creşterea tonusului muscular nostural. Sub un punct critic de
36g cranian apare termogeneza frisonantă cu tremurături involuntare ale muşchilor scheletali.
Frisonul termic creşte Tc cu 3 - 4°C.
7. Activitatea musculară striată voluntară netremurândă produce o creştere până la 800 - 1000
calorii pe oră, cu creşterea consumului de O2.
Generarea căldurii interne prin reacţii chimice se produce în muşchi 50%, în ficat 25 %, în
ţesut adipos 10 %, în creier şi miocard 15 %. Rinichiul nu participă la termogeneză.
Recele inhibând hipotalamusul anterior cu —> dezinhibiţia hipotalamusului posterior activează
centrul motor primar (nucleul roşu) al frisonului, realizând prin eferentaţia somatică creşterea
tonusului postural şi frisonul termic. Activitatea musculară netremurândă este intens
termogenetică. Creşterea metabolismului celular bazai prin eferentaţia hormonală: eliberarea de
noradrenalină, secreţia medulosuprarenală de adrenalină, activarea tiroidei - completează tabloul
termogenezei chimice.
Hipotermia înseamnă scăderea Ţc_şub_301 2C cu epuizarea mecanismelor termoreglării
datorită fie termolizei nelimitate, fie reducerii termogenezei, fără tremurături. Scade consumul de
O2. Ea se instalează în cazul expunerii la aer rece sub 15°C sau la imersiune în apă la limita
suportabilităţii de 24 - 22°C, atunci când se ai unge sub temperatura critică cutanată inferioară de
30 - 28^ (22 - 20°C la nivelul tegiimentelor feţei şi extremităţilor). în aceste condiţii coaja nu mai
poate menţine homeostazia miezului.
Izolarea prin îmbrăcăminte, cu o haină de lână cu 6 mm grosime peste tegumente cu
temperatura de 27,8°C, adaugă o valoare de 7,2°C, asigurând o temperatură de 35°C.
Dacă Tcut scade sub 15°C apare vasodilataţia paradoxală protectivă contra ischemiei şi răcirii

Excitant rece 1 Pierdere de energie

Termorecepţie—» Termoreacţie u
Receptori superficiali la 0,17 mm, mai Scăderea Tc sub 37^“C—♦
numeroşi Termoreglare centrală
Prag de excitare: Tcut 4- 0,004°; 2 sec
1
Senzaţia de rece 1
Vasoconstricţie periferică
______ î_____________
excesive. La Tc = 28^ se instalează fibrilatia ventriculară.
Fig. nr. 13: Zona de amploare a termoreglării la rece
Termogeneza chimică
Temperatura mediului fizic rece: «-» Temperatura cutanată:
Aer: [ 26 - 18°C 33 -20 -15°C
Apa: J, 34 - 24 -0°C
1
u
Hipotalamusul anterior inhibat

1 (vegetativ) l activaţi (hormonal) | activat (somatic)

Piloerecţia Creşterea metabolismului bazai Creşte tonusul postural muscular, Frisonul termic,
Activitate musculară netremurândă

34
 u
Hipotalamusul posterior dezinhibat
u
I Centrii simpatici inhibaţi Centrii hipotalamo-hipofizari Centru motor primar al frisonului

35
Tabelul nr. 5: Sisteme de termoreglare
internă
Termogeneză
Organ,
Vascularizaţia periferică Vasodilataţie Vasoconstricţie C
Musculatura Metabolismul Scăderea tonusului reşterea tonusului
Glande sudoripare Scade Creşte
Creşterea secreţiei Scăderea Secreţiei
ţesut, funcţie Termoliză

II. ACŢIUNEA Şl EFECTELE HIDROTERMOTERAPIEI

GENERALE
Organismul uman este considerat ca un sistem bio-cibemetic deschis cu autoreglare şi control de
tip feed-back cu tendinţă minimă la dezechilibru (entropie). Energia calorică transmisă organismului
cu ocazia aplicaţiilor teitoice provoacă reacţii de apărare neuro- endocrino-metabolice. Homeostazia
organismului (constanţa mediului intern) se menţine sau se restabileşte prin acest răspuns la
condiţiile termice variabile impuse.
Cura hidroteraneutică prin însumarea efectelor stimulărilor termice duce la normalizarea,
optimizarea reactivităţii organismului. Repetarea sistematică, ritmică, pe o perioadă de 2-4 săptămâni
a procedurilor duce la un nou echilibru neuro-vegetativ.
La pacienţi cu stare biologică corespunzătoare dar neantrenaţi, vom respecta principiul
progresivitătii privind intensitatea si durata stimulărilor în corelaţie cu creşterea capacităţii de
adaptare actuală.
Scopul hidrotermoterapiei poate fi deci:
- antrenarea funcţiilor fiziologice sau
- refacerea echilibrului în stări disfunctionale cu predominanţa simpatică sau parasimpatică a
sistemului nervos vegetativ, în afecţiuni limitatoare de funcţii organice.
Cele mai puternice reacţii locale si generale ale organismului se obţin după aplicaţii hidrotermice:
- O reacţie bună se exprimă prin starea de vioiciune, creşterea funcţiilor neuropsihice, capacitate
dinamică crescută, euforie, creşterea apetitului, confortul termic, tegumente calde, de culoare roşie.
- Starea de slăbiciune, oboseală, astenie, agitaţie, cefalee, tremurături, curbatură, ameţeli,
insomnii, inapetenţă, exacerbarea simptomelor bolii, accentuarea durerilor, creşterea tensiunii
arteriale şi pulsului, răcirea pielii şi paloarea prin spasme vasculare periferice, piloerecţia, semnifică
o reacţie nefavorabilă. Ea apare la persoane cu disfuncţii funcţionale importante, decompensări
organice, după intoxicaţii, boli infecţioase şi consumptive, nevroze avansate, la vârstnici cu
capacitate de adaptare redusă, prin dozajul incorect, stimulări termice prea intense său prelungite,
inadecvate reactivităţii individuale.
Deşi apa şi alte medii fizice utilizate ca vectori termici sunt considerate remedii naturale. fără a
subaprecia rolul lor, dar stimulii de vindecare fiind limitative, metodele hidroterapeutice necesită
respectarea unor principii şi reguli de aplicare.

A. Hidrotermoterapia de nivel înalt

Hipertermia este o procedură simplă, uşor de aplicată şi eficientă.

Mecanismele de homeotermie centrală - de ohicei foarte precise - pot fi depăşite numai în condiţii
de expunere a organismului la acţiunile mediului exterior nefavorabile sau la infecţii, traumatisme,
intoxicaţii etc. Febră în acest context apare ca o reacţie de apărare împotriva agresiunii externe.

36
 O metodă fiziologică de a obţine destabilizarea posibilităţilor fiziologice ale sistemului de reglare a
homeotermiei, urmată de creşterea temperaturii centrale peste 38 - 41°C, este “agresiunea externă”
reprezentată de terapia prin hipertermie generală de nivel înalt. Ea se realizează la expunerea de
durată la căldura mediului umed (cu mai puţin), intermediar (cu mult) sau uscat (cu foarte mult) peste
temperatura cutanată medie de 34 - 35°C.
Cu alte cuvinte apa caldă, cel mai bun mediu pentru hidroterapie, permite utilizarea unor gradiente
termice mici. Parafina şi nămolul excelează prin proprietăţile termonexice. Căldura din proceduri
intermediare şi uscate poate fi suportată la gradiente termice mai mari. L Efectele hidrnterapiei de
nivel înalt asupra organismului
a. Efectul imunologic. antiinflamator si antiinfectios
Hidrotermoterapia la temperatura centrală de 38 - 39^ este singura metodă fizicală cu efecte
imunologice. Ea creşte metabolismul bazai şi viteza reacţiilor oxidative. Se intensifică funcţiile
vitale, se optimizează regimul energetic, activitatea sistemelor enzimatice, biosinteza proteică, creşte
randamentul ATP-azei şi controlul multiplicării celulare, activitatea neuro-secretorie, tonusul
simpatic central.
Reacţiile ergotrope sunt urmate de cele histotrope, parasimpatice. Se intensifică mecanismele de
apărare.
Activarea sistemului hipotalamo-hipofizar duce la producţia de cortizol şi endorfine.
Creşte capacitatea de apărare nespecifică si specifică. Este stimulat tumover-ul
neurotransmiţătorilor la nivel talamic, producţia de interferon, activitatea limfocitelor T, producţia de
“antimediatori” ai inflamaţiei prin stimularea activităţii fagocitare, creşte titrai anticorpilor faţă de
diferiţi germeni. In urma mobilizării sângelui purtător de agenţi imunobiologici - prin vasodilataţia
produsă de hipertermie - se va realiza o mai bună distribuţie a lor în ţesuturi. Hipertermia are un efect
imunomodulator în afecţiuni cu potenţial imunologic sporit (spondilita anchilozantă).
La temperatura centrală de 39 - 41- 422C căldura va avea efect direct antiinfectios. Germenii
termosensibili sunt distraşi în condiţiile temperaturii ridicate. Hipertermia are efect bactericid asupra
treponemei, gonococului, în difterie, tifos, dizenterie etc.
b. Efectul citostatic al hipertermiei pare util în tumori maligne. Celulele tumorale sunt mai
sensibile la temperaturi centrale între 39 - 42*^3 faţă de celule normale care sunt sensibile la
temperaturi de peste 42 - 43°C. Este necesar ca hipertermia să fie menţinută pe durata de 2 - 3 ore
pentru a avea acţiune directă citostatică la care se adaugă şi cea imunologică de apărare. Solicitarea
cardio-vasculară crescută impune mare prudenţă. Factorul mecanic moderat, reprezentat de presiunea
hidrostatică a apei, se opune scăderii tonusului vascular.
2. Destabilizarea homeostaziei termice în aplicaţii hipertermice. La aplicaţii calde organismul
reacţionează la fel cu aceleaşi mecanisme de reglare a homeostaziei termice, dar acestea sunt rapid şi
brutal depăşite de: - masivitatea fluxul termic extern introdus prin tegumente spre zona centrală, - la
care se adaugă imposibilitatea eliminării căldurii metabolice produsă în zona centrală.
Principalele mecanisme ale homeostaziei termice care vor fi destabilizate sunt:
a. Gradientele şi fluxul termic extern. In condiţii obişnuite corpul omenesc are nevoie de un
mediu extern cu temperatură mai mică cu câteva grade pentru a putea elimina excesul de căldura
metabolică produsă în zona centrală. Căldura în exces se elimină prin intermediul zonei periferice
poikiloterme. Fluxul termic curge spre exterior datorită orientării gradientului intern si extern în
acelaşi sens. Temperatura crescută a mediului în aplicaţii calde generale pune organismul în
imposibilitatea de a elimina căldura de la suprafaţa corpului. Gradientul extern se inversează. Fluxul
termic inversat pătrunde direct, conductiv în tegumente. După lichidarea rapidă a deficitului caloric
al zonei periferice şi gradientul intem se inversează. Astfel căldura penetrează în zona centrală. Se
epuizează sau se suspendă mecanismele termolizei fizice.
b. Reflexul termocirculator general de termoreglare declanşat rapid de creşterea temperaturii
centrale peste 'il.TrC realizează o vasodilataţie brutală cu creşterea debitului circulator periferic şi
sistemic la 4-6 litri pe minut. Ea va fi compensată brusc prin vasoconstrictia unor teritorii din
circulaţia sistemică în balanţă: splanhnică, pulmonară, şi chiar teritorii vitale - renală, coronariană,
cerebrală. Se induce evaporarea activă a secreţiei sudoripare. Rapiditatea instalării acestor
mecanisme termolitice fiziologice de adaptare a circulaţiei duce la o scădere paradoxală, tranzitorie a
temperaturii centrale, cu frison. Insă în timp scurt după epuizarea lor urmează creşterea rapidă a
temperaturii centrale, instalarea hipertermiei.

37
 c. Ter mo reacţia la excitantul termic intens
Termoreceptorii cutanaţi stimulaţi de gradient şi flux termic mare dau naştere la termoreacţie
reflexă.
1. Creşterea bruscă a temperaturii cutanate produce vasodilataţie de termoreglare periferică prin
mecanisme reflexe vasomotorii scurte locale (de axon) şi prin mecanisme consensuale metamerice
complexe, mai integrate cu efect orizontal şi vertical.
2. Excitantul termic intens creşte frecvenţa de descărcare a receptorilor periferici din piele. Această
informaţie senzorială ajunge în centrul hipotalamic anterior, care activează termoliza fizică. Prin
inhibarea concomitentă a hipotalamusului posterior se eliberează centrii simpatici şi prin eferentaţie
vegetativă se produce creşterea debitului circulator periferic cu modificări adaptative sistemice.
Aceste mecanisme de acţiune diferenţiate ale terapiei cu căldură înglobate în efectele circulatorii
generale vor fi şi ele depăşite în cazul hipertermiei de nivel înalt. Aplicaţiile generale hiperterme
recomandate în terapia hipertermică se deosebesc prin suprasolicitarea în mod diferit a mecanismelor
de termoliză datorită proprietăţilor fizice caracteristice fiecărui vector termic utilizat (apa, nămolul,
aburul, aerul).
3. Aplicaţii generale hiperterme umede In mediul fizic umed (apa simplă, apa sărată, apă
minerală) obţinem creşterea temperaturii cutanate la eradiente mici ale temperaturii apei peste
temperatura de indiferenţă. Apa are cele mai bune calităţi privind capacitatea calorică.
termoconductibilitatea. termoindiferenta (34 - 35°C). Vom obţine transmiterea către zona periferică a
unei cantităţi mari de căldură, a unui flux termic puternic în timp scurt. Rapiditatea instalării
hipertermiei este în funcţie de mărimea gradientului temperaturii peste temperatura indiferentă de la
35°C până la 44°C. Solicitarea sistemului cardio-vascular este intensă. Se impun adaptări rapide între
diferite compartimente circulatorii la solicitare maximală. Nu este suficientă creşterea debitului
circulator numai prin tahicardie. Ea creşte la 4-6 litri pe minut pe metri pătrat la tineri şi mai puţin la
bătrâni la 2 - 3 litri pe minut. Această mobilizare masivă de sânge se obţine prin reajustări rapide
între compartimente:
- intră în vasoconstricţie circulaţia splanhnică şi pulmonară
- reglată catecolaminic;
- circulaţia musculară nutritivă nu participă la termoreglare, vasodilataţia musculară se produce
ulterior ca efectul terapeutic al căldurii;
- circulaţia nutritivă renală, miocardică şi cerebrală la început este protejată prin mecanism umoral;
- apoi cedează şi aceste teritorii, dacă solicitările depăşesc primele două teritorii.
a. Baia generală ascendentă hinertermă are următoarele avantaje faţă de baia fierbinte:
- Creşterea gradată a temperaturii apei cu 1°C pe minut de Ia 36 la 43°C în timpul aplicaţiei timp de
30 - 40 minute asigură un gradient termic mai mic de la început.
- încărcarea termică va fi progresivă.
- Creşterea temperaturii centrale poate fi determinată în prealabil cu o precizie de 0,5°C;
- Excitaţia termoreceptorilor este de asemenea progresivă. Acţiunea stimulantă fiind mai redusă,
termoreceptorii sesizează mai puţin brutal variaţiile de temperatură. Astfel se poate atinge punctul de
tolerantă al aoei de 44 - 45eC. pe care în mod obişnuit nu putem suporta. La atingerea temperaturii
centrale dorite vom întrerupe încărcarea termică, ne putem opri la valorile de temperatură centrală
dorită sau la nevoie vom putea scădea rapid temperatura apei.
- Termoliza prin evaporare se limitează numai la faţă. Prin suspendarea termolizei fizice se poate
obţine mai repede creşterea temperaturii centrale.
- Acţiunea intensă periferică de scădere a tonusului vascular este contrabalansată de presiunea
hidrostatică a apei asupra corpului imersat.
Factorul mecanic are importanţă moderată.»
Baia ascendentă piretoterapică este o procedură solicitantă maioră fiindcă încarcă mult inima şi
circulaţia. Totuşi va fi mai bine suportată decât băile hiperterme simple datorită avantajelor
enumerate. Ea poate fi efectuată şi la domiciliu.
b. Baia fierbinte la temperatura de 40 - 44aC are alte caracteristici termofizice:
- Gradientele de temperatură sunt mari = 4°C - 6°C — 8° - 10°C, comparativ cu temperatura de
indiferenţă a apei (34 - 35°C). Când temperatura apei ajunge la 40°C - 43QC atunci temperatura
cutanată poate să crească de la 34°C la 41,6°C. Gradientul extern este cu atât mai mare cu cât
deficitul caloric al pacientului este mai mare, dacă pacientul nu se află în confort termic într-o
încăpere încălzită.
- Fluxul termic este intens datorită termoconductibilităţii apei = 6-8 calorii pe minut şi pe metru

38
pătrat. Corpul esté încălzit puternic întrucât vine în contact direct cu apa fierbinte, care este foarte
bun conducător de călduţă şi nu-şi poate elimina căldura prin transpiraţie.
* Excitarea foarte puternică a termoreceptorilor atât prin gradient mare cât şi prin flux termic rapid
instalat declanşează în mod particular reflexul termocirculator general prin mecanism hipotalamic.
Toată circulaţia periferică intră în vasodilataţie în mod brutal. La începutul băii fierbinţi de 44 - 45°C
poate apărea chiar vasoconstricţia periferică de apărare reversibilă, “frigul paradoxal”, pentru a ne
apăra de arsură. Ea este rapid urmată de creşterea temperaturii centrale cu vasodilataţie. Temperatura
limită de suportabilitate a apei este de 44aC - 45^ când apare senzaţia de arsură. Japonezii şi chinezii
pot suporta temperaturi mai mari, chiar de 45°C - 46°C şi utilizează frecvent băile fierbinţi. La noi
este mai bine suportată şi se aplică mai ales baia generală ascendentă.
Poate apărea de asemenea scăderea paradoxală a temperaturii centrale cu 0,4 — 0,6 - 1°C prin
amestecarea sângelui periferic aflat încă la temperatura de 34°C cu sângele cald din zona centrală.
Acest efect paradoxal este proporţional cu mărimea gradientului extern, intern şi a deficitului caloric
al zonei periferice. Dacă temperatura din exterior este mai mică şi pacientul nu este izolat termic va
avea un deficit caloric periferic de recuperat. în aceste condiţii el va reacţiona mai intens la baia
fierbinte, decât dacă s-ar fi aflat în condiţii de confort termic (camera încălzită) sau bine îmbrăcat
(izolaţie vestimentală) înainte de imersiune în baia fierbinte.
Mecanismul de termoliză este ineficace. In mediul umed nu se evaporă transpiraţia. Evaporarea
activă a secreţiei sudoripare se produce doar la nivelul feţei.
Solicitarea cardio-vasculară este intensă cu riscul apariţiei unei crize de angină pectorală. La
pacienţii vârstnici cu capacitate de adaptare redusă pot apare stări de lipotimie, colaps.
4. Aplicaţii generale hiperterme cu nămol
a. Baia generală hinertemnă de nămol se deosebeşte de baia cu apă termală prin următoarele:
» Temperatura indiferentă a băii de nămol organic diluat este cu 2^ mai mare decât cea a apei
simple.
- Transferul caloric spre tegument este mai lent. Termopexia mare şi conductibilitatea mai mică a
nămolului permite tolerarea temperaturii băii generale de nămol la 45^0 - 46^ - 47*^0 faţă de băile
fierbinte tolerabile la 40 - 41°C dar insuportabile la temperatura peste 45°C.
Efectul termic este mai exprimat prin:
m excitarea termoreceptorilor de către gradiente termice mai mari de 5 - 7 ori;
- căldura înmagazinată în baie va fi transferată lent pielii, datorită conductibilităţii termice mai
mici decât în apă;
à rezistenta calorică a straturilor de nămol de 7 - 10 milimetri formate la nivelul pielii este de 10
primai mare comparativ cu cea a apei;
- prin mişcare se schimbă straturile de nămol în contact cu pielea şi creşte transmisia prin
convectie:
- termoliză este împiedicată în mediul umed cu excepţia capului aflat în afara băii.
Presiunea hidrostatică este mai pronunţată.
Vâscozitatea nămolului este de 5 - 8 ori mai mare faţă de vâscozitatea apei.
Condiţia esenţială este ca în baia generală de nămol pacientul să nu facă exerciţii prin care
convecţia crescută ar duce la creşterea mai rapidă a temperaturii centrale până la starea de şoc termic.
Şocul termic este mai intens dacă tennorezistenţa pielii este mare - în comparaţie cu baia fierbinte.
b. împachetarea generală cu nămol cald
La transferul de căldură realizat lent se adaugă căldura metabolică dacă acoperim capul
pacientului cu un prosop. Temperatura centrală creşte cu 2,7 - 2,8°C realizându-se o hipertermie de
38 - 39°C.
5. Aplicaţii generale în mediul fizic intermediar
a. Baia generală de aburi este o procedură intermediară între apă şi aer sub forma de vapori de apă
şi aer cald, cu proprietăţile caracteristice stării de agregare gazoase. Ea permite utilizarea
temperaturii de 45 - 50 - 60rC.
Aburul are o termoconductibilitate mai mică decât apa, în schimb gradientele externe inversate
sunt foarte mari. Efectul hipertermie este liniar, cu valori moderate.
Procedura se caracterizează nrin:
- excitaţia termică asupra termoreceptorilor este puternică: se pune repede în funcţie mecanismul

39
hipotalamic de termoliză fiziologică cu hiperemie cutanată accentuată;
- fluxul termic este moderat cu un aport de 2 -3 - 4 calorii pe minut şi pe metru pătrat;
- încărcarea termică mai puţin brutală are loc însă în condiţiile de umiditate de 60 - 70^ prin
vapori de ană:
- progresivitatea încărcării se va asigura prin creşterea temperaturii băii de la 40°C la 55°C şi
prin durata procedurii de 15 minute; se obţine creşterea temperaturii centrale cu 1°C în timp de 15
minute;
Termoliză este ineficientă în baia cu aburi. Norul dens de aburi care înconjoară corpul se
condensează, se depune pe suprafaţa pielii. Faţă de saună, aici nu este vorbă de transpiraţie ci de
transformarea aburului curat în faza de lichid, în timp ce se eliberează căldură (căldură de
condensare).
Căldura acumulată nu poate fi eliminată prin căile respiratorii şi prin cap întrucât tot corpul se află
în mediul fizic umed, cu excepţia dulapului unde capul se află în afara mediului cu aburi. Dulapul cu
aburi permite termoliză numai la nivelul capului.
Hidromeioza constituie un dezagrement prin stagnarea transpiraţiei pe suprafaţa pielii. Secreţia
sudoripară abundentă acumulată nu se poate evapora şi elimina. Aerul băii cu temperatură joasă şi
intens saturat cu vapori de apă nu mai poate prelua umiditatea. Astfel mecanismul de răcire prin
evaporare nu funcţionează.
Termoreglarea prin adaptare cardio-vasculară este intens solicitată. Vasodilataţia generală,
solicitarea circulaţiei sistemice - deşi moderată - nu este contracarată de presiunea hidrostatică a apei.
Creşte metabolismul şi încărcarea cardio-vasculară. De aceea la pacienţii cu adaptabilitate proastă
apare mai frecvent leşinul, colapsul după procedura cu aburi decât în apă.
Procesele de termoreelare se desfăşoară diferit în baia cu aburi faţă de saună deşi regulile de
aplicare sunt asemănătoare, mai cu seamă privind faza de răcire şi repausul după proceduri. Deşi cele
două proceduri nu se exclud, se pot aplica combinat, cu interpunerea obligatorie a fazei de răcire şi
repausului, totuşi este de recomandat efectuarea băii de aburi înaintea saunei. Pielea umezită,
încălzită în baia cu aburi va putea transpira mai bine în saună. încărcarea circulaţiei deja mobilizată
după saună va fi mai mare dacă baia de aburi va fi efectuată în continuare.
b. Baia sauna caldă - umedă
* Faza caldă - umedă
Spre sfârşitul fazei calde uscate umiditatea aerului în saună creste datorită transpiraţiei evaporate.
Biciuiri cu mănunchi de nuiele alungă stratul de aer izolator de pe suprafaţa corpului accentuând
transpiraţia.
Ridicarea umidităţii aerului poate fi obţinută şi prin aruncarea apei reci peste pietrele încinse ale
sobei. Prin acest procedeu apa se transformă în aburi (“loyly” finlandez).
în funcţie de creşterea temperaturii aerului camerei la 80 -100 - 120°C, umidităţii la 10-15% şi
duratei procedurii - solicitările circulaţiei cresc progresiv. Secreţia sudoripară nu se mai elimină.
Încărcarea aerului uscat cu vapori de apă prin transpiraţie îngreunează respiraţia.

40
 Sauna este mai bine tolerată decât baia cu aburi. Diferenţa esenţială dintre sauna şi baia cu
aburi constă în temperatura mult mai joasă - în medie 45 - 50°C - în condiţiile saturaţiei
aproape 100 % cu vapori de apă a aerului băii cu aburi, asemănător climei tropicale. Creşterea
temperaturii în baia de aburi, ca şi la saună, ar avea ca consecinţe producerea de arsuri prin
creşterea temperaturii aburului aproape de fierbere.
*Faza de răcire si repausul
Atât după expunerea în baia cu aburi cât şi după transpiraţie în saună urmează obligator faza
de răcire şi repausul.
Vom avea la dispoziţie mai multe posibilităţi:
L Răcirea căilor respiratorii şi suprafeţei corpului, reîmprospătarea plămânilor se obţine prin
respiraţii ample şi plimbare la aer curat de 20°C în cămaşă de baie, timp de 30 minute. Vântul
moderat duce cu el căldura suprafeţei corpului. Aerul are însă o conductibilitate calorică
redusă, nu este un mediu suficient pentru răcire rapidă a miezului. Plimbarea la soare pe timp
de vară împiedică răcirea şi căldura se acumulează în organism.
2. Rostogolirea în zăpadă este modalitatea finlandeză de răcire.
3. Răcirea cu apă rece este o metodă mai eficientă pentru normalizarea rapidă a
temperaturii corpului încălzit în baie. Corpul eliberează 20-ori mai mare cantitate de căldură în
apă decât în aer. Procedurile reci cu apă asigură eliberarea căldurii acumulate în coaja
organismului către exterior prin circulaţie vasculară de termoreglare.
Imersia în bazin asigură o răcire eficientă. Dusurile, spălările sau afuziunile oferă o răcire
blândă.
6. Aplicaţii generale în mediul fizic uscat
a. Baia de aer cald
Abia în faza doua, după creşterea umidităţii prin transpiraţie vor fi asemănătoare efectele
băii de aer cald cu cea a băii de aburi.
b. Baia de nisip (psamoterapia) după expunere prelungită va produce o termoliză puternică
cu sudoraţie abundentă de 1 - 3 litri pe oră.
c. Baia de lumină generală
După lichidarea rapidă a deficitului caloric, în faza doua se ajunge la hiperteimie de 38,5°C
favorizată de creşterea umidităţii prin evaporarea sudoraţiei. Procedura prelungeşte efectele
hipertermice ale aplicaţiilor umede.

B. Hipertermia de nivel mic

Aplicaţiile generale calde cuprind metode şi tehnici cele mai simple şi accesibile. Ele se
fac sub forma de cură într-un număr de 10 - 20 aplicaţii repetate sistematic pentru a obţine
efecte adaptative şi de antrenare a funcţiilor organismului.
1. Obiectivele principale ale aplicaţiilor generale calde
a. Profilactice:
Antrenarea funcţiilor de termoreglare la cald şi implicit a mecanismelor de adaptare a
sistemului cardio-circulator, respirator, endocrino-metabolic şi neuro-vegetativ sunt indisolubil
legate între ele.
Antrenamentul funcţiilor sistemice în scopul creşterii nivelului funcţional normal înseamnă
profilaxia tulburărilor de termoreglare, afecţiunilor sistemice cardio-vasculare, respiratorii,
musculare, endocrino-metabolice şi neuro-vegetative. Solicitările funcţionale ale aplicaţiilor
calde se situează imediat sub cea a efortului fizic dar faţă de acesta nu necesită consum de
oxigen.
Combinaţia avantajoasă a aplicaţiilor calde cu kinetoprofilaxia este postulatul
balneofizioterapiei şi este motivat fiziologic.
b. Recuperatorii:
Hidrotermoterapia constituie o componentă esenţială în reechilibrarea homeostaziei termice,
a reactivităţii organismului, restabilirea capacităţii funcţionale. Afecţiuni ischemice cardio-
vasculare, bronhopneumopatii obstructive, afecţiuni dismetabolice şi neuro-vegetative sunt
limitatoare de funcţii. Vom pomi de la un nivel scăzut al capacităţii de adaptare şi vizăm

41
întreţinerea si performarea în mod progresiv a independenţei funcţionale prin termo- kinetoterapie.
Este esenţial ca efortul fizic să fie precedat de aplicaţii calde. Acest postulat este motivat
fiziopatologic. Pregătirea prin hidrotermoterapie pentru kinetoterapie este condiţia avantajoasă a
succesului terapeutic şi a recuperării.
Exerciţiile fizice efectuate de către pacientul nepregătit, fără încălzire prealabilă pot fi chiar
dăunătoare.
2. Antrenarea mecanismelor de termoreglare la cald
Organismul supus acţiunii mediului cald - fie apei, aburului, nămolului sau aerului - va
reacţiona prin aceleaşi mecanisme fizice si fiziologice de reglare a homeostaziei termice la cald.
Mecanismele termolizei fizice sunt declanşate la creşterea temperaturii mediului exterior de la
35°C la 39°C în apă, de la 39°C la 47°C în nămol şi de la 26°C la 90°C în aer uscat.
a. Funcţiile zonei periferice sunt activate, solicitate în mod eşalonat şi diferit în funcţie de
aportul, fluxul si gradientul termic al mediilor folosite având proprietăţi termofizice diferite:
1. Tampon termic periferic
Conductia si convecţia externă se produce între zona periferică şi mediul extern. Tegumentele
încălzite la temperatura critică superioară de în contact direct încălzesc pătura de aer (apă). Prin
mişcarea ascendentă a curentului de aer astfel încălzit, prin curgerea straturilor de apă în contact
cu pielea sau la deplasarea bolnavului în mediul respectiv căldura schimbată va fi transportată,
luată de pe suprafaţa pielii. Pielea va veni în contact cu un strat nou de aer (apă) şi procesul fizic
de răcire continuă. Intensitatea convecţiei este în funcţie de gradientul extern. La temperaturi egale
ea devine nulă.
Dacă temperatura mediului este mai mare decât temperatura pielii şi căldura mediului
acţionează pe suprafaţa întinsă a tegumentului gradientul termic extern se inversează. Căldura
penetrează în piele prin fluxul caloric inversat. Circulaţia calorică de la mediu către zona periferică
se produce prin conducţie externă, din aproape în aproape, mai ales în apă şi prin convecţie
externă, prin mişcarea straturilor de nămol, apă, aer şi prin radiaţii infraroşii absorbite.
Conductia si convecţia externă inversată este mai eficace în apă datorită căldurii specifice mai
mare a apei. Zona periferică primeşte căldură. în tegument încălzit direct şi în ţesuturile subjacente
se produce vasodilataţie cutanată periferică. Astfel căldura este transportată prin convecţie internă
către zone mai profunde. Tamponul termic periferic cedează în momentul lichidării deficitului
caloric al zonei periferice.
2. Izolator termic variabil la cald si la rece
Manşonul izolator termic al zonei periferice scade cu 2 - 4 cm proporţional cu scăderea
rezistivitătii tegumentului şi cu creşterea temperaturii. Această reducere se realizează prin irigarea
ţesutului adipos si musculaturii izolatoare, mai ales la nivelul membrelor. Se epuizează
mecanismul de comutare al straturilor de ţesuturi izolatoare. Se amplifică schimbul de căldură prin
conducţie externă şi convecţie internă.
3. Vasodilatatia de termoreglare periferică este un mecanism fiziologic realizat prin şunt
arterio-venos cutanat şi subcutanat la nivelul extremităţilor. Astfel creşte circulaţia funcţională (nu
cea nutritivă!) de la S % până la 30 % în scopul eliminării surplusului caloric al zonei periferice.
Ea determină capacitatea de transfer caloric al sângelui în mişcare alături de mărimea gradientului
extern inversat.
4. Reflexul termocirculator general poate fi declanşat prin mecanism dublu:
a. Căldura pătrunde şi este transportată prin conducţie internă în zona centrală odată cu
reducerea şi inversarea gradientului intern. Se acumulează şi căldura metabolică care nu poate fi
eliminată. Creşte temperatura centrală geşţe_37 J32C cu o variaţie de 0,1 °C. Această depăşire
constituie stimulul centrilor hipotalamici pentru declanşarea mecanismelor de eliminare a căldurii
acumulate.
b. Excitaţia termică prin gradient şi flux caloric mare prin stimularea termorecentorilor cutanaţi
declanşează termoreacţia pe calea reflexă. Se produce vasodilataţia generală în tot

42
teritoriul periferic prin inhibarea tonusului simpatico-adrenergic vasoconstrictor întreţinut
de hipotalamusul posterior.
5. Zona periferică este organul efector al răcirii prin evaporarea activă a secreţiei
sudoripare şi perspiraţie insensibilă. Termoliza evacuatorie prin transpiraţie reprezintă
mecanismul principal al termolizei efectuată de către zona periferică. La creşterea
temperaturii centrale peste 37,3°C se declanşează secreţia sudoripară a 3 milioane de glande
sudoripare ecrine şi apocrine existente la suprafaţa corpului.
La acest proces adaptativ se adaugă nersoiraţia insensibilă continuă şi eliminarea pe calea
pulmonară a vaporilor de apă prin polipnee. Astfel difuziunea pasivă prin epiderm a
cantităţii de 18-25 gram apă va realiza o pierdere calorică de 10 - 15 calorii într-o oră.
Expirând o cantitate de 5 - 14 gram vapori de apă vom pierde într-o oră 5-8 calorii.
Hidromeioza. transpiraţia abundentă care stagnează pe suprafaţa pielii, împiedică
perspiraţia. Termoliza este ineficace în mediul umed cald. Mişcarea aerului cald
favorizează, iar saturarea aerului cu vapori de apă limitează evaporarea.
6, Radiaţia
în starea de neutralitate termică fiziologică pierdem 60 % din deperdiţie calorică totală
prin emisia, radiaţiilor infraroşii cu lungimea de undă de 5 - 20 pm. Astfel din cele 2500
calorii necesare pentru 24 ore se pierd 1200 - 1400 calorii sub forma de unde
electromagnetice. Fiecare grad de gradient extern necesită o pierdere de 5 calorii pe oră şi
pe metru pătrat. Emisia se produce neinfluenţabil, fără contact direct, cu puterea 4-a a
temperaturii absorbite (Şt. Boltzman). Ea depinde de suprafaţa radiantă şi absorbţia de către
corpuri solide sau lichide în funcţie de gradientul termic dintre ele.
b. Funcţiile zonei centrale
în condiţii de confort termic între zona periferică şi zona centrală există un gradient intern
de 3 - S^. Astfel căldura metabolică produsă de metabolismul bazai continuu la temperatura
centrală de 37°C poate fi eliminată către zona periferică. Zona periferică având un deficit
caloric egal cu metabolismul bazai, preia o căldură de 40 - 60 - 70 calorii pe oră şi pe metru
pătrat de la zona centrală.
Temperatura centrală poate avea variaţii fiziologice periodice, poate creşte sau scade uşor
în ritm diurn (după masă) şi nictemeral (noaptea), în faza progesteronică şi în cea
estrogenică a ciclului menstrual, cu funcţia tiroidiană, cu modificări ale metabolismului
bazai.
In zona centrală au loc schimburi de căldură pentru echilibrarea diferenţelor de
temperatură dintre diferite zone centrale. Dintre organele interne vecine căldura se transmite
prin conductie internă. Circulaţia în vase înlesneşte convectia internă longitudinală.
Creşterea temperaturii centrale peste 37,3 declanşează mecanismele fizice şi vegetative de
adaptare a circulaţiei.
3. Adaptarea şi antrenarea funcţiilor aparatelor si sistemelor organismului
a. Acţiunea si efectele hidrotermoterapiei asupra aparatului cardio-vascular este una
dintre cele mai importante şi complexe efecte fiziologice mediate de mecanismele ce
intervin în termoreglare la procedurile calde generale.
1. Modificări adaptative imediate ale circulaţiei sanguine
Circulaţia regională are ca particularitate - reglarea predominant catecolaminică a
vasomotricitătii teritoriului arteriolo-capilar cutanat si splanhnic în sluiba termoreglării.
Vasodilataţia cutanată atrage o cantitate mare de sânge la periferie, ceea ce ar produce
scăderea tensiunii arteriale şi colaps. Aceste incidente nu apar în mod normal datorită
intervenţiei mecanismului splanhnic al mobilizării sângelui din depozite sangvine ale
organelor interne abdominale. în timpul vasoconstricţiei cutanate se produce fenomenul
invers de acumulare a sângelui în depozite. Astfel se realizează adaptarea circulaţiei
vasculare sanguine la necesităţile termoreglării. Teritoriul cutanat intră în vasodilataţie iar
teritoriul splanhnic reprezentat de circulaţia splenică, hepatică, renală, intestinală şi
pulmonară intră în vasoconstricţie compensatorie prin reglai simpatico-adrenergic.
La început circulaţia nutritivă a muşchilor scheletici, perfuzia renală, coronariană şi
cerebrală va fi protejată. Ea nu participă la circulaţia de termoreglare ci este relativ
autonomă şi este reglată predominat umoral.
 Circulaţia cutanată periferică are funcţie predominantă termoreelatorie. In acest sens circulaţia
cutanată are ca particularitate structurală prezenţa sunturiior arterio-venoase care scurtcircuitează
microcirculaţia capilară. Cele 100-500 anastomoze pe centimetru pătrat ocolesc patul capilar sărac
reprezentat (16-65 capilare pe milimetru pătrat). Anastomozele arteriolo-venoase au rol în
transferul convectiv de căldură. Sângele încălzit trece din plexul subpapilar şi subepidermic prin
şunt în plexul venular subpapilar superficial şi profund. O treime din sângele cutanat se află în
dermul palmar şi plantar. Debitul circulator la acest nivel este de 4 ori mai mare decât la antebraţ
sau picior.
Reglarea circulaţiei cutanate se face prin mecanism nervos simpatic influenţabil prin aplicaţii
calde.
Căldura si excitaţia termică produce vasodilatatia periferică cutanată prin efect direct local
asupra pereţilor vasculari şi prin mecanisme reflexe la diferite nivele. Astfel se declanşează:
reflexe scurte axonale locale,
reflexe la distanţă, metamerice, segmentare cu efect orizontal superficial - şi reflexe
consensuale de vecinătate (de acelaşi sens) în profunzime (musculatura, organe profunde).
Circulaţia cutanată de termoreglare creşte prin:
scăderea tonusului bazai simpatico-adrenergic vasoconstrictor interesează predominant
vasomotricitatea cutanată acrală. la nivelul extremităţilor (mâini, picioare);
tonusul simpatic alfa-colinergic acetilcolinic vasodilatator este prezent la nivelul zonei de
tranziţie reprezentat de braţe, antebraţe, gambe şi coapse; ambele mecanisme cresc
circulaţia cutanată la pumn şi glezne;
vasodilataţia cutanată la toate membrele este mediată bradikininic, ca şi secreţia sudoripară;
Aceste mecanisme vasculoactive sunt distincte în cazul procedurilor locale.
în aplicaţii generale hipertermiante de nivel mic ele vor fi înglobate în vasodilatatia periferică
generală.
Termorecepţia periferică a fluxului mare (proceduri umede), a gradientului termic mărit
(proceduri uscate) sau a ambelor (proceduri intermediare) vor declanşa termoreactia.
Prin aportul de căldură se obţine depăşirea temperaturii centrale critice de 37,3°C.
Ambele mecanisme declanşează reflexul termocirculator general de termoreglare.
Efectele circulatorii generale sunt consecinţa inhibării verigilor intermediare vasoconstrictoare
prin intermediul centrilor din hipotalamus. Sângele cald activează neuronii termosensibili din
hipotalamusul anterior ceea ce are efect inhibitor asupra hipotalamusului posterior. Se eliberează,
se activează centrii simpatici şi prin eferentaţia vegetativă scade tonusul bazai simpatico-
adrenergic vasoconstrictor.
Vasodilataţia amplă determină creşterea debitului circulator periferic de la valorile din repaus de
0.3 litri pe minut la 4 - 6 litri pe minut. Acesta reprezintă o solicitare crescută din partea circulaţiei
sistemice cu inducerea mecanismelor de compensare.
Creşterea debitului sistemic poate fi de 4 - 6 ori faţă de valorile de repaus. La vârstnici cu
capacitate de adaptare mai redusă această creştere va fi de 2 - 3 ori mai mare faţă de valoarea de
repaus.
în comparaţie cu creşterea debitului circulator de 20 - 25 ori obţinut în efort fizic maximal la un
tânăr sănătos solicitările aplicaţiilor generale calde sunt mai mici. Totuşi ele se situează imediat
sub cea a efortului fizic în scara valorică a antrenării aparatului cardio-vascular şi nu necesită
consumul de oxigen cerut de efortul fizic.
Circulaţia musculaturii în comparaţie cu circulaţia cutanată este predominant nutritivă, autonomă.
Structural muşchiul este înzestrat cu o reţea capilară bogată în care şunturile arterio-venoase sunt
rare. în repaus circulaţia musculară trece prin canal capilar central preferential, iar canilarizarea
muşchiului în efort se face prin relaxarea sfincterelor meta- arteriolare precapilare cu deschiderea
capilarelor de rezervă.
Circulaţia musculară este reglată preponderent prin mecanism local metabolic de tip umoral,
conform nevoilor nutritive. Ea nu va creşte prea mult prin mecanism nervos simpatic în aplicaţii
calde. Se produce vasodilataţia prin descărcarea de catecolamine, metaboliti ca adenozina, C02, K,
H2, Mg. Contracţia şi relaxarea muşchiului determină modificări de flux - reflux şi creşteri -
scăderi presionale transmurale. Circulaţia venoasă se efectuează prin contracţie musculară într-un
singur sens direcţionat de prezenţa valvelor.

43
 In consecinţă circulaţia musculară nu este în balanţă cu circulaţia de termoreglare. nu se
adaptează în acest scop. Ea îşi urmează propriile legi: dacă muşchiul este în repaus circulaţia sa
rămâne cea nutritivă, dacă muşchiul este în activitate şi se contractă, ea îşi măreşte debitul sanguin
corespunzător cu efortul prestat. Debitul circulator în repaus egal cu 2,5 mililitri pe minut pe 100
gram muşchi va creste în efort de 20 ori (50 - 80 ml/ raia! 100 g).
Circulaţia musculară nu intră în mecanism compensator de redistribuire a sângelui. Ea este
asigurată în mod prioritar faţă de circulaţia splanhnică.
Circulaţia splanhnică intră în vasoconstrictie de termoreglare. Se produce mobilizarea sângelui
din organele abdominale de depozit şi redistribuirea spre teritoriile active cu rol în termoreglare.
Această vasoconstrictie “ în balanţă“ duce la spolierea viscerelor de sânge. Vasoconstricţia bruscă
hepatică şi splenică poate fi cauza durerilor apărute în hipocondrul drept şi stâng în urma
hipertermiei, care solicită în exces mecanismele de termoreglare. Circulaţia pulmonară se
comportă ca şi cea splanhnică.
Microcirculaţia capilară asigură - homeostazia circulatorie - schimburile lichidiene, nutritive şi
nervoase tisulare în teritorii active (musculare, coronariene, cerebrale). Deschiderea şi închiderea
ritmică a capilarelor în funcţie de nevoile metabolice se face prin autoreglare chimică, umorală,
directă (gaze sanguine, bioxidul de carbon, cataboliţi acizi acumulaţi, acidul lac tic). Este vorba de
fenomenul de vasomotie pe o suprafaţă mare de contact (6300 m2). Capilarele nu au musculatură
netedă pe care să acţioneze reglarea nervoasă vegetativă simpatică.
Homeostazia termică cutanată şi splanhnică se asigură prin reglajul simpatic al vasomotricităţii
arteriolare, peri- pre- şi postcapilare, prin prezenţa sfincterelor precapilare şi şuntarea sângelui prin
anastomoze arterio-venoase numeroase la acest nivel. Sub acţiunea căldurii circulaţia sângelui îşi
schimbă traseul. Sfincterele precapilare se deschid şi sângele va circula liber prin anastomoze
arterio-venoase evitând teritoriul întins microcapilar.
Circulaţia venoasă de întoarcere a sângelui trecut fără piedici prin bariera capilară către atriul
drept va fi îmbunătăţită, amplificată. Timpul de reîntoarcere, care în repaus este de 22 secunde, se
scurtează în funcţie de creşterea temperaturii.
Creşte volumul sanguin şi capacitatea venoasă, presiunea de umplere şi volumul diastolic. Prin
imersie în mediul hidric se reduc cu 0,6 - 3,1 cm3 volumele membrelor inferioare pe seama
structurilor elastice: vene, limfatice. Creşte pfesiunea venoasă dinspre membrele inferioare spre
venele intratoracice.
2. Adaptarea pompei cardiace
Debitul cardiac (minut-volumul) este produsul dintre frecventa cardiacă si debitul bătaie (debitul
sistolic). Procedurile hidroterapeuţice calde acţionează prin creşterea frecvenţei cardiace si a
debitului bătaie datorită amplificării reîntoarcerii venoase.
- Creşterea frecventei cardiace este primul mecanism de creştere a debitului cardiac - utilizat
mai ales de către cei neatrenaţi. Pulsul poate creşte chiar până la 100 - 120 - 150 bătăi pe minut. Pe
parcursul curei de hidroterapie ritmul cardiac se echilibrează.
- Debitul bătaie se asigură prin funcţia de ejecţie ventriculară (pompă sistolică) şi de umplere
diastolică ă ventriculului stâng. Viteza undei pulsatile în aorta creşte cu 17 - 18 %. Debitul pe minut
creşte cu 30 - 40 %.
Creşterea debitului circulator sistemic de 4 -6 -ori fată de valorile din repaus constituie o solicitare
deosebită pentru aparatul cardio-circulator. Muşchiul cardiac este nevoit să propulseze - prin
contracţie cu forţă - o cantitate mai mare de sânge în vase conductive elastice. In mod particular
însă - vasodilataţia periferică creează condiţii avantajoase pentru munca inimii. Teritoriul arteriolar
circulator de presiune înaltă se află în vasodilataţie. Masa sangvină pompată nu va întâlni o
rezistentă vasculară periferică mare. Perfuzia tisulară prin microcirculaţie se face fără piedici.
Valoarea tensiunii arteriale este determinată de;
rezistenta periferică vasculară (scăzută), opusă
forţei de propulsie a inimii: masa sanguină
circulantă (crescută de 4 — 6 -ori); si
vâscozitatea sângelui.
Dovada adaptării pompei cardiace la solicitare termală în condiţii avantajoase este
modificarea tensiunii arteriale în mediu cald, mai ales umed (băi).
- Tensiunea arterială sistolică are o evoluţie bifazică: la început scade uşor, apoi revine la

44
normal sau chiar creste puţin.
- Tensiunea arterială diastolică are tendinţă de scădere de la început cu 50-55 mmHg, fără
revenire la valoarea iniţială de repaus.
- Tensiunea diferenţială la început prezintă valori mai scăzute pe seama scăderii tensiunii
sistolice, dar în faza a doua se va lărgi ne seama scăderii tensiunii diastolice paralel cu
creşterea celei sistolice. Scăderea tensiunii arteriale diastolice este dovada vasodilataţiei
arteriolare. Sângele circulă prin arteriole dilatate fără rezistenţă opusă. Perfuzia ţesuturilor este
mult favorizată.
Solicitarea cordului creşte cu 30 % prin creşterea volumului-bâtaie, minut-volumului pentru
asigurarea debitului circulator mărit şi pentru a contracara forţele de frecare dintre vase şi
sângele circulant. Creşterea minut-volumului este direct proporţională cu frecvenţa pulsului.
Viteza de circulaţie se accelerează puternic în mediul cald.
Lucnd mecanic al inimii se reduce totuşi cu o treime prin scăderea rezistenţei periferice cu o
treime - o jumătate din valoarea iniţială. Miocardul lucrează mai eficient: pompează o cantitate
mare de sânge dar acest efort se realizează în vase dilatate, care nu opun rezistenţă mare.
Circulaţia este favorizată şi prin hemodiluţie şi scăderea hematiilor, hemoglobinei-
In comparaţie cu efortul fizic, solicitarea circulaţiei sistemice în mediu cald nu este
limitativă. Chiar cele mai intense solicitări termice nu se soldează cu decompensare cardiacă.
Uneori se va ajunge la stări de lipotimie, colaps şi convulsii prin creşterea temperaturii centrale
peste 41°C — 42°C cu încălzirea structurilor sistemului nervos central - asemănător cu
insolaţia. Persoane cu hipotensiune au tendinţă de a face colaps. Aceste incidente nu se
datorează suprasolicitării cordului. Insuficienţa circulatorie apare numai la creşterea
temperaturii centrale peste 43°C.
3. Adaptarea circulaţiei organelor vitale
Dacă mecanismul splanhnic de adaptare a circulaţiei sistemice la solicitările termoreglării la
cald devine insuficient vor intra în vasoconstricţie şi alte teritorii circulatorii:
Circulaţia sanguină renală este bogat reprezentată. Funcţia renală este reglată prin debitul
glomerular.
Circulaţia coronariană se caracterizează prin adaptabilitate limitată la suprasolicitări
hipoxice. Autoreglarea metabolică locală este acţionată de consumul de oxigen sau prin
metaboliţi formaţi cu efect direct coronarodilatator. Miocardul are metabolism aerob.
Vasoconstricţia coronariană este nefiziologică şi chiar la solicitări moderate poate duce la
accidente de tip ischemic mai ales la vârsnici, la crize de angină pectorală.
Circulaţia cerebrală este cea mai autonomă şi fixă. Ea este ultima supapă care cedează cel
mai greu la solicitări sistemice de termoreglare prin apariţia anoxiei.
b. Acţiunea si efectele aplicaţiilor calde asupra aparatului mioartrokinetic
1. Efecte vasodilatatorii musculare
Prin hidrotermoterapie vom putea influenţa vascularizaţia muşchiului, dar nu prin a ne folosi
de funcţia acestuia în termoreglare ci prin efectul direct, respectiv prin efecte reflexe produse
de căldură.
- Fluxul puternic caloric care depăşeşte posibilitatea circulaţiei periferice de a prelua căldura
pătrunsă în ţesuturi superficiale va încălzi musculatura subiacentă. Astfel căldura vâ avea efect
direct vasodilatator asupra vaselor din muşchiul încălzit.
- Musculatura profundă a trunchiului şi extremităţilor poate intra în vasodilataţie ca urmarea
intervenţiei reflexului metameric consensual şi la creşterea temperaturii centrale în cadrul
vasodilatatiei generale.
Toate aceste efecte vasodilatatorii sunt independente de activitatea musculară.

45
 Ele se adaugă, se sumează cu efectele de capilarizare ale produşilor de metabolism rezultate din
activitatea de contracţie musculară în efort fizic.
Preîncălzirea muşchiului înainte de efectuarea unui exerciţiu fizic asigură o perfuzie sanguină mai
bună, o capilarizare optimă, o contracţie musculară eficientă. Muşchiul perfuzat cu sânge oxigenat
are capacitate mai mare de a extrage oxigenul, utilizează mai bine mecanismele compensatorii,
creşte diferenţa de concentraţie a oxigenului dintre sângele arteriolar şi cel venos. Aplicaţia caldă
asociată efortului fizic cumulează cele două tipuri de vasodilatatie:
vasodilataţia dependentă de creşterea directă a temperaturii ţesutului muscular; vasodilataţia
activă prin contracţie musculară în efort fizic.
Astfel se asigură un nivel de debit circulator muscular mult superior faţă de nivelele de debit
obţinute prin aplicarea separată a celor două proceduri.
2. Performarea actului contráctil
Musculatura membrelor în întregime face parte din zona periferică cu comportament poikiloterm.
La extremităţi temperatura musculară se află la 34°C - 33°C inclusiv în profunzime.
Cu ocazia competiţiilor sportive de efectuat în mediu rece musculatura superficială, la extremităţi
are o circulaţie sanguină de un nivel minimal, de repaus. Mediul rece scade temperatura cutanată
suprajacentă muşchiului şi prin mecanism consensual induce vasoconstricţia reflexă în musculatura
profundă a trunchiului, mai puţin la extremităţi. Temperatura în muşchi profunzi poate scădea la 27 -
28°C. în asemenea condiţii musculatura - atât la nivelul trunchiului cât şi la extremităţi - are un nivel
minim de circulaţie. Metabolismul muscular este scăzut. Pe măsura ce temperatura scade
performanţele contractile diminuează, colagenul devine tot mai vâscos, elasticitatea structurilor
articulare şi periarticulare se reduce. La efort sportiv muşchiul, tendoanele, structurile periarticulare
neîncălzite se pot rupe, apare contractura musculară a frigore, reflexă prin stimuli dureroşi sau
determinată de o perfuzie proastă, o tulburare de irigaţie sanguină. în condiţii patologice: întinderi,
spasme musculare, stări post-traumatice, dureri perimusculare, hipotrofie musculară, retracturi etc. se
indică de asemenea aplicaţiile calde. Prin aplicaţii calde mai ales umede înlăturăm aceste verigi
inhibitoare ale mişcărilor prin efectele analgetice, miorelaxante, decontracturante, de scădere a
vâscozităţii structurilor colagenice, de creşterea elasticitatăţii.
în consecinţă preîncălzirea musculaturii înainte de efort fizic se impune pentru performarea actului
contráctil, pentru a realiza condiţii mecanice mai bune mişcării.
Preîncălzirea se poate obţine în două feluri:
- prin aplicaţii calde, sauna, masaj etc.
- producerea suplimentară de căldură prin exerciţii fizice, alergări uşoare progresive.
Combinarea termo-kinetoterapiei este motivat nu numai pentru efecte funcţionale,
nutriţionale, metabolice în activitatea locomotorie ci şi pentru aspectele de fiziopatologie
mioartrokinetică.
c. Acţiunea si efectele hidrotermoterapiei asupra aparatului respirator, digestiv si renal
Ritmul şi amplitudinea respiraţiei creşte pe cale reflexă. Procedurile calde determină respiraţie
profundă, scăderea presiunii parţiale a CO2 în aerul alveolar la 16 mmHg, hiperpnee, tahipnee
moderată, scăderea coeficientului respirator la 1,2. Se produce alcalinizarea sângelui prin scăderea
CO2 arteriolar în urma hiperventilaţiei. Se modifică raportul gazelor C0 2/ O2. Creşte volumul
respirator, consumul de oxigen şi eliminarea de bioxid de carbon. Nevoile de oxigen cresc cu 10 -20
%.
încălzirea sângelui ce ajunge la nivelul SNC declanşează mecanismele de reglare a frecvenţei şi
amplitudinii respiraţiei. Alături de aceste reflexe comandate de către centrii nervoşi din bulb, mai
intervin produşi de metabolism şi creşterea concentraţiei CO2 la nivel local. Prin imersie în apă caldă
creşte presiunea intrapleurală cu 2,2 - 10 cm3 apă. Scade aerul de rezervă şi tensiunea elastică a
ţesutului pulmonar. Scade de asemenea amplitudinea
respiraţiei cu scăderea volumului respirator cu 20 %. Capacitatea pulmonară se reduce cu 0,5 - 1 litri
aer.
Procedurile calde acţionează asupra aparatului digestiv prin creşterea tonusului gastric şi
intestinal, hiperperiştaltîsmul tractului gastro-intestinal, hiperemia mucoaselor la pacienţi cu funcţie
digestivă normală. La cei cu disfimcţii digestive căldura va avea efecte relaxante, antispastice asupra
musculaturii netede viscerale. Mecanismul de acţiune poate fi directă sau reflexă.

46
 Circumferinţa abdomenului imersat în apă scade cu 3,7 - 6,5 cm şî circumferinţa toracelui se
reduce cu 1 -3,6 cm. Creşte presiunea intraabdominală.
Expunerea acută la căldură are efecte contrarii asupra rinichilor:
La început creşte circulaţia renală şi perfuzia glomerulară. Creşte presiunea şi fracţia de filtrare cu
creşterea diurezei. Ea se datorează efectelor excitaţiei termice asupra zonei suprajacente rinichilor cu
declanşarea reflexelor consensuale metamerice vasodilatatorii. Creşte calcemia şi scade natremia.
Cresc eliminările de acid uric şi cele ale amoniacului. Prin urina se elimină fosfaţii, sulfaţii, clorurile.
Hipertermia în faza doua induce mecanismul sudoripar de termoliză, care predispune la pierderea
de lichide ale organismului. Prin transpiraţie se pierd aminoacizi. Prin vasoconstricţie renală
compensatorie scade debitul plasmatic renal. Ea reprezintă totodată şi mecanismul homeostaziei
lichidiene prin reducerea excreţiei urinare. Scade diureza în scopul menţinerii echilibrului
hidroelectrolitic.
d. Acţiunea şi efectele aplicaţiilor calde asupra sistemului endocrino-metabolic
Căldura antrenează funcţiile glandelor endocrine. In caz de disfuncţie tiroidiană o cură
hidroterapeutică va avea efect de ameliorare tradusă prin reglarea, echilibrarea diferitelor mecanisme
vegetative dereglate. Suprarenala reacţionează printr-o eliminare crescută de 17-cetosteroizi.
Hipofuncţia glandelor sexuale se ameliorează. Asupra pancreasului acţionează prin scăderea
toleranţei la glucide la bolnavii diabetici.
Creşterea temperaturii centrale stimulează metabolismul bazai pe seama arderilor hidraţilor de
carbon şi a grăsimilor. Procesele de asimilare şi dezasimilare se amplifică.
e. Acţiunea şi efectele aplicaţiilor hidrotermoterapeutice asupra sistemului neuro- vegetativ,
sistemului nervos central şi periferic.
Procedura caldă este vagotonă în comparaţie cu procedura fierbinte simpaticotonă. Această
afirmaţie se referă Ia pacienţii eu sistem neuro-vegetativ echilibrat. ;
La pacienţi cu distonie neuro-vegetativă. cu reactivitate disfuncţională pot apare reacţii
neprevăzute, inadecvate după aplicaţii calde generale. De aceea la pacienţi nevrotici vom lua măsuri
preventive prin tatonarea factorilor termici.
Utilizarea hidrotermoterapiei trebuie încercată înaintea medicamentelor în diverse nevroze,
distonii neurovegetative, insomnii.
In caz de hipersimpaticotonie. hiper-reactivitate vom prefera procedurile de intensitate blânde şi
medie, care pun în repaus termoreglarea, induc parasimpaticotonie, trofotropism, inhibiţie corticală
şi somn, cum ar fi: băile călduţe la temperatură indiferentă de 37-38°C, băi ascendente, băi cu plante
medicinale, duşul filiform cu presiune mică, afuziuni şi duşuri calde, băi cu aer comprimat, cu bule
de gaz, bioxid de carbon, împachetări.
Aplicaţiile generale calde recomandate în hinertermie de nivel mic, blând au efecte fiziologice
asupra mecanismelor fine de termoreglare ale organismului prin mecanisme de acţiune diferenţiate
induse în faze succesive.
4. Aplicaţii generale calde umede
a. Baia generală cu ană caldă simplă sau minerală acţionează prin factorul termic şi mecanic.
în funcţie de temperatura apei efectele factorului termic pot fi nuanţate şi bine dozate. Mediul
fluid, apa are termoconductibilitate. capacitate calorică mare si capacitate termopexică mică. Datorită
acestor proprietăţi termofizice temperaturile apei utilizate nu se pot îndepărta prea mult de
temperatura de indiferenţă a pielii de 34°. De aceea gradientele de temperatură în proceduri umede
calde sunt mici faţă de temperatura pielii. La un gradient mare de peste 10°C pot apare arsuri.

47
 1. Baia caldă de 36°C realizează un gradient extern inversat de 2®C între mediul umed la
temperatura de 36°C şi temperatura zonei periferice (pielii) de 34°C. Căldura pătrunde în
zona periferică prin conductie directă şi va reduce deficitul caloric în mod progresiv.
Gradientul intern se reduce la 1°C şi prin convectia internă a căldurii metabolice.
Temperatura zonei periferice va ajunge la 36°C. Temperatura nucleului (centrală) rămâne
neschimbată la valoarea constantă de 37°C.
Imersia în baia călduţă la temperatura peste temperatura de indiferenţă de 36°C va avea
ca acţiune generală: reacţii dermovasculare importante, vasodilataţie periferică, creşterea
moderată a debitului circulator sistemic.
2. Baia caldă de 37°C având gradientul extern inversat de 3~C (37°C apa - 34° pielea)
produce un flux caloric inversat în direcţia corpului şi dinspre zona centrală (căldura
metabolică). Tegumentul primeşte căldură din ambele sensuri până când temperatura
cutanată va atinge 37°C. în aceste condiţii căldura metabolică nu se mai poate elimina.
Deficitul caloric periferic va fi lichidat. Temperaturile se vor egaliza în tot corpul. După
dispariţia gradientului intern temperatura nucleului va creşte cu o zecime de grade la fiecare
5 — 6 minute şi într-o oră va creşte la 37.3gC. Când este depăşită temperatura critică se va
declanşa vasodilatatia generală de termoreglare, secreţia sudoripară şi evaporarea. Capul
fiind în afara băii termoliza se va realiza la acest nivel echilibrând tendinţa de destabilizare a
homeostaziei.
Baia caldă de 37°C este bine suportată, nu solicită sistemul cardio-circulator. Creşterea
debitul circulator sistemic se produce progresiv mai ales prin împiedecarea eliminării
căldurii metabolice. închiderea supapei reprezentată de gradientul extern între tegument şi
mediu. Temperatura apei fiind sub cea a nucleului aportul caloric adus, preluat din apă, are
mai puţină importanţă.
3. Baia caldă de 38°C prin acumularea căldurii externe cu cea metabolică are efecte
hipertermizante. Gradientul extern inversat fiind peste 4PC şi temperatura băii mai mare
(38°C) decât cea a temperaturii centrale (37°C) coaja se încălzeşte conductiv si apoi
convectiv prin circulaţia periferică. Fluxul termic mărit lichidează rapid deficitul caloric.
Căldura pătrunde în zona centrală prin inversarea gradientului intern cu apariţia hipertermiei
centrale. După 10 minute de aplicaţie se ajunge la temperatura centrală de 37,4°C - 37,5°C.
Mecanismele de termoliză la nivelul capului (reflexul termocirculator general, secreţia
sudoripară cu evaporare) nu pot face faţă destabilizării termice a pacientului datorită
rapidităţii creşterii temperaturii centrale.
Efectele de antrenare a adaptabilităţii cardio-circulatorii sunt importante. Creşte frecvenţa
cardiacă şi scade tensiunea arterială.
4. Baia caldă de 39°C duce în 2 - 3 minute la creşterea zone periferice la 38,2°C. Fluxul
caloric intens de 4 - 4,5 calorii pe minut şi pe metru pătrat obţine creşterea temperaturii
centrale la 37,8°C - 38,3°C - 38,5°C. Efectele sunt similare băii de 38°C dar hipertermia
apare mai rapid în 5 - 6 minute. Pentru creşterea debitului circulator în scop de termoreglare
organismul face apel la tahicardie si la reajustarea circulaţiei dintre diferite compartimente.
5. Baia generală la temperatura indiferentă de 34°C - 35°C se caracterizează prin:
ir gradientul extern de eliminare a întregii călduri metabolice este facilitată prin
conductibilitatea termică de 20 ori mai mare a apei decât cea a aerului;
■j~ stimularea receptorilor la cald este minimă: organismul primeşte o informaţie termică
minimă pentru că nu toate zonele periferice au temperatura şi distribuţia de receptori
identică. Astfel in baia de 35°C - 34°C la nivelul trunchiului vom putea avea senzaţie de rece
în timp ce la extremităţi avem senzaţie de căldură.
Baia la temperatura de indiferenţă permite organismului menţinerea constantă a
temperaturii centrale şi eliminarea căldurii metabolice, adică păstrarea unui bilanţ termic
neutru.
Datorită confortului termic circulaţia periferică se află la valori de repaus. Ea este de 0.2 -
0. 4 litri pe minut şi pe metru pătrat.

48
 b. Băile generale cu ape minerale (cura externă!
Avantajul băilor cu ape minerale constă mai ales in efectele benefice însumate, simultane a
elementelor termo-fizico-chimice împreună cu complexul de factori naturali ai staţiunii
balneare', climatul, microclimatul, talasoterapia, antrenamentul fizic dozat, cura de teren,
fizioterapia, mod de viaţă, alimentaţia etc.
Baia generală - ca o componentă a curei balneare - acţionează mai ales ca o terapie
nespecifică de schimbare a reactivităţii generale şi imunologice, mai puţin farmacodinamic.
Balneaţia externă este o terapie de reglare, adaptare la solicitarea progresivă a rezervelor
funcţionale mobilizabile ale organismului.
Vom evalua capacitatea compensatorie a bolnavului. încărcarea depinde de suma intensităţii
stimulilor, durata de aplicare şi starea biologică a bolnavului (nu de vârsta cronologică).
Efectele chimice ale apelor minerale termale naturale sub forma curei externe (băi) sunt mai
puţin semnificative faţă de utilizarea lor în crenoterapie, dar sunt superioare în comparaţie cu
băile medicinale artificiale fără microelemente.
1. Baia generală carbogazoasă (C02)
Baia C02 are mecanism de acţiune diferit de cea a mofetoterapiei. Asupra circulaţiei cutanate,
musculare şi sistemice acţionează simultan şi împreună 4 factori: C0 2 gaz chimic din baie,
micromasajul cutanat al bulelor de gaz, temperatura apei —> efectul termic şi efectul mecanic al
apei.
a. Acţiunea farmacodinamică a COŢ (gaz chimici care se degajă din baie se manifestă asupra
circulaţiei.
1. Efectele locale pe circulaţia cutanată: —» vasodilataţie,“eritem cutanat specific". Efectele
de stimulare cresc liniar în funcţie de concentraţie (doză) minimă = 200 - 300 mg —> 950 mg
C02 / litru maximum; peste 1 g C02 / litru efectul nu mai este liniar. Concentraţia de C02 cea mai
favorabilă este de 0,5 - 1 g/1.
Mecanismul de acţiune al CO2 (gaz) pătruns în piele (30-35 ml/min/mp) până în stratul
subcutanat este direct umoral prin relaxarea musculaturii netede din metaarteriolă. Relaxarea
sfincterului precapilar este urmată de deschiderea capilarelor de rezervă -> activarea
microcirculaţiei capilare, creşterea fluxului la 2 - 3 minute de îmbăiere. Nu influenţează
terminaţiile simpatice cu arcuri reflexe şi nu implică intervenţia altor mediatori chimici.
Creşterea Tcut este indicatorul indirect al fluxului sanguin cutanat crescut. Creşterea de 0,3 °C
este aproximativ uniformă pe trunchi şi pe membre în eritem maxim la nivelul contactului cu
apa. Creşte presiunea parţială a 02 cutanat cu efect benefic în ulcerul gambier.
2. Circulaţia musculară striată scheletică este nesemnificativ influenţată de baia C0 2; nu
creşte fluxul sanguin intramuscular.
3. Efectele generale postresorbtive ale băii carbogazoase - aplicată în serie - pe circulaţie
sistemică au mecanism periferic şi central de cruţare energetică, o reglare hemodinamică
generală, o terapie de adaptare nespecifică:
- scade rezistenţa periferică şi tensiunea arterială sistemică (TAS) cu 8 - 10 mmHg imediat,
apoi în serie cu efect de lungă durată; creşte timpul de ejecţie şi debitul sistolic cu 14 %;
- bradicardia uşoară îmbunătăţeşte performanţa cardiacă;
- inhibă activitatea reninei plasmatice, modifică dinamica catecolaminelor —> creşte diureza,
natriureza şi kaliureza;
- influenţează parametrii coagulării: flexibilitatea eritrocitară, scade hematocritul (Ht), şi
vâscozitatea sanguină;
- favorizează reîntoarcerea venoasă.
b. Micromasaiul cutanat al stratului bulelor de gaz formate la suprafaţa pielii constă în
excitaţia prin contrast simultan în continuă mişcare dintre faza apoasă sau gazoasă.
1. Efectele mecanice de lovire a bulelor mici de gaz fine, care cresc în dimensiune - în băi
naturale - se desprind de pe suprafaţa pielii şi se nasc altele în locul lor - dau o senzaţie de
înţepătură.
2. Asupra termoreceptorilor stimulii simultani, permanent schimbaţi, însumaţi în spaţiu şi
timp dau, atât senzaţii de cald prin excitarea termoreceptorilor Ruffini de către faza gazoasă, cât

49
şi senzaţia de rece prin stimularea termoreceptorilor Krause, prin oscilarea punctului de
termoindiferenţă. Astfel se explică senzaţia de căldură cu toate că temperatura apei se află sub
punctul de termoindiferenţă cu 2 - 4°C.
c. Factorul termic răcoros, sub temperatura de indiferenţă al apei (34°C) la 32 -> 28°C are un
rol particular. Datorită prezenţei CO2 temperatura de indiferenţă a băii este cu 4°C mai mică
faţă de cea a apei simple.
Curele externe cu ape carbogazoase sunt singurele care produc efect de tio “dizitalic ”
deosebit de important în afecţiuni cardio-vasculare.
Vasodilataţia periferică activă se obţine prin mecanismele complexe chimice (directe ale
C02), mecanice şi reflexe (indirecte ale bulelor de gaz) prezentate mai sus. Astfel cantitatea de 2
litri de sânge cald provenit din zona centrală şi care circulă tegumentar se pune în contact
prelungit cu apa băii răcoroase de 31-32°C. Receptorii termici din tegumentul încălzit artificial
nu semnalează centrilor de termoreglare senzaţia de rece datorită oscilării punctului de
termoindiferenţă. Pierderea de căldură în baia răcoroasă scade temperatura centrală cu 0,4 - 1°C,
care se poate menţine 30 - 60 minute după baie.
Efectul hipotermizant este favorabil asupra circulaţiei sistemice. în condiţii avantajoase de
hipotermie centrală creşte debitul şiştolic şi debitul pe minut, scade timpul de preejecţie şi creşte
timpul de ejecţie.
Sângele răcit reîntorcându-se în inimă excită nodului sinoatrial. Se produce bradicardie pe
seama diastolei alungite. Inima se încarcă, se odihneşte, se reface în diastolă. Concomitent cu
scăderea frecvenţei inimii creşte întoarcerea venoasă. Consumul de oxigen va fi scăzut ca la
sportivi. Bătaia sistolică se va face cu forţă şi în cantitate mărită. Sarcina pompei cardiace va fi
uşurată de rezistenţa periferică scăzută prin vasodilataţie periferică. Astfel creşte performanţa
miocardică fără accentuarea fenomenelor ischemice.
Baia carbogazoasă reprezintă deci un antrenament moderat şi economic al inimii cu adaptarea
reglării neuro-vegetative şi endocrine.
d. Efectul mecanic al anei se manifestă prin presiunea hidrostatică asupra părţilor moi:
abdomen, vene periferice.
2. Baia generală sulfuroasă
Mecanismul de acţiune a băii sulfuroase se bazează pe componenta chimică majoră - hI2S
activ, componenta reflexă şi elemente minerale sau oligominerale asociate.
a. Hidrogenul sulfurat de concentraţie diferită pătrunde în organism pe calea cutanată şi
inhalatorie. în prima zi de îmbăiere după 30 minute se resoarbe percutan 3 % din H2S. O baie cu
50 mg H2S / litru realizează 0,24 mg H2S / litru în aer respirat din care 96 % se oxidează în
mucoasa bronşică, iar în ser apare doar 0,015 mg / litru H 2S. Organe de stocare sunt: măduva,
suprarenala, pancreasul, splina; respectiv straturile epidermice, şi părul din care post-resorbţia
durează 24 ore. H2S şi sulfiţii au acţiune generală nespecifică de adaptare prin produse
metabolice. în etapa hematogenă prin simpaticoliză se produce vasodilataţie periferică. La nivel
mitocondrial are acţiune metabolică, inactivează farmacodinamic catecolaminele în creier, cord
şi medulosuprarenală. Efectele vasodilatatoare ale sulfului în tegument sumate cu cele ale
termalităţii directe a băii la 35,5 - 38,5°C sunt evident superioare faţă de baia simplă caldă.
Diferenţele sunt mai greu de distins faţă de băi intens hiperterme. Efectele hipertermizante sunt
mai accentuate la femei datorită comportamentului termoreglator diferit, a ţesutului adipos mai
crescut şi datorită efectului sulfului mai accentuat de acumulare centrală a căldurii. Vasodilataţia
periferică cutanată la extremităţi creşte perfuzia tisulară cu efecte metabolice, trofice,
imunologice, antialgice şi antiinflamatorii.
1. Acţiunea vasculotropă a H2S a constituit obiectivul experimental şi de observaţie clinică a
şcolii ruse, germane şi române. S-a constatat îmbunătăţirea adaptării hemodinamicii la efort
dozat, scăderea rezistenţei la flux, evoluţia favorabilă a sindroamelor de ischemie periferică;
adaptarea termică a circulaţiei cutanate. Creşterea fluxului sanguin cutanat şi muscular (20 %)
- mai modestă faţă de mofetoterapie - prezintă

50
particularităţi în funcţie de concentraţie diferită de H2S şi elemente minerale sau
oligominerale asociate în baia termală. Vasodilataţia cutanată predominant acrală creşte
debitul circulator periferic de termoreglare, creşte întoarcerea venoasă şi solicitarea pompei
cardiace cu adaptări ale funcţiei cardio-circulatorii sistemice. TAS scade cu 20 mmHg, TAD
cu 15 mmHg prin sumarea efectelor vasodilatatoare şi hipotensoare ale H2S faţă de efectul
bifazic al băii calde şi hiperterme simple. Pulsul periferic creşte la 110 - 120 / minut, creşte
debitul circulator sistemic necesar compartimentelor periferice de termoreglare, cu solicitare
redusă a cordului.
2. Efectele metabolice
Apele sulfuroase concentrate peste 300 mg / litru H2S au activitate metabolică venerată:
activează procesele bioenergetice mitocondriale hepatice, medulosuprarenaliene, scad
efectele catecolaminelor în miocard, creier, vase; scad colesterolemia (esterificare) şi cresc
activitatea lipazică - legat de prezenţa grupărilor H2S; cresc sulfoconjugarea fenolilor,
activează coenzima A, asigură rezerva de sulf, scad lipidele plasmatice, au acţiune
heparinogenetică, restabilesc bioritmul hormonal. Ele ameliorează răspunsul secretar beta-
pancreatic, utilizarea periferică a glucozei, cresc fracţiunea HDL, sunt simpaticolitice.
3. Cura externă cu ape clorurate sodice
a. Apele sărate mixte puternic concentrate, hipertone, bromurate, iodurate, sulfuroase,
calcice, magneziene au efect cumulativ al componenţilor chimici. Se preferă pentru cura
externă ana concentrată peste 10 gram la litru şi apa hioertonă. peste 320 miliosmoli / litru.
Clorura de sodiu din apa de tip Techirghiol, Ocna Sibiului, Slănic are efect local direct
iritant. Depozitat în stratul comos la suprafaţa tegumentului usucă pielea. “Mantaua” de sare
creşte turgescenţa pielii (atrage apa din mediu), creşte numărul celulelor Langerhans
imunocompetente, este antiflogistică (în funcţie de concentraţie şi Ca 2+), keratolitică,
sensibilizează pielea la acţiunea RUV - indicată în psoriazis (balneo-fototerapie combinată).
Pătrunsă în piele formează depozite de sare cu absorbţie lentă şi eliberată în circulaţie sub
forma de ioni are efect post-rezorbtiv.
Efectele reflexe la distanţă, de excitoterapie nespecifică sunt: scăderea hiperexcitabilităţii
nervoase şi a tonusul muscular paravertebral. Excitoterapia este decontracturantă, ergotropă,
vagotonică, echilibrantă endocrino-metabolic, modifică comportamentul termoreglator
cutanat.
Iodul din apele sărate fosile de tip Govora, Sărata Monteoru, Bazna, de concentraţie redusă
are rol farmacodinamic activ sub forma ionului iod în legătură complexă. “Mantaua” de sare
din piele eliberează treptat ionii absorbiţi în circulaţie. Absorbţia prin inhalare în timpul băii
este mai importantă decât cea pe calea transcutanată. Post-resorbtiv iodul va fi remanent în
tiroidă, ficat şi în ţesutul limfatic. Iodul ameliorează circulaţia periferică, reduce rezistenţa
periferică şi scade tensiunea arterială medie - indicat în HTA. Ameliorează cele 4 indici:
presiune-frecvenţă (Robinson), necesitatea de O2 pentru miocard (Bretschneider), presiune-
timp (Hill-Samoff) şi perfuzie coronariană (Porenel). Iodul este component al hormonului
tiroidian.
Faţă de băi sărate sulfuroase de tip Govora, Herculane, Călimăneşti, care accentuează
vagotonia, hiperfoliculinemia şi la care criza balneară apare la 4 - 6 zile - băile cu ape sărate
iodurate accentuează simpaticotonia; criza balneară este mai tardivă la 5 - 8 zile şi mai
scurtă.
b. Factorul termic
Efectul recelui în baia de mare, sau de lac peste 15 - 18 - 20 - 26°C este mai eficient pentru
hidrokinetoterapie. Local acţionează pe circulaţia veno-limfatică. Efectele termalităţii la 36 -
38°C au un aport important. Contăm pe efectul antialgic, decontracturant muscular,
vasodilatator cutanat.
în lacurile helioterme de tip Sovata (Ursu, Aluniş), Techirgiol cu concentraţie sărată
stratificată, datorită radiaţiei solare, refracţiei RIR, temperatura apei se încălzeşte progresiv
spre profunzime. Jumătatea superioară a corpului imersat în lac se află în confort termic la 8 -
22°C - în funcţie de vânt şi soare * în contrast cu hipertermia organelor abdominale,

51
bazinului şi membrelor inferioare, datorită acumulării termice de 45 — 55°C la 1,5 — 2 m
adâncime.
c. Factorul mecanic este reprezentat de hidrogimnastică cu efecte cumulate prin stimularea
hemodinamicii şi metabolismului. Forţa de plutire, “puterea de ridicare”, efectul descărcării de
greutate a corpului este direct proporţional cu concentraţia, densitatea apei sărate - faţă de apa
dulce. Astfel o persoană de 70 kg imersată în apă sărată “pierde” greutatea până la 7, 9 —» 2,8
kg greutate relativă. Presiunea hidrostatică orientată în toate direcţiile, proporţională cu
adâncimea, oferă o rezistenţă şi efect de frecare mai mare la mişcare prin vâscozitatea crescută,
favorizând circulaţia de întoarcere.
4. Cura externă cu ape acratoterme
Anele oligominerale sau acratice care au o mineralizare totală sub 1 g/1, fără elemente
chimice din grupa B sau gaze terapeutice, prin termalitate (acratoterme) au indicaţii largi în cură
externă în bazine pentru hidrokinetoterapie şi termoterapie.
O categorie particulară reprezintă apele acratoterme peste 20TC de tip Félix (1 mai) 42°C,
Geoagiu 31 - 36°C, Moneasa 32°C, Călan 29°C, Topliţa 27°C, respectiv Fiuggi (Ita), Evian
(Fra).
a. Factorul chimic reprezentat de substanţele dizolvate în apă potenţează efectele prin
oligoelemente. Ionii pătrunşi trans-tegumentar au acţiune farmacodinamică specifică'. CO2 şi
H2S sunt vasodilatatoare. Acidul silicic şi silicaţii nedisociabili sub forma de cristale pătrund în
porii tegumentului şi prin excitaţie mecanică acţionează neuroreflex, trofic, regenerator al pielii.
Structura spaţială a moleculelor de apă în funcţie de temperatură crescută are număr
monohidroli crescuţi faţă de di-, tri- şi tetrahidroli - cu efect de fervorizare, penetrabilitate,
metabolic. Reacţia balneară este moderată.
b. Efectele termale sunt: emoliente, de penetrare a constituenţilor, hiperemiante, de
termoreglare etc.
c. Baia cu bule de gaze terapeutice
1. Baia de bioxid de carbon reproduce artificial baia cu CO2 natural. Baia conţine gaz
carbonic, acid carbonic dizolvat şi bulele de gaz CO2, care formează o peliculă fină de 0,5 mm
grosime, termoizolatoare pe piele. Acestea prin stimuli microtactili cresc tonalitatea afectivă,
determină o vasodilataţie accentuată după resorbţia de 30 - 35 ml gaz / m2 suprafaţă prin
eliberarea factorilor autacoizi, substanţelor vasoactive capilare: acetilcolină, histamină, compuşi
adenilici etc.
Afecţiunile obliterante cronice ale membrelor în primele stadii - fără tulburări trofice -
beneficiază de circulaţie cutanată îmbunătăţită în extremităţi. Acţiunea tonogenă a apei la
temperatura de indiferenţă de 31 - 35°C este benefică în afecţiuni cardiovasculare. Gradientul
termic este de 1,3°C faţă de apa, de 0,2°C. Este o procedură hipotermizantă. Aceste efecte se
echilibrează după 30 - 60 minute.
Se remarcă efectul “dieitalic”. inotrop pozitiv, creşterea debitului cardiac şi a minut-
volumului prin mecanism periferic arteriolo-capilar cutanat şi de reîntoarcere venoasă. Se
obţine antrenarea economică a inimii fără solicitări energetice, adaptare neuro-vegetativă şi
endocrină.
La mofetele “artificiale” cu gaz CO2 obţinut din containere avem numai efectul chimic al
gazului resorbit: aciditatea tisulară cu ameliorarea curbei de disociaţie a oxihemoglobinei,
eliberarea de substanţe vasoactive cu vasodilataţie şi creşterea troficităţii peretelui venos -
indicat chiar în arteriopatii mai avansate. Nu există riscul efectelor termo-fizice ale băilor.
2. Baia cu bule de aer comprimat, oxigen, azot, la temperatura de indiferentă a apei are la
bază excitaţia mecanică fină a bulelor cu efect sedativ. blând, reconfortant. Coloana de apă este
ffacţionată prin interpunerea bulelor de gaz, care scad presiunea hidrostatică.
Termoconductibilitatea gazului modifică puţin pe cea a apei.
Bulele acţionează ca un micromasai special. Ele se distribuie uniform pe tegumente şi prin
microexplozii stimulează receptorii tactili. Contactul alternant cu apa şi cu bule de gaz şi
efectele chimice ale gazului adsorbit şi absorbit reduc temperatura de neutralitate termică

52
a apei. Gradientul termic crescut între baie şi tegument prin pierdere de căldură
declanşează mecanismele termoenergetice tonogene.
Baia cu oxigen acţionează prin oxigenarea ţesuturilor ischemiate şi postresorbtiv are
efecte de reglare vegetativă. îmbunătăţirea circulaţiei la băile de oxigen prin efectul de
reglare vegetativă este potenţată de oxigenarea ţesuturilor ischemiate.
d. Băile medicinale au la bază acţiunea factorului termic indiferent sau călduţ şi factorul
mecanic moderat la care este sunraadăugat efectul chimic adiuvant al principiilor active. Băile
artificiale nu conţin microelemente, dar sunt mai eficiente decât baia cu apă simplă de la
robinet cu 0,3 g /1 săruri minerale sau chiar peste 1 g /1 săruri minerale care se utilizează ca
procedură de hidrotermoterapie. Imersia prelungită duce la tumefierea pielii, creşte
capacitatea de absorbţie a tegumentului, ceea ce uşurează pătrunderea în organism a
elementelor chimice, sărurilor şi principiilor activi din plantele medicinale.
1. Baia cu plante medicinale şi substanţe organice vegetale înrudite sau preparate
extrase, larg utilizate, potenţează efectele băilor la neutralitate termică de 35 - 37°C. Baia
călduţă de 37 — 38°C favorizează absorbţia principiilor activi (2 —> 30) conţinuţi în
diverse plante superioare, în doză de 2 - 5 mg / kilocorp: flavonoizi, taninuri, derivaţi
antracenici, vitamine, săruri minerale, uleiuri volatile, mucilagii, saponozide, derivaţi
poliuronici, glicozide, alcaloizi.
La nivelul tegumentului au efect direct antiseptic, antiinflamator, cicatrizant (alantoina),
calmant, hemostatic, astringent (taninuri), decongestiv, vasculoactiv (uleiuri eterice
volatile), emoliente datorită mucilagiilor cu proprietăţi maturative (de “coacere” a
abcesului”), aromatizante (în amestec) - utile în boli de piele, ulcere varicoase, hemoroizi,
contuzii, degeraturi, eczeme, furunculoze, urticarie etc. Uleiurile volatile eterice ajung în
zone subiacente producând efecte hiperemiante şi spasmolitice, uleiul sinalbină (glucozidă)
este revulsiv în boli reumatice, nevralgii.
Postresorbtiv se obţin efecte calmante, sedative îri nevroze.
Vom respecta principiile fitoterapiei: nenocivitate, eficienţă, biodisponibihtate
individualizată, recoltarea, uscarea, păstrarea şi prepararea.
Băile de plante cele mai utilizate în mod curent simt:
- băile cu esenţă de brad, valeriana şi speciile aromatice acţionează prin uleiurile eterice
uşor excitante, hiperemizante; Băi cu esenţă de brad, baia de muşeţel au efect sedativ,
antiinflamator; ÎIŞâPîgIsşf'
- băile de muşeţel, cu flori de fân şi mentă ctrefecte sedative;
- băile cu coaja de stejar, de castan au efecfeastrihgente;
- băile cu malvă sunt descuamative; Î8L .TrESs
- băile cu muştar şi hrean sunt resorbtive; ,
- băile de malţ, tărâţe de grâu şi amidon atfttcţiune emolientă prin stratul protector
depus pe piele; menţin temperatura apei, fiind rău conductoare de căldură.
Ele măresc conductibilitatea electrică în băile galvanice.
2. Băi cu ingrediente chimice
Baia cu sare de bucătărie sau cu sare de bazna are acţiune hiperemiantă, resorbtivă.
e. Duşurile
Proprietăţile termofizice ale duşurilor se caracterizează prin:
- conductibilitate calorică bună a apei;
- capacitate calorică mare a apei;
- capacitate termopexică mică.
Dusul fierbinte la temperatura'de 41°C — 42°C are efectele asemănătoare cu baia caldă
dar cu următoarele particularităţi:
- aportului mai mic de căldură;
- exitant termic puternic;
- fricţiunea mecanică produsă de coloana de apă proiectată cu presiune unilaterală pe tată
suprafaţa pielii.
Duşul fierbinte are acţiune stimulantă asupra sis temute nervos..
5. împachetarea generală cu nămol cald semifluid (peloidoterapia)
Peloizii (de la grecescul pelos ■ mâl) sunt mase plastice formate în condiţii naturale, sub

53
influenţa proceselor geologice şi biologie din amestecul cu apă a substanţelor insolubile
anorganice sau organice de origine vegetală şi minerală din:
- lacuri continentale şi lagune -> nămol savropelic negru, bogat în hidrosulfură de fier
coloidală (Techirgiol, Amara)
- mlaştini —> turbă brună, organogenă prin descompunere (Vatra-Domei, Borsec),
- izvoare —» minerale sedimentare (Someşeni-Cluj, Sângeorz Băi).
Ele reprezintă un sistem heterogen de substanţe organice şi minerale în stări de agregare
variate, format din 3 faze în echilibru dinamic:
I. Fază solidă
* din substanţe organice —> de structură coloidală: hidraţi de carbon, humice, bituminoase,
aminoacizi;
* din substanţe minerale
-> de structură cristalină: săruri insolubile, sulfaţi, carbonaţi, fosfaţi, silicaţi;
-> de structură argiloasă: bioxid de siliciu, oxizi;
—> de structură coloidală: hidrosulfură de fier, silicaţi de fier, aluminiu, complecşi organo-
minerali;
II. Fază lichidă: - apa lacurilor, apa minerală, precipitaţii - care, fie umple golurile = apa
de ocluzie, fie hidratează coloizii = apa de hidratare;
III. Fază gazoasă: H2S, CO2, H2,02, hidrocarburi.
Nămolul sapropelic. format prin sedimentare sub apă a materialelor organice şi minerale sub
influenţa proceselor biologice, microbiologice şi fizico-chimice, conţine peste 10 % (în nămol
uscat) substanţe organice rezultate din putrefacţie subacvală: hidrogen sulfurat, hidrosulfură de
fier, stimuli biogeni. Ea se autopurifică prin bacteriofagie. Conţine vitamine, biostimuline,
substanţe estrogene active, are efect antialergic, desensibilizant, vagotrop. Nămolul sapropelic
din lacul Techirghiol are calităţi excepţionale.
Nămolul de turbă din mlaştini, format prin transformarea incompletă a vegetaţiei în condiţii de
umiditate, are conţinut de substanţe organice mai mare de 10 % (în nămol uscat).
Nămolurile minerale din lacuri continentale şi din lacuri pe masive de sare sau pe pat argilos,
în jurul izvoarelor au conţinut de substanţe organice mai mic de 10 % (în nămol uscat).
Proprietăţile termofizice si mecanice caracteristice - de care depind modalităţile de aplicare şi
efectele terapeutice sunt:
1. Termovexia: capacitatea de a prelua încet si a pierde foarte lent căldura într-un volum mic;
reţin şi păstrează căldura datorită căldurii specifice mari şi conductibilitătii calorice mici. Se pot
obţine temperaturi mai mari, tolerate prin izolare. Nămolul îşi menţine căldura neschimbată timp
îndelungat mai mult decât o baie caldă la acelaşi temperatură. Nămolurile organice au
termopexie mai mare fată de cele minerale.
Nămolurile mineralogene au o conductibilitate mai bună dar cu un grad de termopexie mai
redus. Se obţin temperaturi mai ridicate a pielii, sunt mai bine tolerate.
2. Plasticitatea, calitatea nămolului de a se întinde si a se mula pe suprafaţa corpului ne
interesează pentru aderenţa la tegument şi acţiune mai nemijlocită. Nămolul sapropelic are
plasticitate mare în contrast cu turba şi nămolul mineral cu plasticitate mică.
3. Hidropexia. capacitatea de absorbţie si reţinere a apei, este condiţionată de substanţe
organice de origine vegetală. Datorită acestei proprietăţi se determină cantitatea de apă ce se
adaugă unui nămol pentru a forma o masă cu consistenţă optimă pentru baie cu nămol cu
hidropexie mare (organic) sau împachetare în cazul nămolului cu hidropexie mică.
4. Granulatia sub 0,02 - 0,002 mm caracterizează nămolurile anorganice. Nămolurile minerale
au grad de dispersie fin al particulelor componente.
5. Greutatea specifică, densitatea, în funcţie de natura componentelor, este direct
proporţională cu conţinutul în substanţe minerale. Ea este mare la nămoluri puternic

54
 Proprietăţi Nămol Turbă Nămol
sapropelic organogenă mineral
Termopexia Tî tt u
Plasticitatea
Hidropexia
n
i |tî u
t
Granulaţia, i î tî
dispersia
Greutatea u î
specifică
mineralizate şi care iau naştere în lacuri sărate. Nămolul de turbă are greutate specifică mică
cu conţinut crescut în substanţe vegetale. Calitatea unui nămol este invers proporţională cu
greutatea specifică.
Tabelul nr. 6: Proprietăţi termofizice şi mecanice comparative ale nămolurilor
Modul de acţiune:
Acţiunea termică favorizată de capacitatea termopexică urmăreşte obţinerea:
hipertermiei cu efecte antiinflamatorii şi imunologice; vasodilataţiei şi antrenării
cardio-vasculare;
miorelaxării, decontracturării, flexibilitatea structurilor periarticulare şi articulare;
sedarea.
împachetarea cu nămol în strat de 2 - 3 cm grosime are cel mai bun efect de încălzire profundă
conductivă a zonei periferice cutanate şi musculare cu efect miorelaxant. Ea se datorează
termopexiei remarcabile, fluxului puternic, dar lent al căldurii înmagazinate.
Gradientele calorice externe mari inversate reprezintă un excitant puternic - care declanşează
reflexul termocirculator mai accentuat. Dacă nămolul nu este bine omogenizat pot apare reacţii
brutale sau chiar arsuri prin contactul pielii cu straturi de nămol fierbinte.
Termoconductibilitatea nămolului este intermediară. Din cele 180 - 200 calorii înmagazinate
în nămol cald pătrund lent în organism 90-100 calorii, la care se adaugă cele 70 calorii rezultate
din metabolismul bazai. O parte din căldură se pierde în mediul exterior în funcţie de modul cum
se realizează izolarea termică.
Efectul împachetării cu nămol este complex: efect termic, mecanic şi prin capacitatea de
sorbtiune.
La efecte termice se adaugă excitaţia mecanică a componentelor (turbă), care declanşează
mecanisme reflexe în profunzime, vasodilatatoare.
Depăşeşte bariera cutanată şi influenţează circulaţia, tensiunea superficială, difuziunea, zeoliţii
favorizează absorbţia, schimbul ionic prin substanţe humice. Creşterea temperaturii modifică starea
coloidală a proteinelor. Turba inhibă acţiunea enzimatică a hialuronidazei. Carbonatul de calciu
este emolient al pielii. Stimularea celulară se datorează microelementelor cu compuşi organici.
După efectele lor nămolurile pot fi: stimulante, roborante, relaxante şi sedative prin
compoziţie (clasificarea Pisani, Italia).
Proprietăţile chimice diferă în funcţie de conţinutul în substanţe minerale şi organice.
In compoziţia turbei predomină substanţele vegetale, produşi de descompunere: acizi humici,
acid tanic, răşini, uleiuri eterice. Substanţe organice importante sunt: sterolii, estrogenice, auxine.
Substanţe anorganice sunt: carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi.
Efectul chimic se află pe planul al doilea: substanţele organice (acizi humici, acizi graşi,
bituminoase, proteine cu legături sulfhidrice) stimulează sistemul neuro-vegetativ şi
metabolismul celular, iar cele anorganice pot fi roborante (Sulful, As, Fe, CI), stimulente (Mg,
Mn, K, P, Hg, Cu), relaxante (J) şi sedative (Na, Ca, Br). Compuşii chimici sau gazoşi (H 2S, C02)
rezorbiţi prin piele au efecte umorale prin mediatori formaţi în tegument.
Acţiunea biologică a nămoloterapiei asupra organismului este complexă: excitoterapie intensă
şi de stabilizare pe sistemul neuro-vegetativ şi endocrin.
 caldă gradientul termic inversat este foarte mare: aproximativ 40°C între
temperatura pielii de 28°C- 30°C (uniform încălzit în anticameră) şi temperatura aerului în sauna,
care creşte progresiv de la 35 - 37°C la 75 - 80 - 95 °C. Căldura emisă de la soba saunei poate
încălzi materialul lemnos la 100°C. Lemnul cu capacitate termopexică bună înmagazinează şi
emană lent, constant căldura în aer sub forma energiei radiante. Energia radiantă nu este caldă ci
are proprietatea de a produce căldură în ţesutul cutanat prin mişcări moleculare induse în funcţie
de lungimea de undă a radiaţiei.
Căldura se transmite şi prin contact direct cu băncile încălzite ale saunei.
Aerul fierbinte uscat al saunei are efecte excitante blânde asupra termoreceptorilor cutanaţi,
mai bine suportat faţă de aerul umed al băii cu aburi. După câteva minute petrecute fii saună
receptorii cutanaţi la cald semnalează deja creşterea temperaturii chiar numai la 42°C. Fluxul
termic prin aer uscat cu termoconductibilitate mică curge lent şi are o valoare de 9 - 10 calorii pe
minut pe suprafaţa corporală de un metru pătrat. Transferul caloric este limitat şi prin stratul
protector subţire de aer cald format la suprafaţa pielii prin radiaţia corpului. întrucât umiditatea
mediului creşte lent de la 1-5 % prin evaporarea transpiraţiei, la început în sauna uscată este
permisă desfăşurarea termolizei fizice:
1. Căldura externă radiantă în saună încălzeşte părţile periferice ale corpului. La început căldura
se acumulează în zona periferică până la lichidarea deficitului caloric. Prin intervenţia
vasodilatatiei cutanate periferice “scade” zona periferică prin pgjfuzarea manşonului izolator
termic reprezentat de tegumente, ţesut celular subcutanat, ţesutul adipos şi muscular predominant
pe membre.
Fig. nr. 14: Mecanismul tamponului termic periferic: expunerea la rece “creşte” zona periferică
(a), aerul cald al saunei “scade” zona periferică (b)

56
 Deşi avem gradient termic mare şi aportul de căldură important - datorită eficacităţii
termolizei - temperatura centrală creste lent cu 1°C- 1,5°C în timp de 10 minute până la
aproximativ 38. 5°C. pe perioadă scurtă.
2. Solicitarea circulaţiei de termoreglare este moderată dar suficientă la început pentru
eliminarea surplusului caloric de la centru spre periferie prin capacitatea calorică foarte
bună a sângelui circulant. La comandă centrală se produce redistribuirea sângelui prin
vasoconstricţie splanhnică spre piele şi membre. Acumularea ulterioară a surplusului
caloric şi în zona centrală după staţionare prelungită în aerul fierbinte al saunei, urmat de
hipertermie şi şoc caloric, n-ar putea fi ocolită fără intervenţia unui alt mecanism
termolitic vital reprezentat de apariţia neîntârziată a transpiraţiei.
3. Eficacitatea termolizei se ridică mai ales prin declanşarea secreţiei sudoripare
abundente prin activarea glandelor sudoripare dispersate pe suprafaţa pielii. Perlele de
transpiraţie confluează pe suprafaţa pielii într-un strat subţire de lichid. Acest lichid se
evaporă pe suprafaţa liberă transformându-se în vapori de apă, proces fizic, care consumă
căldură din aerul de pe suprafaţa pielii (căldura de vaporizare). Aerul aflat în contact cu
suprafaţa pielii se răceşte şi căldura acumulată în zona periferică se elimină în exterior, se
răceşte suprafaţa pielii şi scade temperatura corpului. Astfel pericolul supraîncălzirii
corpului este îndepărtat. Măsurătorile fizice au arătat că evaporarea unei cantităţi de un
litru de sudoare de pe suprafaţa pielii îndepărtează din organism peste 600 kilocalorii de
căldură, egal cu cantitatea de energie a 10 decigram de unt.
Condiţia desfăşurării procesului de evaporare este ca aerul saunei să fie uscat. Dacă
umiditatea aerului este prea ridicată se pot produce supraîncărcări calorice periculoase în
organism.
Are o importanţă hotărâtoare clima echilibrată a saunei: temperatura constantă,
ventilaţia suficientă cu aer proaspăt, umiditatea relativă joasă.
Oscilaţiile, chiar mici, ale temperaturii influenţează invers proporţional conţinutul în
vapori de apă a aerului. La temperaturi ridicate apare uscăciunea mucoaselor căilor
respiratorii, iar la temperaturi prea joase este îngreunată evacuarea transpiraţiei.
Sauna este relaxantă prin reducerea activităţii musculare termogenetice dar în acelaşi
timp reconfortantă, stimulentă prin factori termici alternanţi. Activitatea hipotalamo-
hipofizară determină eliberarea glucocorticoizilor corticosuprarenalieni, stimularea
metabolismului energetic. ACTH reglează concentraţia sanguină a cortizolului. Efectul
pozitiv se observă mai ales după faza rece. Adrenalina şi noradrenalina din
medulosuprarenală au efect vaso- şi bronhodilatator, cresc frecvenţa cardiacă. Se
eliberează în sânge cantităţi mai mari de endorfme. serotonină si dopamină. Triptofanul
este un antidepresiv natural. Acetilcolina creşte capacitatea de concentrare.
Procedura este intens diaforetică. Sauna are efect depurativ pentru uree, amoniac etc.
Prin transpiraţie organismul pierde 1-1,5 litri apă şi creşte nivelul hormonului
somatotrop (STH), echilibrează metabolismul lipidic, ajută în cura de slăbire.
Sauna constituie un bun antrenament cardio-vascular. în caz de hipertensiune arterială
în primele faze aplicaţia sistematică duce la scăderea valorilor tensionale, la elasticizarea
vaselor arteriale şi venelor. La hipertensivi se preferă răcirea prin afuziuni în locul
imersiei în bazin cu apa rece.
Sauna nu este periculoasă pentru inimă. Ea lucrează în condiţii economicoase:
amplificarea circulaţiei de termoreglare în condiţii de scăderea rezistenţei periferice cu 50
% nu încarcă inima. In faza de transpiraţie pulsul creşte doar la 120 pulsaţii pe minut faţă
de 180 pulsaţii în timpul activităţilor sportive. Se îmbunătăţesc: circulaţia coronariană,
proprietăţile circulatorii ale sângelui (nr. trombocite, hematii etc).
Sauna pregăteşte adaptarea sistemului de termoreglare la variaţiile sezoniere ale
temperaturii.
Aerul cald are efect bronhodilatator şi de eliminare a secreţiilor din căile respiratorii,
creşte vascularizarea mucoasei bronho-alveolare, activează corticosuprarenala, creşte
numărul anticorpilor, imunoglobulinelor A, celulelor T natural killer (NK), activează
fagocitoza, producţia de interferoni şi blocarea radicalilor liberi.

57
 b. Baia de aer cald în prima fază se caracterizează prin următoarele:
- gradientului termic foarte mărit de 40°C dintre aerul încălzit la 60 - 80°C şi temperatura
pielii de 34°C produce o excitaţie termică cu termoreactie puternică:
- fluxul termic este moderat datorită termoconductibilitătii reduse a aerului.
c. Baia de nisip (psamoterapia) în mediului bifazic - nisipul fin, poros, solid şi aerul dintre
granule - va realiza:
- un flux termic ranid conductiv de la nisipul încălzit la temperatura de 40 -55°C;
- cristalele de silicaţi radiază şi reflectă radiaţiile infraroşii;
- efectul excitant al căldurii va fi amplificat de stimularea pielii de către particule de silicaţi;
- termoliza este eficace prin absorbţia (nu evaporarea-) transpiraţiei abundente pe suprafaţa
mare a particulelor de nisip cald, cu un debit de 1-3 litri pe oră, prin evaporarea liberă a
transpiraţiei la nivelul capului aflat în afara băii de nisip şi prin spaţiile dintre granulele de nisip.
Este o procedură solicitantă pentru funcţiile cardio-vasculare şi endocrino-metabolice. Apare
transpiraţia abundentă a feţei şi hiperemia accentuată prin căldura radiată de nisip.
d. în baia de lumina generală suprafaţa corpului, cu excepţia capului, este iradiată cu raze
infraroşii în spaţiu închis. Aerul încălzit la temperatura de 60°C - 80°C - 90°C cu un gradient
mare de 46 - 56°C faţă de temperatura pielii nu produce arsură, combustii ale ţesuturilor. Aerul
cald uscat are o capacitate calorică mică spre deosebire de apă şi cedează pielii o cantitate mică
de căldură. Două treimi din căldură se pierde şi doar o treime a energiei calorice se transmite
corpului, adică 8 - 1 2 calorii pe minut. Temperatura centrală creşte cu un grad celsius la fiecare
6-9 minute. Comparativ cu baia de aburi ea este mai uşor de suportat.
e. împachetarea generală uscată reţine căldura acumulată. Aportul de 0.4 - 0,6 calorii pe
minut si pe metru pătrat realizează o creştere a temperaturii centrale doar de 0,5°C. Căldura
metabolică acumulată se elimină prin sudoraţie.
f. Baia de soare (helioterapía)
Radiaţia solară este esenţială pentru viaţă. Toate componentele spectrului solar acţionează
asupra organismului prin intermediul tegumentelor.
Astfel, radiaţiile ultraviolete penetrând în epiderm au acţiune fotochimică:
- transformă ergosterolul în vitamina D2 activă, care intervine atât în absorbţia intestinală
a calciului şi fosforului cât şi în metabolismul fosfo-calcic osos;
produc eritemul actinie persistent datorită eliberării substanţelor vasodilatatoare;
activează tirozinaza, dopaoxidaza, care acţionând asupra precursorilor melaninei va
realiza pigmentaţia melanică cu migrarea pigmentului din profunzime spre suprafaţă,
urmată de descuamarea celulelor epidermului.
Radiaţiile infraroşii absorbite în straturile superficiale ale pielii încălzesc tegumentul, produc
vasodilataţie periferică cutanată, eritem caloric cu durată de 30 - 40 minute, urmat de
pigmentaţie marmorată. Expunerea la radiaţiile infraroşii va avea efecte antialgice,
miorelaxante, resorbţia edemelor superficiale. Efecte hipertermizante se obţin după expunere
prelungită, cu declanşarea termolizei sudoripare. în aer liber cu circulaţia activă a aerului
termoliza va fi eficientă.
Radiaţiile luminoase vizibile acţionează asupra retinei.
g. Aeroterapia, aeroionoterapia
Expunerea organismului în aer liber rece sau cald, la umbră, fără soare, solicită în mod gradat
şi progresiv funcţiile de termoreglare dezadaptate la bolnavi cu afecţiuni limitative sau la
sedentari.
Mişcările aerului îmbunătăţesc ventilaţia pulmonară, saturaţia în oxigen a sângelui precum şi
circulaţia, metabolismul şi starea generală prin sistemul nervos.
Mai intervin aeroioni negativi în cazul băilor de aer în zone împădurite sau aerosoli marini la
mare.
Aeroionoterapia adjuvantă introduce în organism ionii negativi formaţi pe calea naturală
(nucleuri de condensare) lângă ape, cascade, după furtuni sau pe calea artificială cu

58
generatoare de ioni. Sub efectul ionilor negativi apare bradipneea, creşte profunzimea respiraţiei,
activitatea cililor vibratili, oxigenarea şi tonusul psihic.
h. Speleoterapia - cura microclimatică de salină (grotă)
Microclimatul de salină sau grotă (Praid, Slănic-Prahova, Târgu-Ocna) realizează un mediu
sanogen prin constanţa următoarelor parametrii fizico-chimici:
puritatea aerului în alergeni, cu absenţa aeropoluanţilor şi aeromicroflorei din punct de
vedere microbiologic;
bogăţia în aerosoli mici, în jur de 700/cm3, predominant pozitivi, salini, cu dispersie sub 3 -
0,5 mp în proporţie de 60 - 80 %, H2S, ioni de potasiu, magneziu şi calciu (grotele
calcaroase); lipsa curenţilor de aer;
concentraţia de C02 crescută : 0,2 % faţă de 0,03 % la suprafaţă (Slănic); temperatura
constantă, rece: 11 - 13°C (Slănic) cu uşor inconfort de răcire; umiditatea relativă
constantă, crescută 59 % (Praid), 61 - 80 % (Slănic) purifică aerul, facilitează respiraţia;
hiperbarism uşor, presiunea atmosferică crescândă cu adâncimea, mai mare cu 18 - 20
mmHg la adâncimea de 210 m, la Slănic, iar la Praid, situat la 160 m, mai mare cu 12 - 15
mmHg decât la suprafaţă; pH bazic de 7,4 - 7,5 (Slănic);
aeroionizare moderată: aeroionii negativi puţini (n' = 275 - 340) faţă de cei pozitivi (n+ =
350- 450) pe cm3;
nivel redus, echilibrat al stressului pulmonar şi stresul cutanat hipotonic, moderat.
Microclimatul constant are caracter sedativ, de cruţare. Speleoterapia este o formă specială de
cură climatică cu efecte terapeutice utile în afecţiuni respiratorii. La copii şi tineri astmatici cura în
salina terapeutică scade numărul crizelor şi dispare “wheezing”-ul se reduce tuşea, nevoia de
medicamente, creşte pragul la testul de acetilcolină, se ameliorează starea generală şi psihică.
Aerosoli salini şi umiditatea fluidifică secreţiile bronşice, au efecte antiinflamatorii,
spasmolitice, antialergice, se reface aparatul ciliar. Aparatul respirator nu este supus stimulilor
patogeni alergeni, nu se produc prostaglandine, nu apar crizele de astm, astmaticul poate dormi
noaptea. Ameliorarea clinică este evidentă, deşi testele funcţionale rămân nemodificate.
i. Mofete generale şi solfatare
Gazele carbonice şi sulfuroase sunt emanaţii naturale postvulcanice neogene spontane prin
geneză geochimică specifică areolelor geologice ale României. Mofetele naturale (Covasna,
Balvanyos, Băile Tuşnad, Sângeorz Băi) emană dioxid de carbon uscat în concentraţie între 94 -
99,8 %, solfatariile (Turia) au în compoziţie hidrogen sulfurat în concentraţie de 0,1 - 0,56 %,
mofeto-solfatariile (Harghita, 0,08 mg % H2S) emană simultan ambele gaze terapeutice.
Se obţine gaz mofetarian şi prin decarbozeificarea naturală a apelor minerale (Buziaş).
Studiul mecanismului de acţiune net diferit a mofetelor generale de C02 - gaz uscat - faţă de
cura externă cu ape carbo-gazoase este meritul şcolii româneşti.
Organismul va fi supus acţiunii cumulate a gazului C0 2, H2S resorbit prin tegumentul cufundat
în gazul mofetarian, a gazului inhalat din atmosfera încărcată suprajacentă băii gazoase, datorită
curenţilor de aer produşi de mişcarea şi respiraţia pacienţilor, a aeroionizării crescute şi a urmelor
de radioactivitate.
a. C.O-. gaz uscat - element terapeutic major - are efecte complexe, conjugate, contrarii, mai
puţin solicitante asupra circulaţiei, fără participarea factorilor termo-fizici ai băii.
1. Pe circulaţia cutanată COo are efect local, transcutanat de creştere certă a fluxului sangvin
cu eritem, manifestat în zona cufundată în gaz. Durata scurtă a vasodilatatiei cutanate arteriolare
se explică prin efecte contrarii ale C02 pătruns transcutanat şi cel inhalat.
C02 pătruns prin piele acţionează direct asupra musculaturii netede relaxând metaarteriola aflată
în vasoconstricţie fiziologică, reglată prin tonusul simpatic aerai.
Răspunsul este mai amplu faţă de cea a băii CO2 şi este altfel distribuit: fluxul sanguin cutanat
este mai mare la membrele superioare, unde tonusul vasoconstrictor simpatic este mai puternic,
faţă de membrele inferioare cu un flux de numai 75 % din cea a membrelor superioare. Valorile
sunt mai mari distal decât proximal. Nu creşte circulaţia trunchiului, frunţii şi proximal - având
mecanism vasodilatator de tip colinergic. La hipertensivi creşterea de flux sanguin este mai
întârziată: “demarajul” începe la 7 — 8 minute după aplicaţie, este maximal la 15 minute şi scade
imediat în 1 - 2 minute la ieşirea din mofetă (rezistenţa periferică crescută multifactorial).
Creşterea temperaturii cutanate (Tcut) - ca indicator indirect al fluxului sanguin - este

59
semnificativă. Nu există o relaţie liniară între creşterea Tcut şi flux. Până la 1°C fluxul nu creşte,
peste 1°C creşterea fluxului este exponenţială-, la 1°C = 50 % —> peste t 1°C = 150 %. Creşterea
Tcut demarează după 5 minute, atinge valoarea maximă în 10 — 13 minute, se menţine —» 20
minute. Ea este neuniformă: 1,5 - 4°C la extremităţile superioare şi 0,7 - 1,6°C la extremităţile
inferioare. Revenirea sa rapidă sugerează intervenţia mecanismelor conjugate, contrarii, cu efect
tardiv. Presiunea parţială a O2 este crescută.
2. Pe circulaţia musculară — C02 inhalat şi dizolvat în plasmă, ajuns la nivel muscular —
produce vasodilatatie periferică, creste fluxul sangvin în musculatura scheletică prin acţiune
directă pe musculatura netedă metaarteriolară şi arteriolară. Scade rezistenţa periferică, urmată de
scăderea tensiunii arteriale minime.
Marea adresabilitate în arteriopatii periferice a fost dovedită de studii de la Covasna cu
Xenon133 prin inhalaţii de gaz mofetarian în sac Douglas timp de 3 minute, urmată de creşterea cu
40% a fluxului sanguin la nivelul muşchiului tibial anterior.
3. Privind efectele generale sistemice hemodinamice asunra cordului, putem conchide:
- scăderea rezistentei neriferice prin vasodilataţie generală şi scăderea tensiunii arteriale
diastolice (TAD), dar cu dispariţia acestor efecte la ieşire din mofetă;
- creşterea tensiunii arteriale sistemice (TAS) şi a frecvenţei cardiace; nu bradicardie.
- scăderea nerioadei de nreeiectie prin creşterea presiunii aortice;
- creşterea perioadei de eiectie şi a postsarcinii;
- scăderea raportului nreeiectie / eiectie cu înrăutăţirea performanţei cordului.
Efectele modificărilor de tip neurovegetativ. al reacţiei simpaticotone generale şi al reflexului pe
sinusul carotidian după inhalarea de CO2 sunt în funcţie de nivelul inhalator ridicat şi umiditatea
relativă crescută, care solicită fenomenele de termoreglare şi cresc munca inimii.
Aplicaţiile în serie au efecte post-cură de scădere a tensiunii arteriale (TA) pentru multă vreme,
cu ameliorarea capacităţii de efort fizic prin scăderea rezistenţei periferice.
4. Creşterea fluxului sanguin cerebral cu 75 % după inhalatie de CCL timp de 3 minute
confirmă marea adresabilitate a bolnavilor cu sechele de AVC tip trombotic la singurul “drog "
vasodilatator cerebral.
5. Efectul tardiv al CO2 inhalat, aflat în plasmă şi în ţesuturi contribuie Ia complexitatea
acţiunii conjugate. Lipsesc efectele micromasajului bulelor de gaz, cele termice şi hidrostatice
caracteristice băii carbogazoase.
b. Caracteristicile microclimatului mofetei si solfatarelor
Atmosfera mofetei poate fi caracterizată prin compoziţia chimică & gazului mofetarian.
Concentraţia CO2 peste 90 % şi componenţa de hidrogen sulfurat (H2S) sub 0,005 mg / m3.
Solfatare cu caracter sulfurat există la Turia (0,56 mg / m3 H2S), Săntimbru-Băi (Q,25 mg / m3 H2S), la
Harghita-Băi (0,08 mg / m3 H2S).
Concentraţia CO2 la nivel inhalator şi umiditatea relativă la mofeta din Covasna faţă de cea din
Buziaş este de 2,8 - 8 / 0,3 % volum C02, respectiv 65 % / 90 - 97 % umiditate.
Aeroionizarea cu ioni pozitivi (n+) şi negativi (n-) poate fi crescută (surse artificiale) de la 200 —>
3000 —» la 14000 pe cm3.
Radioactivitatea (pCi / m3) Ia nivel inhalator se află în limite admise, fără pericol cancerigen.
Temperatura este constantă cu sistemul de aerisire eficient.

60
 III. Hidro-galvanoterapia
Combinaţia avantajoasă electro-hidroterapeutică datează din secolul al XIX (Streger, Steve,
Stanger). Ea întruneşte efectele benefice vasculoactive pe sistemul circulator general şi efectele
sedative, relaxante asupra SNC ale ambelor componente. Ea acţionează asupra nivelului
endorfmei şi ACTH-ului.
în modalitatea longitudinală descendentă cranio (+) ■ caudală (-) este relaxantă prin “narcoza
galvanică”. La efectul curentului continuu pe o regiune mai întinsă, manifestată prin scăderea
generală a excitabilităţii şi tonusului sistemului nervos se adaugă factorul termic de tolerabilitate
mai bună a apei la 38 °C şi efectul farmacodinamie al principiilor active folosite.
Schnee (Karlsbad) a observat acţiunea de accelerare a fluxului sanguin din mica circulaţie spre
inimă, circulaţia de întoarcere a sângelui venos din plămâni şi din membrele superioare şi
transportul sângelui arterial către sistemul portal, sub influenţa galvanizării descendente.
Galvanizarea ascendentă accelerează circulaţia venoasă de la extremităţile inferioare şi de la
organele sistemului portal către inimă, transportul arterial către plămâni şi extremităţile superioare
şi transportul venos de la inimă către plămâni (acţiuni selective individualizate). Efectele termice
ale apei calde prin mecanism termoreglator şi efectele extractelor de plante sau a substanţelor
medicamentoase ionizate - integrează mecanismele de acţiune.
1. Baia galvanică patru-celulară (Schneet însumează acţiunea curentului galvanic cu cea a băii
indiferente (ca mediu hidrofil), a principiilor active, a extractelor de plante precum şi a
substanţelor introduse anterior prin iontoforeză - ale căror efecte vor fi prelungite prin electro-
osmoză în timpul aplicaţiei hidro-galvanice. Băile galvanice nu au efecte specifice, însă ne folosim
de acţiunea lor vasodilatatoare, spasmolitică, antiinflamatoare şi metabolică. Baia galvanică
prelungeşte efectul iontoforezei efectuată în prealabil.
în locul curentului galvanic, unii introduc CDD cu efect antialgic (forma LP).
Ingredientele, extractele de plante adăugate necesită stabilirea prealabilă a conductibilităţii
soluţiei chimice şi a concentraţiei băii. Densitatea de curent fiind mai mare (suprafaţa
tegumentului mică), vom utiliza intensităţi mai mici.

Fig. nr. 15: Baia galvanică patru celulară

61
 2. Baia generală Staneer
Curentul electric în aplicaţie generală va avea efecte complexe asupra SNC prin suprafaţa mare
de tegument prevăzut cu fibre nervoase senzitive şi motorii. Influenţează de asemenea circulaţia
sistemică prin intermediul SNV, realizat prin fibrele vegetative motorii (scade hiperreactivitatea
simpatică).
Suprafaţa corpului imersat în apă cu excepţia capului, va primi o densitate mică de curent’, 2 /
3-a curentului generat “se scurge” de la un electrod la altul, ocolind corpul cu rezistenţă mai mare
faţă de apa din cadă. Densitatea redusă de curent pe suprafaţă permite intensităţi ridicate, fără
riscul arsurii electrice.
Principalul efect fiziologic - hiperemia reactivă cutanată - produsă prin vasodilataţie de lungă
durată, cu activarea circulaţiei sanguine generale, urmată de îmbunătăţirea troficităţii şi nutriţiei
este o caracteristică asemănătoare cu cea a băilor cu bule de C02.
Ana băii mijloceşte conducerea uşoară, bine tolerată a curentului galvanic către suprafeţe mari
de tegumente.
Conductibilitatea electrică a apei cu rol foarte important, remarcat de Hille, se datorează
compoziţiei minerale, adică prezenţei ionilor purtători de sarcini electrice; Apa de conductă, apa
minerală sau adaosul de săruri în concentraţie activă de 2 g NaCl la litru creşte capacitatea de
conducere a apei.
Eficacitatea terapeutică a băii creşte cu extracte de plante în concentraţie de 0,5 - 3 %. Dintre
substanţele organice cel mai frecvent se folosesc acidul tanic 0,2 - 1 %, extracte de stejar, brad,
castane, pulbere de cărbune. Substanţele anorganice au o conductibilitate mai bună (calciu, sulf,
natriu, clor). Prin aceste ingrediente sau medicamente adăugate creşte atât acţiunea curentului cât
şi capacitatea de conducere şi difuziune prin piele.
Efectele termo-mecanice ale apei la temperatură indiferentă (34 - 35 °C) sau călduţă (36 - 37 *
38 °C) şi efectul chimic al substanţelor micromoleculare ionizate potenţează acţiunea
vasculoaetivă. Prin efect cumulat al acestora circulaţia înregistrează o creştere de peste 300 -
500%!
Căzile - prin adaptări corespunzătoare - pot fi utilizate ca băi multifuncţionale, duş subacval,
baie vârtej, băi cu bule, băi cu aer comprimat, baie kinetoterapeutică parţială - aplicate separat -
ai efecte complexe ale componenţilor (mecanice, fizice, calorice etc.).

IV. Hidromasajul
1. Duş-masajul
Masajul sub duş este o procedură hidro-mecanică combinată valoroasă (frecvent utilizată în
Franţa). Efectele tonizante, stimulante generale (sau relaxantei si vasculoactive însumează
acţiunea concomitentă a manevrelor utilizate. Fricţiuni, mângăluiri, vibraţii, tapotamente şi
plescăitul intercalate cu neteziri se asociază cu acţiunea termo-mecanică a duşurilor, din care apa
este proiectată vertical pe corpul pacientului. Ritmul - de obicei viu - şi intensitatea manevrelor,
respectiv temperatura şi presiunea duşurilor se adaptează în funcţie de indicaţii (stimulare
relaxare).
2. Duşul subacval (Hauser)
Duşul subacval este o altă procedură hidro-mecanică valoroasă - alături de duş-masajul.
Combinaţia avantajoasă se bazează pe: efectele băi generale calde (36 - 38°C), a duşului sul de
diametru variabil, din care apa se proiectează de la distanţă de 1 5 - 2 0 cm, cu presiune mare, la
temperatură variabilă (aceeaşi ca baia sau cu 1 - 3°C mai ridicată, până la 60°C).
Masajul se face deci CU jet de apă, masaj hidric, astfel încât deşi este puternic, se suportă fără
durere!
Indicaţiile largi rezultă din efectele multiple de tonizare - relaxare generală şi musculară
simultan cu efectul vasculoactiv periferic. Factorul mecanic foarte intens este puternic excitant -
ca şi în cazul duşului-masaj - dai mai bine tolerat datorită băii calde generale. Presiunea mare
(maximum 3 atmosfere) ar fi insuportabilă în aer liber. Jetul de apă la temperatura de 60°C nu
produce arsuri, fiindcă se interpune stratul de apă a băii între duză şi suprafaţa tegumentelor.
Acţiunea mai profundă în ţesuturi şi efectuarea mai puţin

62
1
obositoare pentru tehnician - decf^ masajul sub apă - sunt argumente în plus în favoarea utilităţii
i acestei proceduri mult solicitate şi agreate de bolnavi!
Coloana de apă sub presiune mare împinge, masează tegumentele şi părţile moi subjacente
provocând o ischemie locală, urmată de hiperemie reactivă. Apa înlocuieşte mâinile maseurului,
efectuând un masaj profund al musculaturii relaxate în prealabil prin imersiunea bolnavului în
baia caldă timp de 3 - 5 minute, nemişcat. Prin efecte de masaj vibrator al duşului prevăzut cu
pulsator, asociat cu efectul relaxant al băii se obţine decontracturarea musculaturii. Presiunea
perpendiculară şi tracţiunea oblică serveşte defibrozării ţesutului conjunctiv. Bulele de aer
produse prin amestecarea apei cu aerul de la robinet exercită o acţiune stimulantă mică,

superficială.

Fig. nr. 16: Duşul subacval

3. Masajul sub apă sau aburi

Această procedură combinată valoroasă însumează efectele masajului cu cele ale băilor
parţiale sau generale calde la temperaturi între 35,5 - 38°C. Elementul “hidro” adăugat masajului
potenţează efectele analgetice, antiedematoase, decontracturante şi contribuie reechilibrarea
psiho-emoţională. Are efect relaxant general şi decontracturant muscular.
4. Baia de vârtej
Baia de vârtej are efect miotonizant, vasculoactiv şi reconfortant superior prin masaj cu jet de
apă la temperatură indiferentă sau caldă.
5. Baia cu bule de aer este mai menajantă şi cu efect superficial stimulant pe receptorii
cutanaţi prin masajul cu bule de aer introduse în apa băii.
6. Aqua-vibromasajul
Vibraţiile mecanice reglabile ca amplitudine şi frecvenţă declanşează reflexul tonic vibrator
la amplitudine de câţiva mm şi frecvenţa de 50 - 100 Hz cu apariţia contracţiei musculare.
Reflexul tonic este asemănător cu reflexul de întindere yd, fiind mediat tot de aferenţele primare,
dar căile sunt polisinaptice de reverberaţie şi este controlat de centrii supraspinali. El diminuă
stretch-reflexul concomitent aplicat. Receptorii cutanaţi stimulaţi recrutează motoneuronii gama
şi contractă fibrele musculare intrafuzale.
Reflexul de vibraţie tonic are efect de facilitare a muşchiului vibrat (y) la frecvenţă de 100 -
200 Hz. Ea devine inhibitor la frecvenţe mici prin aferenţe secundare Ila ale fusului şi ale
organului Golgi. Vibraţia agonistului declanşează răspuns tonic localizat, în timp ce vibraţia
antagonistului contracturat are efect de stimulare senzitivă inhibitorie, scade tonusul localizat.

V. Acţiunea şi efectele hidrokinetoterapiei

Kinetoterapia subacvală nu poate fi suprapusă cu kinetoterapia la sală deşi sunt multe puncte
comune. Se impun unele diferenţieri atât ca efectele obţinute cât si privind

li
63
modalitatea de utilizare a apei ca mijloc de recuperare. Exerciţiul subacval oferă o altă
dimensiune: mişcarea armonică a întregului corp în condiţii de imponderabilitate.
Exerciţiile subacvale au efecte predominant asunlizante. decontracturante. vasculoactive,
antialeice. relaxante si psihice, prin utilizarea proprietăţilor termo-fizice ale apei.
Apa oferă avantajele condiţiilor menaiante pe structuri entezo-articulare, fără riscul accentuării
inflamaţiei la reumatici, oferă de asemenea posibilitatea efectuării programului kinetic asuplizant,
ionizant şi de stabilizare analitică sau globală. Facilitarea neuro- museulară Kabat, reeducarea
neuro-motorie, recuperarea echilibrului postural, al verticalităţii, mersului şi prehensiunii - în
stadii precoce si concomitent - se pretează condiţiilor de imersie atunci când acest program încă
nu poate fi aplicat în sală.
Mobilizarea articulară se poate obţine chiar dacă forţa musculară este redusă. Ortostatismul şi
mersul este posibil chiar dacă sunt afectate articulaţiile membrelor inferioare. Durerile articulare
se reduc prin scăderea presiunii intraarticular.
Această modalitate de exerciţiu fizic în apă nrecede mişcarea în aer liber.
Desfăşurarea programului analitic are o succesiune inversă celei la sală: după obţinerea unei
relaxări generale în primele minute de imersie sunt efectuate primele mişcări active libere, mişcări
în poziţie suspendată, apoi urmează mişcările active asistate de kinetoterapeut pentru refacerea
amplitudinii articulare, contracţii musculare active rezistive pentru creşterea forţei musculare şi în
sfârşit mobilizările pasive şi posturările.
Sunt necesare pentru buna desfăşurare a exerciţiilor în apă poziţii iniţiale
stabile cu fixarea părţilor corpului şi membrelor care nu se mobilizează.
A. Efecte mecanice
1. Imersia corpului uman în apă, flotabilitatea şi echilibrul
a. Efectele imersiei se datorează factorului de presiune prin cele două componente: presiunea
hidrostatică si descărcarea în apă.
1. Rolul presiunii hidrostatice gravitaţionale constă în greutatea coloanei de apă ce apasă pe
toată suprafaţa corpului uman imersat. Creşterea acestei presiuni cu adâncimea poate fi simţită
asupra membranei timoanale indiferent de poziţia capului cu ocazia scufundării în apă.
Presiunea apei asupra toracelui - prin imersia până în gât în apă - provoacă scăderea capacităţii
vitale cu 10 %, iar volumul expirator de rezervă scade cu un litru (normal = 2,5 litri). Deci
expiraţia este uşurată, dar prin creşterea presiunii intratoracice respiraţia va fi îngreunată.
Deşi prin declanşarea reflexului Jarisch-Bezold de tip vagal scade frecvenţa cardiacă şi inima
lucrează în regim economicos, totuşi creşterea rezistenţei periferice prin presiune externă nu este
avantajoasă pentru hipertensivi şi cardiaci decompensaţi.
In schimb, la nivelul membrelor inferioare creşterea presiunii externe cu adâncimea imersiei va
favoriza circulaţia de întoarcere veno-limfatică spre inima dreaptă, scade edemul interstiţial.
Datorită creşterii debitului cardiac se recomandă prudenţă în cazul pacienţilor cu insuficienţă
cardiacă.
Stratul de apă cu vâscozitatea sa caracteristică care presează, freacă si înveleşte tegumentele
pacientului constituie:
I- o presoterapie asupra tegumentelor, care favorizează resorbţia edemelor;
- un masaj al segmentelor în mişcare, prin frecarea lor de fluid;
- o stimulare senzorială, asigură o bună percepere a poziţiei corpului şi membrelor, este uh
mediii prielnic pentru exersarea menţinerii echilibrului.
* 2. Rolul descărcării în apă datorită forţei de plutire antigravitaţionale a apei constă în
pierderea aparentă din greutatea corpului egală cu greutatea volumului de apă dislocuit (legea lui
Archimede).
a. Descărcarea este mai mare în ape minerale sărate si ape litorale cu densitate mai mare faţă
de apa simplă.
b; Mărimea acestei forţe depinde de adâncimea scufundării. Vom avea astfel următoarele
procentaje de descărcare în funcţie de nivelul de imersiune:

64
 - în imersiune totală până la nivel stemal înalt - greutatea aparentă a subiectului va fi
egală cu 6 - 8 % din greutatea sa reală (greutatea capului aflat în afara apei);
- stând în apă până la nivelul umerilor greutatea corpului poate scădea chiar cu 90 %;
- în imersiune toracică până la nivel mamelonar scăderea va fi de 15 - 30 % din
greutatea reală:
- imersiune până la nivelul ombilicului reduce greutatea la 50 %:
- în imersiune pelvină până la nivelul pubisului se obţine o greutate aparentă de 60-70 %.
- iar o imersiunea până la nivelul coapselor va realiza descărcarea
la 80 % din greutatea reală;
- prin scufundări parţiale se obţin descărcări minime corespunzătoare volumului de apă
dislocuit: până la nivelul genunchiului vom păstra 90 %. iar la nivel eambier 95 % din
greutatea reală:
- greutatea unui segment de membru imersat va fi egală cu 3.5 % din greutatea reală.
Recuperarea mersului este permisă în apă şi atunci când încărcarea articulaţiilor portante
afectate este contraindicată pe uscat. Vom obţine rapid motivaţia şi interesul pacientului,
care va colabora activ în condiţiile uşurării mişcării prin pierderea aparentă a greutăţii pe
articulaţii. Astfel vom putea realiza cu exactitate sprijinul parţial pe membrele inferioare.
b. Flotabilitatea reprezintă diferenţa dintre greutatea reală a corpului uman în aer şi
greutatea sa aparentă în apă - ca efect al forţei lui Archimede, proporţională cu diferenţa de
densitate dintre apă şi corp.
Astfel corpul uman imersat în apă se scufundă întrucât densitatea lui este mai mare, de
1,035 g/cm3, faţă de cea a apei egală cu 1 g/cm3.
Prin insnirarea aerului putem îmbunătăţi flotabilitatea. După o inspiraţie profundă scade
densitatea corpului la 0,950, ceea ce permite plutirea pe suprafaţa apei.
Pentru menţinerea corpului la suprafaţă va trebui scufundat 95% din volumul corporal.
Dacă volumul de apă dezlocuit este mai mic pacientul va purta flotoare pentru obţinerea
plutirii.
c. Echilibrul corpului plutitor
1. Poziţia de echilibru în plutire se obţine atunci când centrul de greutate al corpului se
suprapune sau se aliniază pe verticală cu centrul de greutate al volumului de apă dezlocuit
(punctul de aplicaţie al
forţei lui Arhimede).
Echilibru

Dezechilibru

Fig. nr. 17: Corpul plutitor în echilibru şi în dezechilibru

2. Poziţia este dezechilibrată sau instabilă dacă cele două centre nu se suprapun, nu se
aliniază vertical sau se află la distanţă mare unul de celălalt.

65
2. Tracţiunile subacvale (Moli)
Tracţiunea în principiu este mobilizarea articulară pasivă dinamică “specială” aplicând două
forţe opuse în ax în direcţia cranio <-> caudală cu scopul îndepărtării vertebrelor coloanei
cervicale şi lombare, respectiv a capetelor articulaţiilor mari - cu tendinţă de liniarizare - conform
paralelogramei forţelor. Valoarea tracţiunii nu se reflectă direct pe articulaţie datorită pierderii
energiei prin absorbţie în ţesuturi şi prin frecări. Ea scade cu îndepărtarea punctului prizei.
Tracţiunile subacvale sunt menajante şi eficace prin baia generală indiferentă la temperatura de
32 - 34°C, cu acţiune relaxantă concomitentă cu efectul de extensie axială a încărcării simetrice
progresive. Alungirea axială favorizează repunerea prolapsului discal median - după perioada
acută - prin fenomenul de vid, sucţiune, absorbţia materialului discal şi redresează subluxaţia
articulaţiilor mici posterioare. Ea decomprimă discul şi rădăcina nervoasă, “lubrifiază” prin
diferenţa de presiune, elimină frecarea şi contractura reflexă caracteristică tracţiunii uscate şi
ameliorează retracturile tendo-musculare.
Mărimea forţei de extensie depinde de modul susţinerii, greutatea corpului imersat şi de
greutăţile aplicate pe şoldurile şi gleznele scufundate.
Susţinerea cervicală atlanto-occipitală prin căpăstru contracarează contracţia musculară.
Greutatea proprie (70 kg) realizează o forţă de tracţiune cervicală directă de 2 - 4 kg, de obicei
suficientă pentru coloana cervicală, în schimb asupra regiunii lombare şi pe şold tracţiunea de 1-2
respectiv 0,6 kg este insuficientă. Aplicarea în aceste condiţii a unor greutăţi simetrice de 3 + 3 kg
creşte forţa cervicală la 8 kg şi cea lombară la 6,5 kg.
Prin susţinerea axilară în două puncte menajăm coloana cervicală şi realizăm o forţă de
tracţiune prin intermediul musculaturii asupra coloanei dorso-lombare, respectiv pe articulaţiile
mari (şold, genunchi). Tracţiunea va creşte prin aplicarea greutăţilor pe şolduri şi /sau pe glezne.
Susţinerea prin 3 puncte - combinaţia celor două - scade încărcarea cervicală în favoarea
extensiei lombare. La femei normoponderale este suficientă adăugarea unor greutăţi de 2 +2 kg
pentru o forţă lombară de 5 - 5,5 kg. La bărbaţi şi la femei musculoase poate fi nevoie de 3 + 3 , 4
+ 4, sau 5 kg greutate, cu respectarea principiului progresivităţii.
3. Deplasarea corpului şi segmentelor sale în apă şi rezistenţa apei
a. Mişcările în apă pot fi uşurate sau îngreunate dacă ne folosim de:
1. Variaţiile momentului forţei lui Arhimede
Forţa lui Archimede uşurează mişcarea efectuată în aceeaşi direcţie în sus, de aceeaşi forţă şi
viteză, dar îngreunează mişcarea efectuată în direcţie opusă
Dacă mişcarea este mai ranidă decât efectul forţei lui Archimede, forţa antigravitaţională a apei
va frâna mişcarea chiar dacă ea se produce în aceeaşi direcţie.
De exemplu, ridicarea în abductie a membrul superior de la 0° la 90° până la nivelul apei este
facilitată dacă cotul este extins si la încheietura mâinii aplicăm un flotor în formă de brăţară.
Volumul apei dezlocuit de cotul extins cu flotor creste forţa lui Arhimede şi distanta dintre punctul
de aplicaţie al Farh şi punctul fix 0. Momentul forţei lui Arhimede va creşte pe măsura ce se
apropie membrul abdus de orizontală. Facilitarea abducţiei este mai redusă dacă nu folosim
flotoare sau flectăm cotul.
Forţa de flotaţie prezintă avantaje privind obţinerea relaxării, posturării, exerciţiilor fizice cu
dozare fină a rezistentei opuse mişcării prin variaţia nivelului imersiunii de la suprafaţă spre
profunzime. Mobilizarea progresivă şi exerciţiile în apă pentru creşterea forţei musculare scăzute,
utilizarea flotoarelor, saltelelor, paturilor-baie sunt avantajoase la cardiaci.
2. Tensiunea de suprafaţă
De exemplu, abductia orizontală a membrului superior înainte şi înapoi pe suprafaţa apei cu
aceeaşi viteză este facilitată dacă membrul respectiv este imersat în totalitate în apă.
Mobilizarea orizontală a unui membru în imersiune parţială va întâlni însă rezistenta peliculei
reprezentată de tensiunea de suprafaţă.
 Forţele de frecare opun o rezistentă mai mare mişcării corpului aflat în imersiune dacă
vâscozitatea creste (si in verşi:
- densitatea fluidului este mai mare (ex. ulei faţă de apă);
- temperatura lichidului este mai scăzută;
- viteza de mişcare a corpului creşte.
4. Viteza de deplasare în ană
a. Rezistenta la deplasare va fi proporţională cu pătratul vitezei. Rezistenţa apei la deplasare
rapidă este de 900 ori mai mare decât cea a aerului.
b. Viteza anei este considerată zero în piscină cu apa imobilă. Dacă apa este curgătoare vom
lua în considerare diferenţa dintre viteza apei şi viteza corpului.
5. Turbulenta, aspiraţia, presiunea si depresiunea
în timpul deplasării în apă se creează o diferenţă de presiune între partea din faţă şi cea din
spatele corpului. Presiunea apei este maximă în faţa corpului. Apa curge spre înapoi dând naştere
la un fenomen de depresiune si de aspiraţie cu formarea de vârtejuri, parţial lateral şi în soaţe.
Forţa de inerţie a aspiraţiei si turbulenta cresc mult rezistenta dacă se schimbă brusc sensul de
deplasare.
Aceşti factori de rezistentă se utilizează în exerciţii de mers, întoarcere, dus-întors.
6. Suprafaţa corpului de atac S
Ea este reprezentată de suprafaţa ortogonală a proiecţiei corpului considerat în deplasare pe un
plan perpendicular pe axa sa de deplasare.
Formula proiecţiei este: S sin a; a = unghiul de atac.
Rezistenta la înaintare este maximă dacă a = 90° şi sin a = 1.
Rezistenţa scade proporţional cu sinusul unghiului, cu înclinarea pe orizontală si cu scăderea
suprafeţei de atac.
Forma si orientarea suprafeţei corpului sau a obiectelor folosite uşurează mişcarea dacă acestea
sunt hidrodinamice. Dimpotrivă, obiectele care nu sunt hidrodinamice opun o rezistentă mai mare
la înaintare în apă.
b. Rezistenţa apei, rezultanta forţelor de flecare şi forţa ascensională a apei, însoţeşte mişcarea
subacvală spre deosebire de rezistenţe externe manuale şi mecanice bine dozate pe uscat.
Rezistenta prin frecare există tot timpul mişcării şi poate fi crescută atunci când:
- sensul mişcării se schimbă brusc sau se opune forţei arhimedice. se produce de sus în
jos; 9
"ţ
- creste viteza de deplasare sau apa este curgătoare, turbulentă;
- densitatea si vâscozitatea apei sunt mari;
- suprafaţa cornului creşte;
Cu cât vom creşte rezistenţa, cu atât mai rapid vom obţine îmbunătăţirea mobilităţii articulare şi
a forţei musculare. Mersul în apă are efect decontracturant pe antagonişti încordaţi.
B. Efecte termice
Temperatura apei realizează condiţiile de bază ale exercitiilor subacvale. Nu avem ca scop
producerea unor efecte asupra temperaturii corpului prin schimburi calorice (răcire sau încălzire).
De aceea vom utiliza pentru kinetoterapie în bazin apa la temperatură în jurul indiferentei termice.
Apa prea caldă sau rece nu oferă condiţii avantajoase pentru exerciţii fizice subacvale. în apă la
temperatură de peste 37°C pacientul acumulează căldura produsă cu ocazia efortului fizic,
încărcarea termică duce la oboseala rapidă. Apa rece creşte vâscozitatea structurilor articulare şi
periarticulare, scade contractilitatea musculară. Activitatea dinamică este îngreunată în ambele
cazuri.
L Apa călduţă la o temperatură cu 1 - 2°C peste valoarea de confort are efecte: aniialgice,
sedative, miorelaxante, antispastice, reducerea vâscozităţii ţesuturilor colagenice articulare şi
periarticulare. în aceste condiţii mişcărilese execută mai uşor, creşte amplitudinea articulară.
Creşterea circulaţiei intramusculare se obţine prin:
- efect vasodilatator direct al căldurii penetrate în musculatura superficială;
a efect vasodilatator general după declanşarea reflexului termocirculator la atingerea
temperaturii centrale de 37,3°C;
- menţinerea căldurii intramusculare pe toată durata exerciţiilor.

67
 Ea asigură efectuarea facilitată a contracţiei musculare, creşte forţa de contracţie musculară şi
oboseala apare mai târziu. Exerciţiile în apă caldă se preferă la pacienţi cu forţa musculară
diminuată.
Factorul termic prin vasodilatatie se opune efectelor nedorite ale presiunii hidrostatice.
2. Apa la temperatura indiferentă este cea mai utilizată pentru exerciţii subacvale efectuate
fără oboseală.
3. Apa răcoroasă este utilă pentru disiparea căldurii acumulate prin exerciţii fizice şi permite
prelungirea programului kinetic.
C. Efectele chimice ale apelor minerale şi apei litorale conferă un mediu mai complex de
acţiune asupra pacientului imersat, sub forma kinetobalneoterapiei.
D. Efectele psihologice sunt deosebit de importante şi încurajatoare pentru pacienţi
handicapaţi având posibilitatea efectuării unor mişcări active care nu pot fi obţinute de loc pe
uscat.
Climatul psiho-afectiv influenţează favorabil personalitatea pacientului, formează autocontrolul,
câştigă încrederea lui în forţele proprii. Pacientul motivat va coopera activ la recuperarea sa
funcţională sub îndrumarea kinetoterapeutului.
Hidrokinetoterapia se face cu dificultate la paciente hidrofobe.

68
 VI. Hidrotermoterapia parţială şi locală.
A. Obiectivele hidrotermoterapiei locale
Aplicaţiile parţiale şi locale prezintă diferenţe esenţiale ca obiective faţă de aplicaţiile generale.
Obiectivele în aplicaţii locale se lărgesc şi se înmulţesc foarte mult:
1. Hinertermie generală de nivel mic, obţinerea de efecte generale blânde hipertermizante cu
ajutorul aplicaţiilor locale sunt mai avantajoase. Vom obţine hipertermie dar fără
inconvenientele aplicaţiilor generale. De regulă nu urmărim destabilizarea homeostaziei termice
a organismului şi nici hipertermia de nivel mare cu declanşarea mecanismelor majore ale
termoreglării, ci efecte vasculoactive mai ample.
Condiţiile realizării acestui obiectiv sunt:
- izolarea termică bună a corpului pentru a împiedica termoliza;
- confortul termic asigurat cu lichidarea prealabilă a deficitului caloric.
Dintre procedurile disponibile vom alege pe cele care au aport mare de căldură pe unitate de
timp şi suprafaţă:
a. Aplicaţiile de nămol si parafină cu izolare având capacitatea termopexică deosebită sunt
de preferat în primul rând pentru obţinerea hipertermiei blânde progresive. Aceste aplicaţii
depăşesc capacitatea convectivă a sângelui prin efect conductiv profund.
b. Baia ascendentă Hauffe la extremităţi induce în mod progresiv hipertermia generală prin
transfer convectiv de căldură (circulaţie periferică de termoreglare). Administrarea ascendentă a
temperaturii apei permite evitarea declanşării reflexului termocirculator general şi totuşi
reuşeşte introducerea unei cantităţi mari de căldură în organism prin „trişarea” mecanismelor
termoreglării.
2. Producere de efecte vasculoactive locale şi la distantă prin mecanism reflex. Vom putea
obţine fie vasodilatatie locală cutanată superficială pe teritoriul de aplicaţie, fie vasodilatatie
profundă viscerală sau musculară în sens vertical, metameric. fie vasodilataţie la distanţă în sens
orizontal pe teritorii consensuale.
Vom prefera:
a. băile parţiale ascendente Hauffe pe membre, în aplicaţii directe sau indirecte, evită
termorecepţia, reacţiile paradoxale, arsurile pe zone prost irigate;
b. băile fierbinţi pe membre declanşează termoreacţia prin gradient şi flux;
c. baia de lumină parţială pe trunchi cu gradient mare dar flux termic mic are efect gradat;
d. aplicaţiile de parafină Sunt mai solicitante.
3. Stimularea mecanismelor reflexe de facilitare neuroproprioceptivă
a. Metoda Rood: foloseşte stimularea extero-proprioceptivă pentru facilitarea muşchiului
slab. Ca „elemente” exteroceptive se folosesc stimularea tactilă, mecanică (periajul) şi căldura
neutră pentru scăderea durerii şi relaxare musculară. Căldura neutră - furnizată de retenţia
căldurii metabolice « se obţine prin aplicaţii locale de băi la temperatura de indiferenţă,
împachetări uscate timp de 20 minute.
b. Aplicaţii de parafină si nămol au efect reflex prin gradient şi flux termic.
4. Acţiune locală de căldură cu efecte multiple: antialgice. elasticizante. fibrolitice.
trofocirculatorii. cicatrizante, asuplizante. decontracturante. stimulante, pregătirea ţesuturilor
pentru kinetoterapie.
Obţinerea acestor efecte diferenţiate pe structuri aflate la diferite nivele impune depăşirea
barierei locale de termoreglare la nivel cutanat, subcutanat sau mai profund. Căldura penetrează
în profunzime prin conducţie. Prin aplicaţii locale directe obţinem creşterea importantă a
temperaturii zonei subjacente aplicaţiei fără solicitări termoreglatorii sau risc cardio-vascular.
Zona poikilotermă suportă temperaturi ridicate.
Aplicaţia locală presupune o irigaţie suficientă.
Paleta procedurilor în scop de a obţine efecte locale este largă şi permit:
a. dozări fine ale efectului caloric extern cu sau fără evitarea excitaţiei termoreceptorilor: băi
Hauffe, băi calde, aplicaţii de parafină şi nămol;
b. efect predominant excitant pe termoreceptori fie prin gradient si flux: aplicaţii de parafină,
nămol, băi fierbinţi la picioare, fie prin gradient: baia de lumină, aer cald, solux, împachetări
calde, termopac, perna electrică;

69
 c. efect remanent profund prin producere de căldură intratisulară prin diatermie cu
ocolirea mecanismelor de termoreglare.
B. Acţiunea căldurii locale asupra termoreglării
Aplicaţiile locale se fac pe un teritoriu limitat al corpului îndeosebi pe extremităţi care
aparţin zonei periferice cu comportament termic poikiloterm.
Avantajele căldurii locale provenite sunt:
- Linsa riscului tulburărilor de ordin general limitative cardio-vasculare ale hipertermiei
generale, care se amplifică mai ales la temperatura centrală (Tc) peste 40°C!
- Chiar dacă temperatura tisulară locală creşte mult, nu apar efecte negative asupra
sistemului nervos central (cefalee, convulsii) sau colaps prin vasodilataţie periferică brutală.
- Extremităţile poikiloterme pot suporta temperaturi ridicate, fără perturbări locale sau la
distanţă. Vasodilataţia consecutivă creşterii temperaturii locale prin fluxul sanguin crescut
reuşeşte să preia şi să transporte căldura penetrată în ţesuturi. Structurile periferice
(tegumente, ţesutul subcutanat) vor fi “spălate” de căldură prin conductie. convectie.
circulaţie periferică de termoreglare.
- După ’’agresiune termică” surplusul este eliminat în termen relativ scurt de 20 - 30
minute prin termoliză.
- Riscurile arsurii apar doar în caz de tulburări de irigaţie sangvină periferică la nivelul
aplicaţiei, în funcţie de gravitatea acesteia şi proprietăţile termofizice ale procedurii.
- Căldura nu este remanentă, cu excepţia aplicaţiilor diatermice.
Organismul reacţionează cu aceleaşi mecanisme de reglare după expunere la cald din
exterior, dar sunt solicitate verigi diferite şi cu amploare diferită în funcţie de suprafaţa
expusă (tot corpul ± capul sau loco-regional) şi mediul folosit (uscat, intermediar sau umed),
respectiv soluxul.
Aplicaţia generală hipertermizantă înglobează toate posibilităţile de termoreglare la cald în
efectele circulatorii generale periferice şi sistemice adaptative.
Prin aplicaţii locale putem beneficia separat de efecte locale, reflexe axonale, reflexe
consensuale, reflexe proprioceptive (Rood), reflexe termocirculatorii ale procedurilor - în
funcţie de scop şi posibilităţi.
Diatermia nu influenţează mecanismele termoreglării.
C. Efectele fiziologice ale aplicaţiilor locale
Efectele aplicaţiilor locale ale hidrotermoterapiei diferă substanţial de aplicaţii generale.
1. Efectele vasculoactive
a. Vasodilataţia superficială cutaneo-musculară
L Efectul local direct, conductiv ale căldurii în aplicaţia locală cu efect vasculoactiv
cutanat se bazează pe depăşirea barierei locale de termoreglare folosind comportamentul
poikiloterm al “cojii”. Efectele relaxante pe musculatura netedă din pereţii vaselor din
tegumente, în ţesut celular subcutanat şi mai profund se manifestă în urma inversării
gradientului extern cu flux inversat către organism prin conductibilitate înlesnită de
vasodilataţie.
2. Are loc reflexul axonal cu efect vasodilatator.
3. Reflexul circulator la distanţă se produce prin acţionarea termoreceptorilor la cald,
care declanşează termoreacţia prin inhibarea hipotalamusului posterior. Faţă de
vasoconstricţie activă după aplicaţii reci, prin stimularea centrului termoreglator - se obţine
vasodilataţia periferică cutanată.
4. Reflexele consensuale se realizează prin termorecepţie cu acţiune metamerică
medulară, cu efect orizontal şi vertical (în profunzime). Avantajul procedurilor reflexe
constă în evitarea arsurilor şi a efectelor paradoxale, care se pot întâmpla în cazul aplicaţiilor
locale directe în arteriopatii obliterante ale membrelor inferioare. Se preferă aplicaţiile
lombare pentru efecte vasculoactive pe membrele inferioare. In afecţiuni pelvi-urogenitale au
efect profund visceral aplicaţiile pe membrele inferioare. Organele toracice profunde sunt
influenţate prin proceduri aplicate pe membrele superioare.

70
 5. Termorecepţia periferică Ia flux (proceduri umede), la gradient (proceduri uscate) sau la
ambele (parafină) va declanşa termoreacţia.
6. Reflexul termocirculator general (termoreglare) se obţine când Tc depăşeşte 37,3°C şi
provoacă o vasodilataţie periferică generală cu şunt arterio-venos şi sudoraţie. Obţinerea
efectului hipertermiant de nivel mic prin aplicaţie locală cu izolare este mai avantajoasă.
Se preferă pentru efecte superficiale cutanate: băile parţiale ascendente Hauffe- Schweninger,
băile fierbinţi, parafină topită, cataplasmele şi compresele,' aerul cald, soluxul, termopacul.
Preîncălzirea musculaturii superficiale se face prin: băi parţiale ascendente Hauffe,
împachetări cu parafină sau nămol, baia de lumină parţială.
b. Vasodilataţia profundă musculo-articulară şi a organelor interne
Circulaţia musculară este nutritivă: de repaus şi de activitate kinetică. Ea nu depinde de
circulaţia cutanată de termoreglare. îşi urmează propriile legi: muşchiul îşi reglează debitul
circulator corespunzător nevoilor nutritive în caz de activitate. Se pot obţine totuşi prin aplicaţii
locale efecte vasodilatatorii independente, care se sumează avantajos cu efectele metabolice ale
muşchiului în activitate. Este motivată fiziopatologic combinaţia termo- kinetică cu efect
cumulativ vasculoactiv muscular:
- efectul direct al căldurii aplicate având un flux puternic ce depăşeşte rapiditatea
circulaţiei periferice de preluare;
- efectul consensual metameric asupra vaselor musculare subiacente;
- vasodilataţia generală care interesează şi circulaţia musculară profundă, proximitatea
membrelor şi trunchiul;
- aceste efecte de preîncălzire uşurează activitatea
fizică metabolică prin kinetoterapie.
t°ii căldură
activitate contractilă Fig. nr. 18: Circulaţia muşchiului în activitate cu sau fără
preîncălzire
----------------------------------------------- LA --- ——
activitate contractilă
vasodilataţia musculată | -------- în ---------------
I I preîncălzire I vasodilataţie musculară
J7° | -------------------------------------------- | ------------------- 1 -----------------------
1 debit de repaus 1 _____________________________ [ __________________
circulaţia musculară =»
Preîncălzirea muşchiului prin aplicaţii locale sau generale calde (sauna) este necesară mai
ales în mediul rece (la sportivi). Tegumentul răcit produce vasoconstricţie prin mecanism
consensual în musculatura profundă proximală, mai puţin la nivelul extremităţilor. în aceste
condiţii scade performanţa actului contracţii.
Musculatura membrelor face parte în întregime din zona periferică cu comportament
poikiloterm. Ea nu se află la temperatura optimă de 37°C. în extremităţi temperatura poate
scădea la 34 - 33°C chiar în profunzime. Este o condiţie dezavantajoasă pentru statusul mecanic
a colagenului cu vâscozitate crescută.
2. Pregătirea ţesuturilor pentru kinetoterapie prin efecte elasticizante, fibrolitice, decontracturante
Cele mai bune efecte hipertermizănte de nivel mic, blânde au aplicaţiile locale de parafină şi
de nămol datorită calităţilor tennofizice: capacitate calorică mare cu conductibilitate mică,
capacitate termopexică foarte mare, mai ales la parafină. Realizăm un flux termic important în
zona de aplicaţie prin izolarea restului corpului, acoperit cu cearceaf şi pătură. Deficitul caloric
va fi lichidat repede, se acumulează căldura procedurii şi cea metabolică.
3. Termoanalgezia
Creşterea temperaturii tisulare într-o zonă limitată va avea efecte derivative antialgice ale
aportului conductiv de căldură al mediului fizic exogen purtător de energie calorică. Căldura
superficială produsă de aplicaţii locale de apă, aburi, aer cald, pungi termice cu

71
efect de penetraţie de câţiva centimetri în piele şi ţesutul subcutanat, este preluată de circulaţia
cutanată şi subcutanată de termoreglare şi transportată în restul corpului.
Procedurile locale calde, monotone pe o durată prelungită au efecte analgezice prin scăderea
excitabilităţii receptorilor cutanaţi.
Efectele la distanţă ale aplicaţiilor pe baza gradientului termic mediate neural prin
mecanisme reflexe sau ale fluxului caloric mai mare transportat pe calea circulatorie prin
mecanism convectiv potenţează efectele analgetice locale.
Nocicepţia este blocată chiar din prima treaptă prin efectul căldurii blânde asupra
receptorilor cutanaţi, apoi prin interferarea aferentaţiei senzitive. Efectele analgetice şi
antiflogistice ale recelui sunt mai pronunţate datorită constelaţiei dominante ale receptorilor la
rece faţă de cele la cald, dar produc vasoconstricţie, scăderea difuziunii şi transportului
produşilor de metabolism şi ai inflamaţiei şi cresc rigiditatea structurilor. De aceea în dureri
ischemice, contracturi musculare şi redori preferăm căldura blândă.
Efectele analgetice ale tehnicii de facilitare Rood sunt mai sofisticate. Transmisia durerii este
blocată prin stimulări cutanate mecanice şi căldura neutră.
4. Creşterea excitabilităţii nervilor periferici se obţine după stimula termici calzi, reci şi
contrastanţi aplicaţi pe durată scurtă, pe suprafaţă limitată a pielii.
D. Proceduri locale umede, parafină, nămol, intermediare, uscate şi diatermie
Dintre metode de hidrotermoterapie locale folosite: umede, intermediare (aburi), parafină şi
nămol, uscate şi diatermie există diferenţe esenţiale privind proprietăţile termo-fizice, efectele
fiziologice şi obiectivele terapeutice.
1. Metodele umede care folosesc apa pentru vehicularea căldurii, în funcţie de parametri
procedurii (temperatura, cantitatea, suprafaţa, durata) şi datorită mărimii capacităţii calorice,
termoconductibilităţii, termopexiei au:
- efect caloric direct, conductiv prin flux de energie termică mare cu gradient mic, evitând
excitarea bruscă a termoreceptorilor (băi parţiale ascendente Hauffe);
- efect de termoreacţie prin gradient termic crescut - mediat de termoreceptorii excitaţi
puternic de variaţia energiei (băi fierbinţi la picioare, mâini).
a. Baia parţială ascendentă tip Hauffe si Schweninger este o procedură umedă modernă,
răspândită pentru multiplele efecte avantajoase locale, la distanţă şi generale.
1. Baia Hauffe realizează cea mai puternică vasodilatatie locală cutanată şi musculară
progresivă şi de durată. Nici un alt mijloc terapeutic nu atinge această performanţă!
Temperatura cutanată va fi egală cu cea a apei prin efect poikiloterm. Baia Hauffe evită
modificările vasculare brutale prin adaptare cardio-vasculară lentă. Vasodilatatia apare primar,
fără vasoconstricţie. Prin adaptare lentă, progresivă vom “trişa” reacţia organismului.
Vasodilatatia progresivă se produce prin creşterea circulaţiei colaterale, nu pe artera principală!
Fluxul termic mare pe unitate de suprafaţă şi în timp se datorează termoconductibilităţii
crescute a apei.
Restul corpului este relativ izolat, acoperit cu cearceaf şi pătură. Se evită încălzirea directă a
ţesuturilor ischemiate. Aplicaţia directă în ischemie periferică creşte intensitatea proceselor
enzimatice şi consumul de oxigen cu agravarea leziunilor tisulare.
2. Vasodilatatia reflexă consensuală la distantă se produce în sens orizontal în toată zona
periferică, inclusiv în extremităţile care nu sunt submersate cu efect de decongestionare.
Vasodilataţia în teritorii pulmonare, traheobronşice, coronariene, pelvi-genitourinare se
datorează reflexelor consensuale în sens vertical în profunzimea zonei metamerice
corespunzătoare. Acestea au loc fără reacţii brutale - numai la metoda Hauffe.
3. Efecte hipertermizante generale apar la creşterea discretă a temperaturii centrale (Tc)
peste 37,3°C.
Creşterea Tc se realizează prin aportul mare de căldură preluat de către extremităţi imersate
în apă.
Vasodilatatia periferică generală obţinută prin mecanism central hipotalamic fără
suprasolicitarea organismului accentuează în plus efectul vasculotrop local şi la distanţă.
Baia Hauffe este o procedură hipertermizantă blândă, excelentă. Termoliza este împiedicată
oarecum prin izolarea corpului prin îmbrăcăminte, cearceaf şi pătură, camera încălzită.
b. Băile fierbinţi la picioare şi mâini sunt mai solicitante atât prin flux caloric intens cât şi

72
prin termoreacţie puternică, uneori cu reacţii paradoxale.
2. Aplicaţii de parafină si nămol
Aplicaţiile de parafină fluidă alături de cataplasmele cu nămol sunt cele mai eficiente metode
de termoterapie locală prin gradient termic si flux de căldură mare transmis lent de către
materialul conductor de căldură. Parafina topită, semilichidă cu termopexie mare acţionează atât
prin gradient mare inversat-> declanşând reflexe puternice consensuale cât şi prin flux crescut
lent.
Particularităţi fizice comparative:
- Capacitatea termopexică este mai bună decât cea a nămolului. Cedează foarte lent căldura
acumulată. Nu produce arsuri la 48 - 50°C, fiind tolerat la 60°C.
- Pe lângă calităţi termonexice deosebite şi termoconductibilitate mică, parafina are o
particularitate fizică ce constă în faptul că la trecerea dintr-o stare de agregare în alta ea poate
înmagazina respectiv ceda o cantitate mare de căldură. In urma solidificării, răcirii după aplicare
cedează brusc cca. 35 kcal de căldură înmagazinată ce pătrunde conductiv în ţesuturi profunde
depăşind bariera circulatorie. Acest efect conductiv de încălzire profundă - spre deosebire de
alte proceduri calde - realizează creşterea temperaturii tisulare cu 3 - 4“C în profunzime.
Parafina are calitatea de a se înmuia.
împachetările locale cu parafină sunt cele mai valoroase proceduri de termoterapie locală atât
superficială cât şi profundă prin particularităţile termofizice deosebite.

Tabelul nr. 7: Particularităţile termofizice ale nămolului şi parafinei

Capacitatea calorică cal/cm3. 1°C

Mare: nămol 0,800 turbă 0,790 parafină 0,775

Căldura specifică cal/gr. 1°C
F. mare: nămol s. 1 , 6 0 - 1,20 turbă 1,15-1,05
Medie: parafină 0,9
Termo-conductibilitatea cal 11 °C . cm .
s F.mare: nămol 0,00179 Mică: parafină 0,00059
Rezistenţa termică F. mare, lent conductor
Capacitatea termopexică: Medie: nămol 450, turbă 800 F. mare: parafina 1190-
C / X. Reţinerea căldurii sec. 1045

a. împachetările locale cu parafină

Utilizarea parafinei semifluide moale este cea mai indicată sub forma de băi şi pensulaţii.
împachetările cu plăci semilichide mai frecvent utilizate au efecte mai modeste. Vasodilataţia şi
solicitarea puternică a termoreglării, nu numai prin flux puternic dar şi prin excitaţie termică
intensă depăşeşte capacitatea de transport al sângelui prin convecţie.
Efectul conductiv din aproape în aproape duce la încălzirea directă profundă a ţesuturilor
muculo-articulare. Remarcăm de asemenea un efect termocirculator puternic. După răcirea
parafinei căldura bine înmagazinată - datorită termonexiei remarcabile - va fi cedată lent
organismului în timp de 20 - 30 minute. Parafina semifluidă se solidifică la 50 - 62aC. Prin
solidificare ea cedează o cantitate mare de 35 - 36 cal / kg, (70 cal / 2 kg) căldură de topire.
Punctul de topire este potrivit organismului.
Parafina realizează cel mai puternic flux termic pe unitatea de suprafaţă şi timp cu gradient
mare. Se pot obţine temperaturi locale de 38 - 40°C mai ale pe regiuni prost irigate: regiunea
sacrală, articulaţii.
Particularităţi fiziologice: Este interesant de remarcat faptul că, deşi vasodilataţia cutanată şi
subcutanată este maximală, debitul circulator maximal nu reuşeşte să preia căldura

73
 acumulată, care astfel poate realiza efectul profund conductiv:
- La începutul aplicaţiei se produce absorbţie mare de căldură conductivă în jurul punctului
de solidificare. Vasele superficiale simt comprimate de straturi de parafină şi diminuează efectul
de răcire prin circulaţie sanguină convectivă.
- După solidificares parafinei prin răcire se formează un strat izolator.
- După 10-15 minute de aplicaţie prin transpiraţie se constituie un strat de vapori de apă prin
transpiraţie sub parafină, care detaşează parafina de piele şi decomprimă ţesuturile cu revenirea
circulaţiei cutanate (Moscov). Din nou creşte absorbţia de căldură.
Acţiunea termică va fi constantă şi prelungită timp de 2 - 3 ore. Se produce o încălzire
uniformă si profundă a ţesuturilor.
Excitaţia reflexă monotonă, profundă, metamerică este chiar mai puternică decât cea a
procedurilor umedei Scade tonusul simpatic.
împachetarea cu parafină este mai solicitantă prin flux şi contrast termic, dar efectele sunt
temporare faţă de remanenţa diatermiei.
Efectele căldurii locale:
- Ea are efecte spasmolitice, decontracturante asupra musculaturii striate şi netede.
- Relaxează, asuplizează ţesutul conjunctiv prin modificarea reversibilă a structurii
colagenului.
- Efectul antialgic se datorează scăderii excitabilităţii receptorilor şi indirect resorbţiei,
hiperemiei etc.
b. Parafangoterapia este cea mai eficientă metodă de termoterapie locală. Avantajele
adăugării parafinei fluide la cataplasmă cu nămol sau praf vulcanic sunt: sterilizarea şi
efectuarea uşoară, refolosirea şi condiţiile tehnice. Dezavantajele constau în: aplicabilitate
numai locală şi lipsa efectului chimic. Se obţine gradient şi flux mare, transmis lent, cu efect de
încălzire profundă conductivă. Temperatura locală creşte cu 3 - 4°C.
c. împachetarea şi cataplasme cu nămol (peloidoterapia)
în aplicaţii locale pentru efecte termice vom ţine seamă de plasticitatea, granulaţia şi
hidropexia nămolului. Nămolurile cu calităţi corespunzătoare pentru aplicaţii locale sunt cele
sapropelice. Vom urmări efecte vasodilatatoare, fibrolitice, asuplizante similare cu aplicaţii de
parafină.
împachetarea de nămol pe regiunea hepatică are efect hipotonic în HTA şi stimulează secreţia
biliară prin hiperemie.
3. Metode intermediare (Baia cu aburi) sunt o alternativă mai puţin solicitantă ca flux şi reacţie
termică corespunzătoare suprafeţei expuse.
4. Metodele uscate (aer cald) au mai mult efect reflex prin gradient crescut şi termoliză
eficace în prima fază. Faţă de proceduri hidrice şi cele intermediare (aburi) - metodele uscate cu
termoconductibilitate mai mică de 30 ori şi cu termoliză eficientă au efect mai blând şi
superficial.
a. Baia de lumină parţială prezintă un gradient crescut cu efect reflex, dar prin flux mic caloric,
cu izolare, constituie o procedură blândă.
Radiaţia calorică încălzeşte pielea în care se absoarbe, transformându-se în căldură. Cu cât
frecvenţa este mai mică cu atât efectul caloric şi penetrarea este mai mare. în locul absorbţiei
selective RIR cu energie mică produc eritem caloric pe o durată 30 de minute.
| Efectul direct al căldurii creşte activitatea fagocitară şi metabolică în ţesuturile superficiale,
scade edemul, îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, uşurează vindecarea rănilor. Efectul reflex
vasomotor, cuti-visceral şi metaboliţii eliberaţi amplifică circulaţia. Creşte elasticitatea
colagenului, a cicatricelor, retracturilor şi se produce decontracturarea. Prin RIR se pregăteşte
masajul şi kinetoterapia la vârstnici.
Ea supune părţile superficiale ale corpului la acţiunea radiaţiilor infraroşii de lungime scurtă,
care pătrund în tegument la 0,5 - 1 cm adâncime. Doza de radiaţie, adică intensitatea (W / cm2 -1
cm2 / 1 secunde) înmulţită cu durata iradierii se exprimă în W / sec/ cm2. Radiaţia transmisă şi
absorbită are efect fotocaloric de încălzire a epidermului în stratul superficial şi în mod variabil
acţionează asupra structurilor mai profunde, în special prin mecanism reflex. Căldura endogenă
produsă este urmată de hiperemie cutanată tranzitorie.
Vasodilataţia cutanată cu creşterea metabolismului local are la bază mecanismele locale directe,

74
cele reflexe prezentate şi efectul fototraumatic umoral local, descărcarea de factori autacoizi, în
primul rând histamină dar şi serotonină, prostaglandine, acetilcolină.
Aplicaţia în spaţiul închis = termoterapie locală superficială -• activează circulaţia, încălzeşte
ţesuturile, are rol de pregătire, elasticizare a muşchiului contracturat în vederea manipulaţiilor.
b. Soluxul
Undele electromagnetice (Maxwell) transversale, ondulatorii, de lungime de undă scurtă (A, =
760 -2200 nm) sunt radiaţii calorice cu acţiune locală directă în spaţiu deschis asupra tegumentelor
descoperite. RIR transportă energia sub forma de fotoni (teoria fotonică cuantică Planck, ipoteza
corpusculară Einstein) şi pătrund în 0,5 - 1 cm profunzime. Cantitatea transportată pe unitatea de
timp este moderată (0,8 - 1,6 eV) cu efect termic cutanat şi subcutanat superficial. Creşte doar
mişcarea termică a atomilor şi moleculelor, fără schimbarea nivelului energetic a electronilor.
Predomină proprietăţile ondulatorii, optice: absorbţie superficială selectivă în funcţie de spectrul
radiaţiei calorice, reflexie, refracţie, interferenţă.
Efectul antialgic se datorează iradierii terminaţiilor nervoase (scade cronaxia), vasodilataţiei
superficiale, hiperemiei locale ce se păstrează încă un timp după tratament. Metabolismul local
se accentuează, se îndepărtează substanţele algogene.
Razele infraroşii au efect decontracturant prin radiaţii calorice directe diminuând activitatea
fibrelor y şi având efect reflex cuti-muscular în aplicaţii loco-regionale în spaţiu deschis.
Nu se consideră ca termoterapie locală metoda în spaţiu deschis, întrucât nu are loc încălzirea aerului
din jurul corpului (ca în cazul metodei în spaţiu închis).
Lampa Solux cu capacitate de 500, 1000, 2000 W prevăzută cu filtru albastru (cobalt) conferă
efect analgetic, sedativ şi vegetativ.
Penetrabilitatea în funcţie de spectrul radiaţiei calorice este de 2 - 3 cm pentru tipul A (scurtă, între
760 - 1500 nm). Tipul B (medie, cu spectrul între 1500 - 5000 nm) se absoarbe în epiderm şi
derm. Radiaţia de tipul C (lungă, peste 5000 nm) se absoarbe superficial.
Metoda în spaţiul deschis (solux) cu sau fără filtru roşu, oxid de mangan ( k = 800 - 2500 nm) produce
un efect antiinflamator şi excitator vegetativ.
Ea are efect slab, superficial prin stimulare gradientală şi flux caloric mic amortizat în câmp
deschis. Prin filtru albastru trec razele cu \ = 760 - 5000 nm. Soluxul cu filtru albastru (cobalt)
are efect antialgic. sedativ.
c. Termopacul, sticle cu apă fierbinte, pachete calde, pungi cu gel, hot-packs-uri (pungi
umplute cu soluţii cu inerţie termică mare) se încălzesc în apă la 70 - 80°C, au calitatea de a
ceda cantităţi importante de căldură lent, în timp, cu efect de durată. Se suportă 30 - 40°C până
la 60°C prin intermediul unui prosop.
d. Cataplasmele uscate au efecte analgetice, sedative prin mechanism reflex pe zone
metamerice (lut, nămol, făina de in, mămăligă, terciuri) sau sunt excitante, revulsive, iritante
prin substanţe folosite (făina de muştar).
e. împachetări uscate parţiale reţin căldura metabolică.
f. Compresele uscate au acţiune locală bazată pe factorul termic. Termocompresa cu nămol
emană căldură şi ajută trecerea substanţelor chimice din nămol în piele şi acţiunea lor. Datorită
încălzirii locale, epiderma devine maleabilă pentru masai executat pe zona respectivă.
g. Hidrofoarele au ca principiu de funcţionare scurgerea continuă a anei prin tuburi. identică
cu cea a compresoarelor cu care se aplică. Ele acţionează în mod similar ca şi compresele.
Avantajul lor constă în menţinerea îndelungată a temperaturii aplicaţiei.
h. Saltele, termopaturi sau perne electrice sunt dispozitive încălzite electric. Ele oferă
căldură blândă uscată radiantă.

75
5. Diatermia cu unde scurte (US)
Terapia prin căldură de înaltă frecventă are avantajul penetrabilităţii mai mari în
comparaţie cu metodele convenţionale (împachetările umşde calde, băile, lumina
infraroşie, pernele electrice termice). Modul de operare continuu şi mai ales cel pulsatil
modem este potrivit tuturor tipurilor de termoterapie. Energia electromagnetică de frecvenţă
27,12 MHz şi lungime de undă X ■ 11,06 m se transformă în căldură profundă penetrantă,
remanentă, persistentă 24 - 72 ore cu încălzire endotisulară, endogenă nemijlocită.
Endotermia se realizează conform teoriei “dielectricului neomogen“ cu predominenţa dispersiei
de tip Maxwell-Wagner în 2 moduri:
1. In câmp condensator electric: corpul aflat în circuit între electrozi şi izolant (aerul)
formează un dielectric cu circuite bioelectrice neomogen stratificate. US nu sunt radiaţii.
Curentul alternativ de înaltă frecvenţă trece uşor prin izolantul rău conductor (aer, piele,
membrane) sub forma curentului de deplasare (schimb de sarcini electrice) având acţiune
capacitivă superficială în ţesutul grăsos, fără încălzirea izolantului. Ajuns în profunzimea
ţesuturilor bine conductoare va trece ca şi curent de conducţie cu acţiune rezistivă,
producând căldură endogenă în funcţie de rezistenţa electrică ohmică a ţesuturilor, pe
baza legii Joule-Lenz. Prin metoda de aplicare capacitivă se vor încălzi predominant
ţesuturile cu circulaţie sangvină slabă ca grăsimea, ţesuturile conjunctive subcutanate, măduva
osoasă - faţă de ţesutul muscular şi organele interne (cu un raport de 9 / 1). Senzaţia
subiectivă de căldură depinde atât de către energia transformată în căldură în zonele de
suprafaţă cât şi de distanţa optimă electrod - piele. ”Uniformizarea” parţială, distribuirea
mai bună a căldurii în ţesut se realizează prin: alegerea corectă a mărimii aplicatorului şi
distanţarea electrozilor de tegument (2-4 cm) prin creşterea acţiunii capacitive faţă de cea
rezistivă.
2. In câmp inductor magnetic: corpul se află în afara circuitului în câmpul magnetic de
înaltă frecvenţă (predominanţi indus de câmpul electric al bobinei circuitului electric
principal ce va da naştere la curenţii turbionari Foucault = curenţi de conducţie induşi în
conductorul situat în câmp magnetic variabil, cu deplasare circulară care se transformă în
căldură prin efect Joule în funcţie de conductibilitate. Câmpul magnetic este mai exprimat
(conductibilitatea bună) şi mai puternic în ţesuturi cu circulaţie sanguină bună: ţesutul muscular,
vase şi organele interne cu un raport de 1: 1 faţă de piele şi ţesutul gras, maximă la 3 - 4 cm
profunzime. Echipamentul prevăzut cu un scut electrostatic previne efectul câmpului
electric asupra stratului superior al ţesutului gras precum şi încălzirea acestuia.
Perceperea căldurii este întârziată şi prin dozaj progresiv. Efecte în profunzime se obţin
prin aplicarea bobinei direct pe corpul bolnavului.
Acţiunea de profunzime în diferite ţesuturi a undelor scurte, spectrul repartiţiei căldurii
este în funcţie de metoda de aplicaţie: în câmp condensator şi în câmp inductor, cu
electrozi turbionari - în comparaţie Cu efectul ultrasunetelor. Intensitatea câmpului
electric şi inductivitatea cresc cu pătratul numărului spiralelor înfăşurate. înalta frecvenţă
nu are acţiune electrolitică, electro-chimică, de polarizare sau de excitare neuromusculară
(f T 100000 Hz; Di 0,01 ms).
Căldura endogenă produsă induce procese fiziologice.
Efectele biologice ale endotermiei sunt indirecte:
Ţ Efectele antiinflamatoare se produc prin activarea proceselor de apărare, creşterea
fagocitozei, a numărului leucocitelor, creşterea vâscozităţii lichidului sinovial.
Endotermia creşte elasticitatea, extensibilitatea fibrelor de colagen, activează
metabolismul bazai, creşte necesitatea de O2 şi a substanţelor nutritive, creşte
catabolismul.
- US au efect trofic asupra sistemului muscular, a tendoanelor şi a altor structuri de
ţesut conjunctiv, creşte metabolismul celulei şi viteza de reacţie a enzimelor cu beneficii
în sechele poliomielitice, scleroza în plăci:
- Efectul hiperemizant activ local si reflex se datorează eliberării substanţelor
histaminice, creşterii permeabilităţii prin modificarea potenţialului membranei celulare,
îmbunătăţeşte circulaţia sanguină în zona tratată mai ales dacă energia de înaltă frecvenţă
este aplicată în

76
 i

Fig. nr. 19: Spectrul repartiţiei căldurii la terapia de înaltă frecvenţă

şocuri scurte dar puternice mai penetrante fără ca pielea bolnavului sensibilă la căldură să fie
afectată. US pe calea neuroreflexă cresc activitatea glandelor cu secreţie internă; edemele şi
exúdatele se resorb.
Faţă de procedurile prezentate, care acţionează asupra corpului din exterior - diatermia
transformă energia electro-magnetică penetrată endotisular în căldură profundă, remanentă,
stagnantă timp de 24 - 72 ore, fără a mobiliza mecanismele termoreglării sau termorecepţiei, fără
reacţie funcţională din partea organismului! Căldura ia naştere direct în ţesuturi, fiind
structurat în funcţie de tehnica de aplicare.
Diatermia este o formă e termoterapie profundă realizată prin conversia undelor electro-
magnetice de înaltă frecvenţă în căldură. Fluxul electro-magnetic pătruns la nivelul
ţesuturilor profunde întâmpină rezistenţa structurilor acestora.
La aplicaţii inductive - cu bolnavul în câmp magnetic monopolar - temperatura creşte în
ţesuturi profunde bogate în apă (muşchi, ficat) cu 4 - 6°C, faţă de cele capacitive - în care
ţesuturile sunt ca substanţe dielectrice în câmp condensator - temperatura creşte în ţesuturi sărace
în apă (grăsime, tegumente).
Solenoidul, diploda, monoda, tetraploda produc o încălzire penetrantă în descreştere spre
profunzime, în timp ce penetraţia transfixiantă între plăcile condensatorului încălzeşte
neuniform ţesuturile întâlnite. Diatermia evită bariera tegumentară. Zona centrală nu este
prevăzută cu circulaţie de termoreglare, ca la nivelul tegumentelor. Vasodilataţia produsă este
cea a vaselor nutriţionale fără “spălarea” căldurii locale. Diatermia creşte temperatura în
articulaţiile profunde cu peste 4 - 5°C, însă prin remanenţa căldurii şi prin creşterea activităţii
colagenazei în sinovială poate provoca acutizarea inflamaţiei în poliartrita reumatoidă sau
duce la procese distructive cu liza cartilajului articular în artroze. Se interzice diatermia în
artrite acute, pe zone cu metale şi la copii.
6. Unde decimetrice (lungi, UD) şi microunde (MU)
Ne folosim de efectele indirecte derivative ale căldurii produse prin frecare moleculară
tisulară sub influenţa câmpului radiant electromagnetic sub formă de unde libere cu
proprietăţi optice (dispersie, absorbţie, reflexie, focalizare, interferenţă).
Conform teoriei “dipolului" emisă de Debye moleculele polare se comportă ca mici dipoli
electrici ce efectuează mişcări oscilatorii în câmp electric. Se produce dispersia polară a
moleculelor cu frecare moleculară, absorbţia undelor (în ţesuturi cu conţinut apos crescut),
reflexia, producerea de ’’unde staţionare“ cu supraîncălzire la limita dintre ţesuturi
(microunde). încălzirea este superficială, constanta de înjumătăţire fiind 25 - 30 mm la unde
decimetrice şi 10 mm la microunde. Încălzirea are un spectru uniform (musculatura
superficială) cu raportul cutaneo-muscular = 1:1; penetrarea sub 5 cm.

77
 Undele decimetrice (UD) sunt produse în circuitul generator prevăzut cu tub electronic special.
Parametri: frecvenţa (f) = 434 MHz; A = 69 cm. Suprafaţa pielii reflectă 30 % a undelor. Radiaţia
absorbită trece prin piele, grăsime şi produce căldură endogenă în ţesuturi profunde (articulaţia
coxofemurală, anexe) asemănător electrodului inductiv.
Microundele au ca parametri: f = 2450 MHz, A = 12,25 cm. Caracteristica microundelor emise de
tubul magnetron este efectul pe musculatura şi articulaţiile superficiale. (MU); Dispozitivul modem de
terapie cu microunde (BTL- 21) poate fi utilizat atât în modul de operare continuu cât şi în modul
pulsatil. Faţă de alte proceduri de termoterapie MU au avantajul direcţionării radiatoarelor şi penetrării
energiei de înaltă frecvenţă. Impulsurile de mare energie cresc circulaţia chiar cu 250 % fără a
afecta pielea termosensibilă.
Microundele în câmp radiant cu focalizator monopolar au penetraţie mai mică şi se absorb selectiv
în musculatura superficială (temperatura creşte cu 3 - 4°C), în ţesutul gras subcutanat şi în articulaţii
superficiale (temperatura creşte cu 10 - 12°C). Undele electromagnetice radiante sunt doar
proiectate pe piele şi reprezintă alt tip de energie cu proprietăţi fizice reflectante şi absorbţie prin
epuizare - în funcţie de tipul ţesutului absorbant. Spectrul căldurii este uniform, omogen. Cantitatea
de căldură produsă este greu cuantificată şi controlată, prezintă risc de iritaţie şi reactivare a
inflamaţiilor latente.
Tabelul nr. 8: Principalele caracteristici distinctive ale diatermiei de înaltă frecvenţă
Caractere US A = 11,06 m US A = 11,06 m UD A = 69 cm; MU A
= 12,25 cm
Metoda Câmp condensator Câmp radiant
Electrozii electric Câmp inductor magnetic electromagnetic
Rigid, flexibil Cablu solenoid, seif Emiţător rotund,
Pancake, minoda, monoda, scobit
diploda, circuploda
Principiu Curent de conducere în Curenţi de conducţie induşi Dispersia
conductoare, curent de în conductoare (curenţii moleculelor
deplasare în dielectric turbionari Foucault) dipolare,
neomogen absorbţia,
focalizarea,
reflexia, undelor
electromagnetice
Amplasarea In circuit, între In afara circuitului, în câmp în afară, în aria de
regiunii electrozi magnetic iradiere a câmpului
radiant
Difuziunea La periferia Deplasare circulară,
câmpului electrozilor în regiuni turbionară Focalizată, circulară,
vecine liniară, convergentă,
fără difuziune
Efect de Peste 5 cm, prin La 3 - 4 cm, în ţesutul
profunzime în reglarea distanţei muscular mai profund
ţesuturi electrozilor de piele La 1 - 2 - 3 cm (până
la 5 cm), în ţesutul
muscular superficial,
efect mai profund cu
UD (electrod scobit)
Spectrul Neuniform, heterogen; Căldura predomină în Căldură uniformă
repartiţiei raport piele, ţesut gras ţesutul muscular; raportul omogenă; raportul
căldurii s.c./muşchi = 9/1 piele, ţesut gras/musculatură cutaneo- muscular =
= 1/1 1/1.

78
 Supraveghe- Supravegherea este Nu este risc de
rea, riscul necesară, risc de arsură dacă se
arsurii, arsură! Termoterapie musculară evită
Indicaţii: Termoterapie profundă contraindicadle.
profundă viscerală, Termoterapie ,:
ginecologică, musculară
somatică superficială

7. Diapulsul are efect endotermic redus. Faţă de diatermia cu unde scurte în câmp
solenoid - câmpul energiei electromagnetice de înaltă frecvenţă pulsatilă penetrează tisular fără
efect endotermic (căldură intratişulară scăzută). Durata mare a pauzei dintre pulsaţii face
posibilă dispersarea efectelor calorice: lipsa efectelor hipertermice locale şi a arsurilor.
La diapuls domină efectele proprii, biotrofice, tisulare şi celulare ale câmpului electromagnetic,
stimularea metabolismului celular anabolic, a circulaţiei, oxigenării (sistem redox).
Diapulsul are efecte complexe pe mai multe verigi fiziopatologice: antiinflamator,
antiedematos, antispastic pe musculatura netedă, antiporotic, efect de regenerare a fibrelor
nervoase subţiri, astfel determinând resorbţia hematoamelor, cicatrizarea plăgilor, arsurilor,
ulcerelor, topirea calciñcárilor şi calusarea fracturilor. Efectele generale de activare a
circulaţiei sistemice (reflexe), stimularea hematopoiezei şi sistemului reticulo-endotelial,
apărarea prin sinteza de anticorpi integrează paleta largă a efectelor presupuse.

VII. Hidrotermoterapia contrastantă

A. Bazele fiziopatologice: adaptarea-dezadaptarea termoreglării
Schimbările termice sezoniere solicită termoreglarea în ambele sensuri: atât la rece cât şi
la cald. Aceste procese bioritmice ondulante utilizează acelaşi circulaţie periferică de
termoreglare pentru a realiza adaptarea încrucişată negativ sub controlul sistemului nervos
vegetativ (SNV), printr-un joc trofo <-> ergotrop. Adaptarea la rece şi la cald se anulează
reciproc. Are loc adaptarea şi dezadaptarea continuă, ritmică, sezonieră iama vara.
Condiţiile civilizaţiei caracterizate de confort termic, locuinţe încălzite, vestimentaţie de
protecţie cu izolare termică, evitarea expunerilor la variaţii ale factorilor climatici - duc la
subsolicitarea mecanismelor termoreglării şi implicit la neutilizarea circulaţiei periferice de
termoreglare. Astfel organismul cu fragilitate adaptativă va rămâne fără protecţie cu ocazia unei
suprasolicitări ocazionale, neaşteptate: val de frig, pană de maşină pe drum, defectarea
centralei termice, îmbrăcămintea umezită în ploaie etc.
Expunerea la frig va fi urmată de vasoconstricţie brutală, scăderea temperaturii cutanate şi
musculare. Scăderea rezistenţei tisulare va permite exacerbarea agresivităţii germenilor, cu
apariţia infecţiilor intercurente banale, a virozelor. Are loc redeşteptarea infecţiilor cronice
reno-urinare, ginecologice, respiratorii; duce la reacutizarea focarelor de infecţii dento-
maxilare, faringo-amigdaliene; este ocazia puseurilor inflamatorii reumatismale şi
degenerative.
Din contra, expunerea la cald cu epuizarea mecanismelor termolitice (vasodilataţie,
transpiraţii abundente, vestimentaţia izolatoare nepotrivită) poate cauza insolaţia. Primele
zile calde de primăvară sunt greu de suportat. Adaptarea la cald durează. în această perioadă
se şterge adaptarea la rece. La început sunt intens solicitate mecanismele termolizei fizice
dependente de vasodilataţie fiziologică: conducţia, convecţia şi mai ales iradierea.
Transpiraţia iniţială puternică (hidromeioză), însoţită de vasodilataţie bruscă, accentuată în
condiţii de umiditate se reduce treptat.
Prevenirea patologiei á frigare se obţine prin pregătirea adaptării sistemelor de termoreglare la
rece în sezonul cald. Primele zile reci de toamnă stimulează în mod exagerat termogeneza
m chimică a organismului dezadaptat la rece. Apar tremurături
I

79

i
generalizate însoţite de vasoconstricţie de apărare puternică prin mecanism de “răspuns
consensual” al Circulaţiei periferice. Reacţia tegumentară la intemperii este mai exagerată
asupra tegumentelor de obicei acoperite: regiunea lombară, ceafa - faţă de mâini şi faţa, expuse.
Expunerea la curenţii de aer rece a persoanelor dezadaptate predispune la boli a frigore,
lombalgie, torticolis, nevralgii: geam deschis, muncă pe câmp, mijloace de transport
neacoperite, îmbrăcămintea ineficace, sumară, necorespunzătoare ca număr de straturi
izolatoare, porozitate, permeabilitate la aer şi vapori, conductibilitate termică. Izolarea termică
de protecţie prin îmbrăcăminte şi încălţăminte rău conducătoare de căldură reduce schimbul de
energie termică radiantă. Deperdiţia calorică scade la jumătate faţă de subiectul dezbrăcat.
Vestimentaţia umedă, transpirată îşi pierde aceste calităţi, datorită înlocuirii stratului de aer
izolator cu apă, care are o conductibilitate termică de 20 ori mai mare decât aerul.
Adaptarea la rece prin factorii termici contrastanţi înainte de sezonul rece (toamnă) este benefică
mai ales populaţiei din mediul urban din marile oraşe, care locuieşte în blocuri cu încălzire
centrală şi lucrează la locul de muncă în confort termic permanent; circulă CU autoturism şi este
privată de călirea, fortificarea oferită de variaţiile factorilor climatici, atmosferici (temperatura,
umiditatea, vânt, soare).
Adaptarea spontană se obţine prin drumeţii, excursii, petreceri în natură; la mare, pe munte,
sub acţiunea contrastantă a soarelui, vântului, îmbăierii în ape curgătoare sau în lacuri.
B. Cura heliomarină
Ea are efect prin complexul de factori naturali ai litoralului Mării Negre (Eforie Nord, Mangalia,T
echirgiol).
- Climatul maritim specific este continental* atenuat de influenţa mării: umiditate
crescută, precipitaţii reduse, aeroionizarea moderat pozitivă, insolaţie şi vânt. Bioclimatul
litoralului în perioada mai-octombrie este excitant-solicitant mai ales în partea de nord.
- Complexul talassoteranic include utilizarea componentelor climatului marin în scop
preventiv, curativ şi recuperator: cura de repaus, băile de aer pe plajă, plimbări pe faleză sau pe
diguri, plimbări cu ambarcaţiuni pe mare, expunere la radiaţii ultraviolete şi calorice solare, la
vânt (anemoterapie), terapie contrastantă prin helioterapie şi băi de nisip (psamoterapie) sau
oncţiuni cu nămol sapropelic de lac rece (metoda egipteană la Techirgiolj şi baia de mare rece.
Stimulii climatici acţionează asupra tuturor persoanelor. Pe lângă adaptarea promptă şi
economică a termoreglării se obţine şi adaptarea în timp a hemodinamicii la efort, reglări de tip
simpatic, catecolaminic, modularea endocrino-meţabolică prin hormoni tiroidieni, modificarea
profilului lipidic. Adaptarea demarează mai lent la vârstnici.
Băile în mare reci combină efectele presiunii hidrostatice crescute a apei sărate şi presiunea
valurilor cu mişcările de înot şi plutire. Un strat de sare se depune pe suprafaţa pielii şi
interacţionează cu receptorii cutanaţi. Pătrund în tegumente unele oligoelemente şi Componente
biologice derivate din plancton.
în baia de mare cu mişcare, înot se consideră ca temperatura apei fiind indiferentă între 20 -
24°C şi rece între 19 - 14°C, în timp ce în baia fără mişcare, la cadă, ea este de 25°C, respectiv
24 * 18. Se ţine seamă şi de starea hidrostatică sau dinamică a mării.
Apa mării poate fi utilizată în bazele de tratament pentru kinetoterapie, în piscine acoperite
sau în aer liber, folosite pentru kinetoprofîlaxie, activităţi sportive sau agrement.
Nămolul rece sapropelic din lacul Techirghiol se aplică sub forma de oncţiuni pe plajele
amenajate pe malul lacului. Urmată de expunerea la soare şi baie în lac, ea constituie o terapie
contrastantă valoroasă în cadrul curelor de sănătate şi a celor profilactice.
în centrele de talassoterapie pot fi folosite şi alte componente specifice staţiunii balneo-
climatice: crenoterapia cu ape sulfuroase, aplicaţii sau băi cu alee marine proaspete sau uscate
pentru conţinutul de minerale şi oligoelemente, extracte din nămoluri, alge sau din fauna marină
(Alflutop).
C. Marea hidroterapie contrastantă
Pe principiul alternanţei cald o rece se parcurg (neobligator) 3 categorii de proceduri:
I. Proceduri de oreîncălzire cu durate mai mici - faţă de HTT - se indică în scop de
lichidare a deficitului termic extern şi pentru declanşarea mecanismului de termoreglare
hipotalamic (faza 1) fără a urmări hipertermia generală (faza II).
II. Procedurile intermediare prelungesc efectele preîncălzirii, împiedică termoliza

80
rapidă, sunt relaxante.
III.Procedurile excitante reci asociate sau nu cu factor mecanic prezintă partea esenţială
obligatorie a terapiei contrastante.
1. Baia de jumătate. Halbbad este excitantă, tonifiantă, antitermică.
2. Dusul scoţian este excitant, tonifiant al sistemului nervos, stimulează circulaţia şi
activitatea metabolică.
3.Baia în apa rece s-a folosit în scop hipotermizant. După vasoconstricţia iniţială urmează
rapid hiperemia activă mai intensă decât la stimulare caldă.
în aplicaţia contrastantă se ţine cont de scop, diagnostic si de efectele hidrotermoterapiei
asupra circulaţiei în funcţie de tipuri reactive individuale Lampert, constituţionale şi neuro-
endocrino-metabolice.
Tipul A microkinetic se caracterizează prin:
- răspuns slab, lent dar cu hipertermie îndelungată;
- este acropoichilotermic cu tegumente marmorate;
- pulsul creşte puţin, Tc creşte puţin dar rapid, TA nu se modifică.
Tipul B macrokinetic are:
- răspunsuri rapide, de scurtă durată;
- extremităţi calde cu vasodilataţie şi transpiraţie, pulsul şi TA creşte.
Contrastele termice vor fi mici şi de durată scurtă la simpatotonici faţă de aplicaţii la
contraste mari şi de durată la cei vagotonici cu reacţie lentă.
Procedurile reci, cele cu contraste termice şi presiuni mari, cu adaos de factori mecanici
cu efecte stimulante, simpaticotonice. solicită mecanismele de termoreglare şi activează
metabolismul.
Băile hiperterme, duşul scoţian, duşul subacval, duşul cu aburi, sauna, periajul, spălările,
fricţiunile, împachetările pe suprafeţe mai întinse se aplică la pacienţi parasimpaticotonici. cu
reactivitatea şi tonusul cortical scăzut.
Există o interrelaţie între parametri de temperatură si timp: dacă scădem temperatura
putem creşte durata procedurii la macrokinetici, iar la vagotonici creştem temperatura cu
scăderea duratei.
Amplitudinea si viteza de reacţie este influenţată la macrokinetici prin eliberarea de
acetilcolină la proceduri calde; la microkinetici recele este eliberatoare de catecolamine şi
histamină.
Atenţie la recele vasoconstrictor şi la administrare bruscă a căldurii hipertermizante cu
posibilitate de colaps la tipul A. Vom aplica recele la parametri moderaţi şi proceduri
hiperterme ascendente pentru evitarea răspunsurilor paradoxale.
La tipul B se preferă aplicaţia locală rece pentru recele determină efect consensual întins,
la băi fierbinţi apare piloerecţia, hiperemia intensă, reacţia intensă cardio-vasculară limitativă.
Faţă de aplicaţii calde relaxante cele fierbinţi sunt stimulante (ca şi aplicaţiile reci), dar sunt
mai solicitante. Preferaţi de japonezi ele se indică numai tinerilor şi persoanelor sănătoase.
Reacţia dermovasculară se testează în prealabil prin metoda Dalmady. Culoarea roz-
roşietică şi căldura tegumentelor atestă o reacţie pozitivă faţă de paliditatea, răceala
tegumentelor, piloerecţia şi frisoanele după aplicaţie. Creşterea progresivă a parametrilor de-a
lungul procedurilor şi curelor este un alt principiu important. Momentul aplicaţiei se alege în
funcţie de bioritmul circadian, de obicei dimineaţa, distanţat de mese, la bolnavul odihnit.
Modificările pulsului se apreciază prin coeficientul Hildebrand = puls / respiraţie = 80 / 16 =
4. în caz de reacţie exagerată creşte coeficientul peste 4, avem mai mult de 20 respiraţii pe
minut şi frecvenţa cardiacă peste 120 pe minut.
D. Mica bidroterapie contrastantă este o terapie naturistă intuită de Sebastian Kneipp in
scopul prevenirii îmbolnăvirilor, creşterii capacităţii de apărare a organismului, reechilibrării
dereglărilor funcţionale, fie ca intervenţie rapidă, fie ca tratament sistematic.
Principiile terapiei contrastante şi aici sunt valabile, dar preîncălzirea nu este importantă. Ea
utilizează stimuli reci numai pe corpul încălzit. Nu se aplică recele pe piele rece! Se asigură
confortul termic şi organismul să fie încărcabil din punct de vedere cardio-vascular. Apariţia
frisonului, senzaţiei de frig sau ameţeala impune întreruperea procedurii.
Obiectivele terapeutice sunt:
călirea în hipokinezii,

81
 stimularea întoarcerii veno-limfatice în edeme post-trombotice ortostatice prin jocul
vascular succesiv.
Mijloace:
1. Baia parţială alternantă este tonizantă a termorecepţiei, termoreacţiei, circulaţiei veno-
limfatice, a vasomotricităţii, musculaturii şi a sistemului nervos. Constituie cea mai bună
gimnastică vasculară pe teritoriul veno-limfatic! Efectul de adaptare la factori termici aplicaţi în
serii de 4 - 6 săptămâni are la bază mecanismul vasodilatator-vasoconstrictor succesiv; scade
tonusul simpatic vasomotor.
2. Dusurile parţiale alternante alătură excitantului termic contrastant şi presiunea unilaterală a
coloanei de apă cu efect hidrodinamic în funcţie de suprafaţa tratată, direcţia, distanţa, forma şi
presiunea jetului de apă. Recele este mai bine tolerat datorită excitantului senzitiv al izbirii,
fricţiunii mecanice, exploziei jetului de apă (Lampert), care interferează cu percepţia termică.
Se remarcă efectul stimulant în neurastenii, antrenarea termoreglării. La duşul sul predomină
efectul mecanic, duşul filiform al lui Fleurie cu jet subţire de 0,5 cm la presiune de 6 atmosfere
are efect revulsiv. Duşul plat cu presiune mică este menaj ant.
3. Afuziunile predomină factorul termic contrastant fierbinte / rece cu efect puternic
stimulant, vasoconstricţie puternică, bruscă urmată de vasodilataţie imediată. Afiiziunile
superioare sunt decongestionante ale circulaţiei cerebrale şi ale organelor pelvi- abdominale,
cele superioare stimulează procesele metabolice şi funcţia cardio-respiratorie.
4. Împachetările umede reci
împachetarea solicită în mod diferenţiat mecanismele termoreglării în funcţie de durata aplicaţiei.
O împachetare de 15 minute - fără stoarcerea sau cu reumezirea cearceafului la 15 — 20 minute
- are efect antitermic prin evaporarea apei la nivelul păturii, care absoarbe căldura din aer. Efectul
sedativ se instalează la continuarea procedurii timp de 20 - 50 minute prin reîncălzirea
bolnavului. împachetarea de durată între 50 - 90 minute cu cearceaf bine stors va avea efect
hipertermic cu formarea unei pături de aburi între corpul transpirat şi cearceaf »împachetare
uscată, termoterapie ascendentă. Recele transformat în căldură plăcută este tot un fel de
alternanţă rece-cald. Excitantul mecanic provoacă un eritem intens.
5. Compresele Priessnitz stimulante sunt comprese reci acoperite. Au mecanism de acţiune
bifazic: apa din pânză umedă se încălzeşte în contact cu tegumentele calde prin conducţie directă,
apoi se evaporă lent spre compresa din pânză uscată. Tegumentul se răceşte prin cedarea căldurii
aerului. Prin convecţie externă ciclic ondulantă, aerul cald deplasat ascendent este înlocuit mereu
de straturi reci, până la uscarea compresei.
Compresele alternante stimulează circulaţia sanguină şi tonifică sistemul neuromuscular.
Compresele reci produc local vasoconstricţie, sunt antihemoragice, antiinflamatoare,
antitermice, iar aplicate pe zone reflexogene (ceafa) au efect sedativ prin acţiune reflexă la
distanţă asupra activităţii cardiace, respiratorii şi sistemului nervos.
6. Fricţiuni si spălări asociază factorul termo-fizic al apei reci şi frecările tegumentului.
Spălările se preferă pentru efect mai blând de stimulare a circulaţiei periferice (pe
membre), decongestionant, uşurează respiraţia cu toracele în expiraţie.
Fricţiunile reci au efect superior antipireticelor, tonifică aparatul neuromuscular, reglează
somnul, au acţiune sedativă generală.

82
 Fricţiunile alternante stimulează metabolismul şi circulaţia sangvină, apărarea nespecifică
şi tonifică funcţia sistemului nervos.
7. Mersul prin apă rece până la nivelul gleznei - cu tapotarea apei - oferă o senzaţie de
rece mai puternică, datorită dezadaptării la rece, are efect antrenant pentru circulaţia acrală.

VIII. Crioterapia locală

Crioterapia ca mijloc de aplicaţie a recelui asupra unei părţi a corpului având moduri diferite
de acţiune, fie ca factor de răcire, fie ca stimulent al receptorilor termici - în funcţie de locul,
durata, temperatura, mijloacele şi tehnicile utilizate - trebuie delimitată de hipotermia, care
înseamnă scăderea temperaturii întregului corp. Ea este o procedură termoterapeutică
valoroasă, care capătă o importanţă crescută în ultimul timp în diferite domenii ale
recuperării funcţionale.
A. Crioterapia analgezică şi miorelaxantă (decontracturantă)
Receptorii cutanaţi pentru frig de 8 ori mai mulţi decât cele pentru cald (13 puncte faţă de
1,5 puncte pe cm2) dispuse diferit pe zone corporale precum şi cele pentru durere, situaţi
superficial, constituie o reţea de prelungiri nervoase libere, cu adaptare lentă şi incompletă
la excitanţii specifici. Transmisia acestor informaţii se face sub forma de impulsuri prin
fibrele A-delta şi C.
Asemănător TENS-ului, crioterapia creşte pragul durerii şi blochează direct transmiterea
dureroasă pe fibrele A-delta şi C spre măduvă inhibând “poarta” spinală. La aplicaţie locală
cu pungi de gheaţă la minus -15°C (temperatura cutanată fiind sub 15°C) se reduce mult
frecvenţa impulsurilor nociceptive - pe baza teoriei sumaţiei temporo-spaţiale. Viteza de
conducere nervoasă (VCN) este scăzută, creşte perioada de inexcitabilitate, se prelungeşte
perioada refractară absolută. Reobaza şi cronaxia fibrelor nervoase este modificată direct
prin inactivarea canalelor ionice. Transmisia dureroasă la Io C răcire scade cu 1,8 m /
secundă. Recele blochează receptorii durerii, scade excitabilitatea nociceptorilor şi
aferentaţia de la fus, corpuscul Golgi, capsulă; scade transmisia sinaptică şi pe neuronii
motori.
Se produce pe cale reflexă la nivel muscular o depolarizare prelungită cu creşterea timpului
de contracţie musculară şi a fazei de relaxare de 2 - 3 ori. Creşte vâscozitatea structurilor
fibroase conjunctive.
Aplicaţia locală şi reflexă de rece, de scurtă durată pe puncte dureroase şi pe zone reflexogene
(dermatom, miotom) este indicată în afecţiuni neurologice, nevralgii, nevrite, sciatalgie,
sindroame de compresiune radiculară în stadiu acut, suferinţe abarticulare ale părţilor moi,
fasciite, periartrite, mialgii, miogeloze, AND. în stări dureroase acute ale aparatului
locomotor: tendinite, tenosinovite, bursite, artrite, miozite, dureri cervicale şi lombosacrate
- în prima fază - este locul aplicaţiilor cu gheaţă timp de 5 - 7 minute - chiar fără medicaţie
- iar după 3-4 şedinţe poate fi asociată terapia fizio-kinetică.
Suferinţele musculare răspund cel mai bine la crioterapie. Crioterapia întrerupe cercul
vicios al contracturii <=> durerii. In durerea cronică musculo-tendinoasă asociată cu
kinetoterapie activă şi masaj obţinem efecte mai bune decât prin căldură locală.
Vom aplica de asemenea recele în primele 48 ore după traumatisme ale părţilor moi, musculare,
periarticulare cu deosebire în: umăr acut hiperalgic, torticolis acut, epicondilită, contuzii,
bursite şi artrite acute, asociat sau nu cu curenţi diadinamici. Se fac aplicaţii locale de
gheaţă într-un ritm de 3 — 6 şedinţe zilnice timp de 8 —10 - 15 minute pe o perioadă de 5
—6 zile în funcţie de toleranţa şi reacţia bolnavului. Crioterapia intermitentă se indică
pentru pregătirea mobilizărilor articulare şi a tonifierii musculare.
Aplicaţiile locale reci în traumatologia sportivă se asociază frecvent cu masaj, laser,
electrostimulare, ultrasunete, sono- şi iontoforeză. Eficacitatea este maximă în primele ore,
chiar la locul accidentului; ea scade după 48 ore, datorită instalării sindromului
fiziopatologic postlezional. Vom preveni şi vom reduce durerile, edemele, contracturile
musculare, sufuziunile, hematoamele, redorile articulare.

83
 După meniscectomii şi după alte intervenţii pe ligamente, tendoane - imediat postoperator -
beneficiem de utilitatea crioterapiei in: calmarea durerilor, diminuarea edemului, hematomului,
tumefacţiei, sângerărilor, adică avem premizele unei recuperări precoce.
Rolul aplicaţiei locale de rece în jurul punctului crioscopic (gheaţă, apă cu gheaţă, kelen) aici
nu este de răcire, ci în scop anesteziant, analgetic şi miorelaxant. Avantajul faţă de aplicaţia locală caldă
constă in efect antialgic şi decontracturant mai prelungit in condiţii de încărcare circulatorie
minimă. Senzaţia neplăcută de rece la începerea aplicaţiei însoţită de accentuarea durerii va fi
urmată rapid de sistarea sa.
Masajul cu gheaţă are efect rapid antialgic de suprafaţă şi vasodilatator activ reactiv după o
scurtă vasoconstricţie iniţială prin aplicarea locală de gheaţă concomitent cu manevre de
fricţiune şi presiuni.
B. Crioterapia antiinflamatoare, antiedematoasă, biotrofică
Refrigerarea tisulară locală pe zone inflamate este indicată în artrite acute pentru reducerea
inflamaţiei sinoviale - spre deosebire de termoterapie. Crioterapia reprezintă o alternativă la
termoterapie locală în puseul artritic reumatoid prin diminuarea reacţiei sinoviale. în reumatism
inflamator cronic şi în artroze activate în urma frecării suprafeţelor articulare cartilaginoase
erodate creşte temperatura intraarticulară. De aceea este mai avantajoasă crio-kinetoterapia şi în
afecţiuni ortopedice, stări post-protezare, osteoporoză, după fracturi. Ea antrenează modificări
vasculare biotrofice - vasoconstricţie urmată de hiperemie reactivă; scade presiunea de filtrare
şi inhibă activitatea enzimatică a colagenazei care distruge cartilajul articular.
Inflamaţia este însoţită de eliberarea substanţelor ca histamina, serotonina, prostaglandine cu
acţiune pe receptorii tisulari. Recele blochează eliberarea mediatorilor inflamaţiei, scade
consumul de oxigen şi permeabilitatea vasculară. Sunt descrise efecte hemostatice şi
bacteriostatice. Crioterapia activează sinteza colagenului şi diferenţierea fibroblaştilor în
keloid.
Inflamaţia acută în general se tratează mai ales cu recele în timp ce inflamaţia cronică se remite la căldură.
Indicaţia clasică este în edeme post-traumatice şi în inflamaţii viscerale prin efect metameric
reflex. Efectul direct hipotermizant cutanat şi tisular în straturi mai profunde musculare şi
articulare creşte cu durata aplicaţiei. După vasoconstricţie iniţială reîncălzirea se produce prin
vasodilataţie reactivă bruscă obţinută la un interval de 2 - 6 minute în funcţie de valorile
aplicaţiei între -10 şi 10°C. Acest răspuns poate fi realizat până la temperaturi cutanate de 18
°C. Factorul de răcire se aplică sub diferite forme.
C. Crioterapia despasticizantă şi facilitatoare neuro-musculară
Aplicarea locală şi reflexă miotomală, dermatomală a recelui pe musculatura spastică şi pe cea
hipotonă în leziuni nervoase centrale după accidente vasculare cerebrale (AVC) este o
alternativă utilă de încercat în cazurile bine selecţionate, pentru pregătirea kinetoterapiei şi a
terapiei ocupaţionale.
1. Pe musculatura spastică răcirea progresivă scade excitabilitatea muşchiului prin
dezactivarea fusurilor neuro-musculare, scade clonusul, blochează aferentaţia motoneuronilor
y, scade stretch-reflexul.
Răspund la crioterapie pacienţii la care spasticitatea de tip gamma se reduce mai mult decât cea
alfa —» este şi un test de eficacitate a terapiei specifice antispastice cu diazepam sau baclofen.
2. Pe musculatura hipotonă Rood aplică excitantul rece si mecanic de scurtă durată (1—4
minute) care creşte tonusul muscular, reduce pragul stretch-reflexului prin stimularea
aferentaţiei cutanate (termoreceptorii la rece), este activator alfa-gamma — pregăteşte
kinetoterapia de tonifîere.
- Masajul prin frecarea pielii cu cuburi de gheaţă stimulează fibrele de tin C cu prag ridicat de
excitabilitate, cu descărcare în căile polisinaptice. Se activează sistemul gama cu rol în
menţinerea posturii, cu efect prelungit 30 - 40 minute după aplicare;
- Atingeri, lovituri rapide cu cuburi de gheaţă activează fibrele cu prag de excitabilitate
scăzut de tip A (motoneuron alfa), declanşând răspunsuri fazice ale muşchilor feţei şi la
membre (distal).

84
 IX. Cura de băut (crenoterapia)
A. Importanţa apei de băut pentru organism
Fără apă nu există viaţă. Tripla regulă a vieţii: 3 minute fără oxigen, 3 zile fără apă, 30 zile
fără alimente. Organismul conţine 50 - 80 % apă. Ea are rol multiplu: este un aliment, ajută
digestia, scade aciditatea, diluant, mediu de transmitere, epurare, descarcă rinichii, ajută toate
procesele metabolice şi circulaţia sanguină, cu rol în apărarea organismului şi în homeostazie
termică, activează sistemul nervos, etc.
Majoritatea oamenilor suferă de insuficientă lichidiană manifestată prin: cefalee, ameţeli,
hemoconcentraţie, scăderea performanţei şi a funcţiilor vitale.
1. Nu ne putem baza pe senzaţia de şeţe în aprecierea cantităţii zilnice necesare de apă pentru
organism!
Echilibrul hidric este obţinut prin ingerarea zilnică obligatorie şi eliminarea unei cantităţi de
2.5 litri apă.
Tabelul nr. 9: Echilibrul hidric al organismului
Aport zilnic 2,5 litri Eliminare 2,5 litri
Apă de oxidare 0,3 litri Scaun 0,1 litri
Alimente 0,9 litri Respiraţie 0,5 litri
Lichide băute 1,3 litri Transpiraţie 0,5 litri
Urină 1,4 litri

2. Calitatea si compoziţia anei de băut este esenţială pentru menţinerea echilibrului hidro-
mineral. Substanţele minerale (Na, K, CI, Ca, P, Mg) şi microelementele (Fe, Zn, J, Cu, Se,
Co) au o importanţă vitală ca şi vitaminele. Ele se obţin din ape minerale şi alimente.
Organismul nu le poate produce. în unele situaţii fiziologice este necesară asigurarea unui
aport sporit de minerale: copii, bătrâni, gravide, lehuze, stres, sport, cura de slăbire,
3. Apa minerală este cel mai curat medicament natural provenit din adâncul pământului.
Prescrisă în doze precise în funcţie de compoziţie asigură în mod natural nevoile organismului.
Faţă de cura externă (băi) - prin crenoterapie ajung în organism în mod sigur componentele
chimice ale apei minerale, având efecte în primul rând asupra tubului digestiv si reno-urinar.
Resorbţia apei are loc predominant în segmentul superior al intestinului subţire, dar şi în colon.
Apele minerale sunt soluţii complexe de săruri minerale sau gaze nereproductibile în
laborator, care iau naştere în scoarţa terestră prin acţiunea de dizolvare a apei subterane asupra
rocilor cu care vine în contact şi ajunge la suprafaţă sub formă de izvoare naturale, lacuri sau
prin foraje artificiale.
Se consideră apă minerală dacă ea are :
- mineralizarea totală de peste lg / litru săruri dizolvate (grupa A). în funcţie de săruri
minerale solide dizolvate poate avea o concentraţie medie (1 -15 g/1), concentrată (15 -35 g/1),
foarte concentrată (35 -150 g/1) şi de mare concentraţie (peste 150 g/1).
Se consideră ape hipo- izo- sau hipertone faţă de osmolaritatea soluţiei fiziologice de 325
moli /l.
- La apele olieominerale cu mineralizare sub 1 g / litru (grupa Bl. vom aprecia caracterul
specific prin componenţi biologici activi (sulf, fier, CO2).
- Concentraţia ionică activă reală a ionilor în miliechivalenţi - care determină tipul apei - este de
peste 20 mEq / litru macroelemente chimice cu acţiune farmacologică cunoscută (în ordine
descrescândă).

85
 - Conţinutul de gaze dizolvate cu efecte biologice este de 1000 mg / litri COo liber sau 1 mg
H2S.
- Apele sunt termale facratoterme') peste 20gC la sursă - independent de conţinutul mineral - şi
pot fi hipo-mezotermale (20-31°C), termale (32-38°C) şi hipertermale (peste 38°C).
- Conţinutul de elemente radioactive în apă minerală este de 50-100 unităţi Mache/1.
- Apele minerale corespund bacteriologic si chimic si au efect terapeutic sau acţiune
farmacologică confirmată (indiferent de caracterele enumerate mai sus).
B. Crenoterapia disfuncţiilor digestive
In etapa preresorbtivă, organotropă, directă, apa minerală băută va avea efect termic, de
osmolaritate şi efect chimic specific.
In etapa postrezorbtivă, nespecifică, are loc procesul de “transmineralizare” prin difuziunea şi
transportul activ, cu acţiune pe activitatea nervoasă (K+, Ca2+, Mg2*, K+) şi asupra bilanţului hidro-
electrolitic al organismului.
1. Termalitatea apei
a. Ana minerală rece (sub 18°) ingerată în cantitate mică produce vasoconstricţia mucoasei gastrice;
în cantităţi mari are efecte de pareză circulatorie. Stimulează motilitatea, fiind indicată în hipotonii
gastrice. Consumarea în cantităţi mari însă duce la spasm piloric în scop de izotermizare. respectiv
produce spasme reflexe la nivelul căilor biliare şi intestinului. Contactul recelui cu celula mucoasei
gastrice inhibă metabolismul şi activitatea enzimatică. In cantităţi mici stimulează secreţia şi
sensibilitatea mucoasei gastrice, iar în cantităţi mari inhibă secreţia.
Apele termale simple se utilizează mai rar pentru efecte fizice:
• Apele normoterme se reţin cel mai mult în tubul digestiv;
• Apele hiper- şi hipoterme stimulează tranzitul, peristaltismul intestinal;
• Apele calde sunt antispastice pe mucoasa netedă, pe pilor şi pe vezica biliară.
Sunt mai eficace apele termale minerale.
b. Apa minerală caldă (peste 40°) consumată în cantitate mică produce vasodilataţie activă (cea
fierbinte are efect paretic), ameliorează evacuarea, este moderatoare asupra motilităţii tubului
digestiv, inhibă peristaltismul intestinal, lizează colicile, spasmele.
Apa fierbinte iarăşi produce spasm piloric pentru izotermizare, lizează spasmele pe căile biliare
şi intestinale prin intermediul interoceptorilor gastrici (reflex gastro-colic).
Apa călduţă băută creşte activitatea metabolică şi enzimatică, sedează durerile, ameliorează
fluxul, tranzitul şi colereza.
Apele acratoterme răcite la 30 -32° sunt calmante, antispastice, antiinflamatoare (prin Ca 2+)
asupra tubului digestiv şi căile biliare.
2. Osmolaritatea apei concentrate peste 15 g / litru solicită funcţia de izotonizare grosolană, lentă
a stomacului prin secreţia sucului diluat la polul vascular al celulei gastrice —» proces continuat şi
finisat la nivelul intestinului, ficatului, prevăzut cu osmoreceptori şi la nivelul rinichiului, care prin
sistemul aldosteron —> hormon antidiuretic reglează bilanţul hidroelectrolitic.
3. Efectul chimic de interacţiune se asigură prin nealterarea compoziţiei naturale în echilibrul
dinamic, individualitatea, stabilitatea apei consumate la izvor.
Din gruna A se utilizează:
a. Anele alcaline simple fHCCM de tip Vichy, Slănic-Moldova conţin 726 mg / litru bicarbonat’
(Na+, K+) şi au efecte preresorbtive diferite în funcţie de tehnica administrării:
• Neutralizează acidul clorhidric din secreţia gastrică în perioada interdigestivă: gustată în cantităţi
mici, fiacţionate, la intervale de 15-20 minute;
• Băută cu 1 - 1 şi Vi oră înainte de masă este evacuată rapid în duoden, având efect inhibitor
secretar (reflex duodeno-gastric);
• Este excitosecretor administrarea apei cu 10 -30 minute înainte de masă sau la mese; contactul
prelungit excită mucoasa gastrino-formatoare, creşte secreţia de acid clorhidric (reflex
piloro-gastric);

86
r

• După mese în doză unică are efect bifazic, stimulator.

NaHC03 + HC1 = NaCl + C02
Dimineaţa, pe stomacul gol 200 - 250 ml apă alcalină spală mucoasa, este emolientă, fluidifică
şi elimină mucusul, calmează durerea, creşte capacitatea amilolitică a ptialinei salivare.
Ca efecte postrezorbtive reţinem: activarea triptică, colereza, diluarea bilei prin efect mecanic de
spălare, drenare (NaHC03, Ca , Mg2+), efect hormonal duodenal (pancreozimină =
colecistokinină), hipoglicemiant în diabet şi efect de creştere a rezervei alcaline (sistemul tampon).
Prelungeşte efectul insulinei.
Se prescriu în gastrite, hiperacidităţi, în ulcer gastroduodenal, hiperglicemie şi hiperuricemie.
Neutralizează aciditatea gastrică dacă se respectă tehnica exactă: se bea încet, pe stomacul gol, cu
mult înaintea mesei. Prin barbotarea, agitarea apei se elimină C0 2. Se consumă 3 x 100 ml apă pe
stomacul gol.
b. Anele alcalino-teroase mixte, cu mineralizare complexă, au în plus ioni de Ca 24, Mg2+ cu
efect sinergie. Cele de tip Borsec sunt excitosecretoare de gastrină, anhidrază carbonică, tripsină,
datorită ionului de calciu ce se opune magneziului (Raportul Ca / Mg). C0 2 stimulează anhidraza
carbonică. Reglează secreţia acidă (hipo-hiper). Apele alcalino- teroase au efect antiinflamator,
fagocitoza creşte cu 20%. Suplinesc calciul, contribuie la aportul de calciu în osteoporo-malacia.
Se consumă în cantităţi mai mari de 2 litri / zi, în prize de 4 x 400 * 500 ml.
c. Apele carbogazoase
CO? este conţinut în bula de aer al fomixului (15 - 16 % 02; 4 - 8 % C02). Apele carbogazoase
naturale (1000 mg / 1) cu bule gazoase uniforme şi absorbţie lentă au efect prelungit faţă de cele
artificiale cu bule inegale ce se eliberează rapid şi produc balonare, meteorism. C0 2 stimulează
salivaţia, are efect excitant secretar cu producerea de acid clorhidric în hipoaciditate; creşte apetitul,
stimulează motilitatea, peristaltismul, relaxează sfîncterul piloric. Se dă la “mâncăcioşi” cu 30
minute înainte de mese. Apele carbogazoase sunt vasodilatatoare digestive şi renale, produc hidremie,
diureză şi acidoză postrezorbtivă. In cantităţi mici au efect analgezic local.
De obicei aceste ape fiind mixte, pe lângă efectele C02 se adaugă şi cele ale componentelor
concomitente bicarbonatate, clorurate-sodice, sulfuroase, feruginoase, proprii fiecărui izvor.
Bicarbonatul are efecte opuse dioxidului de carbon, clorura de sodiu şi sulful potenţează aceste
efecte.
d. Anele sărate clorurate-sodice, iodate, hipo-izotone de tip Slănic-Moldova administrate
înainte de mese sunt antiinflamatoare ale mucoasei gastrice. Asupra secreţiei şi motilităţii au efect
diferit în funcţie de concentraţie şi modul de administrare individualizată. Ingerate cu 1,5-2 ore
înainte de mese au efect inhibitor (reflex duodeno-gastric) al secreţiei şi motilităţii intestinale, sunt
coleretice, purgative. Apele hipertone se reţin în stomac prin spasm piloric pentru izotonizare
osmotică. Apele hipo-izotone cresc aciditatea gastrică, stimulează secreţia şi evacuarea gastrică
(reflex duodenal).
Retenţia postrezorbtivă tulbură echilibrul hidroelectrolitic.
Doza zilnică este mai mică: 1 - 2 lingură de apă sărată diluată în 50 - 100 ml apă de băut,
administrată sub control medical. Crenoterapia cu aceste ape produce un aport crescut de sare.
e. Anele sulfatate termale de tip Karlovy Vary, glauberiene (Na4), amare (Mg24), cu SO4 forma
oxidată, hipotone (sub 8 -10 g / litru + Na+, Ca2+, Mg24) administrate în 2 prize cu 60 - 90 şi cu 20
- 30 minute înainte de mese au efect colagog-coleretic; la fel şi umoral prin colecistokinină. Atrag
lichid în lumenul intestinal (absorbţie grea), sunt hiperperistaltice, laxative, purgative (hipotone);
scad glicemia.
Apele amare (Mg24) ocupă un loc aparte prin acţiunea de “spălare”, osmotică, termică şi prin
compoziţia ionică. Concentraţia fiziologică la ape amare este de 2,75 % faţă de apele glauberiene
de 1,04 %. Apa amară diluată aa administrată în cantitate de 2 x 200 ml pe stomacul gol are efect
coleretic la 38 - 40°. Efectul caracteristic purgativ în constipaţie cronică se datorează diluării
conţinutului intestinal sau diluării prin efect osmotic mai lent

87
r

al apelor concentrate, mai reci. Ionii sulfaţi nu se absorb, ci se reduc la sulfizi care stimulează
peristaltica. Ionul de Mg2* este vasodilatator.
Sulfatul de Na şi Mg este purgativ faţă de sulfatul de Ca constipant. Soluţia glauberiană de
sulfat de sodiu hipertonă scade hipertensiunea intracraniană în comoţia cerebrală.
Apele sulfatate nu prezintă interes pentru balneologia din ţara noastră.
Din gruoa B:
f. Apele sulfuroase (1 mg H2S, HS, S, tiosulfaţi) de tip Călimăneşti în afara ionului sulfid,
forma redusă H2S - cu mare difuzibilitate transmembranală - conţin sare (NaCl), alcaline şi C02.
Sulful este hepatotoxic. Creşte reflectivitatea interoceptorilor digestivi în contact scurt în
concentraţie de 10 - 15 mg H2S /1. Se incorporează în mucoproteinele mucoasei şi ajută digestia
prin stimularea secreţiei gastrice (tamponat de prezenţa bicarbonatului). Sunt excitosecretoare gastro-
intestinale, stimulează peristaltismul, circulaţia, enzimele şi metabolismul celular.
Apele sulfuroase calde au efecte colagoe-coleretice biliare. In concentraţie crescută, în contact
prelungit sunt inhibitoare prin transformarea legăturilor -SH - în legături bisulfurice - SS - “grupare
sulfliidrică blocată’'.
După resorbţie rapidă - în faza umorală - sunt hipoglicemiante. scad hiperuricemia, cresc
tonusul parasimpatic prin sensibilizare la acetilcolina endogenă (t) faţă de adrenalină (i); cresc
puterea histaminopexică a serului şi acţiunea histaminazei cu efect —» antialergic.
Se recomandă în scop de regenerare a cartilajului articular, ca hipotensive şi vasodilatatoare.
Contraindicaţii: în inflamaţii acute.
Doza zilnică este de 3 x 100 - 200 ml pe stomacul gol.
g. Apele iodurate cu cel puţin 1 mg/1 nu există în formă pură. Apele mixte alcaline, clorúrate,
sulfatate iodurate hipo- sau izotone prin aportul de iod contribuie la stocarea sa în tiroidă, are
efecte congestive şi de stimulare secretorii asupra mucoasei digestive.
Apele feruginoase (Fe 10 mg / litru) şi arsenicale (As 7 mg / litru) şi radonice nu prezintă
interes pentru terapie.
Microelementele curative bioactive în stare ionizată, cu efecte asemănătoare cu cele ale
vitaminelor, în doze minime necesare - utile în metaloterapie - mai sunt:
Manganul participă la sinteza mucopolizaharidelor şi la activarea arginazei hepatice, are efecte
hipoglicemiante şi lipotrope (izv. Hebe de la Sângeorz Băi, 9 mg/1; Covasna, 7 mg/1).
Vanadiul antagonist cu manganul, activează coenzima vit. B|).
Litiul activează pompa de Na/K şi Ca/Mg în membranele celulare. Ape litifere (peste 3 mg/1)
sunt izv. Matilda de la Bodoc, izv. Maria de la Malnaş, izv. Harghita.
Zincul (4 mg/1) acţionează asupra sintezei proteice, înmulţirii celulare, formării anhidrazei
carbonice.
Cuprul depozitat în ficat, participă la sinteza citocromoxidazei în mitocondrii şi protejează
pancreasul împreună cu zincul şi magneziul.
Molibdenul asigură elasticitatea pereţilor arteriali.
C. Cura de diureză este justificată pentru acţiunile de: reducere a densităţii urinare (1010 -
1020), acţiune de spălare mecanică a căilor urinare şi de eliminare a materialelor litogene în stadii
prelitiazice. Reduce staza, stimulează peristaltica bazineto-uretero-vezicală. Are loc drenajul urinar
al sărurilor litoformatoare, produselor patologice, cristalelor de acid uric, uraţi, fosfaţi, oxalaţi,
amoniac, care au tendinţă la precipitare. Se elimină produşii de depolimerizare a substanţei
fundamentale - ce intră în matricea (element activ) concreţiunilor: acid sialic, hexozamine, acid
codroitinsulfuric, glucoproteine. Creşte eliminarea renală de apă - diureza apoasă şi osmotică - şi
influenţează pH-ul urinei —» acidifîere sau alcalinizare în litiaza fosfatică respectiv în cea urică.
Crenoterapia de diureză cu ape minerale tip Călimăneşti-Căciulata reduce riscul infecţiei şi este
util în infecţiile urinare cronice.
Anele oligominerale acratonege si hiootone la temperatura sub 20° şi în concentraţie de sub lg /
litru se consumă la izvor într-o singură priză, nu fracţionat, cu creşterea cantităţii

88
 ingerate în funcţie de raportul elementelor chimice componente, starea de disociere, ionizare
crescută, C02.
Asupra parenchimului renal au acţiune de creştere a debitului urinar prin creşterea debitului
sanguin a medularei şi prin scăderea hipertonicităţii osmotice a medularei - favorabilă apărării
imunologice intrarenale: fagocitoza granulocitară, complement, reacţia antigen-anticorp. împiedică
ascensiunea urinară a germenilor prin flux urinar crescut de la 25 ml / oră la 180 ml / oră. Reduc
dischinezia joncţiunii pielo-ureterale şi uretero-vezicale (refluxul vezico-ureteral).
Modificările metabolismului hidro-electrolitic se manifestă prin hidremie cu scăderea osmolarităţii
extracelulare prin inhibiţia aldosteronului, scăderea reabsorbţiei apei în tubul contort distal (mai
ales în clinostatism), urmată de diureză apoasă prin scăderea hormonului antidiuretic. Scad
densitatea urinară (D 1 1010) prin diluarea substanţelor minerale. Reechilibrarea ionică se desfăşoară
în 2 faze:
In primele zile eliminarea masivă de Ca2+, Mg2*, P, oxalaţi, carbonaţi, acid uric, uree - produşi de
metabolism, calculi în formare m criza biochimică ~ criza balneară, scade hiperuricemia produsă cu
ape sulfuroase;
în faza 2-a până în ziua 30-a scade eliminarea, se echilibrează raportul Ca / Mg urinar, pH-ul,
compoziţia urinei, scade tensiunea superficială.
Apele acratopege sunt antiinflamatoare şi diuretice cu acţiune deshidratantă tisulară prin conţinut
de Ca2+sau C02 în cantităţi mici (izv. 7 Căciulata, izv. 11 şi 12 din Băile Olăneşti, izv. 300 de scări
din Slănic Moldova, izv. din Valea Câinelui de la Sinaia).
Apele oligometalice simple sau sulfuroase sunt indicate în toate formele de litiază renală.
Apele hipotone asigură diureza osmotică. Conţinutul în H2S este diuretic prin: sinteza ureei,
inactivarea hormonului antidiuretic şi creşterea filtrării glomerulare. Mg 2+ previne calculoza cu
oxalat de calciu. K+ deprimă schimbul ionic tubular H* <-» Na+, se elimină NaCl din ţesuturi,
scade aldosteronul.
Apele oligominerale şi bicarbonatate calcice magneziene se indică în litiaza oxalică.
Apele alcalino-teroase calcice, magneziene m efect antiinflamator, uşurează eliminarea calculelor
neinclavate, scad hiperuricemia; diureza creşte cu 20%.
Apele termale simple împiedică formarea calculelor prin diureză dar nu au efect litic.
Apele alcaline previn formarea calculelor uratiei dar este pericol de formare a calculelor fosfatici
şi carbonaţi. Infecţiile urinare bacteriene simt atenuate, Cu excepţia infecţiei cu bacilul coli.
Apele carbogazoase prin resorbţie rapidă cresc diureză apoasă cu eliminarea de săruri minerale şi
acid uric, cresc peristaltismul ureteral şi au efect de spălare mecanică a căilor urinare.
Apele sulfuroase carbogazoase prin sinteza hepatică de uree, inactivarea hormonului antidiuretic şi
prin acţiunea C02 sunt diuretice.

89
 PARTEA PRACTICĂ

I. Organizarea serviciului de hidrotermoterapie şi hidrokinetoterapie

A. Compartimentul de hidrotermoterapie trebuie să fie bine amenaiat si dotat corespunzător

pentru realizarea unei cure de acomodare cu caracter funcţional.
- Acest compartiment se va amenaja la parterul unităţii sanitare ambulatorii sau spitaliceşti sau
într-o clădire anexă a aceastuia şi care va avea o comunicare interioară cu clădirea principală (în
mediu închis).
- Suprafaţa compartimentului trebuie să fie suficientă pentru amplasarea procedurilor şi să aibă
spaţiu din iurul instalaţiilor pentru circulaţia bolnavilor şi asistenţilor. Astfel de exemplu:
- pentru o baie cu dimensiunea de 80 x 175 cm şi de 100 x 190 cm este necesară suprafaţa de 8
m2;
- între duşul fulger şi bolnav se asigură o distanţă de 3 - 3,5 metri;
- un duş ocupă o suprafaţă de 3 - 4 m2;
- în cazul duşului scoţian apa se proiectează de la distanţă de 3 - 4 metri;
- pentru fiecare pat de 0,8 m2 se calculează câte 3,5 — 4 m2 la camerele pentru împachetări.
- Structurarea unui astfel de serviciu este deosebit de importantă, nu numai pentru organizarea
optimă a activităţii dar şi pentru a realiza condiţiile de confort pentru pacienţii trataţi. Sălile de
aşteptare, vestiarele, culoarele, spaţiile de acces spre servicii şi cabinele trebuie să fie spaţioase.
Ele pot fi construite în linie, tip vagon, în unghi, careu sau pătratic.
- Comunicarea va fi directă şi va exista circuitul funcţional între toate cabinele,
încăperile vor fi împărţite şi vor avea următoarele destinaţii:
- vestiar pentru dezbrăcare şi îmbrăcare, cu temperatura aerului de 20°C—*•
- sala de aşteptare, cu temperatura mediului de preferat 22aC^_232C1 pentru a se realiza
confortul termic al pacienţilor —»
- cabine cu proceduri cu apă caldă grupate separat cuprinzând instalaţii pentru proceduri hidrice
generale si parţiale —»
- cabine alăturate pentru împachetări umede, afuziuni. dusuri—»
- cabine pentru termoterapie: infraroşu, hot packs, parafină, nămol, cu o încăpere separată pentru
prepararea şi încălzirea parafinei şi ozocheritei cu apă caldă în sistem bain-marie şi a pachetelor
calde cu încălzitoare destinate în acest scop—►
- în vecinătatea bucătăriei de nămol vor fi amenajate rezervoare de nămol si
- un grup sanitar care asigură igiena corporală a personalului care lucrează cu nămol.
- cabinele pentru hidroelectroteranie vor fi separate dar în comunicare cu grupul celorlalte cabine.
Electroterapia să fie la distanţă. La instalarea băilor galvanice patru celulare se vor respecta
măsurile de electrosecuritate!
Este de recomandat separarea, compartimentarea în interiorul unei cabine a fiecărei proceduri
prin pereţi despărţitori incompleţi, confecţionaţi din material impermeabil sau cearceafuri, pentru
protejarea intimităţii pacienţilor şi pentru a crea condiţii de confort. Temperatura aerului din aceste
cabine de tratament trebuie să fie adecvată, cel puţin 20°C dar mai bine 22^ - 23gC.
La capătul circuitului va fi amenajată o sală de odihnă având o ambianţă calmantă, cu
temperatura sălii de 18 - 20°C, mobilier corespunzător, paturi sau canapele, pături, iluminat discret.
Se previne dezechilibrarea pacientului cu ocazia ridicării din clinostatism.
Un punct de prim aiutor va fi complet utilat cu aparatura (aparat de măsurat tensiunea arterială,
etc.) pentru asistenţă de urgenţă în caz de accidente. Trusa de urgenţă va conţine 2
- 3 tipuri de mărimi de aţele, feşe simple şi elastice, pansamente sterile, dezinfectante (alcool,
iod, unguent cu antibiotic), medicaţie antialgică, spray cu bronhodilatator, nitroglicerină,
hipotensoare, pentru administrare sublinguală (nifedipin), furosemid, atenolol sau metoprolol.
Condiţiile igienico-sanitare trebuie să fie corespunzătoare în toate încăperile ale
compartimentului.
Alimentarea cu ană caldă si ană rece trebuie în permanenţă asigurată.
Instalaţia de ană va avea conductele de alimentare supradimensionate pentru utilizarea 50 - 75%
din capacitatea sa maximă şi pentru a asigura un debit constant la presiune de 5 atmosfere din
reţea. Ţevile de apă şi robinetele vor asigura umplerea în 5 minute si golirea în 3 minute a unei căzi

90
cu capacitate de 300 litri. Conductele de scurgere vor fi confecţionate din ţevi de PVC dur. La
reţeaua de alimentare se racordează o baterie de amestec pentru reglarea temperaturii apei.
în fiecare cabină trebuie să existe un termometru de cameră, pentru fiecare cadă; termometru de
baie, pentru fiecare pacient; termometru cu mercur pentru măsurarea temperaturii centrale a
corpului.
Ceasuri semnalizatoare şi ceasuri de nisip arată durata tratamentului.
Ventilaţia cabinelor va fi permanentă, fără curenţi de aer. Ea trebuie să asigure un mediu de
confort cu umiditatea sub 75%, Se evită producerea de mucegai şi igrasie.
Iluminatul trebuie să fie foarte bun şi va fi realizat natural şi prin lămpi fluorescente pentru a
putea observa mai vizibil reacţiile dermovasculare. în cazul iluminatului natural raportul suprafeţei
ferestrelor / pardoseala trebuie să fie 1 / 5.
Pardoseala este impermeabilă, din gresie, mozaic de culoare deschisă, fără risc de alunecare şi
înclinată în pantă către găurile de scurgere a apei. Există grătare de lemn la duşuri şi lângă băi. Se
vor utiliza covoare antiderapante şi bare de sprijin la duşuri la înălţimea de 0,90 metri de sol pentru
a evita căderile şi alunecările.
înălţimea încăperilor va fi de 3,50 m. Pereţii sunt lucioşi, căptuşiţi cu faianţă până la înălţimea
de 2 metri sau vopsiţi în ulei de culoare albă.
B. Baia saună este o cabină construită pentru cel puţin 3-4 persoane, special amenajată, în care
atât pereţii, plafonul, podeaua cât şi treptele de expunere cu înălţimi diferite sunt tapetate din lemn
de pin. Dacă sauna se construieşte din elemente prefabricate este important izolarea termică din
interior cu parafa, material de celuloză şi aplicarea unui strat protector de folie din aluminiu
împotriva umidificării izolaţiei cu excepţia plafonului, care asigură difuzarea aburului.
Lemnul de pin absoarbe apa de condensare (lemnul „respiră”), păstrează uscat interiorul, este un
bun izolator termic, rău conducător al căldurii şi suportă variaţiile de temperatură.
„Maa-sauna” este construită în pământ.
Cabina închisă are o suprafaţă de 9 - 12 m2, înălţimea de 2,5 - 3 m. Mărimea saunei trebuie să
asigure un spaţiu aerian de 2.5 - 3 m~ de persoană.
în sauna - în funcţie de mărimea încăperii - se vor construi 2-3 bănci sub formă de trepte de jos
în sus. Dimensiunile lor; 2 metri lungime, 60 cm lăţime. Nivelul dintre ele va fi 50 - 33 cm.
Distanţa dintre plafonul saunei şi ultima treaptă (bancă) să nu fie mai mare de 1 metru.
Se evită orice pericol de cădere prin împiedicare, alunecare, obiecte. Pardoseala dezinfectată,
spălată, igienică să nu favorizeze răspândirea micozelor. In cameră să nu existe vase din sticlă,
părţi metalice neacoperite, alte obiecte, bijuterii, etc.
Sauna trebuie prevăzută cu stingătoare în caz de incendiu, trusă de prim ajutor.
Usa îngustă din lemn, etanşă, să fie prevăzută cu un geam mic din sticlă specială,
termorezistentă. Mânerul uşii va fi din lemn, deschiderea spre în afară.
Cea mai importantă instalaţie a saunei este sursa de căldură. Soba este „sufletul” saunei. Soba
electrică sau soba de fontă alimentată cu lemne din afară, folosită în Finlanda, tapetată cu un
material refractar, va funcţiona permanent în cazul tratamentului efectuat în serie. Ea trebuie să fie
de construcţie specială, să funcţioneze pe principiul emanaţiei de căldură radiantă asigurând o
temperatură constantă în cameră.
Pe plita sobei se aşează roci vulcanice de tip particular, o piatră de lavă, peridotit (finlandez),
granit, diorit, bazalt, gneis sau cvarţit, care nu se crapă la variaţii de temperatură chiar de 900°C.
înainte de folosire pietrele vor fi probate: se încing până la culoare roşie şi se aruncă în apă rece:
dacă se crapă nu vor fi folosite în saună. Pietrele care explodează sunt periculoase! Va fi nevoie de
aproximativ 20 - 35 kilograme de piatră în funcţie de mărimea saunei.

91
Fig. nr. 1: Sauna

Un rezervor de apă rece prevăzut cu un robinet situat deasupra cuptorului sau un ciubăras din
lemn (vas „I8ly”) cu un volum de 3-5 litri umplut cu apă rece şi o lingură cu mâner lung tot din
lemn se foloseşte pentru aruncarea a câte 0,25 litri de apă peste pietrele încinse ale sobei.
în interiorul saunei există un dispozitiv de alarmă şi uşa saunei este prevăzută cu un geam
pentru terapeut în scopul urmăririi din afară a stării pacienţilor.
Instalarea unui termometru de cameră la nivelul băncii superioare este indispensabilă pentru
măsurarea temperaturii până la 1202C şi eventual un instrument (higrometru) pentru măsurarea
umidităţii. Un termostat instalat în afara camerei poate regla automat temperatura saunei.
Un ceas de nisip din lemn măsoară timpul petrecut prin întoarcere din 15 în 15 minute.
Ventilaţia se asigură în aşa fel ca aerul să fie tot timpul proaspăt cu temperatura constantă. în
sauna finlandeză aerisirea este naturală prin structura lemnului pe baza presiunii joase din interior.
Ventilaţia artificială fără curenţi de aer şi cu pierdere calorică minimă se obţine prin orificii cât mai
joase. Aerul proaspăt intrat la nivelul sobei se încălzeşte şi se răspândeşte uniform în cameră, cel
utilizat şi răcit coboară şi se elimină la nivelul podelei.
Iluminatul difuz cu bec trebuie izolat, instalaţiile electrice să aibă siguranţă.
O cameră pentru răcire, alăturată, este dotată cu:
- dusuri plate cu apă rece, fără presiune şi cu debit mare;
- furtunul Kneipp de 2,5 metri lungime care debitează apă rece fără presiune;
- un bazin mic cu apă rece, adânc de 1,5 - 2 metri;
- cadă pentru picioare cu diametru de 40 cm şi înălţime de 20 - 35 cm;
- cadă cu un volum de 360 litri pentru imersiune în apă rece cu dimensiuni de: 110 cm

92
lungime, 70 cm lăţime şi 100 cm înălţime, şi
- instalaţii pentru igienă personală.
în faţa camerei de saună vor fi amenajate vestiarul şi camera pentru odihnă, relaxare si masai.
Temperatura în cameră de odihnă va fi de 20°C. Ea se prevede cu paturi din lemn, cântar pentru
măsurarea greutăţii corporale.
Sauna se curăţă şi se dezinfectează zilnic după terminarea procedurilor. In timpul dezinfecţiei
nu este premisă păstrarea în încăpere a obiectelor de textil, piele sau blană pentru că ele se
deteriorează.
C. Băile sulfuroase artificiale se vor efectua în încăperi separate de celelalte proceduri hidrice.
Aceste încăperi vor fi prevăzute cu instalaţie de ventilaţie mecanică.
D. Serviciul de hidrokinetoterapie (căzi, tancul Hubbard, bazine, piscine)
Căzile obişnuite utilizate în hidrotermoterapie de dimensiuni potrivite pentru aplicaţii
parţiale sau generale pot servi şi pentru recuperarea prehensiunii şi pentru exerciţii analitice
localizate.
Tancul Hubbard - având forma unei trefle sau ca gaura unei chei (după americani), în
pişcoturi sau ovoidale - oferă cele mai variate posibilităţi de mişcare ale corpului într-un spaţiu
restrâns fiind lărgite pe lateral la nivelul membrelor. Acest recipient poate fi confecţionat din
ceramică, fibră de sticlă, oţel inoxidabil sau poate fi turnat din beton sau din fier galvanizat.
Dimensiunile trebuie să fie suficiente pentru exerciţii subacvale individuale cu mobilizarea
tuturor articulaţiilor.

Fig. nr. 2: Tancul Hubbard

Un asemenea tanc poate avea cel mult dimensiuni de 2.7 x 2 metri. Tancul poate fi prevăzut
cu o platformă suspendată de 4 cricuri hidraulice montate în afara tancului cu ajutorul
cărora platforma se ridică sau coboară. O platformă înclinată confecţionată din pânză groasă
întinsă pe un cadru tubular poate fi folosită în interiorul tancului. Pe o şină

93
externă se poate instala un motor cu aer comprimat pentru baia cu bule, baia cu valuri sau baie
turbion. De asemenea se montează dispozitive de suport.
Bazine acoperite cu apă simplă sau cu apă minerală pot fi construite în spitale, policlinici,
staţiuni balneare. Ele vor fi folosite pentru exerciţii analitice sau reeducarea prehensiunii şi
mersului.
- Mărimea bazinului pentru kinetoteranie de formă rectangulară nu trebuie să depăşească 6x8
metri şi să nu fie mai mic de 1,8 x 2,7metri.
* Bazine de kinetoteranie în erun se construiesc; pentru 10 - 12 persoane concomitent având 4
metri cub spaţiu de persoană.
Adâncimea Ia capătul adânc să nu fie mai mare de 1.5 metri, iar pe partea mai puţin adâncă să
fie de 0,9 metru pentru adulţi şi 0,7 metri pentru copii. Adâncimea de scufundare poate fi variat
prin denivelări în scară sau pardoseală reglabilă în înălţime.
Bazinul şi împrejurimile vor fi acoperite în plăci de faianţă pentru o mai bună întreţinere,
curăţare şi dezinfectare. Pot fi folosite şi mozaicul şlefuit sau oţelul inoxidabil. Căptuşeala de beton
sau mozaic şlefuit trebuie acoperită cu emulsie de vopsea pentru a-1 proteja de acţiunea clorului şi
apei calde. Bazinele şi împrejurimile, solul se acoperă cu un material antiderapant.
Dacă nivelul bazinului se află la duşumea este nevoie de intrarea terapeutului în bazin împreună
cu pacientul.
Bazinul construit deasupra nivelului solului va avea pereţii bine consolidaţi pentru a suporta
presiunea apei. Având pereţii la înălţimea taliei la 75 - 90 cm deasupra duşumelei permite
kinetoterapeutului să activeze de pe marginea bazinului, sprijinit de un intrând pentru picioare.
Treptele sau scările pot fi confecţionate din lemn tratat sau alt material nealunecos, rezistent.
Lăţimea scărilor trebuie să fie de 25 cm şi înălţimea de 5 cm. Din ambele părţi ale scării vor exista
bare de susţinere.

Fig. nr. 3: Bazin pentru kinetoterapie subacvală

De jur-împrejurul bazinului la nivelul suprafeţei apei vor fi montate balustrade orizontale din
ţeavă la distanţă suficientă de perete pentru susţinere eficientă.
Planul înclinat serveşte pentru imersia bolnavului aşezat în fotoliu rulant
Unghiul de înclinaţie a fundului bazinului în pantă trebuie să fie de 72.

94
 Dispozitive de liftare sau scripete plasate pe una din laturile bazinului - care se deplasează în jurul
punctului de sprijin sau pe o grindă fixată în plafon - se utilizează pentru imersia în apă şi scoaterea
din apă a bolnavilor handicapaţi.

Fig. nr. 4: Dispozitive de liftare

Bazinele complexe folosite în Franţa şi SUA sunt prevăzute cu aparatură si dispozitive

auxiliare multiple: macara cu targa, planşete, platforme de scândură de 5 cm grosime, de
dimensiuni potrivite, discuri groase de plută cu găuriţe la mijloc şi unite între ele cu ajutorul unor
frânghii sau sfori, paturi de imersie, bănci, mese pliante, scaune, curele groase cu cleme aplicate
pe bare, colaci de cauciuc pneumatic de mărimi diferite, saltele pneumatice, vâslele şi bastoane de
lemn, aţele uşoare din material plastic, ghete confecţionate din placaj impermeabil prevăzute cu
tocuri de plumb etc.
Bazinele cu piste cu barele paralele de lungime, înălţime şi lăţime variabilă, la 25 cm sub
nivelul apei, prevăzute pe pereţi cu rampe metalice, sunt avantajoase pentru recuperarea mersului.
Zona din jurul bazinului trebuie prevăzută cu spaţii pentru depozitarea echipamentelor, uscătoare
pentru lenjerie, vestiare încălzite, toalete şi duşuri de igienă la dispoziţia pacienţilor. Coridoarele şi
uşile să fie largi pentru circulaţia cu tărgi sau cărucioare.
Temperatura aerului trebuie să fie confortabilă între 20 - 24°C.
Umiditatea relativă a aerului se menţine între 50 - 60 % prin sistem de ventilaţie continuă cu aer
uscat la nivelul plafonului. Nu se permite existenţa picăturilor de condens pe pereţii sălii.
Apa din bazin de obicei se obţine din reţeaua de alimentaţie. Temperatura ei variază între 34°C şi
37°C în funcţie de forma de activitate şi de categorii de pacienţi aflaţi în recuperare.
Apa utilizată trebuie filtrată si dezinfectată zilnic cu produse pe bază de clor, brom sau cu ozon,
schimbată săptămânal, controlată calitativ zilnic şi examinată bacteriologic. Bazinele de mare
capacitate sunt dotate cu sisteme automate de clorinare şi filtrare precum şi cu pompe de circulaţie.
Pentru sterilizare clorinarea apei trebuie să asigure un nivel de 2 părţi clor liber la un milion părţi
apă prin adăugarea de apă de Javel.

95
 Sistemul.de filtrare (cu nisip, cu diatomee etc.) şi de regenerare în circuit închis asigură o utilizare
economicoasă a apei şi încălzirii.
Este indispensabil examenul periodic bacteriologic al apei.
Bazinele eu ape minerale termale si ana de mare ridică probleme de exploatare şi întreţinere având
proprietăţi corozive şi necesită precauţii speciale în instalarea ţevilor de aducţiune şi de evacuare.
Prevenirea infecţiilor este o preocupare permanentă a personalului sanitar al compartimentului de
hidroterapie şi hidrokinetoterapie.
Pacienţii vor respecta regulile de igienă corporală prin toaleta anterioară imersiei, duşul cu săpun,
protejarea zonelor cu răni, profilaxia antimicotică a picioarelor. Se face înainte şi după procedură
hidrică dus igienic si dezinfecţia antimicotică a picioarelor prin introducerea intr-o soluţie antifungică
slabă. Ei vor purta papuci subţiri de cauciuc de asemenea ţinuţi într-o astfel de soluţie. Instalaţiile
trebuie curăţate şi dezinfectate.
Asistenţii vor respecta normele de dezinfectie curentă şi periodică a instalaţiilor şi instrumentelor
folosite la proceduri. Duşumelele şi scările de lemn vor fi curăţate zilnic. Ei vor purta haine de
protecţie curate, halat alb, bonetă pe cap, şorţ de cauciuc pentru proceduri care impun acest lucru,
pantaloni albi, pantofi de tenis.
Vestiarele si camerele de odihnă vor fi dotate cu un sistem de uscare rapidă.
Piscinele au dimensiuni mai mari pot fi folosite pentru înotul terapeutic şi reeducare.
Spaţiul destinat piscinei trebuie să fie încăpător atât pentru desfăşurarea activităţii cât şi pentru
manevrarea instalaţiilor, accesoriilor, fotoliilor rulante, a paturilor, sistemelor de ridicare şi coborâre
pentru imersia bolnavului.

II. Reguli generale de efectuare a unei proceduri hidroterapeutice

A. Pregătirea materialelor necesare
Prima etapă în desfăşurarea unei proceduri hidroterapeutice este inventarierea şi punerea în
folosinţă a tuturor elementelor necesare în aplicaţia respectivă.
într-un serviciu de hidrotermoterapie instalaţiile pentru băi, duşuri, împachetări, afuziuni vor fi într-
o stare bună de funcţionare şi corespunzătoare cerinţelor igienico-sanitare. Materialele necesare vor fi
enumerate la fiecare procedură în parte.
B. Pregătirea pacientului
1. Examinarea pacientului
Pacientul va fi examinat iniţial şi înaintea fiecărei proceduri de hidrotermoterapie pentru a sesiza o
afecţiune intercurentă care impune amânarea începerii, întreruperea temporară sau oprirea curei.
2. Hidroterapia nu va fi aplicată:
4 imediat după mese abundente, aproape de orele de masă sau seara înainte de culcare;
- în număr prea mare si succesiv una după alta:
- după efort mare fizic şi intelectual, insomnii, irascibilitaţe, colici, sub influenţa medicaţiei,
consumului de alcool sau drogurilor;
- pe perioada menstruatiei.
3. Cnntraindicatiile generale ale hidrotermoterapiei vor fi excluse. Ele sunt: boli acute febrile, boli
cardio-vasculare, respiratorii, renale grave; hepatite cronice evolutive, graviditatea.
Vârstnicii şi debilii au toleranţă mică faţă de solicitări.
4. Procedurile majore şeJag;
- dimineaţa. înaintea prânzului:
- după golirea vezicii urinare si intestinului:
- la distanţă de cel puţin o jumătate de oră după mese:
- la un interval de cel puţin două ore faţă de o altă procedură majoră:
5. Instruirea pacientului constă în explicaţii privind scopul, efectele aplicaţiei - conform
indicaţiilor procedurii şi în precizarea modului de comportare în timpul desfăşurării procedurii: să
stea nemişcat, liniştit, întins, relaxat.
6. Testarea reacţiei individuale dermo-vascuiare înainte de aplicarea procedurilor:

96
 - Proba Dalmadi este simplă şi rapidă. Se apasă cu degetul pe tegument. La digito- presiune se
produce o pată albă care va dispare în timp de 2 — 5 secunde după decomprimare. Reacţia prelungită,
nefavorabilă are o valoare de peste 6 — 8 — 1 0 secunde.
- Stropiri cu 2 - 3 litri apă rece la 16°C pe regiunea coloanei cervico-dorsale în sens cranio-caudal,
spălări, fricţiuni, afuziuni — se fac înainte de efectuarea procedurii generale.
- Testul presor Hiñes - Brown este o probă funcţională de depistare precoce a reactivităţii
anormale a sistemului presor arterial. Se măsoară tensiunea arterială înainte şi după imersiunea
membrelor superioare până la nivelul braţului în apă rece de 4 aC.
7. Stabilirea tipului de comportament (Lampert)
*Tipul A: tipul microkinetic. vagoton. introvertit, hipoergic, trofotrop - se caracterizează prin
răspunsul vascular de intensitate mică, instalat lent, dar durabil. Acest tip are extremităţi reci, este
acropoikilotermic cu predominenta vasoconstrictiei periferice. Temperatura extremităţilor se apropie
de cea a mediului.
- Culoarea tegumentului la stimulare intensă devine marmorată, pătată (reîntoarcerea venoasă
lentă) cu înroşirea tardivă. La o baie fierbinte, de exemplu, la un astfel de pacient apare relativ târziu
o înroşire a tegumentului (la 10 - 15 minute).
- Efectul hipertermizant este redus, temperatura centrală creşte puţin şi revine la normal prin
mecanism sudoripar.
- Reacţia sudorípara este pusă în valoare foarte repede cu efect de scădere a temperaturii centrale.
- Adaptarea circulaţiei vasculare prin creşterea minut-volumului se produce pe seama debitului-
bătaie. pulsul nu se accelerează. Tensiunea arterială sistolică nu creşte. Tensiunea diastolică scade. La
suprasolicitarea termică există tendinţă la hipotonie. colaos si stază venoasă pasivă. în baie hipertermă
ascendentă aceste persoane au tulburări circulatorii.
La aceşti pacienţi vom evita: procedurile hipertermizante de nivel înalt pentru pericolul colapsului
şi scăderii tensiunii arteriale. Nu facem aplicaţii reci pe extremităţi reci, neîncălzite în prealabil.
- Se recomandă deci proceduri blânde, lente, prelungite, progresive, ascendente. Preîncălzirea
înaintea aplicaţiei - mai ales reci - este obligatorie pentru lichidarea deficitului caloric mare.
♦Tipul B. macrokinetic. simpaticoton, extravertit, hiperergic, ergotrop — are reacţii rapide,
intense, puternice, dar de scurtă durată. El are extremităţi calde cu tendinţă la vasodilatatie.
Temperatura cutanată acrală se află la valori apropiate de temperatura centrală.
- La stimulare termică în baia fierbinte el prezintă senzaţie de durere, „piele de gâscă” si la
urmă se instalează hiperemie uniformă intensă.
Aplicaţiile reci vor determina vasodilataţie nu numai locală ci şi generală.
- Răspunsul consensual este foarte puternic, reflexul termo-circulator foarte viu.
- Efectul hipertermizant apare rapid cu creşterea temperaturii centrale.
- Adaptarea circulaţiei sanguine se produce prin accelerarea pulsului si creşterea tensiunii
arteriale sistemice. nu prin creşterea debitului-bătaie.
La aceşti pacienţi vom evita hidroterapia puternică care poate duce la reacţii circulatorii
nefavorabile. Pot fi decompensate hipertensivii, cei cu afecţiuni vasculare periferice, cu infarct
miocardic, cu tromboflebită. Hipertiroidienii au un termostat la alt nivel. Bolnavii nevrotici,
astenici suportă greu solicitarea termică.
Tipul mijlociu, oscilant se află între aceste extreme. El are reacţie dermo-vasculară bună, nivelul
de adaptare acceptabil.
8. Bilanţul termic al organismului se face în condiţii de confort termic. Ea înseamnă prelevarea
şi interpretarea unui număr de 6 parametri: temperatura centrală, temperatura periferică,
temperatura mediului, gradientul extern, gradientul intern şi deficitul caloric al zonei periferice.
a.Termometria centrală, cutanată (periferică! si temperatura mediului *
Temperatura centrală este constantă. Ea se măsoară:
 - subaxilar (este o valoare apropiată de temperatura centrală, mai mică, suficientă pentru
terapie zilnică);
- sublineual (mai corect);
- timoanal cu termistor în ureche (exact) şi
- esofagian cu termistorul înghiţit (utilizată în cercetare).
* Temperatura periferică este variabilă. Ea se măsoară dificil cu termocuplu- termograf în 7
puncte:
- fruntea, „meteorologul” de termorecepţie şi
- toracele au temperatura de 34°C;
* antebraţul, policele, coapsa, gambă;
- halucele cu temperatura sub 20°C asemănătoare cu temperatura mediului în funcţie de
comportamentul individual (tipul B).
Se vor calcula o valoare medie după formula lui Hally Dubois.
Mâna până la vârful degetelor are sarcina termoreglărilor fine. Circulaţia cutanată în
schimburi de căldură este capabilă la o creştere de 20 - 30 ori.
* Temperatura mediului este de asemenea variabilă şi măsurarea ei este dificilă. Se măsoară
temperatura pereţilor camerei, aerului încăperii, apei din cadă, umiditatea cu psihrometru,
curenţii de aer cu anemometru. Se vor calcula valori medii după nomograme.
b. Calcularea gradientelor si deficitului caloric al zonei periferice
* Gradientul extern = Temperatura periferică - Temperatura mediului = 32°C - 25°C =
Exemplu: omul dezbrăcat într-o cameră cu temperatura de 20°C va avea un gradient
extern de 9°C. Fluxul caloric în aer = 1 calorii pe minut şi pe metru pătrat = 0,11 x 9. Fluxul
caloric în apă sub 37°C - prin conducţie şi convecţie = 0.66 calorii pe minut şi pe metru pătrat.
* Gradientul intern = Temperatura centrală - Temperatura periferică (tegumente) = 37°C -
32°C = 3 - Ş^C. La temperatura centrală de 37,1°C şi la temperatura cutanată de 34 - 35°C
omul expus la mediul aerian de 25°C va avea un gradient extern de 9 - 10°C şi un gradient
intern de 1 - 2°C.
Intensitatea circulaţiei calorice (cutanate), indicele circulator caloric Burton:
= 0,11 x 9 = 0,198 calorii pe minut şi metru pătrat

*Deficitul caloric al zonei periferice

Este raportul termic dintre zona centrală şi zona periferică a corpului.
Importanta practică a deficitului caloric al zonei periferice constă în efectul diferit a procedurilor
în funcţie de valoarea acesteia.
Dacă deficitul caloric al zonei periferice este lichidat, adică gradientul intern este egal cu
zero şi tamponul cutanat este scos din funcţie:
- O aplicaţie caldă poate avea efect hipertermizant sau excitant puternic în cazul pacienţilor
internaţi care se scoală încălziţi din pat sau care staţionează în sala de aşteptare bine încălzită
înainte de tratament.
- O procedură rece în astfel de condiţii este de asemenea stimulentă realizându-se un
contrast termic prin gradiente mari între temperatura mediului (apei reci) şi temperatura
cutanată a corpului (caldă). Procedurile reci se fac dimineaţa când bolnavul se scoală din pat.
Recele asociat cu factorul mecanic (fricţiuni, spălări, turnări, mişcări) va produce o reacţie
vasodilatatoare tegumentară bună cu pielea de culoare roşie (oxihemoglobină).
Dacă pacientul se află în zona de confort termic cu gradientul intern de 2aC - aplicaţiile
calde şi reci vor putea exercita efectul de antrenare a termoreglării. declanşează termoliza
respectiv termogeneza.
Efectul procedurii calde este bifazic în cazul unui deficit caloric mare cu gradient intern
peste 2^ - 3^ la pacienţi trataţi ambulator care sosesc din afară.
In prima fază se produce doar lichidarea deficitului caloric şi abia în faza doua ne putem
aştepta la efecte terapeutice de antrenare sau destabilizare a termolizei. Nu vom face aplicaţii
reci la un pacient neîncălzit, pe o suprafaţă neirigată, cu circulaţia sanguină redusă,
pentru că vom obţine o reacţie proastă cu tegumente palide sau cianotice prin vasoconstricţie
arteriolară respectiv stază venulară (hemoglobină redusă în sânge). Prelungirea unei astfel de
aplicaţii reci va avea efect de destabilizare a termogenezei cu hipotermie.
In concluzie procedurile reci se aplică pe teren preîncălzit, bine irigat.

98
 C. Metodologia de aplicare a procedurilor
Procedurile sunt efectuate pe baza prescripţiilor medicale respectând preîncălzirea
pacientului, criteriile de dozai, de confort, securitatea bolnavului si tehnica de aplicare.
1. Este de recomandat preîncălzirea pacientului cu tegumente reci înainte de aplicaţii (reci).
Temperatura pielii trebuie să fie în limite normale.
2. Dozarea corectă a parametrilor agentului aplicat este taina terapeutului!
Dozarea este deosebit de importantă şi va ţine seama de:
a. Pacientul - la care s-a indicat procedura respectivă pe baza unui diagnostic clinic precis şi
la care s-a verificat modalitatea de reacţie individuală la hidrotermoterapie, tipul
comportamentului termoreglator, al sistemului neuro-vegetativ cu particularităţile individuale
şi bilanţul termic al organismului.
b. Intensitatea acţiunii factorilor termici, mecanici, chimici, asupra organismului — diferă
în funcţie de:
- excitantul termic - reprezentat de diferenţa de temperatură dintre corpul pacientului şi a
agentului aplicat; reacţia bolnavului va fi mai puternică dacă realizăm un contrast termic mărit
(de exemplu proceduri reci vor fi aplicate la bolnav în prealabil preîncălzit, dimineaţa când el
se scoală din pat);
- cantitatea de căldură, valoarea energiei calorice este direct proporţională cu intensitatea
acţiunii asupra organismului;
- excitantul mecanic produce o stimulare sau are efect de sedare în funcţie de mărimea
factorilor hidrostatici, presiunea hidrostatică a apei, mărimea factorilor hidrodinamici,
presiunea jetului de apă la duşuri, afuziuni, spălări, vâscozitatea mediului, tapotarea, fricţiunea,
perierea, etc;
- factorul chimic - mai puţin semnificativ în aplicaţii externe - este reprezentat de gaze
conţinute în apele minerale (bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, microelemente curative),
principii active din băile medicinale sau substanţele organice si anorganice conţinute în nămol;
- suprafaţa pe care acţionează agentul termic - pe suprafaţă mai mare în cazul procedurilor
generale se obţin reacţii mai intense şi invers;
- durata procedurii determină timpul de acţiune a vectorului utilizat.
în funcţie de intensitatea excitanţilor procedurile se clasifică în aplicaţii generale solicitante,
complexe şi proceduri parţiale blânde, simple.
c. Alegerea agentului termic cu caracteristicile termo-fizice adecvate scopului urmărit.
Există diferente esenţiale atât ca obiective cât şi ca efecte fiziologice dintre aplicaţii generale şi
locale precum şi dintre aplicaţii umede, intermediare (aburii, nămol, parafină si metode uscate.
Căldura vehiculată cu apă are efecte rapide solicitante si profunde atât prin flux de energie
termică mare cât şi prin gradient termic crescut.
Nămolul si parafina acţionează la fel dar lent datorită termopexiei mare.
Metodele uscate au efecte reflexe mai blânde si superficiale prin gradient crescut şi flux
caloric mic.
3. Asigurarea confortului, securităţii pacientului şi personalului
Asistentul va aiuta pacientul să intre în cadă, pune pernă sub cap, ajută la instalarea
bolnavului în baie, acoperă părţile expuse ale pacientului sau acoperă cada cu cearceaf pentru a
proteia intimitatea acestuia şi pentru a izola termic: aplică compresă umedă rece pe fruntea
bolnavului. Ajută să iasă din cadă, tamponează cu prosopul pluşat umezeala de pe corpul
pacientului, ajută să se îmbrace şi să se culce în patul pregătit pentru repaus, acoperă cu pătură.

99
 Se vor elimina pericolul căderii sau alunecării accidentale a pacientului cu ocazia pregătirii
programului de hidrogimnastică sau în timpul intrării — ieşirii din cadă prin pardoseala
antiderapantă, mânere, balustrade, ajutorul manual al kinetoterapeutului.
înainte şi după terminarea procedurii asistentul ajută pe bolnav să facă dusul igienic si
dezinfectia antimicotică. Bazinului şi vana vor fi spălate, curăţate şi dezinfectate după golire
şi reumplute cu apă proaspătă.
La băi cu ape minerale şi cu substanţe chimice se vor lua măsuri de protecţie a
personalului împotriva contactului prelungit. Prepararea soluţiilor pentru băi sulfuroase se
face numai sub nişă. Substanţele chimice utilizate vor fi păstrate în laborator, în spaţii
încuiate.
La băi sau împachetări cu nămol se va lua de asemenea măsuri de protecţie împotriva
contactului prelungit cu nămolul.
Personalul compartimentului de hidroterapie va fi dotat corespunzător cu haine de
protecţie.
Tuburile de oxigen utilizate pentru băi cu bule de gaz vor fi protejate de orice sursă de
căldură.
Exploatarea, întreţinerea şi verificarea buteliilor de gaze comprimate se vor efectua în
conformitate cu prescripţiile tehnice.
4. Tehnica de aplicare a fiecărei proceduri va fi descrisă în continuare. Asistentul are
obligaţia să respecte cu stricteţe prescripţia medicală individuală şi tehnica de aplicare.
5. Răcirea pacientului după proceduri fierbinţi, calde, intens diaforetice este obligatorie.
Ea creşte eficacitatea aplicaţiei respective, previne reacţia nefavorabilă, atonia vasculară
periferică. Răcirea se efectuează prin spălări, duşul rece la temperatura de 20°C timp de 20
secunde.
6. Acţiunea procedurii poate fi nrelunpită prin proceduri suplimentare (împachetări). în
cazul indicaţiei prelungirii efectului procedurii asistentul va efectua împachetarea generală
uscată sau altă procedură suplimentară prescrisă în acest scop. Reacţia pacientului poate fi
stimulată sau atenuată prin procedee scurte (fricţiuni, periajul, masajul). Nu vom utiliza în
acest scop excitanţi prea puternici.
D. Urmărirea pacientului şi aprecierea rezultatelor
1. Supravegherea reacţiilor imediate
Pacientul va fi supravegheat permanent, nu se lasă singur!
a. Reacţii pozitive
1 .*Reactiile subiective locale şi generale
La proceduri calde poate apare o senzaţie de arsură limitată după imersiune în baia
fierbinte, la împachetări de parafină, aburi, nămol. Nu vom întrerupe procedura, ea trebuie
suportată fiind de scurtă durată, tranzitorie.
De asemenea durerea apărută la extremităţi în timpul unei proceduri reci, vasoconstricţia
dureroasă va dispare după aplicaţie.
Senzaţie plăcută de căldură chiar la rece, euforie, vioiciune, ebestenie, tonusul psihic bun -
caracterizează o reacţie bună generală.
Asistentul urmăreşte comportamentul psihic al pacientului.
2. *Simntomele obiective locale bune sunt: culoarea roză-rosiatică uniformă a
tegumentului, pielea caldă.
Simptomele obiective generale se caracterizează prin adaptarea sistemică
corespunzătoare solicitărilor:
- Pulsul va creste cu 1 0 - 2 0 bătăi pe minut pentru fiecare grad de temperatura centrală.
- Raportul puls/resoiratie Hildebrand gg 80/20 pe minut = 4 - 1 .
- Tensiunea arterială - sistolică are comportament bifazic (scade uşor, apoi revine la
normal şi chiar creşte); - tensiunea diastolică scade iar - tensiunea diferenţială după o scurtă
îngustare se va lărgi pe seama scăderii tensiunii diastolice şi creşterii celei sistolice.
b. Reacţii negative Se onreste procedura imediat dacă apar semne de reacţie nefavorabilă.
Uneori putem recurge la reajustarea parametrilor termici, suprafeţei expuse,
duratei, progresivităţii aplicaţiei.

100
 1. Subiectiv:
- durerea locală sau la distantă după procedură caldă semnifică o reacţie paradoxală si impune
oprirea procedurii*
- durerea persistentă după aplicaţie rece cu senzaţia de frig, paloare, cianoza tegumentului
necesită modificarea parametrilor;
p ca semne generale subiective apar ameţeala, moleşeala, leşinul, frisoane, cefaleea, iritabilitate,
senzaţia de disconfort.
2. Obiectiv:
- local se observă tegumente palide, marmorate, cianotice. reci: apare ..pielea de gâscă”:
- semnele de suprasolicitare sistemică sunt:
- pulsul crescut peste 120—140 bătăi pe minut sau neregularitatea pulsului:
- indicele cardio-respirator Hildebrand peste 4 denotă o toleranţă proastă;
- tensiunea arterială este mult crescută.
Procedurile generale sunt intens solicitante pentru inimă şi circulaţie. Pe parcursul aplicaţiei pot
apare incidente, accidente. La bolnavi coronarieni pot apare dureri precordiale.
2. Urmărirea reacţiilor de durată, criza hidroterapică
După aplicaţii repetate sistematic în cadrul unei cure hidrotermoterapeutice de 3 - 4 săptămâni
pacientul poate prezenta reacţie la cură.
Ea constă în complexitatea modificărilor vegetative cu manifestări ciclice, o modificare
adaotativă a reactivităţii neuro-vegetative şi endocrine. Ea apare pe parcursul curei în ziua 8 - 12 şi
se manifestă prin: exacerbarea tranzitorie a simptomatologiei bolii cronice de care suferă bolnavul,
accentuarea durerilor sau reactivarea unor focare latente de infecţie. Ca simntome generale apare
somnolentă sau insomnie, oboseală sau agitaţie, iritabilitate. anxietate sau astenie, cefalee.
subfebrilitate. Se înregistrează creşterea sau scăderea pulsului si tensiunii arteriale, diaree sau
constipatie. Aceste simptome clinice variabile si inconstante se menţin timp de 2-3 zile.
Aceste manifestări nu trebuie confundate cu o afecţiune intercurentă sau cu exacerbarea bolii
reumatismale inflamatorii.
Nu se impune întreruperea curei ei ajustarea dozajului şi supravegherea pacientului în
continuare. Este o perioadă de trecere dificilă pentru pacient. In acest timp organismul
dezechilibrat sub acţiunea stimulilor termici trece prin fazele de dezorganizare, sunracomnensare
pentru a ajunge h stabilizarea funcţională, la optimizarea homeostaziei.

III. Hidrotermoterapie generală

A. Aplicaţii generale umede
1. Baia ascendentă generală hipertermă, piretoterapeutică
a. Definiţie
Baia piretoterapeutică este o metodă de hidrotermoterapeutică majoră, solicitantă. Ea are la bază
acţiunea temperaturii progresiv crescute a apei cu câte 1°C pe minut, de la 35°C până la 43°C în
timp de 15 - 30 - 40 minute. Ea este aplicabilă şi la domiciliu, de preferat faţă de baia fierbinte,
fiind mai bine suportată.
b. Materiale necesare:
- cadă pentru baie, muşama (covoraş) de baie, perna pneumatică sau prosop împăturit sub cap,
termometru de baie, termometru sub limbă pentru măsurarea temperaturii centrale, tensiometru şi
cronometru pentru măsurarea tensiunii arteriale şi pulsului, compresă rece, pungă cu gheaţă pentru
cap şi pentru regiunea precordială, vas cu apă cu gheaţă şi vas cu apă fierbinte, lichide reci pentru
băut, cască pentru păr, pături pentru a acoperi cada sau părţile expuse, prosoape groase pluşate de
baie pentru uscarea rapidă a pielii prin atingeri sau frecare, bureţi şi mănuşi pentru frecţie, alcool,
pat pregătit cu pătură pentru odihnă.

101
 c. Tehnica de aplicare
Baia piretoterapeutică se efectuează sub supraveghere în unităţi specializate, în
staţionare, policlinici, dispensare sau la domiciliul pacientului. Se respectă cu stricteţe
regulile generale de efectuare ale procedurilor generale de hidrotermoterapie prezentate în
capitolul precedent: prescripţia medicală, preîncălzirea pacientului, criteriile de dozaj, de
confort şi de securitate. Pacientul nu se lasă singur!
Pacientul imersat în apă până la gât, se aşează comod într-o cadă cu 300 1 apă la
început cu temperatura iniţială indiferentă-călduţă de 35°C - 36°C.
Vom aplica o compresă umedă rece pe frunte, un termometru sub limbă pentru
măsurarea valorilor temperaturii centrale. Vom avea la îndemână un tensiometru pentru
urmărirea tensiunii arteriale. Vom număra pulsul şi respiraţia pentru calcularea raportului
puls/respiraţie Hildebrand = 4. Observăm comportamentul psihic al pacientului.
La 2 - 3 minute din momentul imersiei în apă vom creşte temperatura apei cu 1°C la 1-
2 - 3 minute prin adaos de apă fierbinte, până vom ajunge la 41°C - 43°C - 45°C.
Temperatura centrală măsurată cu termometru poate fi de 38°C - 38,5°C — 39,5°C - 40°C
maximum 41,5°C.
După atingerea temperaturii centrale dorite putem scădea temperatura apei cu 0,5 -
1,5°C care nu influenţează temperatura centrală deja obţinută.
Pacientul rămâne în baie încă 1 0 - 2 0 minute. Durata totală a băii va fi de o oră - o oră
şi jumătate.
Pulsul creste cu 10 - 20 bătăi pe minut pentru fiecare grad de temperatură centrală.
Peste 120 bătăi pe minut vom scădea temperatura apei sau întrerupem aplicaţia.
Administrarea de soluţii sărate per os sau clorură de sodiu intravenos poate accentua
efectul hipertermic. Profesorul M. Sturza menţinea efectul de încălzire după baie prin
împachetarea uscată completă timp de 40 - 50 minute, cu compresă pe frunte, cu controlul
tensiunii arteriale şi pulsului în continuare.
Aplicaţia poate fi urmată de masaj sedativ, spălare sau duş rece la temperatura de 20°C
timp de 20 secunde. Datorită solicitării excesive este indicat ca după baie pacientul să stea
în repaus timp de o jumătate oră - o oră.
Aplicaţia este eficace în serie, de două ori pe săptămână, un număr de 6 - 10 şedinţe pe
serie.
d. Indicaţii:
- spondilita anchilozantă, poliartrita reumatoidă, boli reumatice degenerative, astmul bronşial,
obezitatea,
- polinevrite, nevralgii,
- intoxicaţii cu metale grele.
e. Contraindicaţii:
- insuficienţa cardio-circulatorie, ateroscleroza, tromboză, stare după infarct miocardic,
precum vârsta înaintată, ateroscleroza, tromboză,
- hipertireoza, diabet zaharat grav, obezitate gradul III;
-tuberculoza, graviditatea,
- vârsta înaintată şi debilitatea.
2. Baia generală fierbinte
a. Definiţie
Este o metodă hidrotermoterapeutică maioră cu apă simplă sau apă termală la
temperatura de 40°C - 45°C, puternic excitantă asupra corpului imersat prin temperatura
crescută brusc a apei. Ea se foloseşte mai ales în Japonia şi China.
b. Materiale necesare: cadă umplută cu apă fierbinte de 40°C, termometru de baie,
prosoape de baie, muşama de baie, comprese reci sau pungă cu gheaţă, un prosop
împăturit pe care se aşează pacientul, vas cu apă cu gheaţă.
c. Tehnica de aplicare: este similară cu cea a băii generale ascendente dar pacientul
aşezat în vană este scufundat cu tot corpul în apa fierbinte la temperatura de 40°C, cu
excepţia capului, timp de 5 - 10 minute.
Pacientul este ajutat de terapeut să intre în cadă şi se va aşeza pe prosopul împăturit.
Capul se pune pe o perniţă şi fruntea pacientului va fi răcorit cu o compresă rece. El va

102
fi acoperit cu un cearceaf pe părţile expuse la aer. Se verifică pulsul, respiraţia şi
tensiunea arterială (vezi mai sus).
La încheierea procedurii trebuie ajutat pacientul să iasă din cadă. El poate fi epuizat,
ameţit. Se aplică o procedură de răcire, o ffecţie cu un burete înmuiat în apă rece. Se va
usca corpul în întregime, se acoperă cu o pătură şi se va odihni timp de o oră.
d. Indicaţii
Practic, băile fierbinţi se utilizează la tineri pentru efecte imunologice,
antiinflamatoare şi antiinfecţioase în spondilita anchilozantă. Se mai utilizează în
contractură musculară şi congestia organelor interne.
e. Contraindicaţii: diabet zaharat cu complicaţii, cardiopatie ischemică, valvulopatii,
hipertensiune arterială, menstruaţie.
f. Precauţii: Persoanele vârstnice nu tolerează baia fierbinte! Pacientul să nu se afle
sub medicaţie. El nu se lasă singur şi la apariţia ameţelii sau leşinului se va întrerupe
imediat aplicaţia.
3. Baia generală hipertermă cu nămol diluat
a. Definiţie
Este o metodă hidrotermoterapeutică majoră care prezintă caracteristicile determinate
de proprietăţile fizice ale nămolului organic diluat cu apă la temperatura de 45°C -
46°C.
b. Materiale necesare: nămol de turbă cu plasticitate mai redusă (Vatra Domei), căzi
din lemn, faianţă sau beton cu capacitate de 250 litri, pernă de cauciuc, compresă rece,
termofor cu apă rece, instalaţie de duş, termometru de baie şi termometru cu mercur,
ceas semnalizator.
c. Tehnica de aplicare
Pentru o procedură generală de băi la cadă vom folosi 5 kg turbă uscată sau 25 kg
turbă nămoloasă io găleată şi jumătate) cu adaos de apă minerală termală.
Se pregăteşte într-o cadă un amestec de nămol cu apă într-o concentraţie care creşte
progresiv de la 10% la 25%.
Amestecul de nămol diluat permite temperatura suportată mai ridicată a băii de 45^0
- 462C - faţă de baia generală hipertermă cu apă simplă (40 - 45°C).
Pacientul este imersat în baia cu regiunea precordială descoperită şi capul sprijinit pe
o pernă de cauciuc sau pe un termofor. In tot timpul imersiei va purta o compresă rece
pe frunte. El este rugat să stea nemişcat în cadă timp de 15 - 30 - 40 minute.
După baie se îndepărtează resturile de nămol de pe corpul pacientului, el va face o
baie de curăţenie sau un duş cald de 37°C - 38°C.
După procedură pacientul se odihneşte timp de o oră pe o canapea într-o cameră
special amenajată.
d. Indicaţiile:
- termoterapie adjuvantă în afecţiuni infecţioase febrile prin creşterea temperaturii
centrale de peste 40°C;
- aportul sanguin a elementelor reacţiilor de apărate imunobiologică în ţesuturile
inflamate;
- în afecţiuni imunobiologice cronice cu titru crescut al gammaglobulinelor;
- pentru efecte de redresare a potenţialului imunobiologic şi de creştere a capacităţii
de apărare în spondilita anchilozantă.
e. Contraindicaţiile sunt:
- cele generale ale aplicaţiilor hidroterapeutice calde solicitante,
- la care vom adăuga vârsta înaintată, stările de denutriţie, convalescenţă după boli.
Atenţie la creşterea temperaturii centrale până la starea de şoc dacă pacientul face mişcări
în baie.
4. împachetarea generală cu nămol cald semifluid
a. Definiţie
Ea este o metodă maioră de termoterapie în primul rând prin înmagazinarea ('termopexiat si
transferarea lentă a unei cantităţi mari de căldură organismului cu efect hipertermic. Efectul
chimic al nămolului rămâne pe planul al doilea.
b. Materiale necesare: nămol semifluid sanropelic onctuos cu plasticitate mare sau nămol de

103
turbă mai puţin onctuos cu rezidii vegetale, în cantitate de 15 kg, nămol mineral 5 kg pentru o
procedură; pat sau canapea, o pânză impermeabilă, un cearceaf, o compresă rece, un duş cu apă
rece, un termometru şi un ceas semnalizator.
c. Tehnica de aplicare
Turba nămoloasă se aplică la temperatură de 42 - 47- 48 - 50°C, respectiv nămolul mineral la
38- 40 -44 - 45°C.
Nămolul se încălzeşte la temperatură cât mai apropiată de valorile maximale suportabile de
câtre pacient 42^*0 - 44aC. chiar 46aC - 48aC - 50°C în cazul turbei. încălzirea nămolului se
poate obţine electric, cu aburi sau cu apă fiartă.
Se aşează pătura pe pat peste care se pune pânza impermeabilă şi deasupra cearceaful. Se
toarnă nămolul semifluid pe cearceaf şi se întinde într-un strat de 2- 3 cm grosime. Pacientul
este invitat să se culce peste stratul de nămol urmând să fie învelit bine cu cearceaful pe părţile
laterale şi anterioare ale corpului până în gât. Astfel se acoperă tot corpul cu un strat de nămol
de 2 - 3 cm grosime. Izolarea capului cu un prosop permite un efect hipertermizant. La cele 100
calorii ale aplicaţiei se adaugă şi căldura metabolică de 70 calorii. Se pune o compresă rece pe
frunte. Temperatura centrală va creşte cu 2°C - 2,5°C - 2,8°C, adică de la 37°C la 38°C - 39°C
la durata de expunere de 20 - 40 minute.
Este o greşeală ca din motive de economie şi comoditate să se aplice nămolul în cantitate
insuficientă de 10 kg - 14 kg, la temperaturi sub 40°C - 42°C şi pe durată scurtă. La aceşti
parametrii nu vom putea obţine nici echilibrarea deficitului caloric extern, mai ales la pacienţi
care vin din afară şi nu se află în condiţii de confort termic. Temperatura centrală rămâne
nemodificată sau nu atinge valoarea critică pentru a declanşa efecte circulatorii şi secreţia
sudoripară.
împachetarea generală uscată în continuarea procedurii va menţine excesul de căldură
obţinut anterior.
După terminarea împachetării pacientul va face Un duş rece.
d. Indicaţiile peloidoterapiei sunt largi:
- similare cu baia de nămol - la temperatura centrală de peste 40°C;
- în boli reumatice cronice inflamatorii: spondilita anchilozantă, poliartrită reumatoidă,
artrita psoriazică, artrite reactive; patologia degenerativă şi abarticulară, reumatism infecţios
secundar - în afara perioadelor de acutizare;
- patologia post-traumatică şi neurologică periferică;
- ginecopatii cronice;
- decontracturant general pe musculatura striată prin acţiune miorelaxantă directă şi
indirectă;
- spasmolitic pe musculatura netedă îh zone metamerice - la temperatura centrală de 37,3°C -
37,8°C;
- efecte circulatorii;
- boli dermatologice, psoriazis, boli exfoliante, eczeme, urticarii;
- afecţiuni endocrine cu hipofuncţie.
e. Contraindicaţii, incidente
Dacă nămolul nu este bine omogenizat părţile mai fierbinţi în contact cu pielea pot provoca
arsuri sau excitaţii bruşte cu reacţii termocirculatorii brutale.
Apariţia colapsului nu justifică scăderea temperaturii, cantităţii nămolului şi nici reducerea
duratei procedurii. Se vor respecta în schimb tehnica privind omogenizarea nămolului,
preîncălzirea şi izolarea bolnavului. Aceste incidente nu apar în cazul băilor cu apă caldă.

104
 Contraindicaţiile includ formele acute ale bolilor reumatice, boli cardio-vasculare
ischemice, hipertensiunea arterială, astmul bronşic, boli pulmonare cronice cu
insuficienţă respiratorie, ulcer gastro-duodenal, hepatite, nefrite, litiaze.
5. Baia generală caldă simplă la temperatura de 36°C, 37°C, 38°C şi 39°C
a. Definiţie
Baia caldă este o procedură generală de hidroterapie care se practică cu apă simplă la
temperaturi de la 36°C la 39°C.
b. Materiale necesare sunt aceleaşi ca la baia indiferentă.
c. Tehnica de aplicare
Baia caldă se execută într-o cadă obişnuită timp de 15 - 30 - 60 minute.
d. Indicaţii: prurit, nevralgii, astenie nervoasă, insomnie.
Se utilizează pentru efecte sedative generale, antispastice, decontracturante.
e. Contraindicaţii: cele ale băilor generale.
6. Baia indiferentă
a. Definiţie
Baia indiferentă se face la temperatura apei de 34 - 35°C.
b. Materiale necesare: o cadă de faianţă cu capacitate de 250 litri, termometru de
baie, pernă de material plastic sau cauciuc pentru sprijinirea capului, dispozitiv pentru
picioare, ceas semnalizator, cearceafuri. Se asigură confortul termic al pacientului pe
durata aplicaţiei (constanţa temperaturii apei şi aerului din cameră).
c. Tehnica de aplicare
Se umple cada cu apa de la robinet şi se pregăteşte apa la temperatura de 34°C - 35°C
cu ajutorul termometrului de baie ţinut sub apă. Bolnavul se imersează în apa băii şi va
sta liniştit, relaxat pe prosopul împăturit şi cu capul rezemat pe pernă pneumatică, timp
de 10 - 40 - 60 minute, în funcţie de indicaţie.
Baia la temperatura de indiferenţă de durată mai scurtă de 10 - 15 minute este
tonifiantă. Dacă durata băii se prelungeşte peste 15- 35 - 40 minute vom avea efect
sedativ. analgetic.
După aplicaţie pacientul iese din cadă, se usucă repede fără firecţie, fără răcire, se
îmbracă şi se va odihni timp de 30 minute.
d. Indicaţii:
» în scop igienic;
- relaxare în nevroze, irascibilitate sau epuizare, insomnie, anxietate, polinevrite,
nevralgii, hipertensiune arterială esenţială în stadiul II, diabet, ateroscleroză, afecţiuni
dermatologice cu prurit.
e. Contraindicaţii: cele generale ale imersiei, eczeme, insuficienţă cardiacă
decompensată.
7. Băile cu ape minerale
a. Baia generală carbogazoasă
Cura externă cu ape carbo-gazoase se practică în staţiunile Covasna, Buziaş,
Balvanyos, Băile Tuşnad, Vatra Domei, Harghita, etc.
Tehnica de aplicare
Cura de băi carbogazoase se efectuează în cadă individuală. Termalitatea apei se
corectează prin încălzire sau răcire la 30 - 34°C. La concentraţia de 1 g / litru a gazului se
utilizează metoda reîmpregnării continue prin difuzoare de bule de dioxid de carbon
montate la căzi.
Temperatura apei se corectează la 30^ - 34^ sub temperatura de indiferenţă.
Bolnavul imersat în baie de 300 litri evită mişcările inutile: gazele se pierd prin
agitarea apei.
Durata băii vom creşte progresiv de la 10 - 1 5 - 2 0 minute iar temperatura o vom
scădea regresiv de la 35°C la 28°C. După fiecare baie va urma un repaus de 30
minute. Seria include 18 — 20 îmbăieri, la început din 2 în 2 zile, apoi zilnice. Se
dozează prin scăderea temperaturii de la 35°C la —> 28°C şi prin creşterea
progresivă a duratei de la 10 —» 15 —» 30 minute.
Băi în comun în bazine pentru balneaţie cu ape carbo-gazoase degazeificate se

105
efectuează pentru 4-6 pacienţi.

106
 Indicaţii
Apele carbogazoase sunt vasculoactive. utile în afecţiuni cardio-vasculare:
- cardiopatiile ischemice ale miocardului, recuperarea infarctului de miocard în stadiile II
(convalescenţă) şi III (post-convalescenţă);
- unele forme de hipertensiune arterială;
- antrenamentul inimii în valvulopatii compensate, operate;
- arteriopatiile obliterante periferice, afecţiuni venoase.

b. Baia generală sulfuroasă

Tehnica de anlicare
In cazul aplicaţiilor individuale şi celor colective în bazine pentru balneaţie se previne acţiunea
corosivă a apei asupra materialelor de contact. Se evită acţiunea nocivă a hidrogenului sulfurat
degajat din apa bazinului asupra ochilor şi căilor respiratorii, prin degazeificare prealabilă.
Indicaţii
Prezintă indicaţii la staţiunile balneare Herculane şi Mangalia bolnavii cu afecţiuni musculare,
periarticulare, sechelele herniei de disc operate, radiculare, boli degenerative, stări post-traumatice,
spondilita anchilozantă (SA).
La bolnavii hipertensivi în stadii I - II suportul fiziologic al indicaţiei curei externe cu ape
sulfuroase constituie scăderea rezistenţei periferice.
Apele sulfuroase de concentraţie medie între 1 7 - 4 0 mg / litru H2S prezintă interes în profilaxia
primară a aterosclerozei prin efectele asupra peretelui arterial.
Indicaţia majoră a curei externe cu băi sulfuroase concentrate de tip Herculane, Nicolina-Iaşi,
Pucioasa, Călimăneşti constituie afecţiunile cronice reumatismale degenerative pentru efectul
condroprotector, afecţiunile inflamatorii (SA), apoi cele neurologice periferice, post-traumatice;
artrita psoriazică, eczemele, anexita cronică, precum şi profilaxia bolilor cardio-vasculare,
aterosclerozei şi diabetului.
Băile sulfuroase concentrate din Herculane sunt indicate în complicaţiile vasculare ale diabetului
zaharat tip II* în cură de 18 zile - alături de dietă, sulfamide şi crenoterapie.
c. Cura externă cu ape clorúrate sodice
Apele cu concentraţii peste 14 g/1 sunt ape sărate, au 393 mg / litru Na + şi 603 mg / litru CI' şi
sunt indicate numai în cură externă sub forma de băi calde la cadă sau în bazine de kinetoterapie.
Băile sărate iodurate, cu efect antiinflamator se indică în afecţiuni cronice ginecologice şi
articulare, în nevralgii, în vagotonie, obezitate, hipotiroidism, hipertensiune şi ateroscleroză
periferică sau generală pentru efecte vasodilatatoare. Se mai utilizează în artrita urică şi în
dermatitemicotice.
Iodul este util atât în hipofuncţii cu carenţă cât şi în hiperfuncţii.
d. Cura externă cu ape acratoterme
Baia termală la Băile Félix, Băile 1 Mai are aplicaţie largă în hidrokinetoterapie şi în
termoterapia afecţiunilor reumatismale inflamatorii (recuperarea în PR, SA, artrite reactive) recent
stabilizate, degenerative (artroze, spondiloze), abarticulare, periarticulare, musculare, în afecţiuni
post-traumatice şi ortopedice, în afecţiuni neurologice periferice şi centrale (sechele după AVC sau
traumatisme craniene, după traumatisme vertebrale cu leziuni medulare) şi în afecţiuni
ginecologice.
8. Baia cu bule
a. Definiţie
Baia cu bule este o metodă de hidroterapie care are la bază efectul mecanic fin şi chimic
adjuvant al bulelor de gaz conţinute în apa băii indiferente între 31^ - 37^ în funcţie de gazul
dizolvat.
b. Materiale necesare
Cadă la care este montat un dispozitiv metalic prevăzut cu tuburi perforate, oarbe la un capăt şi
legat la celălalt capăt printr-un tub normal, cu un generator de oxigen sau cu un

107
 compresor de aer comprimat reglat de un manometru la presiune suficientă prin tuburile cu
perforaţii mai mari realizând o efervescenţă.
Cada de faianţă cu 250 litri de apă la baia cu bioxid de carbon artificială este prevăzut cu
un suport metalic nichelat de formă ovală având tuburi cu perforaţiile mai mici comparativ cu
baia de aer comprimat. Tuburile oarbe la un capăt sunt legate printr-un tub din pânză de
cauciuc care face legătura cu un rezervor de dioxid de carbon la celălalt capăt situat la fundul
băii şi’cu generatorul de bule.
Din bomba de metal gazul C02 este difuzat cu presiune reglată la 0,5 - 1(3) atmosferă de un
manometru reductor de presiune montat la tubul de C02. Prin difuzoare de bule apa băii este
reîmpregnat continuu cu gaz carbonic la concentraţie de 1 gram la litru. Gazul amestecat cu
apă apare sub forma de bule fine de C02 liber şi în mare parte se dizolvă în apă ca gaz
carbonic (C02) şi acid carbonic (H2C03).
Mofeta „artificială” cu gaz CO; se obţine din containere cu C02. Gazele înmagazinate se
distribuie obligatoriu prin partea inferioară a mofetariului alimentat.
c. Tehnica de aplicare
Baia cu bule de aer comprimat se aplică la temperatura de 32°C - 36°C, baia cu oxigen se
face la 33°C - 35°C.
Cura de baia carbo-gazoasă artificială se efectuează în vană individuală similar cu baia
carbogazoasă naturală.
d. Indicaţii
Baia cu bule este indicată în nevroze, stări de hiper-reactivitate nervoasă, stări de agitaţie
neuropsihică, iritabilitate nervoasă, neurastenii cu insomnii, tulburări de climax,
decompensări neuropsihice, distonii cu hipertonie simpatică predominant ergotrope, spasme
vasculare, hipertensiune arterială în primele stadii, boala ulceroasă, spondiloza cervicală, în
cure de diureză.
Baia cu bioxid de carbon are efect antrenant benefic în afecţiuni cardio-vasculare.
Afecţiunile obliterante cronice ale membrelor în primele stadii I -II - fără tulburări trofice -
beneficiază de circulaţie cutanată îmbunătăţită la extremităţi.
Mofeta cu COi uscat poate fi indicat şi bolnavilor cu afecţiuni arteriale periferice mai
avansate - faţă de baia cu C02 unde există riscuri prin acţiunea factorului mecanic al băii.
Băile gazoase, cu zăpada carbonică sunt utile la cardiaci cu excepţia decompensărilor,
ulcerelor, tromboflebitelor şi în cazul pericolului emboliei.
e. Contraindicaţie reprezintă insuficienţa cardiacă deoarece creşte solicitarea inimii.
9. Baia cu plante medicinale şi ingrediente chimice
a. Definiţie
Baia medicinală este o metodă de hidroterapie care are la bază efectul chimic adiuvant al
principiilor active şi ingredientelor chimice supraadăugat factorului termic indiferent sau
călduţ şi factorului mecanic moderat. Ea poate fi efectuată şi la domiciliu.
b. Materiale necesare
Plantele medicinale superioare se recoltează, se usucă si se păstrează în pungi de hârtie,
săculeţi de textil, cutiuţe de lemn. Ele îşi pierd calitatea în ambalaje de material plastic si
după o vechime de doi ani! Conţinutul în substanţe active scade ca la orice medicament
păstrat în condiţii necorespunzătoare sau cu termenul expirat.
c. Modul de preparare
Extracţia principiilor active se face din materie primă vegetală hidrosolubilă prin
prepararea soluţiilor extractive apoase. Se prepară cantitatea necesară numai pentru 24 ore.
Plantele sunt spălate într-o sită.
Plantele în cantitate de 250 g pot fi de asemenea introduse în săculeţi de tifon se ţin şi şe
agită în baia caldă.
- Infuzia - se face pentru flori, frunze, seminţe, unele fructe. Ele vor fi mărunţite, se pun
într-un vas smălţuit, recipient de porţelan sau faianţă. Vasul trebuie preîncălzit cu apă
clocotită şi evacuată. Se toarnă peste plantă mărunţită apă clocotită prin care planta se
opăreşte. Se acoperă şi se lasă la infuzat timp de 15-30 minute. Se filtrează, se strecoară prin
presare pe o strecurătoare sau printr-un tifon curat.
*Pentru baia cu flori de fân se ia de 5 ori cu ambii mâini din fânul bine uscat flori, frunzuliţe şi

108
seminţe care se scutură, se opăresc în 5 litri apă fierbinte, se strecoară prin pânză sau tifon şi se
toarnă în apa de baie.
*Dintr-un kilogram de flori de muşeţel. 500 gram frunze de mentă. 300 - 500 grame de rădăcini
de obligeană. sânge de 9 fraţi, calamus se prepară băile aromatice. Plantele se opăresc în 3 - 5 litri
de apă fierbinte timp de 15 minute, apoi se strecoară în baie prin pânză deasă.
- Decoctul. fiertura se face din rădăcini, coii cu difuziunea mai lentă a principiilor active în apă.
Planta bine mărunţită se introduce de la început în apă rece, se pune la fiert în clocot, apoi se mai
lasă să fiarbă la foc domol încă 20 - 30 minute. Se filtrează fierbinte şi se completează la volumul
iniţial turnând apă peste plantă din strecurătoare sau se decantează planta din vas cu o strecurătoare
şi se foloseşte volumul iniţial de fiertură.
*Se pisează 1 - 2 - 3 kg coajă de stejar sau de castan, nuc si se fierb timp de 30 minute în 5 litri
de apă clocotită. Fiertura se toarnă în baie. 20-100 gram acid tanic se dizolvă într-un pahar cu apă
călduţă. 0,5 kg praf de coajă de castan se fierbe într-un săculeţ de pânză.
*Se fierb 10 kg crenguţe de pin, timp de 2 ore, într-un cazan cu 40 litri apă pentru baia cu
esenţă de brad.
*Se pun într-un săculeţ de pânză 1 - 2 kilograme de târâte de grâu şi se fierb în 5 litri apă
clocotită timp de 30 minute, după care se introduc în baie tărâţele şi apa împreună. 1- 2 gram
amidon se dizolvă în câţiva litri de apă călduţă. Maltul de orz în cantitate de 1- 3 kg se fierbe timp
de 30 minute în 5 litri apă, apoi se strecoară printr-o sită deasă în apa băii. 100 - 400 gram extract
de malţ se dizolvă în apă caldă.
Soluţiile extractive hidroalcoolice pot fi procurate din farmacii.
Extracte din uleiuri volatile sunt dizolvate în alcool concentrat de 95 %.
Extracte de brad există sub formă de tablete sau soluţii. Se pot face băi şi cu diverse extracte de
plante în soluţie din muşeţel, extract de nămol.
♦Pentru prepararea băii de muştar luăm cu două mâini făină de muştar, punem în săculeţ de
pânză, introducem în baie şi vom agita în apă călduţă până când o colorează în galben verzui şi
simţim degajarea unui miros pătrunzător de muştar.
O altă metodă de preparare este realizarea unei paste din 10 -100 gram faină de muştar şi un
litru de apă la temperatura de 20°C - 25°C introdusă într-un săculeţ de pânză deasă şi apoi stoarsă
în baie.
* Baia cu sare sau cu sare de bazna se prepară din 6 - 10 kg sare de bucătărie, sare de Bălţăteşti
respectiv un kg sare de bucătărie şi un kg sare de bazna prin diluarea în apă fierbinte la o
concentraţie de 2 - 6 %, se strecoară printr-o bucată de pânză şi se toarnă în apa băii.
* Baia sulfuroasă cu hidrogen sulfurat (H2S) se prepară din amestec de polisulfizi: un pumn de
kalium sulfurat pro balneo sau 50 - 100 ml soluţie belgiană Vlemingkşidizolvat în apa băii. La
efectul căldurii apei, prin adaos de acid clorhidric sau acid sulfuric concentrat se eliberează
hidrogen sulfurat cu un miros caracteristic.
* Baia de iod se prepară din 50 - 100 gram de iodură de potasiu dizolvat într-un litru de apă sau
la un litru de apă se adaugă 20 gram iodură de potasiu şi 10 gram iod pur şi se adaugă la 250 litri
apă din cadă de lemn.
* Baia cu săpun se prepară din 100 - 200 gram săpun de casă ras şi 50 gram săpun de potasiu
dizolvat în 2 - 3 litri apă călduţă.
e. Tehnica de aplicare
Baia de igiena corporală îndepărtează sebumul care astupă „porii” pielii.
Temperatura uşor călduţă a băii favorizează absorbţia substanţelor active.
Pentru o baie generală la o cadă de 250 - 300 litri cantitatea de infuzia de plantă utilizată este de
la 500 grame la 1 - 3 kilograme la 5 - 6 litri apă în funcţie de frunza utilizată. Cantitatea de decoct
utilizat pentru baie oscilează între 250 gram şi 1 - 2 - 3 kilograme plantă la 2 - 5 litri apă.
Vom folosi uleiul volatil în concentraţie de 5 - 10 - 50 %, 2 - 4 grame, 1 - 2 - 4 linguri pentru o
baie generală de 250 litri.

109
 In loc de coaja de stejar se poate folosi 50 - 100 grame acid tanic
Putem utiliza în loc de făină de muştar soluţia de 2 g oleum sinanis în 20 g de alcool.
Durata unei băi de plante este de 15-30-40 minute. Se fac cel puţin 5 - 15 băi zilnice sau la două
zile. Temperatura băii va fi de 35°C - 37°C - 38°C.
Baia generală cu sare si cu sare de bazna în cadă cu 300 ml apă la temperatura de 36°C - 37°C
durează 20 minute.
Baia sulfuroasă durează 30 — 60 minute. Baia se acoperă cu o pătură pentru a evita acţiunea
nocivă a hidrogenului sulfurat degajat din apă asupra ochilor şi căilor respiratorii.
Baia de iod în vană de lemn trebuie să fie bine acoperită cu o pătură sau cu capac şi capul
rămâne în exterior pentru evitarea inhalării vaporilor de apă încărcaţi cu iod.
f. Indicaţiile băilor cu plante şi cu ingrediente chimice utilizate în mod curent:
- băile cu esenţă de brad, valeriana si speciile aromatice sunt utile în mialgii, nevralgii şi
sindroame dureroase reumatismale;
- băile de muşeţel, cu flori de fân si mentă, cu extract de odolean. levăntică. brad au efecte
sedative. calmante în nevroze, insomnie, boala Basedow, tulburări de menopauză;
- băile cu muşeţel, esenţă de brad, valeriana. speciile aromatice, cele bogate în ujgujn eterice
volatile, taninuri. alantoina sunt utile în boli de piele, hemoroizi, fisuri anale, contuzii, degerături,
acnee, eczeme, furunculoze, urticarie, boli reumatice dureroase. nevralgii, nevrite, mialgii,
afecţiuni respiratorii, astenii nervoase;
- băi cu esenţă de brad, baia de muşeţel au efect sedativ, antiinflamator, fiind indicate mai ales
la copii;
- în tulburări ale circulaţiei sângelui, varice, ulcere varicoase se indică băi de muşeţel, coaja de
castan, coada calului, rosmarin;
- rănile şi infecţiile se tratează cu băi cu flori de fân, obligeana. muşeţel, salvie. coada calului:
- băile cu coaia de castan, de steiar. muşeţel, iales. coada calului, se indică în eczeme acute şi
cronice, urticarie, erupţii alergice medicamentoase, prurit vulvar; ca şi
- băile cu malt. tărâţe de grâu si amidon, care sunt emoliente protectoare cu efecte bune în
mialgii, nevralgii, dureri articulare şi tendinoase, în afecţiuni reumatismale, eczeme cronice,
urticarie, intertrigo;
- băile cu malvă (nalbă-) se fac în pahidermii, psoriazis şi eczemele hiperkeratozice;
- băile cu muştar si hrean sunt resorbtive - se indică în bronşite, pneumonii, enterocolite,
mialgii, nevrite, polinevrite, poliartroze;
- în catar respirator, bronşită se fac băi cu flori de fân, muştar, mentă, muguri de brad.
Baia cu sare de bucătărie si cu sare de bazna se utilizează în boli cronice inflamatorii
ginecologice şi reumatismale, afecţiuni degenerative articulare şi abarticulare, stări post-
traumatice, fracturi vicios consolidate, edeme indurate. Băile cu sare pot fi realizate şi la domiciliu
în afecţiuni inflamatorii urogenitale.
Baia cu iod este indicată în reumatism degenerativ (artroze, spondiloze), afecţiuni cronice
ginecologice, ateroscleroza, boli de piele, pitiriazis versicolor.
Băile sărate si iodate se mai indică în vagotonie, obezitate, hipotiroidism, hipertensiune arterială,
afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, boli cronice utero-anexiale.
Indicaţia majoră a băilor sulfuroase constituie afecţiunile cronice reumatismale degenerative,
afecţiunile inflamatorii de tip spondilita anchilozantă, apoi cele neurologice periferice post-
traumatice, artrita psoriazică, eczemele, anexita cronică, precum şi profilaxia bolilor cardio-
vasculare, a aterosclerozei şi diabetului.
Baia cu săoun este indicată în boli micotice postinfecţioase, eczeme, intertrigo.
Băile cu sare şi sulfuroase au acţiune corosivă asupra materialelor de contact şi deteriorează
instalaţiile sanitare.
La baia cu iod pot apare iodismul, reacţii inflamatorii oculo-nazale, erupţii cutanate, tumefacţia
glandelor salivare, agravarea unui proces tuberculos.
10. Duşurile cu apă
Duşurile cu apă (aburi sau aer cald) sunt proceduri prin coloana de apă (aburi, aer cald)
proiectate de obicei pe tot corpul (sau mai rar pe anumite suprafeţe), de direcţie,

110
distanţă, formă, presiune şi temperatură diferită.
După forma jetului se împart în duş rozetă, duş sul, duş evantai, duş gigant; după direcţia
coloanei proiectate distingem duşul vertical, orizontal, circular.
Materiale necesare: catedră de duşuri, duşuri fixe şi mobile, grătar de lemn, cearceafuri.
Tehnica de aplicare: Se proiectează jetul de apa caldă, rece sau alternantă prin duşurile de
formă rozetă, cuşcă, sul, evantai cu direcţie verticală, orizontală, circulară sau ascendentă
Fig. nr. 5: Duşul
Duşul cald se aplică la temperatura de 38°C - 40°C şi duşul fierbinte la 45°C.
Duşul rece se face cu apa la temperatura de 15°C - 20°C, timp de 1 - 3 minute.
Duşul alternant se începe cu apă caldă de 38°C cu o durată de 40 secunde şi se termină cu apa
rece la temperatura de 18°C - 20°C timp de 10-15 minute.
Indicaţii: ca procedură generală de călire.
Contraindicaţii: nu se fac duşuri în tulburări circulatorii arteriale periferice, în afecţiuni cardio-
vasculare.

B. Aplicaţii generale intermediare

1. Baia generală cu aburi (căldură umedă)
a. Definiţie
Baia cu aburi este o metodă de hidrotermoterapie majoră intermediară între apă caldă şi aer
cald având la bază acţiunea căldurii umede ridicate ale aburilor la 50 eC. Ea este intens
diaforetică şi mai solicitantă decât baia hipertermă prin încărcarea termică mare în condiţii de
mediu umed defavorabil evaporării.
b. Materiale necesare: cameră cu aburi sau instalaţii speciale (dulap), cearceafuri pentru
acoperirea părţilor expuse la aer liber, comprese reci pentru frunte, găleată cu apa rece, prosop.
c. Tehnica de aplicare
Baia de aburi face parte din setul băilor romane care conţine: cameră cu aburi, cameră cu aer
cald, bazin cu apă caldă şi bazin cu apa rece. Pacientul se află în întregime în aburi, aer fierbinte
foarte umed, fără posibilitatea termolizei prin cap sau prin căile respiratorii. Corpul se va încălzi
cu atât mai mult cu cât creşte durata tratamentului şi evaporarea transpiraţiei nu este posibilă.
Dulapul - dispozitiv special vertical sau orizontal - este prevăzut cu o conductă de aburi şi cu
un termometru care indică temperatura din interior.
Această modalitate este mai blândă.
Pacientul este invitat să intre în dulap, să se aşeze pe scaun sau să şe culce. Aflat în dispozitiv
cu închidere etanşă, capul rămâne în exterior cu un cearceaf în jurul gâtului

111
pentru a împiedica ieşirea aburului. Vom aplica pe fruntea pacientului o compresă rece. După
închiderea dulapului se deschide robinetul pentru aburi, urmărim termostatul anexat la dulap. Se
începe procedura.
Temperatura va creşte treptat de la 38°C - 42°C la 50PC - 55°C - 60°C. Pentru sudaţie abundentă
putem administra pacientului o jumătate de litri ceai sau apă per os. în caz de intoleranţă se
întrerupe procedura.
Durata aplicaţiei este de 5 -15 -30 minute, după care se închide robinetul. Pacientul iese afară
din dulapul deschis şi i se face o procedură de răcire în încheiere: halbad, duş rece, afuziune fulger,
spălare. Se recomandă la sfârşit repaus timp de jumătate oră - o oră.
d. Indicaţii
- călire în scop profilactic: stimularea circulaţiei; sudoraţiei cu factori termici contrastanţi;
- în obezitate, hipotiroidism, diabet zaharat, hiperuricemie,
- în poliartrită reumatoidă, reumatism cronic, hipertonie musculară, nevralgii şi nevrite cronice
- se prelungeşte procedura timp de 15-30 minute;
- în tulburări de circulaţie ca procedură cu durată mijlocie de 10 - 15 minute;
- procedură de preîncălzire cu durată scurtă de 3 -5 minute, înaintea aplicării altor proceduri
(reci);
e. Contraindicaţii, precauţii:
- copii şi vârstnici, persoane debile, bolnavi febrili;
- ateroscleroză, boli cardiovasculare grave, valvulopatii, hipertensiune arterială cu valori
ridicate, anemie, hemoragie, diabet complicat;
- atenţie la pericolul de arsură: după o perioadă de timp pacientul adaptat la aplicaţie nu
sesizează senzaţia de fierbinte!
- leşinul şi colapsul se întâmplă mai des decât în băile generale de apă - datorită vasodilataţiei
generale cu scăderea tonusului vascular;
- se vor respecta regulile generale unei aplicaţii generale solicitante.
2. Baia sauna
a. Definiţie
Sauna (savu = fum, finlandeză) este o procedură hidrotermoterapeutică generală particulară
bazată pe acţiunea excitantă a aerului foarte uscat cu umiditate relativă între 2 - 9 %. progresiv
supraîncălzit până la 802C- ÎOO^C într-o cameră închisă, special amenajată, din lemn de nin. Ea
devine solicitantă în urma creşterii umidităţii şi constituie o terapie contrastantă dacă este urmată
de răcire bruscă.
Ea este baia specială a popoarelor din Europa de Nord. Finlandezii fac baie de casă săptămânală
toată viaţa în saună familială, o cabană construită din lemn de mesteacăn în vecinătatea cursurilor
de apă sau lacuri.
Eşte o procedură mai răspândită decât baia cu aburi şi baia cu aer cald.
b. Materiale necesarei camera saunei cu aer cald, un bazin sau duş cu apă rece, anticameră de
pregătire şi cameră de odihnă, prosop propriu pentru uscare, şlapi, perie, costum de baie în timpul
odihnei.
c. Tehnica de aplicare
Sauna se aplică în 2 faze şi se programează pe o durată totală de 2 ore. Regulile de aplicare fixe
trebuie respectate.
1. Faza caldă
Timpul I: pregătirea pacientului în scopul uniformizării temperaturii cutanate.
într-o anticameră pacientul se dezbracă complet, se îndepărtează obiectele metalice, ceasuri,
inele, bijuterii. El este expus la temperatura aerului de 28*^3 de indiferenţă pentru omul dezbrăcat,
timp de 25 - 30 minute în cazul celor adaptaţi. Durata expunerii poate fi prelungită la cei cu
adaptabilitate mai slabă.
Se urmăreşte culoarea, aspectul şi temperatura tegumentului, se măsoară pulsul, tensiunea
arterială şi greutatea corporală.
Persoanele cu extremităţi reci vor face un duş cald sau băi calde la membre, însoţite de masaj,
fricţiuni, perieri, mişcări.

112
 în caz de tulburări ale circulaţiei sanguine periferice baia saună va fi precedată de câteva
proceduri alternante cum ar fi afuziunile. băile calde ascendente la picioare reci cu creşterea
progresivă a temperaturii apei de la 32°C la 40°C.
înainte de saună se face un dus cald igienic pentru îndepărtarea murdăriei şi pregătirea pielii
prin vasodilataţie pentru o transpiraţie eficientă. Pielea uscată transpiră mai bine. Timpul II:
saună uscată nropriu-zisă
Pacientul intră în saună dezbrăcat, uscat complet si cu prosopul său. Picăturile de apă rămasă
pe piele întârzie transpiraţia. Şlapii se lasă în afară în faţa uşii.
Temperatura în saună la început este de 352C - 37^C şi va fi încălzită la 80°C - 100°C.
Progresivitatea la expunere în baia saună se obţine prin alegerea treptelor, băncilor. Treptele de
expunere se aleg în funcţie de toleranta si adaptabilitatea pacientului la căldura camerei.
Tabelul nr. 1: Nivele de temperatura şi umiditate relativă în saună
Nivele Temperatura aerului Temperatura Umiditate relativă
lemnului
Sub plafon 90- 120°C 95 - 120°C 2-5%
Banca superioară 80 - 90°C 80°C 2-8%
Banca mijlocie 60 - 70°C 60°C 6-25%
Banca inferioară 40 - 60°C 50°C 25 - 60 %
La podea 40 - 50°C 40°C 25-60%

în prima şedinţă pacientul începător sau copilul se aşează pe prima treaptă, inferioară, cu un
nivel de temperatură mai mică. Se evită astfel senzaţia de arsură la expunerea pielii uscate,
sensibile la căldura aerului uscat şi supraîncălzirea.
în şedinţa următoare sau dacă a început răcirea pielii prin transpiraţie se permite trecerea în
mod progresiv pe a doua treaptă (mijlocie) şi cu prelungirea duratei de şedere.
în timpul şedinţei al treilea pacientul se urcă pe treapta superioară cu un nivel de temperatură
ridicată şi cu prelungirea duratei de expunere. Aerul cald se ridică în sus, de aceea expunerea
maximă la efectul caloric se obţine la nivelul băncii superioare.
Pacientul acoperă treapta fierbinte cu prosopul său uscat sau cu pătură, se culcă la început în
decubit dorsal sau ventral cu capul sprijinit pe un suport de lemn. Prosopul ne apără de
impurităţi şi arsuri prin contact direct cu lemnul supraîncălzit, putem şterge transpiraţia dacă
este supărătoare pentru ochi. în această poziţie întinsă ne treapta mijlocie sau cea superioară se
realizează o expunere uniformă la căldura radiantă a suprafeţei corpului. Se obţine o relaxare
musculară totală. Se menţine această postură timp de 8 - 1 0 - 1 5 minute.
Ridicarea picioarelor pe pereţi mai sus de nivelul capului favorizează circulaţia de întoarcere
şi circulaţia cerebrală. Băncile de construcţie particulară permit o relaxare optimală şi o
încărcare circulatorie minimă.
Pentru o bună transpiraţie se pot face o expunere pe banca superioară în poziţie culcat, timp
de 10 minute, apoi se aşează pe banca mijlocie timp de 2 - 3 minute pentru readaptarea
circulaţiei la ortostatism. Transpiraţia poate fi stimulată prin baie caldă la picioare efectuată în
prealabil, fricţionarea pielii cu o perie uscată.
Este interzis orice efort fizic în saună. Datorită căldurii optimale de 90 - 95°C oxigenarea
saunei scade la minimum prin dilatare termică, comparabilă cu concentraţia de oxigen a aerului
la înălţimea de 2000 metri. De aceea pacientul nu face exerciţii, nu discută, stă liniştit şi se
destinde.
Pacientul aflat pe treapta mijlocie poate adopta apoi o poziţie sezândă pe prosop, cu picioare
mult flectate, apropiate de corp, ţinute cu mâinile şi cu capul uşor înclinat de o parte, pentru a
rămâne în acelaşi zonă termică şi a asigura o circulaţie sanguină bună în organele vitale.
La şederea normală sângele se adună în membrele inferioare, care se vor afla în zona inferioară
mai puţin caldă.

113
în timpul procedurii temperatura aerului se ridică treptat până la 75°C - 90SC IQCpC şi chiar la
120°C cu ajutorul pietrelor încinse pe sobă electrică.
Aerul uscat cu umiditatea foarte mică de 1 - 5° este particularitatea saunei. Temperatura
progresiv crescută este bine suportată. Lemnul de pin generează o atmosferă plăcută, absoarbe
si emite razele infrarosii calorice debitate de sobă.

Fig. nr. 6: Poziţia şezândă în sauna

Durata de expunere este de 1 5 - 2 0 minute. Expunerea directă pe treapta superioară

realizează o intensitate de radiaţie mărită în timp scurt cu avantajul transpiraţiei rapide fără
încărcarea importantă a circulaţiei. Ea poate fi prelungită în funcţie de adaptabilitate,
temperatura şi umiditatea relativă a aerului. Astfel, de exemplu, baia saună este bine suportată
la temperatura de 60°C - 80°C cu umiditatea de 10 - 15 %, iar la temperatura de 90°C
umiditatea trebuie să fie de 5 - 10 %.
Sauna este o procedură intens diaforetică. Se obţine o scădere temporară a greutăţii corporale
de 1 - 1,5 kg. Ea va fi anulată prin ingestia ulterioară de lichide.
Timpul III: sauna umedă
Pe parcursul procedurii, spre sfârşitul perioadei de transpiraţie se ia apă rece din ciubăraş cu
lingură si se aruncă 200 - 500 ml - 1 - 2 litri de apă peste pietre de granit încinse ale sobei.
Lingura cu mâner lung ne fereşte de stropire cu apă fierbinte de pe pietre încinse.

Fig. nr. 7: Provocarea norului de vapori calzi

114
 Aburi care iau naştere se evaporează instantaneu şi dau senzaţia unui jet de căldură pe piele, o
adiere de jar („loyly” finlandez). Norul de vapori calzi se provoacă cel mult de 2 - 3 ori şi se
ţine cont de suportabilitatea pacientului cel mai sensibil. Aburirea creşte mult încărcarea
termică a organismului şi de aceea nu este absolut necesară efectuarea ei decât atunci când
dorim obţinerea hipertermiei. Paralel cu creşterea concentraţiei vaporilor de apă scade
evaporarea transpiraţiei, creşte temperatura centrală cu 1°C, scade tensiunea arterială cu 20
mmHg, se produce vasodilataţie cu hiperemie cutanată.
Tehnici ajutătoare mecanice cu efecte asemănătoare pot fi folosite pentru stimularea reacţiei
dermo-vasculare, pentru intensificarea sudaţiei şi hiperemiei cutanate:
- Se fac autoflagelat», biciuiri cu mănunchi de nuiele foarte elastice, cu mlădiţe verzi sau
crengi din ramuri de mesteacăn lungi cu rigiditate atenuată prin imersiune în apă caldă. Se bate
întregul corp începând cu torace, spate şi terminând pe membre. Această manevră alungă stratul
de aer izolator aflat deasupra pielii accentuând circulaţia cutanată.
- Perierile extremităţilor cu perii imersionate în apă fierbinte sau
- Fricţiuni ale pielii cu mănuşi aspre de păr de cal - au aceleaşi obiective.
Evaporarea rapidă a sudoratiei puternice şi intensificarea respiraţiei cresc de asemenea
concentraţia vaporilor de apă în aer. Transpiraţia bolnavului contribuie cu 8 - 12 % la creşterea
umidităţii. La 80°C şi 20 % umiditate relativă cantitatea de aburi este de 62,8 g / m3.
Sauna umedă devine solicitantă în urma creşterii lente a umidităţii relative până la 3 O2 si a
temperaturii de peste ÎOO^. Termometrul camerei se citeşte din afară de către terapeut. Se poate
aplica o compresă rece pe fruntea pacientului.
Spre sfârşitul expunerii revenirea circulaţiei se obţine prin aşezarea în poziţie şezândă
normală executând câteva mişcări din picioare.
După o staţionare de 10 - 15 - 20 minute - când transpiraţia şi căldura devine insuportabilă şi
se simte o uşoară obnubilare - pacientul părăseşte sauna. Cei care nu se simt bine pot ieşi lent
din saună şi se culcă cu capul pe pernă şi picioarele uşor ridicate în sus pentru favorizarea
circulaţiei cerebrale timp de câteva minute. Se aplică pe fruntea pacientului o compresă rece.
Faţă de baia de lumină generală unde capul pacientului se află în afara băii sauna este mai
greu suportată întrucât respiraţia nu este liberă.
II. Faza rece: se utilizează în SCOP de terapie contrastantă.
După faza de încălzire urmează răcirea organismului, transmisia căldurii acumulate în centrul
corpului spre exterior prin convecţie cu ajutorul circulaţiei.
Pacientul după câteva clipe de duş igienic face pentru câteva secunde fie:
- imersie în bazin mic adânc de 80 cm umplut cu apă rece de 18°C - 20°C unde se scufundă
de 1 - 2 ori, va plonja, nu înoată!;
- duş rece la 18°C - 22°C scurt de 30 secunde alternat cu baie ascendentă la picioare până la
40°C;
- înot în mare, râu, însoţit de mişcări ample în timpul verii;
- baie în bazin sau în lacuri cu cuburi de gheaţă (sănătoşi);
- se rostogoleşte în zăpadă pe timp de iarnă, jocuri cu zăpadă (finlandezii).
La rece se produce vasoconstricţie şi creşterea tensiunii arteriale.
Pacientul reintră în saună şi se usucă la sobă timp de câteva minute sau face o baie caldă la
picioare. Cei antrenaţi repetă ciclul comnlet alternativ pe o durată de maximum 15 minute, de 2-
3 ori. Prea multe repetiţii obosesc organismul.
După ultima răcire şi uscare lângă sobă nu mai este permisă transpiraţia, nici apariţia
frisoanelor. Adaptarea bună se obţine cu respectarea principiului progresivităţii.
Se controlează din nou aspectul tegumentelor, pulsul, tensiunea arterială şi greutatea
corporală. După 10 minute de saună se pierd circa 150 - 300 grame din greutate corporală.
Relaxarea: pacientul învelit, în poziţie culcat, păstrează odihnă timp de 30 - 60 minute.
Nu se consumă lichide în timpul saunei decât dună saună! Apa eliminată prin transpiraţie va
fi recuperată prin ingestia de lichide, sucuri de fructe şi legume, apă minerală.

115
 Procedura poate fi completată cu masaiul general vasculoactiv şi miorelaxant, favorizat de
supleţea şi maleabilitatea structurilor pregătite prin saună.
Masajul poate fi continuat cu împachetarea uscată în cearceaf şi pătură pentru efect caloric şi
sudaţie.
Ritmul de administrare: 2-3 şedinţe pe săptămână, în medie 8 - 1 0 şedinţe pe serie. Sauna se
poate face şi seara fiind urmată de odihnă la pat.
Grupurile de bolnavi se programează din oră în oră. Acest interval este necesar pentru
dezbrăcarea, efectuarea procedurii contrastante cu ambele componente (caldă, rece), îmbrăcarea
pacienţilor, pregătirea saunei, efectuarea curăţeniei băncilor şi a podelei. Pereţii fiind absorbanţi
ai umidităţii permit trecerea aburului. Aerisirea încăperii se produce în 5 minute.
Dacă asociem procedurile vom începe cu baia de aburi cu răcire şi odihnă urmată de saună.
Expunerea la raze ultraviolete nu se fac imediat după sauna întrucât pielea devine sensibilă,
pierde din proprietăţile protective faţă de ultraviolete A şi B, predispun la formarea de riduri şi
cancere cutanate. Stratul de keratină protector se reface în câteva zile.
Datorită oboselii şi încărcării circulaţiei după saună - vom recomanda saună la 30 minute
după antrenamente si competiţii sportive (după normalizarea parametrilor cardio- circulatorii şi
respiratorii). Excepţie: preîncălzire prin saună fără răcire, înainte de sport. După saună sau între
aplicaţii repetate nu se recomandă sport, nici înotul, timp de 1 - 2 ore. Competiţiile se
distanţează de saună cel puţin la 2 zile.
d. Indicaţii
- profilactice: călire prin terapie contrastantă, adaptarea la schimbările mediului extern,
gimnastică vasculară, preîncălzirea la sportivi şi la sănătoşi înainte de antrenamente; relaxare
mai ales pentru femei.
- curative: obezitatea, gută, preclimax, climax, predispoziţie la afecţiuni dermatologice,
acnee, furunculoze, dermatite cronice, neurodermită, psoriazis, afecţiuni reumatice abarticulare,
artroze şi spondiloze fără stadiile acute, stări post-traumatice minore pentru regenerare;
hipertensiune arterială stabilizată, fără complicaţii; hipotensiune, bronşita cronică, astm bronşic
cronic, insuficienţă venoasă, varice uşoare, în afară de stadiul inflamator; stări depresive,
afecţiuni şi inflamaţii cronice ale abdomenului inferior, tulburări de climax, impotenţă sexuală.
Sauna uscată este suportată şi de către bolnavi cardiaci compensaţi.
Se indică ca o procedură de preîncălzire înaintea kinetoterapiei şi în orice situaţie în care este
motivată stimularea circulaţiei sangvine.
e. Contraindicaţii: cele generale ale hidrotermoterapiei, fragilitatea vasculară, tuberculoza
pulmonară activă, afecţiuni cardio-vasculare decompensate, hipertensiune secundară, epilepsie,
hipertiroidie, inflamaţii acute (articulaţii, vase, organe interne), artrite urice, stări febrile, răni
mari, cancer avansat.
Greşeli de evitat mai ales pentru începători:
- sauna efectuată intermitent, neregulat;
- la pregătirea saunei şi bolnavului: aerisirea proastă a saunei, temperatura prea joasă,
umiditatea aerului ridicată, camerele pentru spălări şi duşuri prea mici, vestiarul prea cald,
iluminatul insuficient; bolnavul obosit sau aflat imediat după masă sau prea flămând şi sub
influenţa băuturilor alcoolice, renunţarea la duşul igienic, utilizarea în comun a prosoapelor şi
lenjeriei;
- în tehnica saunei: intrarea în saună imediat după duşul igienic, fără ştergerea apei şi cu
picioarele reci, purtarea costumului de baie în saună, lipsa dozajului individual, componenta
caldă cu transpiraţia sau răcirea lăsată pe seama bolnavului, mişcări, discuţii în saună, expunerea
numai pe banca inferioară fără transpiraţie eficientă, aşezarea direct pe bancă fără interpunerea
prosopului propriu, aburirea timpurie sau prea frecventă cu multă apă, nerespectarea duratelor
de expunere recomandate, pacientul stă prea mult (peste 20 minute) sau prea puţin (sub 8
minute) în saună sau adoarme transpirat, repetarea de peste 3 ori a saunei, baia caldă prelungită
după faza de transpiraţie, omiterea duşului scurt igienic înaintea răcirii;

116
 - răcirea prea energică, uscarea insuficientă, repaus scurt sau omis după saună, sport sau
antrenament, transpiraţia din nou sau răcirea în timpul odihnei prin dezvelire;
- nerespectarea măsurilor antimicotice (purtarea de şlapi personale, dezinfecţie înainte şi
după saună, uscarea picioarelor în special între degete). Mediul umed şi cald este favorabil
micozelor!
C. Aplicaţii generale uscate
1. Baia de aer cald
a. Definiţie
Baia de aer cald este o metodă de termoterapie generală având la bază acţiunea temperaturii
ridicate a aerului uscat. încălzit la âffiC- ŞQ^.
b. Materiale necesare: cameră sau dulap, recipient prevăzut cu conductă de aer cald la 60°C-
100°C.
c. Tehnica de aplicare
Pacientul intră cu corpul întreg în atmosfera camerei încălzite electric sau în dulap cu capul
afară.
In prima fază se produce evaporarea transpiraţiei, vasodilataţia şi scăderea tensiunii arteriale.
In faza a doua prin creşterea umidităţii, concentraţiei vaporilor de apă, apare hidromeioza cu
retenţia căldurii şi hinertermia - asemănător efectelor băii cu aburi.
Durata tratamentului este în general 1 5 - 2 0 minute. Se respectă principiul progresivităţii.
d. Indicaţii:
- călire cu rol profilactic, cură de slăbire, condiţionare, antrenarea jocului termovascular în
aplicaţii alternante contrastante;
- decontracturare, recuperare în sport, afecţiuni cronice degenerative ale aparatului
locomotor, stări post-traumatice.
d. Contraindicaţii
Cei care nu sunt obişnuiţi cu procedura suportă greu expunerea la aer cald uscat.
2. Baia de nisip (psamoterapia)
a. Definiţie
Baia de nisip este o metodă de termoterapie uscată generală care asociază:
- excitantul cald al nisipului încălzit la soare având la suprafaţă temperatura de 60°C, iar la
nivelul pielii sub stratul de nisip cu grosime de 4 - 5 cm temperatura de_522Czl55S!C;
- excitantul mecanic al mediului bifazic reprezentat de granulele de nisip fin, poros si aerul
dintre ele în condiţiile litoralului marin, plaje italiene, ştranduri, lacuri, râuri;
- razele infrarosii reflectate de cristalele de silicaţi la soare.
b. Materiale necesare: locuri special amenajate pe plajă cu nisip sau baze de tratament în ţări
europene unde se aplică nisip fin, spălat, încălzit artificial la temperatura de 40°C — 50°C în
malaxoare cu pereţi dubli, în cuptoare cu nisip pe tăvi.
c. Tehnica de aplicare
La noi baia de nisip este practicată spontan pe plajă însorită cu nisip fin.
Pacientul dezbrăcat se culcă într-o groapă săpată cu dimensiunea de 2 metri ori 1 metru,
adâncă de 20 - 30 cm şi se acoperă cu nisip cald de la margine în grosime de 4 - 5 cm. Capul
rămas în afară se protejează de razele solare cu o compresă umedă aplicată pe frunte şi cu o
umbrelă mică.
Expunerea la soare se practică între orele 1 0 - 1 1 sau 15-16. înainte de mese.
Durata băii în prima zi va fi de 5 minute, apoi va fi crescută progresiv cu câte 5 minute zilnic
până la 20 minute. Se fac un număr de 10- 12 şedinţe pe serie.
Baia de nisip va fi urmată de imersiune marină de scurtă durată sau de spălare completă.
d. Indicaţii
- ca o procedură contrastantă cu scop profilactici
- poate fi încadrată în talasoteraoie:
- cura de litoral este util în tratamentul reumatismului degenerativ compensat, spondilita
anchilozantă la tineri, obezitate, hipotiroidism.

117
 e. Contraindicaţii: vârstnici, denutriţi, convalescenţi, hipertiroidie.
3. Baia de lumina generală
a. Definiţie
Baia de lumină generală este o procedură de termoterapie uscată bazată pe acţiunea aerului
încălzit la temperatura de 6QPC - 90gC cu raze infrarosii si vizibile emise de lămpi cu
incandescentă în spaţiu închis. Este o procedură mai bine tolerată decât baia cu aburi.
b. Materiale necesare: dispozitiv special, un dulap hexagonal prevăzut pe una din laturi cu
un perete mobil şi un capac cu orificiu circular. Pereţii interiori sunt căptuşiţi cu material
izolator termic şi cu lăcaşe tapetate cu metal reflectorizant pentru 40 de becuri cu filament
metalic de 40 - 60 waţi în total însumând 2000 - 2500 waţi. Pe un perete lateral există un
tablou de distribuire al curentului electric şi comutatoarele corespunzătoare. Un scaun cu
pivotare serveşte pentru aşezarea pacientului în baie. Pe peretele superior este montat un
termometru cu rezervor inferior aflat în interiorul băii.
c. Tehnica de aplicare
Pacientul dezbrăcat complet intră în dulap prin peretele mobil cu capul rămas în afara băii
prin orificiul circular al capacului. El se aşează pe scaunul aflat în interiorul băii, reglat la
înălţimea pacientului. Se închid uşa şi cele două jumătăţi ale capacului. Capul rămâne în
afara expunerii. Se aplică un cearceaf în jurul gâtului în scop de izolare termică şi o compresă
rece pe frunte sau pe ceafă. Se aprind becurile prin manipularea comutatoarelor din exterior.
In prima fază se produce preîncălzirea în timp de 5 - 1 0 minute.
în faza a doua, după o expunere de 20 - 30 minute, evaporarea sudoraţiei este împiedicată
prin saturaţia aerului cu vapori de apă proveniţi din transpiraţie. Se produce o sudaţie
abundentă. Temperatura centrală creşte la 38fiC^38J5fiC. Se urmăreşte temperatura băii pe
scala termometrului şi starea pacientului. Compresa rece se schimbă din 5 în 5 minute.
Procedura de răcire, spălarea cu apă la temperatura de 22°C încheie aplicaţia.
d. Indicaţii
Utilizarea terapeutică a băii de lumină se lărgeşte.
- ca procedură de încălzire;
- ca procedură de termoterapie de sudaţie şi de solicitare generală a organismului: în boli
cu metabolism scăzut ca obezitatea, hipotiroidie (fără interesare cardiacă), diabet, diateză
urică; în boli reumatismale, îndeosebi formele degenerative, boala artrozică, precum şi
periartrite, neuromialgii; intoxicaţii cronice cu metale grele în care sudaţia intensă
favorizează eliminarea toxicelor; afecţiuni inflamatorii cronice şi subacute ale organelor
genitale feminine ca metrite, anexite, perimetrite; afecţiuni cronice ale aparatului respirator ca
astmul bronşic, bronşita cronică, scleroemfizemul pulmonar.
e. Contraindicaţii:
- nu se aplică în perioada imediat următoare traumatismelor, hemoragii recente sau risc de
hemoragie gastro-intestinală, inflamaţii acute, supuraţii, boli şi stări febrile.
4. împachetarea generală uscată
a. Definiţie
împachetarea generală uscată este o metodă de termoterapie având la bază acţiunea
factorului termic solicitant reprezentat de înfăşurarea corpului în întregime într-o pătură de
lână aspră (excitantă), aplicată direct pe piele, timp de 30 - 60 minute.
împachetări în două straturi se realizează prin interpunerea unui cearceaf cald între corp şi
pătură.
b. Materiale necesare: o canapea, o pătură de lână de 220 x 250 cm sau două pături
obişnuite, hidrofoare, sticle cu apă caldă, cearceafuri, o compresă pentru cap.
c. Tehnica de aplicare
Se aşterne o pătura mare de lână pe canapea cu lungimea, peste care se aşterne cearceaful
cald. In cazul împachetării cu două pături obişnuite una din pături se aşează cu lungimea pe
lăţimea patului cu partea opusă mai scurtă. Pacientul se culcă pe pătura aspră, respectiv pe
cearceaful cald ca partea inferioară a urechii să fie la nivelul marginii superioare a păturii,
respectiv a cearceafului. Se întinde bine pătura şi cearceaful trăgând de ea, se răsfrânge

118
peste picioare sau sub călcâie. Pacientul se înfăşoară ca o „mumie” în cearceaf şi pătură de
la picioare până în gât. Se aplică o compresă rece pe frunte.
Se poate aplica pe părţile laterale, peste pătură, termofoare calde, sticle calde sau baia de
lumină.
Durata împachetării: 45 - 90 minute.
Procedura va fi urmată de răcire: spălare, duş, baie rece.
d. Indicaţii:
- profilactic - călire, adaptare;
- menţinerea efectului hipertermizant obţinut după proceduri ascendente;
- efect de sudaţie în afecţiuni metabolice, obezitate, hipotiroidism.
e. Contraindicaţii: afecţiuni cu potenţial evolutiv, reumatism inflamator, astenie
psihofizică, rezerve cardio-vasculare şi respiratorii scăzute, convalescenţă.
5. Baia de soare (helioterapia)
a. Definiţie
Baia de soare este expunerea corpului dezbrăcat la acţiunea directă a razelor solare
(radiaţii infraroşii, luminoase vizibile şi ultraviolete) în scop profilactic sau terapeutic. Ea
este fototerapia naturală multimilenară cu efecte biologice însumate ale radiaţiei solare
directe si difuze, fotonice. în contextul unui complex de factori naturali. Ea este o
componentă a climatoterapiei şi a taiassoterapiei.
b. Materiale necesare: helioterapia se poate aplica la mare, la munte sau în alte zone, în
spaţiu deschis special amenajat, având umbrele de protecţie, pălărie de pânză sau pai,
găleată cu apă, prosop, compresă rece pe frunte.
c. Tehnica de aplicare
Precauţii:
* Se ţine seamă de fototipul cutanat. Tipul alb are o sensibilitate eritematoasă
accentuată, face arsuri solare întotdeauna fără pigmentare - în contrast cu tipul întunecat -
care nu are arsuri solare niciodată şi pigmentarea se produce întotdeauna.
* înainte de expunerea corpului dezbrăcat la soare se apreciază sensibilitatea la radiaţii
solare. Sensibilitatea nu este uniformă pe toată suprafaţa pielii.
Regiunile sensibile în ordinea descrescătoare după Keller sunt: toracele, spatele,
abdomenul, faţa, braţul, şoldul, antebraţul, gamba şi mâna.
* Se protejează zonele periclitate: ochii şi capul, umerii, nasul, zona infraorbitală,
picioarele. Se poartă pe cap pălărie de pai, zonele periclitate se acoperă în prealabil.
* Copiii vor fi supravegheaţi şi feriţi de supraexpuneri prelungite la soare.
* Vom evita iradierea directă globală mai ales la orele de prânz. Radiaţia
perpendiculară are efect maximal.
* Pielea se protejează prin aplicare de unguente protectoare.
In funcţie de anotimp vom prefera pentru helioterapie sezonul cald. Baia de soare o vom
încadra în complexul talasoterapeutic.
Orarul optim pentru helioterapie este apreciat a fi între orele 8 - 1 0 dimineaţa şi 16 - 18
după masă, orele cu densitatea radiaţiilor solare directe reduse concomitent cu creşterea
oblicităţii incidenţei acestora.
Dozaiul după diagrama izocromă Pfleiderer pentru prima baie de soare pe tegumente cu
sensibilitate medie: radiaţia directă admisă este de 34 minute în 21 iunie orele 12. Cu cât
soarele este situat mai jos cu atât durata expunerii permise este mai mare: 60 minute la
orele 8,30 sau la orele 15,30, respectiv 120 minute la orele 6,30 -16,30. Aceste valori sunt
identice pentru datele 5 aprilie şi 10 septembrie, respectiv 1 martie şi 5 octombrie, orele
12. Se recomandă expuneri de scurtă durată, repetate: se începe cu 3 - 5 minute, alternând
cu pauze de 15 minute la umbră. Durata următoare se creşte cu 3 - 5 minute până la timpul
total de expunere de 120 minute pe zi.
Schema lui Hentschel utilizată astăzi mai larg este permisivă, cu durate de expunere în
prima zi, în funcţie de lună şi de perioada din zi prezentată în minute în tabelul nr. 2.

119
Tabelul nr. 2: Schema lui Hentschel
Orele Aprilie Mai Iunie
Septembrie August Iulie
8-10 80’ 70’ 60’
10-14 60’ 45’ 35’
14-16 80’ 70’ 60’

Duratele se prelungesc cu 50%, 100%, apoi de 3, 4, 5 ori în zilele următoare, pe măsura ce se

instalează pigmentaţia.
Pentru bronzare uniformă se fac mişcări cvasi-permanente ale corpului şi membrelor,
plimbări, jocuri la soare.
Baia de soare se încheie cu o procedură de răcire: baie în mare, duş, spălare cu apă. ]n prima
zi spre seara va apare un eritem uşor trecător.
In a doua zi se creşte durata de expunere cu o jumătate din durata primei zile.
In a treia zi se dublează timpul aplicaţiei, apoi ea se creşte de 3 - 5 ori.
După D. Frazier în 8 — 10 - 14 zile de plajă se dezvoltă fotoprotectia eficientă si se asigură
necesarul anual de vitamină D.
La bolnavi, copii mici, bătrâni, blonzi, roşcaţi cu pigment puţin, la persoane sensibile - se
recomandă expuneri progresive, strict gradate, restrictive pe zone ale corpului după schema
descrisă de A. Rollier din Londra. Expunerea la soare se face progresiv, gradat prin acoperirea
corpului cu un cearceaf şi descoperirea regiunilor corporale succesiv: picior, gambe, coapse,
abdomen, torace. Capul rămâne acoperit. Se începe cu 5 minute la picior şi se creşte durata cu
câte 5 minute şi cu expunerea succesivă a corpului în sens caudal- cranial. Se fac 1 - 3 şedinţe
pe zi până la o expunere totală de 180 minute. După obţinerea pigmentaţiei durata de expunere
se descreşte.
Tabelul nr. 3: Schema lui Rollier
Ziua 1 2 3 4 5 6 7
Minute 5 10 20 35 65 90 115
Torace 5 10 15
Abdomen 10 15 20
Coapse 5 10 15 20
Gambe 5 10 15 20 25
Picior 5 10 15 20 25 30 35

d. Indicaţii:
- Profilactic - majoritatea populaţiei beneficiază de baia de soare.
- Curativ - baia de soare este justificată în tuberculoză osteo-articulară, genitală şi
ganglionară, rahitism, reumatism degenerativ, afecţiuni ginecologice cronice, hipotiroidism,
psoriazis.
Vom avea în vedere dozarea corespunzătoare, expunerea progresivă în funcţie de factori
individuali, vârsta, sensibilitatea crescută la copii în primii ani de viaţă şi la vârstnici.
e. Contraindicaţii: hipertensiune arterială, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, tuberculoză
pulmonară activă, tumori maligne, hipertiroidism, stări febrile, nefropatii, hipersensibilitate.
Fotosensibilitatea la acţiunea radiaţiilor ultraviolete se manifestă prin urticarii solare,
fotodermite, fotoalergii, lucite. Expunerea în exces produce arsuri ale pielii.
Datorită poluării gazoase, efectului de seră şi în urma diminuării ozonului stratosferic cu rol
de ecran natural, pielea organismului este mai puţin protejată de acţiunea cancerigenă a
radiaţiilor ultraviolete de tip C. Se recomandă prudentă în expuneri la soare dat fiind riscurile
iradierii cronice a pielii si ochilor: îmbătrânirea precoce, melanocarcinom, cataractă. Se vor lua
măsuri de protecţie a celor expuşi la raze solare prin activitate în aer liber. Persoanele expuse
vor purta pălării largi, costume complete.

120
 Radiaţiile infraroşii în exces produc insolaţie sau şoc termic prin supraîncălzirea substanţei
cerebrale. Capul se va proteja de soare prin pălărie, umbrelă.
6. Aeroterapia, aeroionoterapia
a. Definiţie
Aeroterapia constă în expunerea organismului la efectele componentelor aerului liber
(curenţi, aeroioni, aerosoli), fără radiaţii solare. Ea se practică în unităţi sanatoriale sau în
camere bine aerisite, în aer liber în zone împădurite sau la mare.
b. Tehnicile de aeroterapie
- cura de repaus în cameră bine aerisită în unităţi sanatoriale, spitale, la domiciliu pentru
bolnavi imobilizaţi la pat;
- cura de aer în locuri ferite de soare şi vânt pentru persoane sănătoase cu stil de viaţă şi
muncă sedentară, dezadaptaţi la variaţiile stimulilor ambientali;
- băi în aer liber cu aerodinamică progresivă împreună cu kinetoprofilaxie prin cura de teren
pe trasee amenajate în cadrul curelor de sănătate sau profilactice;
- băi de aer cu aeroioni negativi în zone împădurite sau cu aerosoli marini la mare.
c. Indicaţii
- bolnavi cu afecţiuni limitative ale homeostaziei termice: cardiaci, renali, nevrotici, astenici,
cronici;
- sedentari dezadaptaţi la condiţiile atmosferice, cu dereglări ale bioritmurilor (somn- veghe).
7. Speleoterapia (cura în salină)
Speleoterapia este terapia în microclimatul particular de salină sau grotă.
Salina terapeutică se amenajează în spaţii subterane din masivele de sare în care nu se mai
practică extracţia sării.
Tehnica de aplicare
Expunerea la atmosfera salinei va fi zilnică, de 5 ori pe săptămână.
Programul durează 4 ore în cursul dimineţii, derulează timp de 1 8 - 2 1 zile şi include:
kinetoterapia respiratorie, exerciţii de gimnastică de ansamblu, antrenamentul la efort dozat în
grup sau individual, plimbări sau alergări în ritm moderat, alternat cu odihnă pe pat sau pe
scaune; programe de educaţie sanitară despre afecţiuni respiratorii, factorii de risc, fumatul,
stilul de viaţă şi la locul de muncă, psihoterapie. în timpul liber se pot face jocuri, divertismente,
sporturi (biliard, tenis de masă, şah).
Se recomandă 1-2 cure anual.
Indicaţii:
astmul bronsic la copii şi adulţi, forme clinice recente uşoare şi medii;
bronşite cronice simple, afecţiuni alergice ale căilor respiratorii superioare, rinite,
rino-sinuzite - în afara puseelor acute.
Contraindicaţii: status astmaticus, TBC pulmonar, cord pulmonar cronic decompensat,
bolnavi cu insuficienţă cardiacă, canceroşi, neoplasm pulmonar, stări febrile, cei cu infecţii
acute, sarcină, copii sub 3-4 ani, vârstnici peste 60 -70 de ani cu emfizem sau cord pulmonar
cronic, precum şi cei contraindicaţi pentru balneoterapie.
8. Mofete generale şi solfatarii
Utilizarea CO2 gaz în mofete sau a sulfului în solfatarii este o modalitate originală de terapie
balneară carbogazoasă.
Mofete naturale sunt în staţiunile balneo-climaterice Covasna, Băile Tuşnad, Balvanyos,
Harghita, Malnaş, solfatarii se află la Turia, Harghita, Sântimbru. Gazul carbonic extras din ape
minerale carbogazoase se utilizează la Buziaş.
Tehnica de aplicare - unică în lume -
1. Colectivă - se efectuează în amfiteatrul mofetarian special amenajat în forma unui “circ
roman” în jurul zonei centrale, cu un nr. variat de trepte-gradene pentru diferite înălţimi (figura
8). Zona centrală declivă este umplută cu gaz. Nivelul gazului - mai greu decât aeml - se
stabileşte prin tradiţie: chibritul aprins se stinge la 12 % voi. CO 2. Se prevăd sisteme de
avertizare a nivelului de C02.
Fig. nr. 8: Schema unei mofete
... 1.7.... .2,5 - 8 % voi. CCh —> nivel inhalator, respirator........................

121
 | ........... . ........ 12 % voi. CC>2...T...-> nivelul corpului; chibritul se stinpw |
| ....... 98% voi. CQ, la .—> nivelul de bază la picioare I
I CQ2 fi —> baza mofetei I

Bolnavii sunt plasaţi în ortostatism pe trepte cu nivel sau aşezaţi pe scaun, cufundaţi în gaz
mofetarian până la jumătatea inferioară a coipului (brâu), timp de 20 mi n u t e la temperatură de
confort termic. Ei vor fi dezbrăcaţi pentru a beneficia de acţiunea directă a gazului sau îmbrăcaţi
cu haine din ţesături de bumbac sau lână permeabile, fără pantofii Procedura nu se asociază cu
alte aplicaţii. Mofetariul poate avea o^câpacitate de 30 - 50 persoane şi se amplasează fie direct
pe sursă de emanaţii naturale, fie în pavilion la distanţă de surse forate sau CO2 extras din apă
prin procedeu artificial. Gazele înmagazinate în recipient-rezervor cu sau fără presiune vor fi
distribuite obligatoriu prin partea inferioară a mofetariului alimentat. Evacuarea lor se
efectuează în mod continuu, prin prea plin în exterior. Golirea totală pentru curăţire şi igienizare
se face prin sifonul de pardoseală.
2. Aplicaţia individuală parţială sau totală “artificială” utilizează containere cu CO2.
Indicaţiile majore ale curei externe cu C02 sub forma mofetelor sau băilor carbogazoase - în
funcţie de momentul trimiterii şi staţiunea - sunt:
- profilaxia secundară (Covasna, Buziaş) şi recuperarea faza II - III (Covasna) în boli cardio-
vasculare;
I profilaxia primară cardio-vasculară în staţiuni cu climat mai excitant, umiditate mare şi variaţii
ale presiunii atmosferice (Băile Tuşnad, Balvanyos, Harghita).

IV. Hidro-galvanoterapia
1. Baia galvanică patru-celulară (Schneet are efecte similare cu aplicaţia generală dar la scară
mai redusă.
Este cea mai agreată procedură galvanică!
Aparatul de terapie baia galvanică patrucelulară tip ATM-31 combină acţiunea
curentului continuu sau neofaradic cu efectul termic blând al apei şi este utilizat pentru tratarea
unor regiuni mai întinse ale corpului.
Componentele principale ale aparatului sunt: electrostimulatorul şi ansamblul de celule.
Electrostimulatorul generează curent galvanic sau/ şi neofaradic (impulsuri dreptunghiulare
cu frecvenţă variabilă), fiind prevăzut cu patru borne, câte una pentru fiecare membru.
Amplitudinea curenţilor, frecvenţa impulsurilor şi durata de tratament sunt programabile. Prin
intermediul a patru comutatoare, pe fiecare electrod din celule poate fi aplicat un curent pozitiv,
negativ sau poate fi lăsat fără curent.
Electrostimulatorul se pune pe etajeră fixată pe perete. Se realizează legăturile electrice între
electrostimulator şi electrozii din celule, prin montarea bananelor în mufele corespunzătoare
(notate similar) de pe panoul spate al electrostimulatorului.

Figura nr. 9: Electrostimulatorul şi ansamblul celule

Ansamblul de celule include patru celule (căzii, câte două pentru membrele superioare şi,
respectiv, pentru cele inferioare. în fiecare celulă, există un electrod din crom-nichel sau grafit
care este conectat la bornele corespunzătoare ale electrostimulatorului, notate MS (Mâna
Stângă), MD (Mâna Dreaptă), PS (Picior Stâng) şi picior drept (Picior Drept).
Se realizează racordurile la apă caldă şi la cea rece (racord %”). Se face legătura la
canalizare, racord 1” (32 mm) prin intermediul unor tuburi PVC izolante.
Se montează tuburile de închidere/preaplin în cele patru celule. Presiunea maximă a apei în

122
instalaţie nu trebuie să depăşească 6 bari şi să nu aibă şocuri. Pentru mărirea duratei de bună
funcţionare a instalaţiilor, se pot folosi filtre pentru apă suplimentare. Se verifică să nu existe
scăpări sau pericolul de stropire cu apă. Cele patru celule confecţionate din material plastic se
umplu cu apă călduţă prin intermediul celor patru robineţi. Se acţionează robinetele aferente
fiecărei celule MD, MS, PD, PS. Reglarea temperaturii apei se face cu robinetele AC (Apă
Caldă) şi AR (Apă Rece). Temperatura apei este fixată cu un amestecător între 34 - 38°C.
Sistemul de închidere a scurgerii celulelor care asigură în acelaşi timp şi preaplinul este
proiectat în aşa fel încât să reducă la minimum posibilitatea scurgerilor nedorite. Dacă totuşi
acestea apar, sunt luate măsuri de împiedicare a creării peliculei de apă care poate duce la
scurgeri de curent în detrimentul curentului de pacient.
Componentele auxiliare simt: scaunul reglabil şi etajera metalică pe care se montează
electrostimulatorul.
Instalaţia electrică trebuie să respecte Normele de protecţia muncii în vigoare.
Se conectează electrostimulatorul la reţeaua de 220 Vca. Deoarece conectarea sau
deconectarea electrostimulatorului la/de la reţea poate produce şocuri asupra pacientului, este
interzisă realizarea acestor operaţii atâta timp cât un pacient este cu membrele în celule, chiar
dacă curentul este 0.
Se porneşte electrostimulatorul şi se ţine pornit pe tot parcursul aplicaţiilor zilnice.
Pentru protecţie electrostimulatorul detectează supracurentul (curentul generat este mai mare
decât cel programat) sau întreruperea circuitului de pacient apărut din mai multe cauze (defect al
aparatului; întreruperea legăturilor între electrostimulator şi electrozi, discontinuitate pe
circuitele banană-electrod; comutatoarele de pe polaritate nu sunt corect poziţionate; celulele nu
sunt suficient umplute; pacientul nu a introdus membrele în celule) şi emite un semnal sonor
intermitent.
în ambele cazuri, regimul de generare curent este întrerupt, curentul este dus la valoarea
0.
Pentru realizarea unei proceduri pentru un pacient, procedaţi astfel:
0. Umpleţi celulele cu apă la temperatura dorită;
1. Scoateţi scaunul din apropierea băilor şi puneţi pacientul pe scaun.
2. împingeţi scaunul către ansamblul de băi utilizând posibilităţile de rotire a celulelor de
mâini şi cele de reglare a înălţimii şezutului scaunului, faceţi în aşa fel, încât pacientul să stea
cât mai comod.
3. Puneţi comutatoarele de stabilire a polarităţii de pe panoul aparatului în poziţiile impuse
de procedura de electroterapie.
Comutatoarele sunt notate corespunzător celor patru membre (MD, MS, PD, PS). Cu un
comutator se poate conecta electrodul din celula corespunzătoare la borna pozitivă (+) sau la cea
negativă (-) a generatorului. Pe parcursul derulării unei proceduri, este interzisă modificarea
poziţiei comutatoarelor.
Se pun comutatoarele celor patru membre pe polarităţi dorite. Patru celule realizează două
circuite: unul se închide la membrele superioare, celălalt la membrele inferioare.
Combinaţia cranio (+) caudală (-) a 4 electrozi asigură direcţia descendentă longitudinală iar
combinaţia inversă realizează direcţia ascendentă longitudinală a curentului.
4. Pentru programarea parametrilor procedurii de electroterapie, se utilizează elementele
panoului aparatului.
Prin apăsarea tastelor funcţionale „timp/stop”, „curent galvanic”, „curent neofaradic”,
„frecvenţa”, valoarea curentă a mărimii corespunzătoare este prezentată pe afişaj, se aprinde
LED-ul corespunzător, iar tastele de incrementare/decrementare vor produce modificarea acestei
valori afişate.
LED-urile de semnalizare arată, in regimul normal de lucru, mărimea care este prezentată pe
afişaj cu trei cifre: durata procedurii şi „timpul” rămas, „frecvenţa” impulsurilor, intensitatea
curentului.
- Programaţi durata procedurii, apăsaţi tasta „timp/stop” şi cu tastele de incrementare/
decrementare „+” şi fixaţi valoarea dorită; durata procedurii este reglabilă între 0 şi 60 minute
cu pasul de 1 minut;
- Programaţi varianta curenţilor, apăsaţi tastele funcţionale notate „curent galvanic”, „curent
neofaradic” sau curent galvanic simultan cu cel neofaradic;

123
 - Programaţi frecvenţa impulsurilor dacă procedura utilizează impulsuri de curent neofaradic.
apăsaţi tasta „frecvenţa” şi cu tastele „+” şi fixaţi valoarea dorită; frecvenţa impulsurilor de
curent neofaradic este reglabilă între 25 şi 150 Hz cu pasul de 1 Hz;
- Fixaţi valoarea curentului în varianta dorită, cu tastele „+” şi ţinând cont şi de reacţia
pacientului.
Intensitatea curentului galvanic este reglabilă între 0 - 1 0 0 mA cu pasul de 1 mA, iar cea a
curentului neofaradic este reglabilă între 0 - 4 0 mA cu pasul de 1 mA. Suma curenţilor galvanic
şi neofaradic nu poate depăşi 100 mA.
Ea se dozează în funcţie de nivelul de imersie în apă a membrelor superioare şi inferioare.
Nivelul apei pentru membrele inferioare este sub genunchi, iar membrele superioare se află sub
apă până în treimea medie ale braţelor. Suprafaţa de contact poate fi variată prin schimbarea
nivelului apei din celule.
Un noi mai activ se obţine prin reducerea nivelului apei.
Mărimea intensităţii se stabileşte totdeauna în funcţie de senzaţia de curent la membrele
superioare (pol activ mai mic). Bolnavul semnalează o uşoară furnicătură la nivelul tegumentelor
imersionate la prag senzitiv. în general se poate ajunge la 1 0 - 1 8 - 2 0 mA. Vom creşte progresiv
intensitatea până la 20 mA (maximum 50 mA!), apoi vom descreşte la fel.
5. După fixarea parametrilor, aparatul va genera curent cu parametrii programaţi până la
expirarea timpului programat. în timpul tratamentului nu se adaugă sau nu se scoate apa din
celule. Bolnavul va sta nemişcat în timpul aplicaţiei, menţine membrul în cadă fără mişcări sau
fără a scoate membrele din apă!
6. La terminarea unei proceduri, aparatul ATM-31 scade treptat curentul până la 0 şi
semnalizează sonor.
7. Dacă doriţi să opriţi o procedură în curs înainte de expirarea duratei programate, apăsaţi
de două ori tasta „timp/stop”. Reducerea la 0 a valorii duratei nu produce terminarea procedurii
în curs, ci dimpotrivă, continuarea ei la nesfârşit. Valoarea 0 produce generarea neîntreruptă.
8. Dacă se doreşte să se aplice o nouă procedură, reluaţi de la punctul 4. Dacă nu, trageţi
scaunul de lângă băi şi daţi jos pacientul.
9. Goliţi celulele şi spălaţi-le. Pentru spălare, se utilizează un produs specific spălării şi
dezinfectării căzilor de baie. Electrozii trebuie curăţaţi periodic în vederea îndepărtării
depunerilor care dau un aspect neplăcut şi în timp, pot duce la creşterea rezistenţei electrice a
circuitului.
Durata şedinţei este de 1 5 - 2 0 minute.
Aplicaţia se repetă la 2 - 3 zile, efectuând în total un număr de 6 proceduri în timp de două
săptămâni.
Baia galvanică mono- sau bicelulară sau combinaţia ei mixtă cu electrozi placă (plumb, zinc) de
200 - 300 cm2 (+), aplicată lombo-sacrat, abdominal, cervico-scapular poate înlocui
galvanizarea simplă în artrita reumatoidă, reumatism abarticular, fibromialgie. In aceste cazuri
densitatea de curent fiind mai mare (suprafaţa tegumentului mică), vom utiliza intensităţi mai
mici.
O celulă serveşte un singur membru cu polul indiferent cervical sau lombar. De obicei
folosim o celulă (baie) pentru membrul afectat.
Două celule fac circuite pentru membrele superioare, inferioare sau homolateral membrul
superior şi membrul inferior.
Un electrod poate fi lăsat neconectat; în acest caz, celula corespunzătoare nu este utilizată.
După imersia în apă, supunem membrul acţiunii curentului. Suprafaţa expusă fiind mai mică,
(densitatea curentului măi mare) vom folosi în general intensităţi la prag senzitiv, sub 10 mA.
Curentul poate trece transversal doar prin membrul respectiv, deci nu este contraindicat la
cardiaci.
Aparatele modeme sunt izolate electric. Ele efectuează automat creşterea şi descreşterea
intensităţii curentului. Ţevile de administrare a apei sunt confecţionate din material plastic.
Indicaţii:
Curentul galvanic generat de aparatul tip ATM-31 poate fi utilizat într-o cazuistică medicală
vastă, în principal în terapia durerii din nevralgii, artralgii, mialgii, în tratamentul parezelor,
paraliziilor, în tulburări de circulaţie din sechele de poliomielită şi boală varicoasă, etc. De

124
asemenea de foloseşte curentul galvanic în nevrite. (în special în polinevrite) precum şi în
afecţiuni inflamatorii şi degenerative cronice ale membrelor (neuromialgii).
Principalele indicaţii ale aplicării curenţilor în impulsuri neofaradici. decurg din efectele
excitomotorii ale acestora şi sunt reprezentate de atoniile şi atrofiile musculare de diferite cauze,
hipotonii-hipotrofii musculare în suferinţele unor articulaţii vecine (şold, genunchi, umăr).
Contraindicat în: stări febrile, infecţii acute, pericol de embolie, cardiopatie ischemică,
pacemaker, tulburări de ritm cardiac, infarct miocardic, sarcină, leziuni şi afecţiuni ale pielii,
psihoze, ateroscleroză, tuberculoză, tumori maligne, fier implantat sau proteze.

2. Baia galvanică generală (Staneerbadl

Baia Staneer actuală ingenios imaginată este o cadă din material plastic izolant cu capacitate
de 700 litri (acrii, PVC) prevăzută cu 8 - 9 electrozi din grafit sau crom-nichel. întreg corpul este
imersat în apă.
Ea permite dirijarea sensului curentului prin combinaţia a 8 electrozi, în axul longitudinal al
corpului, fie descendent (polul pozitiv la cap), fie ascendent (polul pozitiv la picioare), transversal
sau diagonal. Un comutator special asigură posibilitatea schimbării polarităţii.
Suprafaţa corpului imersat în apă cu excepţia capului, va primi o densitate mică de curent-, 2 / 3-
a curentului generat “se scurge” de la un electrod la altul, ocolind corpul cu rezistenţă mai mare
faţă de apa din cadă.
Temperatura apei este indiferentă (34 - 37°C).
Bolnavul face o baie de adaptare iniţială de câteva minute.
Apoi vom creşte foarte lent intensitatea curentului până când bolnavul semnalează senzaţia de
furnicătură, uşoară căldură, înţepătură, de obicei la 4 - 90 - 300 - 600 - 1000 mA. Luând în
considerare suprafaţa mare imersionată (exceptând capul) o intensitate de curent uşor peste prag
senzitiv, între 300 - 1200 mA, este bine suportată, fără pericolul arsurii.
Durata şedinţei este de 15 - 20 - 30 minute, din care 10 minute partea generală, urmată de
tratament special de 10 minute pe segmentul afectat.
Se fac 2 - 3 băi săptămânale, în total 6 - 1 2 şedinţe.
După baie urmează un repaus de 15 - 20 minute.
Alte proceduri se distanţează la 2 - 3 ore.
Căzile - prin adaptări corespunzătoare - pot fi utilizate ca băi multifuncţionale, duş subacval, baie
vârtej, băi cu bule, băi cu aer comprimat, baie kinetoterapeutică parţială - aplicate separat - cu efecte
complexe ale componenţilor (mecanice, fizice, calorice etc.).
Indicaţiile cuprind: distoniile neurovegetative circulatorii, HTA în stadii I - II, vasospasticitate,
afecţiuni neuro-musculare, tulburări ale circulaţiei de întoarcere veno- limfatice, suferinţe
ginecologice cronice nespecifice, tulburări de menopauză, sindroame neurastenice, nevralgii,
etc.
Decompensările cardio-vasculare şi tulburările de ritm prezintă contraindicaţii.

125
 Fig. nr. 10: Moduri de combinaţii pentru dirijarea curentului în baia Stanger

V. Hidro masajul
1, Duş-masajul
Definiţie
Masajul sub duş este o procedură hidro-mecanică combinată valoroasă bazată pe acţiunea
concomitentă a duşului cald şi a masajului (frecvent utilizat în Franţa).
Tehnica de aplicare:
Bolnavul dezbrăcat se culcă ventral pe patul de masaj special din lemn, acoperit cu o saltea
pneumatică, o saltea de burete sau o muşama impermeabilă. Se deschid simultan sau separat
cele 1 0 - 1 2 capete de duşuri verticale rozetă, instalate pe ţevi orizontale, aflate la 50 jf 60 cm
deasupra bolnavului. După 3-4 minute de proiecţie verticală pe corpul pacientului se obţine
relaxarea musculară. Temperatura de 38 - 40°C şi presiunea duşurilor se adaptează în funcţie de
indicaţii (stimulare relaxare).
In aplicaţie mai extinsă asistentul aflat în dreptul pacientului supus proiecţiei face fricţiuni,
mângăluiri, vibraţii, tapotamente şi plescăit, intercalate cu neteziri. De obicei ritmul manevrelor
este viu şi intensitatea mărită. Se face masajul pe partea posterioară apoi pe partea anterioară a
corpului cel mult 8 - 1 5 minute.
In aplicaţii partiale se poate folosi furtunul mobil cu rozetă, ce se pune peste umărul maseurului
proiectând apa pe regiunea unde se aplică masajul.
Duş-masajul parţial se aplică pe spate, lombar, ventral pe torace şi pe faţa anterioară şi
posterioară a membrelor inferioare, timp de 3 - 5 minute.
Procedura se recomandă în afecţiuni locomotorii degenerative şi post-traumatice sechelare,
rebele, mialgii, aderenţe postinflamatorii şi postoperatorii abdominale, constipaţie.
2, Duşul subacval (Hauser)
Definiţie: Duşul subacval este o procedură hidro-mecanică bazată pe: efectele băi generale
calde (36 - 38°C), a duşului sul de diametru variabil, din care apa se proiectează de

126
la distanţă de 1 5 - 2 0 cm, cu presiune mare de 1 - 8 atmosfere, la temperatură variabilă (aceeaşi ca
baia sau cu 1 - 3°C mai ridicată, până la 60°C). Ea constituie o combinaţie avantajoasă valoroasă -
alături de duş-masajul.
Materiale necesare si condiţii:
Instalaţia specială se compune din: cadă mare medicinală cu apă caldă şi un tangentor, motor
electric cuplat cu o pompă specială aspiratoare-respingătoare montată în carcasă de protecţie,
separat, mobilizabil pe roţi în jurul căzii sau montat la capătul căzii. Este dotat cu un sorb şi cu un
furtun cu mâner prevăzut cu diuze variate care dau forma jetului proiectat de aparat. Un
manometru cu cadran circular înregistrează presiunea jetului de apă la ieşirea din diuză. Reglarea
presiunii de la 1 la 8 atmosfere se face cu un robinet montat sub cadranul manometrului.
Duşul subacval se aplică în compartimentele de hidrotermoterapie, unde sunt grupate separat
proceduri hidrice pe o suprafaţă corespunzătoare, confortabilă, cu circuit funcţional corespunzător.
Tehnica de aplicare. Se leagă tangentorul de reţea electrică prin priza trifazică. Se umple bazinul
cu apă călduţă de 37 - 38°C. Bolnavul se acomodează în vana cu apă caldă, se relaxează timp de 4
- 5 minute şi se culcă pe spate.
Se introduce sorbul în apă, se aspiră (trece) prin tangentor apa, de unde ea este presată prin
furtunul tangentorului cu presiune stabilită pe principiul pompei aspiratoare- respingătoare.
Furtunul cu diuza se introduce în apă cu mâna dreaptă ţinând spre peretele interior al căzii. Se
deschide comutatorul, se reglează presiunea cu robinetul. Maseurul apucă duşul sul cu ambele
mâini şi proiectează apa oblic într-un unghi de 35 - 45a ne părţile moi şi perpendicular pe articularii
dirijându-1 oblic de ios în sus cu mişcări circulare, lente în sensul circulaţiei venoase (ca la masaj).
Se începe pe partea anterioară a membrului inferior stâng contralateral de la degetele piciorului,
glezna (circular) gambă, genunchi (circular) coapsă şi şold (mişcări circulare), apoi membrul
celălalt, trunchiul, abdomenul (în sensul evacuării intestinale, presiune adecvată, mai mică). Se
evită organele sexuale, regiunea scrotală şi sânii! Pe membrele superioare masajul hidric se face de
jos în sus, întâi pe membrul opus apoi pe cel de partea tehnicianului.
După ce bolnavul se întoarce în decubit ventral şi fixează bărbia la bară continuăm proiecţia pe
regiunea posterioară a membrului inferior stâng homolateral de la talpa călcâiului în sus (cu
mişcări circulare peste articulaţii) către regiunea lombară ( 2 - 3 mişcări circulare). Se evită
regiunea anală dat fiind pericolul de perforaţii! Se revine în apă în afara bolnavului, aplicând apoi
aceeaşi tehnică pe membrul inferior drept contralateral. Trunchiul se prelucrează de jos în sus
longitudinal, apoi cu câteva mişcări transversale între omoplaţi.
Procedura se încheie pe membrele superioare prin mişcări longitudinale de jos în sus cu excepţia
articulaţiilor abordate circular, mai întâi pe membrul homolateral, apoi pe cel opus. Manevrarea se
repetă de 2 - 3 ori. Nu se reîntoarce cu sul pe acelaşi loc pe tegumente, ci în afara bolnavului, în
apă! Diuza se ţine tot timpul sub apă la o distanţă de 20 - 30 cm de pacient. Temperatura apei se va
scădea treptat cu 3 - 9°C.
Parametrii de dozaj - în funcţie de scopul urmărit şi de sensibilitatea individuală - sunt:
* Presiunea apei - în funcţie de starea pacientului şi de suprafaţa corporală de tratat - se
măreşte progresiv de la 0,5 l ,5 —» 2 —» 3 atmosfere;
* Diametrul diuzei ataşat tubului tangentorului influenţează intensitatea aplicaţiei: vom începe
proiecţia jetului de apă prin diuze de 12 - 13 mm diametru; diametrul se reduce apoi la 8 - 9 mm;
rozeta de duş ataşată scade efectul mecanic al jetului de apă;
* Distanţa dintre piele şi rozetă determină intensitatea presiunii apei: distanţa va fi scăzută progresiv
până la 30 —»15 —» 10 cm de piele în interiorul apei; distanţa să nu fie mai mică de 10 cm!
* In funcţie de unghiul de impact al jetului de apă asupra suprafeţei corpului vom avea efect de
presiune (în unghi drept, 90°) sau efect de tăiere, tracţiune (în unghi de 45 - 30°, oblic, ascuţit, mic);
cu cât coloana de apă ţâşneşte mai oblic (unghi mic) cu atât scade

127
presiunea şi creşte efectul de trac{iune; în extremis va produce o senzaţie neplăcută de sfâşiere,
chiar echimoză!
* Durata procedurii: 5 - 1 0 - 1 5 - 20 minute.
Duşul rece la terminarea şedinţei previne hipotensiunea ortostatică şi va fi urmat de repaus.
Duşul subacval se poate asocia cu ultrasonoterapia subacvală.
Indicaţii
Din paleta largă a indicaţiilor sunt enumerate câteva exemple: stările post-traumatice, AND,
staza limfatică, celulite, contracturi, cicatrici, stări de inactivitate, periviscerite, aderenţe
postoperatorii (cu prudenţă la nivel abdominal: presiune mică, durată scurtă); surmenajul,
tulburările de menopauză, obezitatea, spondilita anchilozantă, parezele şi paraliziile centrale şi
periferice cu atrofii musculare, mialgii, traumatismele sportive, constipaţie, obezitatea,
hipertiroidism, neurastenia şi insomniile.
Contraindicaţii: sunt cele ale băii generale, fiagilitate vasculară, HTA, hipersensibilitate
cutanată, debilitate accentuată, cardiopatie decompensată, ateroscleroză înaintată.
In caz de tulburări circulatorii periferice şi veno-limfatice se evită traiectele varicoase, ca să
nu se spargă! In caz de hipersensibilitate cutanată se vor evita presiunile mari.
3. Masajul sub apă (aburi)
Se aplică înaintea kinetoterapiei în apă. Durata procedurii în funcţie de suprafaţa masată poate
fi între 5 - 1 5 minute la masaj parţial, până la 1 5 - 2 0 minute pentru masaj de jumătate inferioară
şi 30 minute în cazul masajului general.
4. Baia de vârtej (cu valuri)
Baia de vârtej constă în masaj cu jet de apă la temperatură indiferentă sau caldă ţâşnită din
mai multe orificii asupra pacientului aflat în vană medicinală de 650 - 700 litri sau în bazin, timp
de 1 5 - 2 0 minute.
5. Baia cu bule de aer
Bulele de aer se introduc prin orificiile mici ale sitei de bule cu ajutorul compresorului-
aspirator.
6. Vibromasajul, aqua-vibromasajul
Sunt mai eficiente aplicaţiile pe tendón decât pe corpul muscular. Durata vibromasajului
poate fi prelungită, fiindcă nu este solicitant pentru tehnician, însă nu se adaptează reliefului şi
este mai puţin agreat de pacienţi.

VL HIDROKINETOTERAPIA
A. Definiţie
Baia kinetoterapeutică constă în exerciţii kinetice efectuate cu cornul în imersie în apă simplă
sau cu apă minerală la temperatura în jurul indiferenţei.
B. Materiale necesare
Instalaţiile de hidrogimnastică se vor amenaja în funcţie de posibilităţi şi felul pacienţilor care
vor folosi aceste instalaţii, deficienţele fizice de care sufetă, vârsta şi numărul lor.
1. Tipuri de bazine
a. Căzi cu capacitate redusă sunt destinate exerciţiilor analitice şi reeducării pentru picioare
şi mâini (prehensiunea).
b. Tancul Hubbard sau căzi treflă Trautwein de dimensiuni mai mari sunt suficiente pentru
kinetoterapie individuală a unui număr redus de pacienţi.
c. Bazinul colectiv mai mare serveşte pentru exerciţii individuale subacvale în grupuri de
pacienţi selecţionaţi cu deficienţe similare. Are formă dreptunghiulară, dimensiune de 4 x 7
metri, cu adâncimea de 1,3 metri, fundul orizontal cu paliere, dispune de bară de sprijin şi de
susţinere, scară cu rampă.
d. Bazinul complex este destinat pentru recuperarea bolnavilor cu deficiente mari Aceşti
pacienţi vor fi ridicaţi în bazin cu macara fixată în plafon, mobilă pe o bară fixată tot în plafon.
e. Bazinul pentru mers are culoar de 3 metri lungime cu fundul înclinat de 7° la adâncimea
de la 1,5 m la 0,7 m şi poate fi prevăzut cu trepte.
f. Pentru tracţiune subacvală cu încărcare în poziţie ortostatică se prevede în bazin o nişă de
40 x 40 cm cu adâncime de 1,60 - 1,70 metri, căpăstru Glisson cervical fixat pe peretele
bazinului şi deasupra capului pacientului, susţinătoare axilare mobilizabile lateral.

128
 g. Bazinul de înot cu dimensiuni de 12 x 20 m are culoare de înot, adâncimea de 1,5 m.
2. Instalaţii si accesorii fixe sau mobile
Bazinul este prevăzut cu multiple accesorii, materiale utilizate în imersie, care îl ajută pe
pacient, fie uşurând fie îngreunând exerciţiile acestuia.
a. Materiale fixe:
- barele de sprijin sunt fixate pe pereţii bazinului şi la scări de acces;
- bare paralele, reglabile în înălţime şi lăţime la minimum 0,25 metri sub apă de care se
prinde pacientul cu mâinile;
* masa de reeducare este uşor înclinată şi permite imersia corpului cu excepţia capului
sprijinit pe perna cervicală, pacientul cu pelvisul fixat de o chingă se ţine uşor prin două mânere
laterale; mobilizarea coapsei este facilitată prin împărţirea mesei în două panouri, care pot fi
coborâte;
- înclinarea olanului la 35a cu bazinul fixat în chingă şi folosind mânerele laterale se reeducă
coloana lombară;
- parcursul de reeducare pentru mers cu încărcare la diferite adâncimi constă din scări, pante
ascendente şi descendente cu bare paralele;
- rampă fixată la marginea bazinului;
- placă sau masă înclinabilă.
- bancă, scaun sau taburet sub apă sunt fixate pe stâlpi metalici sau au baze largi şi sunt grele
pentru poziţionare şi stabilizare fără a prelua oscilaţiile pacientului; ele pot fi reglabile în
înălţime şi prevăzute cu o chingă pentru fixarea bazinului;
- aparat de tracţiune cu scripeţi se utilizează pentru elongaţii subacvale ale coloanei
vertebrale, structurilor articulare şi periarticulare;
- suporturi pentru imersie sunt acţionate de macarale hidraulice pentru persoane cu
musculatura slăbită sau imobilizate în aparate amovibile;
- socluri, bureţi;
- chingi mobile fixate de barele sau de masă, curele de susţinere.
b. Materiale mobile:
- materiale de plutire pentru flotabilitate: colac de cauciuc, care împiedică scufundarea
capului, veste, suporturi de susţinere, flotoare gonflabile de tip coliere pentru articulaţii, centuri,
covor şi platou plutitor; colaci de salvare şi rondele din cauciuc, spumă poliuretanică, lemn şi
plută, covor plutitor, salteaua pneumatică, cârje cu flotor pentru a evita scufundarea;
- materiale de lestare: săculeţi cu plumb, centuri de plumb, tălpi, cizme, ghetele îngreuiate
din placaj impermeabil cu tocuri de plumb şi diagonale metalice ţinute fix cu ajutorul unor
curele dispuse în jurul gleznei şi piciorului în formă de opt;
- materiale care cresc rezistenta la mişcare: labe de scafandru, palmare, vâsle, bastoane,
rachete, palete, baghete, aţele din lemn sau din plastic, flotoare pentru frânarea mişcării;
- combinezonul atasant mărind suprafaţa, creşte rezistenţa la mişcare;
- plastic de protecţie a zonei cu pansamente;
- dusul subacval în jet sau vârtej produce masaj sub apă.
C. Condiţii de efectuare a exercitiilor subacvale
,1. Bilanţul funcţional al pacientului şi evaluarea progreselor realizate, reacţiile pacientului la
tratament, starea pielii şi starea generală vor fi înregistrate la fiecare şedinţă.
în funcţie de restantul funcţional, starea patologică, vârsta şi stadiul de recuperare se stabileşte
programul kinetic şi parametrii antrenamentului (felul exerciţiilor, intensitatea, numărul,
frecvenţa şi durata lor, pauze dintre ele, etc).
Kinetoterapeutul va respecta prescripţia individuală şi supraveghează atent exerciţiile în apă a
pacienţilor participând activ la realizarea acestora.

129
 2. Temperatura anei
Temneratura apei folosite depinde de obiectivele principale de atins cu ocazia băii
kinetoterapeutice.
în scop de relaxare, decontracturare. de exemplu, la bolnavi cu paralizie spastică, vom prefera
baia călduţă la temperatura de 37°C- 38°C.
Apa din baia sau bazin utilizată pentru recuperare trebuie menţinută la temperatura indiferentă
între 35*^0 - 37^ în scop antialeic si miorelaxant.
Dacă obiectivul principal este programul de exerciţiu kinetic atunci bazinul pentru kinetoterapie
subacvală trebuie să aibă temperatura apei mai mică decât temperatura indiferentă. In funcţie de
mărimea activităţii musculare, prin care se produce căldură, temperatura apei din bazin poate varia
între 30°C şi 37,5°C. Astfel se evită oboseala pacientului în apa prea caldă peste 37°C în funcţie
de efortul fizic prestat. în funcţie de scop, de categoria de bolnavi si de tipul apei folosite se
recomandă efectuarea exerciţiilor la temperatura apei de:
37°C - 37,5°C, călduţă - la bolnavi cu reumatism inflamator cronic, vârstnici, cu
capacitate de efort fizic mai redus;
36°C - 36,5°C, uşor peste temperatura de indiferenţă - la bolnavi cu reumatism mai
aproape de puseu;
între 36°C şi 37,5°C la bolnavi cu reumatism degenerativ în funcţie de durata băii şi
capacitatea de mişcare a pacientului;
între 33°C - 34°C la tineri şi între 35°C - 36°C la vârstnici după traumatisme şi afecţiuni
neurologice (paraplegii, hemiplegii).
Programele de întreţinere sau recreere si înotul se fac la temperatura apei din baie între 26°C-
31°C.
Baia de piscină la temperaturi sub 26°C - 18°C este indicată pentru antrenarea sportivilor.
Aerul din încăpere trebuie să aibă o temperatură de confort termic pentru desfăşurarea
programului kinetic fără gradient termic perturbator între aerul cu termoinducţie mică şi apa
călduţă a băii.
Umiditatea va fi menţinută la 50 - 60 %.
3. Pregătirea imersiei
Înainte de efectuarea băii kinetoterapeutice propriu-zise pacientul va fi pregătit pentru imersie.
Tratamentul subacval trebuie distanţat cu 1 - 2 ore dună mese. Pacientul va fi invitat să-şi
evacueze vezica urinară înainte de intrarea în bazin, deoarece baia călduţă de obicei este diuretică.
I se face un dus călduţ complet, se şterge, i se dă costume potrivite de baie, slip. El clăteşte
picioarele intr-o soluţie antifungică.
Pacientul în majoritatea cazurilor intră în apă singur, coboară scările bazinului sprijinindu-se de
barele de acces, balustradă sau este ajutat de kinetoterapeut. Cei care se deplasează cu fotoliu
rulant folosesc planul înclinat pentru a intra în apă. Pacientul cu deficienţă gravă transportat cu un
cărucior sau în targă din pânză groasă ataşată de cârlige va fi introdus progresiv în bazin cu
ajutorul unui scripete acţionat manual sau electric.
La început pacientul se adaptează la temperatura şi la adâncimea apei şi va fi instruit cum să
folosească instalaţiile şi accesoriile. Terapeutul dacă intră şi el în apă pentru a lucra împreună cu
pacientul va purta şalopetă impermeabilă sau cizme de cauciuc până la brâu ca de pescuit pentru a
se apăra de efectele contactului prelungit cu apa clorinată. Atunci când nivelul bazinului este la
înălţime potrivită taliei terapeutului el poate conduce programul kinetic din afara bazinului. El
prevede programul, observă şi dirijează desfăşurarea şedinţei de reeducare, intervine în orice
situaţie de manevrare defectuoasă.
Imersia corpului încălzit se face progresiv: se umezesc picioarele, braţele, pieptul, apoi se intră
în apă răcoroasă.
4. Odihna în sală timp de o jumătate oră încheie procedura după ce pacientul face un duş la
temperatura de 32 - 33°C, se usucă rapid şi se înveleşte într-un prosop uscat. Astfel evită răceala
prin adaptarea treptată a temperaturii cutanate la mediul ambiant. Deshidratarea se compensează
prin ingerarea unui pahar de băutură caldă.

130
 D. Tehnica exercitiilor subacvale
1. Poziţiile iniţiale din care se execută exerciţiile pot fi fixe, semifixe sau libere. Pacientul
imersat în apă trebuie să găsească în primul rând puncte de referinţă. El se va stahiliza folosind
senzaţiile vizuale, percepţiile exteroceptive legate de apă şi materialul auxiliar disponibil. El poate
fi de asemenea imobilizat sau sprijinit de kinetoterapeut pentru a menţine poziţia fundamentală.
a. Poziţii fixe, stabile pot fi realizate astfel:
- Bolnavul este culcat ne spate si pluteşte la suprafaţa apei. Plutirea se obţine prin flotoare
aplicate la gât, la încheietura mâinilor, la şolduri şi glezne sau sprijinirea capului pacientului pe
umărul kinetoterapeutului. Deşi instabil şi greu de fixat, decubitul flotant este avantajos pentru
recuperarea pacienţilor cu deformaţii ale coloanei vertebrale.
- Pacientul este submersat în poziţie de decubit. fixat în chingi pe un suport complet (placă,
targă, platformă, masă), iar capul acestuia menţinut la suprafaţa apei se sprijină pe o pernă. El
poate executa mişcări de abducţie -adducţie ale membrelor superioare şi inferioare prevăzute sau
nu cu flotoare. Din această poziţie sunt limitate mişcările de flexie — extensie ale trunchiului,
şoldurilor şi genunchilor. Extremitatea craniană a suportului este fixată de bara laterală a
bazinului, iar capătul scufundat în apă este reglabil în înălţime.

Fig. nr. 11: Decubit pe suport complet

- în poziţia de decubit cu snriiin pe spate parţial pe jumătate de suport fixat bine de bară laterală
pacientul poate efectua confortabil mişcările şoldurilor şi genunchilor cu membrele inferioare
libere.
 -în decubit ventral pe suport complet reglabil sau pe jumătate de suport faţa se menţine la
suprafaţă de către o pernă de sprijin la nivelul frunţii sau bărbiei.

Fig. nr. 13: Decubit ventral pe suport complet

- Bolnavul se poate suspenda cu mâinile sau cu picioarele la bara fixă de la marginea

bazinului şi cu un flotor toracic.
- El poate fi sprijinit şi susţinut in decubit dorsal sub pelvis sau în decubit ventral sau sub
torace de către kinetoterapeutul aflat în preajma lui.

Fig. nr. 14: Decubit ventral pe suport cu picioare libere

- în poziţie sezândă pe un scaun cu spătar sau taburet greu aflat sub apă respectiv aşezat pe
treptele scării, pot fi mobilizate în apă membrele superioare cu condiţia ca umerii să fie
acoperiţi de apă. Spătarul serveşte ca punct de sprijin suplimentar.

131
 Fig. nr. 15: Poziţia şezândă în apă

- în poziţie ortostatică bolnavul se sprijină ventral de bară fixă pe marginea bazinului, lateral de
barele paralele sau de alte puncte fixe cu mâinile.

Fig. nr. 16: Ortostatism în apă

Adâncimea poate fi scăzută dacă bolnavul stă pe un suport, pe scaun, pe masă aflată sub apă.
- Pot fi adoptate de asemenea diferite poziţii intermediare dintre poziţie clinostatică şi cea
ortostatică pe un plan înclinat în diferite grade, în aceste condiţii bolnavul poate executa programul
kinetic cu segmentele rămase libere,
b. Eggi^Lşşmifixe.vor fi realizate luând un punct fix la marginea bazinului prin prinderea barei
fixe cu mâinile sau picioarele, prin flotoare, colac uşor la nivelul gâtului sau la picioare şi un al
doilea punct de sprijin asigurat de către mâinile kinetoterapeutului la nivelul trenului superior sau
inferior al bolnavului. Astfel sprijinind bazinul, trunchiul sau capul pacientului este posibil
efectuarea mişcărilor de plutire cu membre superioare sau inferioare libere.

132
 c. Poziţia liberă, plutirea liberă fie cu plutitoare, cu sprijin sub cap sau sub glezne, este
folosită în scop de relaxare. Flotoarele se utilizează pentru efectuarea exerciţiilor. Programul
este realizat cu dificultate în aceste condiţii.
2. Tipuri de exerciţii
a. Relaxarea
b. Mişcări active libere
c. Mişcări în poziţie suspendată la suprafaţa apei au particularitatea descărcării, reducerii
greutăţii corpului aflat în apă. In aceste condiţii pot fi efectuate mişcări de către muşchi cu
forţă redusă de valoare 2 - 3 . Aceste mişcări nu sunt asistate şi nici rezistive.
Elemente de gradare progresivă sunt reprezentate de:
- creşterea vitezei de execuţie a mişcării,
- creşterea turbulenţei apei,
^ creşterea gradului de submersie în apă a segmentului mobilizat,
- modificarea formei segmentului mobilizat: poziţia mâinilor sau picioarelor, prinderea
de palete, vâsle, cu scăderea sau creşterea suprafeţei acestora.
d. Mişcări active asistate folosesc forţele de împingere în sus a apei sau ajutorul oferit de
kinetoterapeut. Ele se execută de la profunzime spre suprafaţa apei. Kinetoterapeutul aflat în
apă poate ajuta cu mâinile sale mişcarea activă controlată de către pacient.
Gradarea progresivă â forţelor se obţine prin:
~ scurtarea - alungirea braţului de pârghie,
- modificarea punctelor de sprijin sau
- variaţia forţei manuale ale kinetoterapeutului.
e. Mişcări cu rezistentă pentru refacerea forţei musculare se pot realiza prin diferite
modalităţi. Elemente de rezistenţă pot fi:
- forţa hidrostatică de împingere în sus a apei,
- lungirea sau scurtarea braţului pârghie de mişcare,
- scoaterea mâinilor sau picioarelor din apă cu încărcarea lor gravitaţională,
- efectuarea mişcărilor spre profunzimea apei cu viteză sporită,
- turbulenţa apei prin mişcări laterale, creşterea forţei de coeziune şi vâscozităţii apei,
- mărirea suprafeţei segmentului mişcat prin adăugare de flotoare, palete, vâsle,
bastoane,
- rezistenţa opusă de mâna kinetoterapeutului,
- creşterea vitezei de execuţie,
- rezistenţă opusă de pereţii bazinului la contracţie musculară izotonică.
f. Mobilizări pasive se fac în scop de asuplizare şi miorelaxare de către kinetoterapeut
beneficiind de facilităţile mediului bidric (apa călduţă, forţa lui Arhimede etc.).
3. Dozarea exerciţiilor de kinetoterapie în bazin
Reeducarea în apă respectă principiul progresivitătii atât ca durată cât si gradul de
dificultate.
a. Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie variază între 5 -10 si 45 - 60 minute în
funcţie de etapa de tratament, temperatura apei, intensitatea efortului, starea generală a
pacientului si vârsta pacienţilor. Ea va fi progresiv crescută de la 10 - 12 minute în primele
zile ajungându-se treptat la 20 - 30 - 60 minute câtre finalul programului hidrokinetic.
- Durată mai mică de 15 - 25 minute se recomandă: la primele şedinţe, la vârstnici, în caz
de afecţiuni reumatice inflamatorii, poliartrită reumatoidă, în bazine cu apă la temperatură de
peste 36°C.
- Durata mai mare până la 60 minute sau mai mult a şedinţelor poate fi permisă la
bolnavi post-traumatici şi la cei cu afecţiuni neurologice, la tineri, dacă temperatura apei se
află în jurul indiferenţei, în perioada finală a curei şi la persoane adaptate.
b. Intensitatea efortului fizic va fi dozat în funcţie de capacitatea de efort individuală.
c. Ritmul optim, viteza de execuţie este de 12 - 16 mişcări pe minut în medie.
d. Dificultatea exerciţiilor se sporeşte progresiv prin:
- forţa lui Arhimede;
- tensiunea de suprafaţă;
- utilizarea flotoarelor;
- rezistenţă manuală sau mecanică.

133
 1. Forţa lui Arhimede se foloseşte fie ca ajutor, suport sau rezistentă.
a. Mişcarea unui membru complet cufundat în apă este cu atât mai facilitată cu cât membrul se
anronie de orizontală. Facilitarea se obţine prin creşterea forţei lui Arhimede.
Pacientul se culcă în sorii in parţial pe masa de recuperare reglabilă cu membrele libere
scufundate în apă. Cu cât unghiul de înclinaţie a mesei este mai mic faţă de orizontală cu atât va fi
mai uşor de efectuat mişcarea de ridicare a membrelor de la profunzime la orizontală.
El va adopta poziţia de decubit dorsal pentru efectuarea mişcărilor de ridicare în flexie ale
membrelor superioare şi a soldurilor (hiper)extinse, scufundate în apă, respectiv pentru contracţia
ajutată a muşchilor extensori ai genunchilor flectaţi.
în poziţia de decubit ventral parţial pe masă uşor înclinată faţă de orizontală se vor executa
extensia membrelor superioare şi a soldurilor scufundate în anteflexie, respectiv flexia facilitată în
sus a genunchilor extinşi în apă.
b. Forţa lui Arhimede are valoare maximă şi susţine membrul când acesta se află la orizontală.
Pacientul se află în poziţie de decubit contralateral total pe masa de recuperare scufundat la
orizontală sub nivelul apei, cu capul în afară sprijinit de o pernă pneumatică. Din această poziţie
membrele libere aflate deasupra sunt susţinute de forţa lui Arhimede şi pot efectua mişcări
orizontale de flexie-extensie din toate articulaţiile.
c. Exerciţiul de coborâre a membrelor efectuat perpendicular pe suprafaţa apei întâlneşte
rezistenţa forţei lui Arhimede.
Rezistenţa forţei lui Arhimede se obţine la extensia în jos a genunchiului flectat în poziţie de
decubit ventral sau la flexia genunchiului extins în decubit ventral.
Ea este maximă atunci când membrul se află la poziţia orizontală, scade pe măsura ce coboară
membrul şi la verticală devine nulă. Rezistenţa opusă mişcării de coborâre a membrului creste cu
reducerea gradului de înclinare fată de orizontală a mesei pe care se află pacientul în sprijin parţial
în poziţie de decubit dorsal, ventral sau lateral. Din aceste poziţii se pot face exerciţii de creştere a
forţei musculare a flexorilor, extensorilor, abductorilor sau adductorilor membrelor contra
rezistenta forţei lui Arhimede.
Specificitatea unghiulară, adică întărirea anumitor grupe musculare în diferite sectoare
unghiulare, se obţine prin exerciţii efectuate din poziţii cu valori corespunzătoare a unghiurilor de
înclinaţie a mesei cu valorile unghiurilor de flexie - extensie sau abducţie - adducţie din articulaţia
respectivă faţă de orizontală.
Extensia genunchiului flectat contrariată de forţa lui Arhimede depinde de gradul de înclinare a
planului de sprijin.
2. Scoaterea parţială a acestui membru din apă sau aplicarea unui flotor fără proprietăţi
hidrodinamice pe extremitatea membrului, care duce la ieşirea parţială a membrului din apă,
adaugă rezistenta suplimentară a tensiunii de suprafaţă la înaintare pe suprafaţa apei.
3. Kinetoteraneutul aflat şi el în apă poate ajuta, susţine sau îngreuna mişcările pacientului cu
mâinile sale.
4. Rezistente mecanice contra mişcării pot constitui diferite obiecte de fixare, inclusiv barele,
pereţii bazinului etc.
e. Frecvenţa şedinţelor variază între una - două şedinţe zilnice şi două şedinţe pe săptămână.
Exerciţiile se vor desfăşura pe o perioadă de 1 - 6 săptămâni în funcţie de obiectivele fiecărui caz
şi progresele obţinute.
4. Programele de hidrokinetoterapie se grupează în:
a. Exerciţii de mobilizare în ană
1. Pacientul imersat se scufundă în apă se va încălzi prin mers sau mici sărituri în apă timp de 5
minute şi face exerciţii de annee si expiraţie.
2. El va pluti în poziţie orizontală pe spate cu ajutorul flotoarelor pe membre sau cu vestă.
Alungeşte şi relaxează musculatura.

134
 Relaxarea musculaturii spastice în coxoze, boli neurologice se obţine prin suspendare fixă
cât mai perfectă la suprafaţa apei călduţe. La început se execută mişcări lente, ritmice.
Mişcările împotriva unor rezistenţe mari se fac în condiţiile de scădere a greutăţii corpului.
Fig. nr. 17: Rezistenţa tensiunii de suprafaţă
3. în continuare face mişcări ale membrelor pentru reeducarea percepţiei si poziţiei
articulare în apă.
în decubit flotant, cu ochii închişi şi apoi deschişi, bolnavul execută abducţia la 90° a
membrului superior în apă.
în poziţie verticală, pacientul se agaţă cu mâinile de bara fixă şi flectează un şold la 90°.
4. Poate face de asemenea exerciţii de asunlizare sau de creştere a forţei musculare a
membrelor, coloanei vertebrale, trunchiului şi bazinului, mai ales în stadiile iniţiale precoce,
când kinetoterapia tonizantă la sală încă nu este posibilă.
O balustradă orizontală la nivelul suprafeţei apei ajută la menţinerea poziţiei culcat ne
spate dacă pacientul apucă bara cu mâinile. Astfel el se menţine la suprafaţa apei. El
efectuează din această poziţie exerciţii de flexie a cotului. El poate agăţa bara cu degetul
mare de la picioare efectuând flexia trunchiului din poziţia culcat pe spate pe suprafaţa apei.
O platformă de scândură sau patul de imersie pe care corpul pacientului se aşează sub
apă, băncile si scaunele subacvale. scările, discurile de plută unite între ele cu frânghii, de
asemenea pot servi la susţinerea şi mobilizarea membrelor şi trunchiului din diferite poziţii.
Curele ataşate cu cleme pe bare sunt folositoare pentru susţinerea umerilor, trunchiului
sau centurii pelviene a pacientului atunci când efectuează mişcări libere cu membrele
superioare şi inferioare.
a. Mobilizarea membrelor superioare
- Pacientul în plutire pe spate poate face mişcările membrelor superioare în toate direcţiile
- cu excepţia anteflexiei. Mişcările vor fi ajutate de forţele hidrostatice ale apei şi de
flotoare de pumn. Contracţia minimă a muşchilor paralizaţi va fi amplificată prin mişcarea
uşurată a membrului descărcat.
Exerciţiile ajutate şi cu sprijin pentru muşchiul deltoid:
- Bolnavul stând pe un scaun scufundat până în gât, ridică membrele superioare lateral la
suprafaţa apei, apoi le coboară lent de-a lungul corpului. Mişcarea de abductie este ajutată
de forţa de împingere în sus a apei.

135
 - Bolnavul culcat pe masă sub apă, membrul superior fiind suspendat, face abducţia, flexia şi
extensia braţului la suprafaţa apei.
- în poziţie ortostatică verticală se efectuează mişcările uşurate ale membrelor superioare în
plan orizontal.
b. Mobilizarea membrelor inferioare putem realiza în poziţie de plutire verticală.
- în descărcare bilaterală pacientul apucă bara de susţinere sau folosim curele groase cu cleme
aplicate pe bare pentru susţinerea umerilor, trunchiului sau al pelvisului pacientului, în condiţii de
susţinere a corpului pacientul poate efectua toate mişcările analitice si globale libere cu ambele
membre inferioare. El va executa pedalajul plantar, inversia - eversia picioarelor, mişcările de
flexie - extensie a genunchilor, toate mişcările din articulaţiile coxo-femurale, circumducţia, tripla
flexie şi extensie a membrelor inferioare.
- în descărcare unilaterală pacientul se sprijină pe un picior pe un soclu. El va efectua aceleaşi
mişcări de oscilaţii sagitale, frontale, circumducţie, triplă flexie şi extensie cu membrul inferior
descărcat.
- în imersie verticală putem obţine în funcţie de nivelul de imersie încărcarea parţială bilaterală
sau unilaterală a membrelor inferioare, mobilizări şi exerciţii de stabilizare pe placă rotativă,
mobilizarea bazinului.
Exerciţiile pentru abductorii coapsei se fac cu bolnavul culcat pe o parte pe platformă înclinată
în bazin. Execută abducţia membrului inferior ajutată de forţa de împingere a apei. Terapeutul
urmăreşte contracţia musculară sprijinind bolnavul cu mâna.
Extensia coapsei se efectuează din poziţia procubit sprijinit de bară. Pacientul duce membrele
inferioare în spate.
Bolnavul culcat pe masă de reeducare sub apă face mişcări cu membrele inferioare suspendate.
c. Mobilizarea coloanei vertebrale în descărcare si alungirea axială se obţine fie cu susţinerea
cervicală atlanto-occipitală prin căpăstru Glisson, fie cu susţinerea în două puncte cu barele
axilare, fie dacă combinăm ambele susţineri. Se efectuează în aceste condiţii exerciţiile de
asunlizare ale coloanei cervicale şi lombare.
Extensorii trunchiului se mobilizează cu pacientul aflat cu fata în ios. sprijinit cu mâinile de
bare: ridică membrele inferioare spre suprafaţa apei. Pacientul în procubit pe suprafaţa apei,
sprijinit de bare cu picioarele, face arcuiri în spate ridicând capul.

Fig. nr. 18: Exerciţii subacvale în maladia Bechterew

136
 b. Tracţiunile subacvale decomprimante
Bolnavul imersat în apă la marginea bazinului (prevăzut în acest scop cu un şanţ de 40 x 40
cm dimensiune) atârnă nemişcat, relaxat, legat de căpăstrul Glisson cervical (aflat deasupra
bolnavului, fixat pe peretele înălţat al bazinului) sau / şi sprijinindu-se pe susţinătoarele
axilare mobilizabile lateral.
- Prin susţinerea cervicală greutatea proprie a corpului imersat - în valoare de 2 — 4 kg -
este suficientă pentru tracţiunea coloanei cervicale.
- Prin susţinerea axilară în două puncte coloana dorso-lombară şi articulaţiile mari (şold,
genunchi) vor fi tracţionate prin aplicarea unor greutăţi simetrice de câte 4 kg pe şolduri şi
/sau pe glezne scufundate. Nu se depăşesc încărcarea de 2 x 6 kg!
- Susţinerea prin 3 puncte - combinaţia celor două - scade încărcarea cervicală în favoarea
extensiei lombare. La femei normoponderale este suficientă adăugarea unor greutăţi de 2 +2
kg pentru o forţă lombară de 5 - 5,5 kg. La bărbaţi şi la femei musculoase poate fi nevoie de 3
+3,4 + 4, sau 5 kg greutate, cu respectarea principiului progresivităţii.
Dozarea fină a creşterii şi descreşterii lente a tracţiunii se obţine prin:
- nivelul imersiei corpului,
- înclinarea planului poziţiei de plutire (orizontală, intermediară, verticală),
- modul de susţinere,
- greutăţi aplicate,
- durata de creştere, menţinere şi descreştere a forţei de extensie (10-20 minute).
Durata procedurii poate fi crescută de la 10-12 până la 20 minute maximum.

Fig. nr. 19: Tracţiunea subacvală c.

F.verr.itii de. facilitare nfiiiromnsculară

1. In poziţie ortostatică verticală se aplică în piscină mişcările în diagonală după
tehnica Kabat. Kinetoterapeutul trebuie să fie şi el alături de pacient. Prizele manuale
sunt cele corespunzătoare ca şi pe uscat. Rezistenţele utilizate pot fi: greutatea

137
pacientului, mâinile terapeutului, forţele mediului lichidian, etc.

138
 în scop de facilitare, Kabat foloseşte schemele de mişcare globale în diagonală si spirală bazate
pe activitatea combinată a grupelor musculare corelate funcţional. Activităţile curente eficace se
fac pe linii de traiect diagonale şi spirale faţă de axul vertical al corpului (cositul, spartul lemnelui,
înotul, hocheiul, golful etc.). La aceste activităţi participă un număr mare de muşchi. Membrele
superioare efectuează mişcări de închidere - deschidere care apropie - depărtează membrele
superioare de axa corpului. Ele corespund funcţiilor de „a lua - a oferi”. Mişcarea din poziţia
iniţială de întindere se execută în sensul scurtării finale a agonistului. în timp ce antagonistul se
întinde.
Vom insista asupra poziţionării si executării corecte a mişcărilor, ceea ce presupune o mobilitate
articulară păstrată.
Diagonala 1 Flexie. Extremitatea superioară. Diagonala mare: membrul superior iniţial lângă
şoldul homolateral prin mişcarea de jos în sus în diagonală va ajunge la umărul contralateral. Capul
urmăreşte mâna. Mişcarea se face disto-proximal. Policele abdus se adduce. Mâna extinsă se
flectează. pumnul în extensie şi înclinaţie cubitală se flectează si se înclină radial. antebraţul pronat
se supinează. cotul extins se flectează. braţul din extensie, abducţie uşoară la 45°C şi rotaţie internă
va ajunge în poziţie finală de rotatie externă, adductie si flexie. Scapula coborâtă, addusă şi rotată în
jos vă fi ridicată, abdusă si rotată în sus. Mişcarea de „ia de lângă corp şi aruncă ceva peste umărul
opus” reproduce ..orientarea mâini câtre gură” pentru alimentaţie si igienă bucală.
Diagonala I Extensie. Extremitatea superioară: Diagonala mare este mişcarea inversă, revenirea
de sus în jos în diagonală a membrului superior de la umărul opus la şoldul propriu. Policele în
abducţie. degetele extinse, pumnul în deviaţie cubitală cu palma înapoi, antebraţul pronat. cotul
flectat. braţul în rotatie internă, abducţie si extensie. Scapula este coborâtă, addusă si rotată în ios.
Ea reprezintă mişcarea de ’’revenire a mâinii de la gură în timpul servirii mesei”.
Diagonala II Flexie. Extremitatea superioară: Diagonala mică: membrul superior iniţial se află
pe şoldul contralateral şi va ajunge în final prin mişcarea de jos în sus în diagonală la umărul propriu.
Mişcarea se face disto-proximal. La început policele este opozabil degetelor flectate, mâna este
închisă, pumnul în flexie şi înclinaţie cubitală, antebraţul pronat, cotul în extensie, braţul în
extensie, în adducţie şi rotaţie internă. Scapula este coborâtă, abdusă şi rotată în jos. în final
policele se extinde, mâna se deschide, pumnul va fi în extensie si înclinaţie radială. antebraţul din
pronat se va postura în supinaţie. cotul se flectează. Braţul ajunge în rotatie externă, abducţie si
flexie. Scapula se ridică, se adduce si se rotează în sus. Mâna extinsă, ridicată, cu faţa înainte, se
aşează la nivelul umărului propriu în semn de ..prezent”.
Diagonala II Extensie. Extremitatea superioară: Diagonala mică - constituie mişcarea de sus în
jos în diagonală a membrului superior de la umărul propriu la şoldul opus. De la policele extins cu
degetele extinse şi pumnul în deviaţie radială se va ajunge la opozabilitatea policelui cu degetele
flectate. cu pumnul în deviaţie cubitală. Antebraţul supinat se va prona. cotul din flexie se va
extinde, iar braţul se rotează intern, se adduce si se extinde. în timp ce scapula coboară, se abduce
si se rotează în ios. Cu alte cuvinte pacientul ..ia un obiect de deasupra capului pentru a-1 băga în
buzunarul OPUS al pantalonului”.
Diagonalele Kabat pot fi executate alternativ sau simultan cu ambele mâini, simetric sau
asimetric şi cu participarea mişcărilor capului si trunchiului superior.
..Despicatul” („chopping”-ul englezesc) sau mişcarea de ..spartul lemnului cu securea”
solidarizează flexia trunchiului şi a membrelor superioare. Exemplificăm mişcarea spre dreapta.
Mâna stângă apucă antebraţul drept efectuând o diagonală I de extensie a extremităţii superioare
drepte combinată eu diagonala II de extensie a membrului superior stâng în lanţ kinetic închis. Din
extensia trunchiului pacientul rotează şi flectează capul şi umerii spre dreapta. Dacă
kinetoterapeutul se află în bazin în faţa pacientului va contra pe fruntea şi pe palma dreaptă a
pacientului cu mâinile sale. Astfel tonificăm flexorii trunchiului superior şi ai membrelor
superioare.
Ridicarea („lifting”-ul englezesc) este manevra inversă despicatului. ..ridicarea membrelor
superioare care tin securea în mâini”. Realizează extensia cu rotaţia trunchiului. Capul şi trunchiul
aflat în poziţie flectată, se prinde membrul superior drept cu mâna stângă şi urmează efectuarea
combinată a diagonalelor I flexie a membrului superior drept cu diagonala 11 flexie a membrului
superior stâng. Pacientul face rotaţia cu extensia trunchiului spre stângă. Priza manuală a
kinetoterapeutului se aplică pe occiputul pacientului în scop de rezistenţă opusă mişcării. Exerciţiul

139
tonifică extensorii trunchiului superior.
Mişcările în diagonalele Kabat pentru membrele inferioare se pot realiza în plutire pe spate
(decubit flotantl. Membrele inferioare efectuează mişcări de propulsie - recepţie care duc
membrele înainte - înapoi corespunzător mersului.
Diagonala I Flexie. Extremitatea inferioară: Diagonala mare - constă în mişcarea hnmnlaterală a
membrului inferior de jos în sus. Astfel membrul inferior mobilizat, iniţial cu piciorul din poziţia
de flexie plantară şi inversie se flectează si eversează. Genunchiul rămâne extins. Şoldul extins,
abdus, rotat intern va ajunge în final în rotaţie externă, adducţie şi flexie. Se va realiza deci tripla
flexie cu şoldul în adducţie şi rotaţie externă. Kinetoterapeutul aflat la picioarele pacientului
fixează membrele inferioare ale acestuia prin nriza pe faţa dorsală a piciorului. El aplică rezistentă
manuală opusă mişcării. Pacientul „face un sut cu partea internă a piciorului”.
Diagonala I Extensie. Extremitatea inferioară: Diagonala mare este mişcarea inversă de sus în
jos homolaterală a membrului inferior, triplă extensie cu şoldul în abducţie şi rotaţie internă.
Pacientul..răsuceşte călcâiul în afară”.
Diagonala II Flexie. Extremitatea inferioară. Diagonala mică - este mişcarea disto - proximală
de jos în sus a membrul inferior dincolo de linia mediană. Din acest motiv şoldul opus trebuie
poziţionat în abducţie. Iniţial piciorul extins şi inversat se va flecta si eversa în final. Soldul extins,
addus dincolo de linia mediană şi rotat extern va realiza în final rotaţia internă, abducţia şi flexia.
Pelvisul coborât se va ridica. Pacientul .jăsuceste călcâiul în afară si trage în sus piciorul”.
Diagonala II Extensie. Extremitatea inferioară: Diagonală mică - este mişcarea inversă de sus în
jos a membrului inferior. Pacientul „sutează înăuntru dincolo de linia mediană”.
2. în decubit flotant se fac contracţii repetate.
Pacientul are flotoare la gât, pe braţe, la şolduri şi la glezna fixată. Membrul inferior opus se află
în poziţie iniţială de flexie. adducţie si rotatie externă a soldului si flexia genunchiului.
Kinetoterapeutul în poziţie verticală la picioarele pacientului opune rezistenţă manuală la mişcarea
de extensie, abducţie si rotatie internă a membrului inferior reeducat, luând priză pe planta
piciorului şi înapoia genunchiului pacientului. Prin efectuarea mişcării de extensie a membrului
inferior pacientul se îndepărtează în apă de kinetoterapeut, care şe apropie de el solicitând
repetarea flexiei. Astfel ei se vor înainta în apă repetând exerciţiul de flexie — extensie a
membrului inferior.
3. inversări lente se fac la fel, dar fără deplasare. Pacientul flectează activ membrul inferior
extins, în timp ce kinetoterapeutul stă pe loc şi ţine membrul reeducat.
4. Prin contracţia izometrică maximă a musculaturii antagoniste cu mişcarea limitată, urmată de
relaxare, vom facilita creşterea amplitudinii articulare.
d. Exerciţii de recunerare neuromotorie
I. Reeducarea controlului automat al stabilităţii articulare
- Stabilizarea activă analitică în diferite grade de deficite musculare constă în tonificarea
musculară, creşterea forţei si rezistentei musculare folosind tehnici de facilitare neurale combinate
si tehnici rezistive fin dozate.
Tehnica „Bad Ragaz” din Elveţia constă în hidrokinetoterapie analitică cu ajutorul Rotoarelor
sau asistată de către kinetoterapeut aflat în bazin care ajută efectuarea mişcării deficitare. Bolnavul
pluteşte pe suprafaţa apei.
Kinetoterapeutul opune rezistentă manuală contra mişcării bolnavului. De exemplu bolnavul
împinge lateral braţul afectat în abducţie. Deplasarea braţului în abducţie se produce prin
îndepărtarea corpului plutitor. Astfel, izometria iniţială se va transforma în exerciţiu dinamic. în
funcţie de direcţia de mişcare, poziţia corpului şi contrarezistenţă

140
aplicată în condiţii de imersie pot fi tonizate şi alte grupe musculare în scop de stabilizare.
Rezistenţa opusă mişcării poate fi sporită şi cu obiecte de lemn: vâslele si bastoanele de diferite
mărimi. Vâsla mişcată în timpul înaintării în apă cu suprafaţa mai mare şi nu cu marginea sa oferă
o rezistenţă mai mare. Bastoanele ţinute sub apă asigură rezistenţă şi controlul mişcării de pronatie
si suninatie.
în decubit pacientul cu membrul inferior sănătos în centură de scripetoterapie face abductie
activă contrariată sau terapeutul opune rezistenţă manuală unei abducţii.
în orocubit. membrul sănătos centurat, se face mobilizarea activă contrariată în abductie si în
extensie cu genunchiul extins. Terapeutul opune rezistenţă manuală mobilizării active.
în poziţie aşezată pe un scaun special se efectuează travaliul activ contrariat al cvadricepsului
prin rezistenţa oferită de apă sau de palma terapeutului.
în poziţie în picioare, cu mâinile pe rampă se execută în sprijin unioodal mişcarea de abducţie,
extensie, cercuri mici în extensie.
- Stabilizarea dinamică globală constă în utilizarea tehnicilor globale: mobilizări poliarticulare,
triple flexii şi extensii, metoda Kabat.
Membrele superioare se stabilizează prin exerciţii în lanţ kinetic deschis şi închis.
Diagonalele Kabat pentru membrele superioare se fac în imersie profundă la început fără
rezistenţă apoi contrarezistentă. Se pot face mişcări şi deplasări ale corpului în plutire cu mâinile
fixate la bara de sprijin.
Membrele inferioare fac exerciţii în sprijin cu încărcare progresivă binodală sau uninodală.
Membrele superioare ajută numai la menţinerea echilibrului în apă. Progresivitatea se obţine prin
scăderea nivelului anei, a imersiei. înclinarea planului si încărcarea cu cârie. Sprijinul pe două
cârje antebrahiale şi mersul cu două cârje, încărcarea cu cârje simple, apoi sprijinul pe o cârjă
simplă încheie ciclul exercitiilor de stabilizare pentru recuperarea mersului. Ghetele îngreunate
coboară centrul de greutate al pacientului şi dau o stabilitate mai mare în timpul deplasării în apă.
In încărcare binodală pacientul execută translaţii laterale şi disociaţia centurilor. El va face
semiflexii din şold şi genunchi, mersul înainte, înapoi şi lateral pe distanţe mici la început, apoi din
ce în ce mai mari.
în încărcare unipodală pe soclu sau pe un platou mobil se fac exerciţii de stabilizare pentru
recuperarea şoldului, genunchiului şi gleznei afectate.
Coloana vertebrală si bazinul vor fi antrenate la început în poziţia de plutire pe un covor plutitor
sau prin utilizarea vestei apoi în poziţie verticală. în imersie totală. Se obţine percepţia poziţiilor şi
mişcărilor în toate planurile (flexia, extensia, înclinarea laterală, rotaţiile anteversia, retroversia şi
lateroversia bazinului). Vom asocia mobilizarea membrelor, coloanei vertebrale şi centurilor la
început fără rezistenţă opusă apoi cu contrarezistenţă oferită de mâinile kinetoterapeutului aflat în
apă alături de pacient.
Programul de 6 exerciţii subacvale:
De regulă pacienta se află imersată în apă până la nivelul pieptului pentru eficienţa exerciţiilor.
Exerciţiul nr. 1: pentru tonificarea musculaturii abdomino-spinale
- Pacienta stă cu spatele la peretele bazinului, cu mâinile la bară laterală.
- Ridică picioarele sub apă şi întinde înainte.
- Flectează şi ridică genunchii până la bărbie.
- împinge înainte cu elan picioarele şi se întinde complet. Exerciţiul se repetă de 10 ori.
Exerciţiul nr. 2: pentru tonificarea muşchilor membrelor inferioare şi bazinului
- In ritm de alergare împinge uşor din ambele picioare de 5 ori.
- împinge din ce în ce mai sus din picioare de 10 ori.
Exerciţiul nr. 3: pentru tonificarea muşchilor bazinului, muşchilor fesieri şi membrelor
inferioare
- Pacienta în ortostatism se sprijină cu o mână de bara laterală.
- Pendulează relaxat un membru inferior mult înainte şi înapoi.
- în acest timp face sărituri ritmice pe membrul inferior contralateral.
- Apoi schimbă membrul pendulant şi face exerciţiile la fel cu membrul opus.
Pendulările înainte şi înapoi se repetă de 12 ori cu ambele picioare.
Exerciţiul nr. 4: pentru antrenarea circulaţiei venoase ale membrelor inferioare varicoase,
îngreunate

141
 - Pacienta stă în apă şi face exerciţii uşoare de paşi pe loc cu desfăşurarea pasului în secvenţele
de atacul cu talonul, poziţia medie de sprijin şi desprinderea urmată de pendularea.
- încetul cu încetul accelerează mersul până la mărşăluire în timp ce ridică picioarele din ce în
ce mai sus, repetat de 30 ori.
Exerciţiul nr. S: pentru antrenarea muşchilor antebraţului, umerilor, centurii scapulare şi
pieptului
- Pacienta stă în apă cu genunchii uşor îndoiţi şi abduşi. întinde membrele superioare înapoi,
simetric. Ea strânge uşor pumnii.
- Adduce şi abduce membrele superioare înapoia spatelui prin mişcări scurte şi puternice,
repetate de 10 ori.
Exerciţiul nr. 6: pentru muşchi tonici abdominali şi brahiali
- Pacienta stă cu genunchii uşor abduşi şi flectaţi. Atârnă membrele superioare între picioarele
cu palmele alăturate ca o „lopată”.
- împinge în sus cu forţă palmele până sub nivelul apei.
- împinge în jos cu forţă palmele. Se repetă exerciţiul de 12 ori.

Fig. nr. 20: 6 exerciţii subacvale pentru tonifiere musculară

2. Reeducarea tulburărilor de echilibru si coordonare

în imersie profundă în poziţie verticală se exersează pe diagonalele Kabat fără rezistenţă şi cu
rezistenţă opusă.
în sprijin pe sol în imersie parţială combinată cu purtarea de sandale cu plumb pacientul
efectuează mersul cu sprijin la barele paralele, cu mâinile la bară, pe cârje antebrahiale, mersul
lateral şi înapoi. Echilibrarea în caz de pierderea echilibrului se poate obţine prin flotoare de pumn.
Pacientul face sărituri într-un picior.
în plutire fără sprijin pe sol se fac treceri în poziţie dorsală sau ventrală, deplasări ale corpului
sau a unor obiecte în bazin. Se fac echilibrări pe un platou plutitor în cvadrupedie, în genunchi, pe
şezut, poziţie ortostatică. Aceste exerciţii se pot aplica sub forma unor jocuri pentru cointeresarea
pacientului.
e. Exerciţii globale de denlasare cu încărcare progresivă se fac mai uşor în condiţii de imersie în
bazin de mers cu adâncime variabilă. încărcarea va fi progresiv dozată prin nivelul de imersie
descrescândă si înclinarea planului în corespondenţă cu sprijinul si mersul cu cârie.
- Vom începe recuperarea ortostatismului prin imersie stemală înaltă. Nivelul de imersie o vom
scădea progresiv paralel cu creşterea încărcării. La fiecare nivel de imersie pacientul se va sprijini
complet pe membrele inferioare. Membrele superioare se folosesc numai pentru menţinerea
echilibrului în apă.
- Pentru exerciţii de ambulatie şi pentru întărirea musculaturii extremităţilor şi trunchiului sunt
deosebit de utile barele paralele de înălţime şi lărgime variate, de ex. cele aflate la 25 cm sub
nivelul apei. Cu aţele uşoare din material plastic se efectuează mersul cu genunchii extinşi.
Mersul în piscină se testează cu sorii in bipodal. uninodal si fără sorii in de rampă.
Urcatul si coborâtul unei scări se execută cu snriiin bilateral de ramnă. cu şpriiin unilateral si
fără sprijin,
Mersul la paraoleeici se exersează la început cu bolnavul scufundat în apă până în gât, sprijinit

142
în mâini. Se progresează de la sprijinul bilateral pe ambele mâini, trecând la sprijin numai într-o
mână, apoi numai în apă. Pe măsura recâştigării ortostatismului se scade nivelul apei şi încep
exerciţiile de mers.
La bolnavi mult timp imobilizaţi etapele recuperării mersului se vor parcurge mai repede.
f. Tehnica reeducării în coxartroză
Prima şedinţă:
1. Pacientul aflat în poziţie de decubit la un capăt al bazinului, se sprijină pe bară cu mâinile,
capul pus pe o pernă: face pedalai în apă respirând lent. Exerciţiul se repetă de 5-6 ori.
2. Pacientul face abductia membrelor inferioare expirând, cu revenire în inspiraţie. Exerciţiul se
face de 10 ori.
3. Execută flexii alternative din şolduri cu genunchii întinşi, piciorul ridicat în afara apei.
Exerciţiul este sincronizat cu expiraţia, revenirea la poziţia iniţială cu inspiraţia. Se fac 5-6
repetiţii.
4. După genuflexiuni pacientul face flexiunea membrelor inferioare pe bazin în expiraţie, cu
triplă extensie de revenire în inspiraţie. Exerciţiul se repetă de 10 ori.
5. Pacientul descrie cercuri cu membre inferioare în afara apei, în expiraţie, repetate de 5- 6 ori.
6. Abducţia membrelor inferioare în afara apei în expiraţie va fi urmată de revenirea la poziţia
iniţială în inspiraţie. Exerciţiul va fi repetat de 5-6 ori.
7. Se revine la primul exerciţiu.
Din a doua şedinţă se progresează cu:
8. Flexia genunchilor cu rotaţia bazinului şi extensia membrelor inferioare este repetat de 10
ori, de ambele părţi, în expiraţie. Reîntoarcerea este sincronizată cu inspiraţia.
9. Mişcarea de bras a membrelor inferioare (broasca) în expiraţie se repetă de 10 ori, cu
revenire în inspiraţie.
10. Un membru inferior este fixat la bară cu ajutorul centurii sale, celălalt membru cu
genunchiul întins:
a. Face abducţie în expiraţie cu reîntoarcere în inspiraţie, de 10 ori;
b. apoi cercuri mari într-un sens şi în alt sens, expirând. Reîntoarcerea se face în inspiraţie şi
exerciţiul se repetă de 5- 6 ori. Acelaşi exerciţiu se execută şi pentru membrul inferior opus.
11. Se revine la pedalai.
12. Pacientul este imersat în poziţie verticală cu spatele la perete suspendat de mâini în cârlig.
Face flexia membrelor inferioare în expiraţie, cu revenire în inspiraţie.
13. Din poziţia anterioară de pornire pacientul efectuează flexia membrelor inferioare, rotaţia
bazinului expirând, revenirea inspirând. Rotaţia bazinului se execută şi de partea opusă; se fac 10
repetiţii.
14. Din poziţie de pornire amintită se execută balansări mari laterale, mişcări pendulare de o
parte expirând, revenire inspirând. Acelaşi exerciţiu se repetă de 10 ori şi de partea opusă.
15. Pacientul se întoarce cu faţa la perete, cu mâinile fixate la bară, genunchii flectaţi, planta
picioarelor la perete: face extensia coatelor şi genunchilor cu expiraţie, reîntoarce la poziţia iniţială
inspirând; 10 repetiţii.

143
g. Programe de înot
înotul completează programul hidrokinetoterapeutic vizând în acelaşi timp toate
obiectivele enumerate: mobilizarea articulă, tonificarea musculară şi reeducarea neuro-
motorie.
înotul pe spate antrenează centura scapulară. înotul ventral se utilizează mai mult în
recreaţie. în caz de handicap asimetric folosim înotul prin înaintare. In afectări ale
membrelor inferioare (paraplegii, amputaţii) metoda fluture solicită membrele superioare şi
trunchiul.
Persoanelor sănătoase se recomandă formele şi stilurile de înot alternative pentru a solicita
toate grupele musculare.
E. Indicaţii
Metoda bazinelor terapeutice la început a fost folosit numai pentru recuperare în afecţiuni
locomotorii post-traumatice. reumatice si neurologice. Indicaţiile s-au extins apoi în
recuperarea cardio-vasculară şi respiratorie.
Mişcări sistematice în apă pot fi efectuate în stadii precoce de recuperare după imobilizări,
pentru recuperarea mersului. în SUA majoritatea bolnavilor reumatici fac hidrogimnastică.
în selecţionarea pacienţilor vom avea în vedere posibilitatea efectuării exercitiilor
subacvale voluntare care în aer liber sunt dificil sau de loc realizabile.
1. Ortostatismul. echilibrul, coordonarea mişcărilor şi mersul în apă, pot fi exersate
simultan şi paralel înainte de consolidarea fracturilor şi chiar cu forţă musculară
nerecuperată. Recuperarea precoce se indică după fractura unui os portant sau vertebrei, în
cazul unui politraumatism, când pacientul nu poate folosi cârjele pentru mers, orteze şi
proteze după amputaţie pe uscat.
- Reeducarea mersului se face şi în hemiplegie după 3-4 săptămâni de la accident
vascular cerebral, paraplegia traumatică şi leuconevraxită fără tulburări sfincteriene, sechele
după poliomielită, polinevrită, leziuni nervoase periferice post-traumatice, în cazul scăderii
forţei musculare cu tulburări de echilibru.
*• La bolnavi cu articulaţii dureroase, coxartroză, gonartroză decompensată, şoldul,
genunchiul, piciorul, cotul, mâna traumatizate şi operate, prima etapă de recuperare este
scufundarea în apă şi refacerea ortostatismului.
- Pacienţi cu handicap sever pot face în apă mişcări şi gesturi greu de obţinut pe uscat,
pot dobândi independenţă.
2. Efectuarea programelor de mobilizare articulară pasivă, activă, analitică şi globală cu
descărcare, condiţii de facilitare pentru mişcări în caz de forţa musculară diminuată - este un
alt obiectiv de realizat în apă. Acest program ar fi imposibil de efectuat în sala de
kinetoterapie. Se recomandă în afecţiuni ortopedice, stări post-traumatice cu fracturi şi
postoperator după intervenţii chirurgicale pe coloana vertebrală şi pe membre inferioare,
entorse, leziuni ale părţilor moi, coxartroza şi gonartroza decompensată, discopatii, leziuni
şi afecţiuni neurologice periferice şi centrale, afecţiuni reumatismale inflamatorii şi
degenerative articulare şi abarticulare.
3. Indicaţiile tracţiunii subacvale sunt: afecţiuni degenerative ale coloanei vertebrale şi
ale membrelor portante, discopatii, spondiloze cu radiculalgii cervico-brahiale, occipitale,
intercostale, lombalgie; coxartroze, gonartroze; contracturi post-traumatice ale acestor
articulaţii mari şi cele musculare, maladia Scheuermann, spondilita anchilozantă în stadiul I
-fi.
4. în condiţii de descărcare subacvală mobilizarea coloanei poate fi nedureroasă în
fracturi, osteoporoză, hernie de disc.
5. în arsuri întinse programul de recuperare se face în apă sterilă după cicatrizare.
6. Recuperarea neuro-motorie este indicată după imobilizare, ligamentoplastie,
artroplastie a unei articulaţii portante, în deficite musculare şi capsulo-ligamentare cu
instabilitate.
7. înotul terapeutic este indicat în spondilita anchilozantă.
8. Reantrenarea la efort fizic în apă este un obiectiv important la cardiaci si la bolnavi cu
afecţiuni respiratorii cronice.

144
 F. Contraindicaţii, incidente«, accidente, precauţii
Pe lângă contraindicaţiile băii generale (bolnavi febrili, caşectici, inconştienţi, epileptici,
insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială în stadiul II-III, tuberculoză activă) nu se
recomandă hidrokinetoterapia în mod snecial în afecţiuni acute sau în cazul acutizării bolilor
cronice reumatismale şi cardio-respiratorii. în afara puseelor clinico-biologice ale
reumatismului inflamator exerciţiile propuse vor fi de intensitate mai reduse si de scurtă
durată.
în afecţiuni cardio-vasculare şi respiratorii cu risc de decompensam prin creşterea muncii
inimii şi cu capacitate vitală redusă renunţăm la exerciţii în apă. La aceşti pacienţi se face un
bilanţ cardiologie prealabil.
Se evită imersia în afecţiuni severe, scleroza în plăci în puseu, miopatii, cancer, boli
intercurente, involuţie senilă, ulcere atone, eczeme, alergie la clorul din apă, hipertermie,
incontinenţe sfincteriene, hidrofobie (teama de apă), alergie la clor.
Epilepsia şi vârsta înaintată reprezintă contraindicaţie relativă.
Prescrierea incorectă a tracţiunii subacvale poate provoca dureri, parestezii, cefalee şi chiar
colaps, obligându-ne la întreruperea şedinţei.
Contraindicaţii ei sunt - pe lângă cele ale băii generale - radiculite în stadiul acut,
spondilolize, tuberculoza, tumori, stări postoperatorii sub 6 săptămâni, varice extinse.
Tracţiunea subacvală va fi omisă în aceste cazuri.
Pacienţii se pot aluneca pe sol, se pot întâmpla accidente cardio-vasculare. înecare. tulburări
psiho-somatice, angoasa, criză de tetanie normo-calcemică, comportament isteric.
Incidentele în apă vor fi prevenite prin următoarele precauţii:
- prevenirea căderilor în apă;
- personal suficient pentru transportul şi imersia pacienţilor în apă;
- intervenţie promptă în caz de accident sau scufUndare:
- avertizarea pacienţilor privind riscul de dezechilibrare şi iluzia ontică cu problemele de
vizibilitate cauzată de refracţia şi de reflexia lumini: bolnavul şi terapeutul poate percepe
greşit poziţia segmentelor de membru în apă şi se pot dezechilibra.
Riscul infecţiei creşte după imersia simultană şi prelungită a pacienţilor cu boli infectioase.
afecţiuni cutanate contagioase, plăgi infectate sau necicatrizate, ulcere, micoze şi candidoze
(epidermofiţie interdigitală, eritrasmâ), veruci plantare (induse de papilomavirus), infecţii
ORL şi bronşice (sinuzite, otite), conjunctivite induse de reducerea secreţiei lacrimale
protectoare prin imersia în apă cu ochii deschişi şi apa cloraminată, conjunctivită virală,
infecţie de adenovirusuri în caz de poliomielită sau hepatită virală, parazitoze digestive de tip
amoebian, infecţii de tip meningoencefalită.

145
 VII. Hidrotermoterapia parţială şi locală
A. Aplicaţii umede
1. Baia parţială ascendentă tip Hauffe şi Schweninger
în prealabil se fee testări pentru reactivitatea vasculară. La început vom proba extremitatea
sănătoasă apoi ambele concomitent. La hiper-reactorii vasomotor vom avea reacţii
paradoxale: vasoconstricţie accentuată cu crampe musculare. în funcţie de nivelul de
imersiune distingem:
a. Baia de jumătate.
b. Baia de şezut - se face în căzi corespunzătoare, de formă specială. Bolnavul se află
şezând în apă până la nivelul ombilicului la înălţimea de 15-20 cm, cu picioarele în afară,
sprijinite pe un scaun mic aşezat în faţa băii. El se acoperă cu un cearceaf şi pătură.
c. Baia de membre superioare sau pe membre inferioare - se efectuează în cădiţe speciale
cu dimensiuni potrivite pentru a realiza ca nivelul apei să ajungă deasupra coatelor şi
respectiv sub genunchi.
d. Baia de mâini sau de picioare se efectuează în căzi mici.
Temperatura apei iniţial va fi indiferentă de 35- 36aC. în caz de ischemie periferică în
stadiul I-II vom pomi de la 33 - 35aC. Temperatura va fi crescută lent progresiv cu 1^ pe
minut, prin adăugarea apei fierbinţi de 60 - 80°C. Apa fierbinte se prelinge pe peretele căzii,
nu la nivelul pielii, pentru a evita vasoconstricţia de apărare sau arsura. în funcţie de
toleranţa individuală şi de scop după 5 — 10 — 15 — 20 minute vom atinge temperaturi ale
apei de 38 - 40 - 42 - 44aC (45°). Vom controla temperatura apei cu termometrul ţinut în
apă. Nu se scoate termometrul din baie pentru a citi valorile! în afecţiuni vasculare periferice
în primele stadii se urcă mai încet şi nu vom atinge temperaturile maxime. După atingerea
temperaturii dorite se va continua baia la această temperatură încă minimum 15 - 20 minute
si maximum 30 - 40 minute.
Apariţia reacţiilor paradoxale în timpul procedurii impune întreruperea aplicaţiei.
Terapeutul va întreba pe bolnav asupra senzaţiilor pe care le are.
Durata totală va fi între 20 - 30 - 40 minute (maximum) şi se poate încheia cu o afuziune
scurtă răcoritoare.
Apoi bolnavul se înfăşoară într-o flanelă uscată. Procedura este eficace în serie de 6 - 10
şedinţe, de 2 ori pe săptămână, cu parametrii de durată şi temperatură progresive prin
adaptare lentă.
Indicaţiile băii Hauffe sunt foarte largi:
- Sindroame ischemice periferice prin arteriopatii obliterante aterosclerotice în stadii
incipiente I-II Leriche beneficiază de baia aplicată direct pe membrul ischemic, în stadiul III
numai pe membrul opus, normal irigat, iar în stadiul IV numai pe membrul superior sănătos.
- Efectul bronhospasmolitic este fructificat în astmul bronşic în criză prin baia la picioare, nu
la mâini, pentru asigurarea poziţiei comode de respiraţie (poziţia aplecată); se obţine cuparea
crizei de astm prin vasodilataţie la nivelul musculaturii.
- Decongestionarea este utilă în afecţiuni pulmonare congestive, traheobronşite cronice,
litiază, colici renale, infecţii urinare, afecţiuni anexiale, HTA;
- Crizele de angină pectorală sunt sistate prin efectul coronarodilatator al băii pe membrul
superior stâng.
Circulaţia coronariană creşte prin mecanism consensual.
- Baia Hauffe la parametrii moderaţi (flux), temperaturi mai blânde, se preferă la pacienţi
coronarieni, hipertensivi cu valori tensionale sub 200 mmHg.
- Organele pelviene. genitale si urinare sunt influenţate de băi la membre inferioare prin
mecanism consensual vasodilatator. Vasodilataţia este favorabilă în cistite, colici urinare,
litiază, infecţii urinare, afecţiuni anexiale dureroase.
Să fim precauţi privind reacţia paradoxală, crampele musculare, “furtul” de sânge şi
pericolul arsurii în aplicaţii directe pe teritoriul tisular ischemic! în caz de apariţia acestor
incidente se întrerupe procedura!
Este riscantă aplicaţia factorului termic pe un teritoriu cutanat care prezintă tulburări de
inervaţie senzitivă.

146
 2. Baia fierbinte la picioare şi la mâini
Materiale necesare: un lighean larg şi adânc pentru picioare de 20 litri, termometru de baie
sau se încearcă apa cu cotul la temperatura de 39 - 40gC. cearceaf sau pătură de baie, prosop
pluşat, comprese reci, cană pentru a adăuga apa fierbinte.
Tehnica de aplicare:
Pacientul va fi aşezat pe un scaun acoperit cu un prosop. Terapeutul cu mâna sub picioarele
pacientului introduce în lighean mai întâi mâna lui - pentru a se asigura că apa nu este prea
fierbinte - apoi împreună cu mâna lui scufundă şi picioarele pacientului până deasupra gleznelor.
Se acoperă pacientul de la gât în jos cuprinzând scaunul şi ligheanul. Se completează din când în
când cu apă fierbinte pentru a menţine temperatura apei pentru continuarea aplicaţiei timp de
1 0 - 3 0 minute. Se aplică compresă rece pe fruntea pacientului. La încheiere pacientul scoate
picioarele din apă, le usucă şi le acoperă bine cu o pătură. Se evită senzaţia de frig. Pentru răcire
se poate turna peste picioare apă rece sau apă cu gheaţă, urmată de scoaterea picioarelor din apă,
uscarea şi acoperirea lor.
Indicaţii: congestii pulmonare şi pelvine; preîncălzirea organismului, epistaxis, în scop de
relaxare.
Contraindicaţii: tulburări circulatorii la nivelul picioarelor prin diabet, boli vasculare;
alterarea sensibilităţii termice şi dureroase.
3. Baia caldă parţială
Căldura superficială blândă reduce durerea şi redoarea articulară în dureri reumatice,
muscujo-scheletale, entezo-artrite periferice, bursite, tenosinovite, lumbago, mialgii.
Aplicaţiile prelungite în gută cresc lichidul sinovial şi cantitatea de enzime în sinovială.
Artrite acute, edeme inflamatorii, traumatismele acute, tulburări importante ale circulaţiei
cutanate, tulburări de sensibilitate termică, diatezele hemoragice prezintă contraindicaţii.
4. Duşurile cu apă (aburi, aer cald) sunt procedía! prin coloana de apă, proiectate de obicei pe
tot corpul (sau mai rar pe anumite suprafeţe), de direcţie, distanţă, formă, presiune şi temperatură
diferită.
Nu se face duş în caz de tulburări circulatorii periferice.
Dusul nerineal (duşul de şezut) ascendent sau cald
indicaţii: amenoree, oligomenoree, metrite cronice, nevroze sexuale.
5. Cataplasmele umede cu plante medicinale
Cataplasmele umede cu plante medicinale, seminţe, făinuri (paste) introduse în săculeţe de
pânză, ţinute câteva minute în apă fierbinte la temperatura de 70 - 80 °C, se storc bine şi se
aplică la temperatura de 50 - 55°C.
Cataplasma cu făina de muştar amestecat cu apă la temperatura camerei (nu apă caldă!) este
revulsiva, decongestivă în profunzime. Durata aplicaţiei este de 5 - 10 minute în funcţie de toleranţă.
Este indicată în afecţiunile coloanei vertebrale lombosacrate.
Cataplasmele uscate - săculeţe umplute cu nisip, cu sare de bucătărie, încălzite la 55 - 65°C -
sunt bine tolerate timp de 20 - 30 minute (termoconductibilitate redusă).
Cataplasma cu nămol şi termocompresa Karlsbader cu nămol din Karlovy Vary are capacitate
ridicată de menţinere a căldurii, respectiv a recelui. Termocompresa se încălzeşte prin
introducerea sa într-un vas cu apă fiartă la temperatura de 55 - 65°C timp de 10 - 15 minute, fără
a mai fierbe apa! Putem folosi şi cuptorul cu microunde prevăzut cu un vas special umplut cu
apă, în care se introduce compresa. Pe un prosop se pune termocompresa încălzită, pe care se
aşează cataplasma cu partea împachetată (folie de nailon) timp de 2 - 3 minute. In aplicaţii
dorso-lombare bolnavul se culcă pe partea cu pânză transparentă a cataplasmei.
Contraindicaţii: stări febrile, inflamaţii acute, tulburări ale circulaţiei arteriale, malignitatea.
6. Compresele umede
a. Definiţie
Compresa constă în aplicarea unei bucăţi de pânză înmuiată în apă la temperatura de 38°C -
43°C pentru compresa caldă şi de 45°C - 55°C pentru compresa fierbinte şi pe diferite regiuni ale
corpului. Ea este cea mai simplă şi răspândită procedură de hidroterapie.
b. Materiale necesare: bucăţi de pânză de diferite forme şi mărimi, găleţi cu apă, canapea,
ceas semnalizator, termometru.

147
 c. Tehnica de aplicare
Reguli generale:
1. Compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente să nu permită pătrunderea aerului între
pânză şi piele.
2. Compresa va fi semistoarsă. în aşa fel ca apa să nu se scurgă pe tegument.
3. Compresa nu trebuie să fie prea strânsă să nu stânjenească circulaţia şi respiraţia.
4. Compresa se aplică pe tegument sănătos. Aplicaţii umede repatate pot provoca maceraţii
favorizând pătrunderea microbilor piogeni.
5. Se înmoaie compresa în apă, se stoarce, se împătureşte de 5 - 6 ori şi se aplică pe regiune.
6. Temperatura dorită se menţine dacă compresa se schimbă din 5 în 5 minute, utilizăm
hidrofoare peste compresă şi totdeauna vom acoperi compresa.
Compresa caldă de 39°C — 40°C se aplică fără cute şi se schimbă din 3 în 3 minute pentru a
păstra temperatura caldă. Durata aplicaţiei va fi între 15- 20 - 60 - 90 minute
Compresa la cap acoperă capul şi fruntea. Vom utiliza o bucată de pânză de formă
triunghiulară cu laturi de 70 cm x 70 cm x 105 cm. Cele două capete se trec deasupra urechilor şi
se înnoadă pe spate deasupra capătului liber aplicat pe creştet. Pentru regiunea frontală,
occipitală sau temporală pânza se împătură potrivit suprafeţei pe care se aplică.
Compresa la ceafă se aplică bolnavului culcat pe spate cu capul sprijinit pe pernă.
Compresa la gât are dimensiunea de 7 cm x 60 cm sau poate fi un prosop scurt. Ea se
înfăşoară în jurul gâtului la pacientul şezând sau se aplică pe faţa anterioară a gâtului pacientul
fiind culcat.
Compresa la torace este o pânza triunghiulară cu laturi de 130 cm. Aplicat pe spate cu un
unghiul în jos, cele două capete se trec peste umeri, traversează în diagonală pieptul şi sunt
înnodate la spate peste capătul rămas liber.
Compresa la trunchi are dimensiuni de 120 cm x 40 cm sau este un prosop care cuprinde
trunchiul dintre axilă şi pubis.
Pe abdomen aplicăm o compresă de 40 cm x 60 cm cuprinzându-se regiunea dintre mamele şi
pubis.
Compresele genitale sunt în “T” sau două comprese de 150 cm x 20 cm. Compresa orizontală
uscată se fixează în jurul crestelor iliace. Cea verticală umedă se întinde de la regiunea
interfesieră până în regiunea suprapubiană şi se fixează pe compresa orizontală.
Compresa ascendentă constă în aplicarea compresei vaselinate peste care se pune vată
îmbibată în apă caldă. Ea se înveleşte cu folie de material plastic şi cu haine uscate.
d. Indicaţii
Compresa la cap se indică în nevralgii, migrene, dureri reumatismale. în inflamaţie
amigdaliană compresa se aplică la gât. In nevralgie intercostală, mialgie, bronşite, pleurite,
colite, colecistite aplicăm compresa pe torace sau pe trunchi. Ele combat spasmele, cresc secreţia
gastrică în aplicaţie pe regiunea epigastrică. Compresele calde abdominale sunt utile în colici
hepatice sau intestinale, cele genitale în inflamaţii cronice genitale. în cazul de debut al unui
flegmon, panariţiu, imersia părţii inflamate în apa fierbinte opreşte evoluţia procesului
inflamator spre stadiul purulent.
7. Compresa fierbinte Kenny constă în 3 - 5 straturi de pânză înmuiată în apă de 40°C, stoarsă
pe jumătate şi aplicată pe piele timp de 30 - 60 minute. Ea se înlocuieşte din 5 în 5 minute sau se
adaugă apă fierbinte peste compresă. Compresa caldă şi fierbinte Kenny constă în 3 - 5 straturi
de pânză înmuiată în apă de 40°C, stoarsă pe jumătate şi aplicată pe piele timp de 30 - 60 minute.
Răcirea se evită prin înlocuirea compresei din 5 în 5 minute sau prin adăugare de apă caldă.
Compresa Kenny se indică în stări spastice şi contracturi.
B. împachetarea cu parafină şi nămol
1. împachetarea şi baia locală cu parafină
Definiţie: Aplicaţia cu parafină este cea mai valoroasă procedură locală de termoterapie. Ea
constă din împachetarea sau baia cu parafină topită pe o regiune limitată, strict locală. Materiale
necesare:
- Avem nevoie de parafina albă de parchet, bine spălată şi uscată, fără urme de apă, apoi în
prealabil sterilizată ia 110 - 120°C timp de 10 minute şi filtrată. După folosire, încălzire de 2 - 3

148
ori, trebuie să adăugăm 20 - 30 % parafină proaspătă deoarece îşi pierde din plasticitate.
- Instalaţii pentru baia de parafină (dispozitiv electric cu termostat), vas pentru topit, baie de
apă, pensule late de 8 cm, manşoane, tăvi de tablă;
- Folie subţire de plastic pentru acoperit;
- Bucăţi de feşi, flanelă, pătură;
- Una găleată cu apă la temperatura camerei, un prosop;
- Canapea, scaun.
Tehnica de aplicare si metode
Se preferă parafina albă de parchet fără conţinut de apă, cu punct de solidificare mai redusă,
solidificată pe bolnav, care astfel va beneficia de căldura de topire. După folosire de 2-3 ori vom
adăuga 20 - 25 % parafină proaspătă pentru menţinerea plasticităţii. înainte de aplicaţie vom
îndepărta bijuteriile. Pielea va fi spălată şi uscată. Se spală zona de tratat pentru a curăţi de praf,
grăsime, descuamaţii. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei. Pielea udă, transpirată se
usucă în prealabil.
a. Baia de parafină pentru mâini şi picioare se face în parafină lichidă, în care mai sunt bucăţi
netopite.
Se arată pacientului cum să relaxeze mâna sau piciorul înainte de introducerea în baie pentru
ca să evite crăparea „mănuşii” sau „ghetei” de parafină. El se instalează confortabil şi bine
învelit Se introduce pentru scurtă vreme şi se scoate extremitatea membrului aşteptând
solidificarea; apoi se repetă imersia de 2 - 3 ori la nivel mai inferior precedentului. Când
temperatura devine suportabilă se lasă mâna sau piciorul în baia de parafină timp de 1 5 - 2 0
minute la temperatura de 54 - 60aC. Baia de parafină se suportă mai greu, dar este cea mai eficace
prin aportul de căldură mare.
Aparatul BTL - 25 de dimensiuni reduse cu termostat încorporat are o capacitate de 3 kg de
ceară specială parafinică. Procesul de îhcălzire a parafinei durează 4-6 ore până la 54°C. Se
introduce mâna sau piciorul încet, progresiv, apoi se va scoate din parafină şi se aşteaptă 10
secunde pentru solidificare. Repetarea de 5 - 10 ori a acestui proces va asigura o bună izolare şi
acoperire. Extremitatea astfel tratată va fi învelită într-o folie de plastic sau aluminiu şi într-un
prosop timp de 20 -25 minute. Se poate trata extremităţile pe rând sau concomitent cu efect mai
prelungit. Când nu se mai simte căldura se îndepărtează parafina.
b. Pensularea (periajül) în strat subţire de 1 - 2 mm se efectuează cu o pensulă lată de 8 cm
(nu metal). Este preferată parafină lichidă sau se topeşte 150 - 200 g parafină în baie marină, vas
cu apă fierbinte la 50 - 60 - 70°C. Se probează pe mâna terapeutului şi apoi se aplică primul strat
fierbinte. Se suflă asupra regiunii pentru grăbirea solidificării, evitării senzaţiei neplăcute sau
până când parafina topită se transformă într-un alb spălăcit. Se aplică 6-8 straturi până la
grosimea de 0,5 - 1 cm. Aplicaţia în strat subţire de 0,5 cm grosime, la temperatura de 48°C,
asigură energie calorică de 0,3 cal / dm2. Pentru evitarea pierderilor se înfăşoară extremitatea în
plastic şi se acoperă cu flanelă şi pătură de lână. Suprafaţa se lasă acoperită timp de 15 minute.
Durata procedurii este de 10 - 15 minute (se răceşte). Stratul de parafină se înlătură uşor
datorită transpiraţiei sub parafină. Se încheie cu spălare la 20 - 22°C. h Fesi parafinate se aplică
pe articulaţii mici, la mână.
d. Manşonul este o metodă mai bună pe articulaţii mari (genunchi, cot) sau pe extremităţi.
Manşonul potrivit regiunii confecţionat din material plastic sau pânză cauciucată se fixează cu
benzi deasupra şi dedesubtul articulaţiei. Manşonul este prevăzut cu orificiu prin care cu o pâlnie
se introduce parafină topită. Stratul gros de parafină asigură un efect profund, de durată. Peste
manşon se aplică o flanelă. Durata procedurii este de 20 minute.
e. Plăcile (turtele! de parafină în stare plastică, semisolidificate, moi, frecvent folosite, se
aplică simplu şi comod (tehnica rusă) la temperatura de 42 - 48°C. Parafina topită se toarnă într-
o tavă de tablă cu diametru de 60 / 25 cm şi înălţime de 5 cm, într-un strat de 1,5 cm. Stratul
superficial fiind solidificat, se desprinde parafina de pe pereţi cu un cuţit şi se aplică pe regiunea
de tratat în grosime de 5 cm. Dezavantajul plăcilor de parafină constă în faptul că există un strat
de aer între piele şi stratul de parafină şi contactul cu pielea nu este etanş!
Parametrii procedurii: mărimea plăcii, grosimea, temperatura şi durata se stabilesc în funcţie
de afecţiune, zona de aplicaţie, profunzimea dorită. Capacitatea calorică este de 9 calorii

149
înmagazinate de 1 kg parafină, menţinută datorită coeficientului de conductibilitate calorică mic
de 0,23. Astfel placa de parafină menţine o căldură locală de 5 calorii pe minut.
Indicaţii: pregătirea ţesuturilor pentru kinetoterapie, decontracturant pe musculatură striată,
asuplizant al ţesutului conjunctiv în poliartrită reumatoidă (PR), fibrozite, artroze, spondiloze,
precum şi ca spqsmolitic al musculaturii netede în spasm pilorie. Se pot aplica ne orice regiune:
articulaţii, ficat, abdomen, etc.
Baia de parafină este miorelaxant, vasculotrofic, indicată în PR. bursite, tendinite, inflamaţii
cronice, artroze, articulaţii rigide, luxaţii şi entorse, grefe de piele, după fracturi.
Pensularea este indicată în artroze, stări post-traumatice, pe orice regiune, ficat, abdomen;
aplicaţia pe faţă combate ridurile.
Precauţii: în afecţiuni inflamatorii articulare şi chiar în cele degenerative există riscul
decompensării inflamatorii; aplicaţia lombară în cazul iritaţiei radiculare poate accentua
fenomenele compresive-iritative prin congestie, se recomandă prudenţă la diabetici. Să nu se
atingă cu mâinile partea de jos a vasului în cazul băii cu parafină.
Contraindicaţii: piodermite, eczeme, răni deschise, arsuri, inflamaţii acute, tulburări de
circulaţie periferică şi sensibilitate ale pielii, tuberculoză, neoformaţii maligne, tendinţă la
hemoragii.

Fig. nr. 21: Aplicaţii cu parafină

150
2. împachetarea cu nămol
Definiţie: Aplicaţia locală de nămol in stare fin divizată şi în amestec cu apă este o procedură
de termoterapie valoroasă.
împachetarea cu nămol de turbă poate fi: parţială, pe regiuni, trei sferturi, Vi corp superior
supraombilical, pe coloana vertebrală în SA, pe trunchi, bazin-chilot, Vi corp inferior de la
ombilic în jos; pe regiunea hepatică, locală pe articulaţii în artropatii sau totală, completă.
Aplicaţiile pe regiunea mamară se fac în hipomenoree, aplicaţii speciale utilizăm în ginecologie.
Metoda Stoicov constă din împachetarea pe regiunea hepatică de 3 - 4 kş nămol încălzit la 40 -
42°C timp de 15 — 20 minute, în serie de 10 şedinţe la două zile. împachetarea în chilot are
efect profund pe articulaţia şoldului.
Nămolul de turbă adusă de la locul de exploatare se pregăteşte prin sfărâmare şi fierbere în apă
minerală. După sterilizare şi răcire la temperatura de utilizare se aplică pe corp. Stratul de nămol
de 1 -2 - 3 - 4 cm exercită o presiune unilaterală de sus în jos egală cu grosimea stratului ori
greutatea specifică. Temperatura în aplicaţie caldă este între 3 8 - 4 0 - 42 - 44 - 48 - 50°C cu un
gradient termic de 10 - 12°C şi un flux de 2 - 3 cal / cm2. Vom realiza un aport de 170 calorii
rezultate din jumătatea căldurii înmagazinate în 1 - 2 găleţi de nămol încălzit + căldura
metabolică. Concentraţia în ioni de hidrogen determină pH-ul. Durata de aplicare de 15 - 20 - 30
minute trebuie să fie invers proporţională cu temperatura. Pe toată durata procedurii temperatura
poate creşte cu 2,7 - 2,8°C.
Indicaţiile împachetărilor cu nămol se justifică prin efectele de relaxare, asuplizare, modificarea
structurii colagenului. Componentele de Ca+2, acizi humici au efect de gonflare, cosmetic în
afecţiuni dermatologice (acnee vulgară). Împachetările sunt de neînlocuit în pregătirea pentru
kinetoterapie, manipulaţii şi masaje în diverse patologii: sechelele traumatismelor (contuzii,
hematoame, luxaţii, entorse, sinovite, algoneurodistrofie stadiu 11-111, atrofii musculare reflexe,
redori şi blocaje articulare; paralizii de nervi periferici (atenţie la pericolul de arsuri), resorbţia
edemelor, sindroame aderenţiale etc.
Împachetarea cu parafină şi nămol este hiperemizantă, relaxantă, antialgică. resorbtivă şi are
efecte de scădere a excitabilităţii receptorilor în sindroame dureroase abarticulare, fibrozite,
mialgii; spasmolitică în spasm piloric, pe ficat, abdomen.
Contraindicaţii: tendinţă la hemoragii, hemofilia, varice inflamate, piodermite, boli acute
febrile, boli organice evolutive, malignitate, graviditate.
Efectul de răcire lentă, fără vasoconstricţie reflexă a aplicaţiei reci se utilizează în artrite
subacute, tenosinovite, flebite tratate cu trombostatice.

151
Fig. nr. 22: Instalaţie pentru prepararea fangoterapiei

3. Parafangoterapia, cataplasma cu nămol şi parafină fluidă are aceleaşi utilizări.

152
 4. Cataplasma cu nămol şi termocompresa Karlsbader
Cataplasma este nămolul terapeutic ambalat între folie de nailon şi o pânză transparentă, de
unică folosinţă, originar din zona renumitelor băi de la Karlovy Vary.
Termocompresa este o pernă reutilizabilă cu conţinut de nămol.
Tehnica de aplicare:
Termocompresa se încălzeşte într-un vas cu apă, Ia temperatură de 55 - 65°C. Se încălzeşte
apa până la fierbere, apoi se introduce termocompresa în apă timp de 10 - 15 minute, dar fără a
mai fierbe apa! Putem folosi şi cuptorul cu microunde în care introducem termocompresa pusă
într-un vas special umplut cu apă. Se încălzeşte cuptorul timp de 2 minute la puterea maximă.
Termocompresa devine moale, caldă, să nu fie fierbinte!
Se aşează cataplasma cu partea împachetată (folie) pe termocompresa încălzită.
Pacientul pune în contact segmentul afectat, se aşează, se culcă pe cataplasmă pusă cu partea
cu pânză spre pacient. în cazul aplicaţiei pe spate sau pe zona lombară vom folosi un înălţător
pentru membrele inferioare (perne, cutii de carton), pentru a asigura o suprafaţă de contact cu
nămol uniformă.

Fig. nr. 23: Aplicaţia lombară a termocompresei

După aplicaţie particulele de nămol se şterg cu cârpă umedă. Astfel se curăţă pielea la
suprafaţă, dar la nivelul porilor epidermici continuă Să acţioneze substanţele chimice conţinute
în nămol. Un ciclu de tratament include 8 - 1 2 şedinţe efectuate din două în două zile.
Precauţie: în caz de încălzire exagerată termocompresa se sparge sau se schimbă proprietăţile
chimice ale nămolului.
Indicaţii: terapie termică locală ajutătoare în cazul îmbolnăvirilor reumatice şi degenerative
articulare şi abarticulare, nevralgii, tulburări ale circulaţiei periferice, stări post-traumatice.
Contraindicaţii: stări febrile, tuberculoza, decompensări cardio-respiratorii, reumatism
inflamator în stadiu acut sau acutizări, răni, infecţii sau cjcatrici ale pielii, alergie la nămol.
5. Masajul cu nămol cald (Karlsbader) la temperatura de 38_^_42 2C asociază la efectele
mecanice ale masajului factorii termo-chimici al nămolului prin manevre de netezire. fricţiune,
frământare, rulare si cernut, timp de 1 0 - 2 0 minute, în aplicaţie parţială.
6. Tampoane vaginale cu nămol constituie o modalitate particulară de peloidoterapie
folosită în tratamentul bolilor ginecologice.
C. Aplicaţii intermediare
1. Comprese cu aburi
Materiale necesare: două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză sau un prosop, o pânză sau folie
de material plastic impermeabilă, o găleată cu apă la temperatura de 60°C - 70°C.
Tehnica de aplicare
Se aplică pe tegumentul pacientului o flanelă uscată peste care se pune pânza sau prosopul
înmuiat în apă fierbinte, bine stoarsă între două capace de vase şi împăturată de 6 - 8 ori.
Compresa fierbinte se acoperă cu partea rămasă liberă a flanelei uscate şi cu o folie de material
plastic izolator.
O compresă din pânză de in sau din bumbac, lungă de 2 m, se înfăşoară sub formă de rulou.
Miezul se împinge dintr-un capăt formând o zonă concavă ca o pâlnie. In această pâlnie se toarnă
apă caldă. Compresa se aplică pe tegument efectuând mişcări rotative.
Indicaţii
Compresa cu aburi este procedura cea mai eficace în dischinezii biliare cu hipertonie, spasm

153
piloric, anurii.
2. Baia parţială cu aburi
Materiale necesare: dulapuri amenajate special pentru segmente mai mici sau improvizaţii.
Aplicaţia se practică pe membre, pe şezut.
Indicaţii: inflamaţii genitale, tulburări de circulaţie venoasă, artrite.
3. Duşul cu aburi constă în proiectarea vaporilor de apă supraîncălziţi pe suprafeţe limitate
ale corpului timp de 3-6 minute. Ea se aplică simplu, poate precede o baie generală sau se
asociază cu masaj. Duşul este urmat de răcire prin spălare sau duş rece la 18°C-20°C.
Materiale necesare: duş, supraîncălzitor, instalaţie de separare a apei de condensare.
Indicaţii: mialgii, tendinite, nevralgii cronice, artrite, periartrite, spondiloze, entorse, luxaţii.
Precauţie: asistentul trebuie să protejeze pacientul de stropirea cu picături de apă fierbinte. Ele
se formează prin condensarea vaporilor de apă pe furtun şi pe duş. în acest scop el probează
duşul pe propria palmă.
D. Aplicaţii uscate parţiale
1. Baia de aer cald áre o durată de 1 0 - 2 0 minute. Tehnica de aplicare este identică cu cea a
băilor de aburi.
2. Duşul cu aer cald constă în proiectarea aerului cald furnizat de un generator (Phon) pe o
porţiune a corpului, pe membre, sub un dispozitiv semicilindric, în timp scurt. Ea se execută
simplu sau asociat cu masaj.
Indicaţii: mialgii, tendinite, nevralgii cronice, artrite, periartrite, spondiloze - la persoane cu
sensibilitate cutanată mai accentuată.
3. Baia de lumină parţială - adaptată pe regiunea respectivă - se aplică în contractura
ischemică timp de 5 - 20 minute. Efectele elasticizante, fibrolitice pe ţesutul conjunctiv rigid al
băii de lumină parţială sunt mai favorabile - în asociere cu alte proceduri (ionizări, iontoforeză) - în
contracturi şi redori înainte de masaj şi kinetoterapie.
4. Soluxul este considerat ca o procedură de fototerapie antialgică (nu termoterapeutică).
Intensitatea medie dă o senzaţie suportabilă (~ 1 cal. g / cm2 / minut) sau puternică până la
intoleranţă (peste 1,3 cal. g / cm2 / minut).
Se dozează cu:
* senzaţia subiectivă a bolnavului - intensitatea moderată dă o senzaţie agreabilă (» 0,5 cal /g /
cm2/ min) cu efect analgetic, intensitatea medie dă o senzaţie suportabilă («1 cal.), fiind
antispasmodic;
* distanta de la tegument - minimă suportabilă - se scade de la 60 - 50 - 80 la 40 cm.
Intensitatea (I) scade cu pătratul distanţei (D2):
1
I = ---------
D2
* durata expunerii este între 5 - 15 - 20 minute în funcţie de stadiul acut, subacut sau cronic al
afecţiunii. Vom respecta principiul progresivităţii. Durata are importanţă mai mică din punct de
vedere a dozajului decât distanţa. Şedinţele se pot efectua de mai multe ori pe zi sau zilnic.
Se iradiază suprafaţa muşchiului cu solux de la distanţa de 60 cm cu intensitate medie până la
senzaţie suportabilă, corespunzând la leal /g / cm2 /min., timp de 5 - 15 minute în contractura
reflexă.

154
 Soluxul este indicat mai ales în sinuzite cronice, hidradenite, foliculite, furunculoze, în
nevrite superficiale (n. supraorbitar, n. intercostal), mialgii, artropatii superficiale, afecţiuni
abarticulare (tendinite), sinuzite fronto-maxilare cronice, rinite, otite.
Supradozajul duce la “pielea de marmoră”, urmat de pigmentaţie brună, flictene. Stările febrile,
inflamaţiile acute, rănile, tulburările de circulaţie arterială, sarcina, menstruaţia, tuberculoza şi
tumorile maligne - constituie contraindicaţii.
5. împachetări uscate calde şi ca şi ultimele aplicaţii uscate prezentate sunt aplicabile la
domiciliu, la patul bolnavului.
6. Termopacul cu substanţe termopexice, pungi cu gel se încălzesc în apă la temperatură
de 70 - 80°C şi pachete calde la 30 - 40°C până la 60°C, se aplică prin intermediul unui
prosop, fiind suportate timp de 30 - 60 minute.
7. Cataplasme uscate constau din aplicarea locală a diverselor substanţe de natură organică
sau anorganică: pâinea, tărâţele, seminţele de in, faina de grâu, ovăz, porumb, muşeţelul,
malva, muştarul, hreanul.
Indicaţii: nevralgii, mialgii, artralgii.
8. Comprese uscate se fac cu lut, nămol cald, făina de in, mămăligă, muştar.
Comprese cu muştar
Un strat de făină de muştar se pune între straturi de tifon. Ea se aplică pe lombe, torace.
Compresa se umezeşte cu apă călduţă.
Indicaţii: afecţiuni respiratorii, traheobronşite, infecţii pulmonare. Aplicaţia se menţine până
la limita de suportabilitate.
9. Hidrofoarele sunt dispozitive de cauciuc sau de metal, formate din tuburi circulare sau
paralele de diferite forme - în funcţie de regiune pe care se aplică. Unul din capăt este legat la
sursă de apă la înălţimea de 1 metru, iar celălalt capăt cu un vas de scurgere, situat la un nivel
inferior. Apa curge pe baza sistemului de vase comunicante. Ele se aşează deasupra
compreselor umede calde (vezi mai sus) pentru a li se menţine temperatura.
10. Saltele, termopaturi sau perne electrice oferă o căldură uscată blândă radiantă.
Profunzimea aplicaţiei se reglează prin gradaţie.
E. Diatermia cu unde scurte
* Vom selecta modul de operare continuu (puterea = 200 W) sau pulsat (puterea = 30 W).
Parametrii pentru puls sunt: puterea maximă = 400 W; frecvenţa de repetare = 70 Hz - 350 Hz;
lărgimea pulsului = 2ms - 0,4 ms (BTL- 20).
* Metoda de aplicare capacitivă sau inductivă (condensator sau bobină) va fi aleasă în
funcţie de aria, volumul părţilor corpului şi ţesutul de tratat:
L în câmp condensator aplicatorii condensator utilizaţi în pereche (două braţe) cu electrozi
rigizi în sticlă tip Schliephake - disc metalic simt disponibili în diferite diametre: 17 cm (pe
torace); 13 cm (genunchi, sinusuri), 8,5 şi 4,2 cm speciale (de preferat la cap şi extremităţi).
Raportul optim dintre distanţa electrodului fixat faţă de piele (măsurată de la exteriorul
învelişului aplicatorului până la interiorul electrodului plat) şi suprafaţa electrodului
corespunzător este caracteristic pentru aplicatori. Astfel se minimalizează pierderile de energie
către bolnav. Actualmente electrozii au o izolaţie din material plastic care permite mobilizarea
electrodului pentru stabilirea distanţei de la piele. Aplicatorii condensator, elastic în pereche asigură
o maximă flexibilitate şi o adaptabilitate înaltă pentru părţile înclinate sau curbe ale corpului
pacientului.
Cablurile speciale flexibile siliconate sunt rezistente la căldură şi în cazul utilizării
incorecte (dacă se ating între ele). Distanţa optimă între aplicator şi piele se acordează cu
ajutorul a 1 - 3 bucăţi de căptuşeală de pâslă subţiri de grosime 5 mm poziţionate într-o husă de
pânză împreună cu aplicatorul. Electrozii flexibili placă, cupru în plastic de 20 / 30 cm; 14 / 20
cm; 12 /18cm; 10 / 15 cm; 8 f 14 cm încorporaţi în pâslă (pe zone plane, trunchi) au efect mai
superficial.
Electrozii sunt grupaţi de obicei bipolar, acelaşi mărime şi distanţă tegumentară sau unipolar:
electrodul activ, cel mai mic sau cel aflat la distanţa mai mică realizând un câmp mai dens.
Electrozii simt poziţionaţi paralel sau în unghi oblic sau în unghi drept. Atenţie la concentrări
de câmp, efect de margine sau efect de vârf în zone ascuţite.
Aplicaţia poate fi în f l u x transversal (pe articulaţii) sau longitudinal (pe membre, trunchi).

155
Mărimea electrozilor trebuie să depăşească zona de tratat. Câmpul convergent are efect
profund.
2. în câmp inductor se foloseşte electrodul solenoid (cablu de inducţie) înfăşurat în spirală în
jurul membrelor (veche) sau aplicatorul bobină (cu un singur braţ) cu suprafaţa efectivă de 50
cm2 şi 150 cm2 sau mai ales electrodul plan ’’disc” seif Pancake (trunchi), Minoda 5 / 5 cm,
Monoda 14 cm (local), Diploda M (pe zone mari), aşezate la 1 - 2 cm distanţă de tegument;
aplicaţia se face pentru efect pe muşchi. Triploda datorită dimensiunii de 500 cm2 poate
transfera întreaga putere maximă de ieşire a dispozitivului (200 W) către cele mai întinse zone
musculare (torace, spate) prin întinderea pe suprafaţa tratată. Circuploda specială cu cablul
coaxial unipolar este aşezat direct pe piele (contact sau la câţiva cm). Izolarea electrică a tuturor
aplicatorilor bobină şi a cablurilor mobile de conectare realizează un efect concentrat şi
minimalizează posibilitatea dereglărilor electrice ale dispozitivelor aflate în apropiere.
Interferenţele sunt inhibate prin adaptarea cablurilor mobile cu filtru special.
* Aplicaţia poate fi: locală, segmentară reflexă (simpatolitică), mai rar generală (hipertermie).
Penetraţia este profundă, peste 5 cm. Spectrul: în funcţie de metodă şi distanţa electrozi - piele este
între: 2 - 4 cm profund, 1 - 2 cm superficial, 5 - 6 cm indiferent. Aplicarea corectă, adaptată a
electrozilor la corpul bolnavului şi conectarea aplicatorilor aleşi la dispozitiv (BTL-20) permite
dozajul cu pasul corespunzător intervalului: până la 30 W (pas de 3 W); între 30 W şi 90 W (de
5 W); între 90 W şi 200 W (pas de 10 W).
După procesul de acordaj (aşteptăm să se facă rezonanţă) se obţine cel mai bun transfer de
putere. Vom creşte doza până la nivelul de dozaj dorit (setpoint). La orice mişcare a pacientului
dozajul va fi resetat automat pentru protecţia acestuia. Un contact insuficient corp - triplodă
poate deteriora triploda prin convertirea puterii de ieşire în căldură şi la acest nivel.
Supraîncălzirea aplicatorilor (bobină) şi a ţesuturilor se evită prin dozaj corect.
La aparatură clasică dozăm cu intensitatea (obiectiv) şi evaluând senzaţia subiectivă de căldură
simţită de câte bolnav (influenţată de grosimea stratului de grăsime, haine, bandaje, circulaţia
sanguină, temperatura pielii etc.), în 4 trepte:
1: ’’atermă”, rece - fără senzaţie de căldură (0 W)
11: oligotermică - senzaţie de căldură slabă (40 W)
111: termică - căldură plăcută (60 W)
IV: hipertermică - căldură puternică (120 W)
* Durata şedinţei va fi crescută progresiv în funcţie de evoluţia bolii: 1-5 minute în
afecţiuni subacute, acute (mod pulsat); 1 0 - 2 0 minute în afecţiuni cronice (maximum 30
minute), la interval zilnic apoi la 2 - 3 zile, în număr de 6 - 12 - 18 şedinţe. Curele se pot repeta
la 3 - 6 săptămâni.
Cel mai frecvent diatermizăm sinusurile maxilare în mod unipolar la 2 cm distanţă cu electrozi
de 4,2 - 4,5 cm; electrodul indiferent de 8 , 5 - 1 3 cm se află la 3,5 cm de ceafă. Modul inductiv
este mai modem - electrodul inductiv circuplod încălzeşte sinusurile fără a influenţa creierul.
Durata aplicaţiei pe cap nu va depăşi 6-8 -10 minute. La supradozaj bolnavul devine
somnolent, poate leşina. Aplicaţia axilară, cu electrod special la 2 cm distanţă şi cu electrod
inactiv peste umăr la 3,5 cm, nu va depăşi gradul II şi 10 minute. In caz de căldură
insuportabilă vom scădea doza sau la durere, senzaţie de greaţă oprim imediat aparatul. In caz
de urgenţă aparatul poate fi oprit de către pacient cu ajutorul cablului de întrerupere ţinut în
mână.
Precauţii'.
Câmpurile magnetice şi electrice generate de dispozitiv pot exista în apropierea aparatului
US şi pot penetra chiar şi prin pereţi de beton sau cărămidă. De aceea vom amnlasa

156
dispozitivul într-o încăpere izolată (tip Faraday) împrejmuită cu metal sau grilaj, la distanţă de
peste 5 - 6 m de la alte instrumente electronice sensibile, care se dereglează în câmpuri
magnetice şi electrice de înaltă frecvenţă.
Persoanele vor păstra o distanţă de cel puţin 2 metri faţă de aplicatorii în funcţiune. Aparatul
US se racordează la circuite separate de aparate generatoare de joasă frecvenţă (cablul
pacientului şi electrozii vor forma “antena de transmisie” iar cablul de joasă frecvenţă va
funcţiona ca “antena de recepţie”). Vom aplica regulile, standardele legale şi cerinţele generale
ale securităţii în muncă (legătura cu pământul, etc).
Dispozitivele electromedicale pot fi întrebuinţate doar de către persoane autorizate şi instruite
special. Electrozii şi cablurile - deşi izolate - să nu se încrucişeze sau să nu se apropie prea mult
pentru a evita arsurile electrice şi pierderile de energie. Se vor lua măsuri împotriva atingerii
accidentale a obiectelor de metal din cabinet. Curăţarea şi dezinfectarea acestora se va face
conform instrucţiunilor de folosire a dezinfectanţilor.
Bolnavul aşezat în poziţie relaxată în pat sau scaun din lemn fără elemente metalice va sta
nemişcat. Înainte de tratament vom îndepărta obiectele din metal ale bolnavului şi asistentului
(dispozitivul auditiv, lentile de contact, ceasul, inelele, brăţările, lănţişoarele, agrafele, acele).
Câmpul condensator se poate aplica pe regiuni acoperite de vestimentaţie dar este de preferat
îndepărtarea lenjeriei din textură sintetică sau umede pentru a preveni supraîncălzirea pielii. In
cazul aplicaţiilor în câmp condensator pe părţile simetrice simultane (genunchi, glezne, mâini)
se va interpune o bucată de pâslă.
Tegumentul dezgolit va fi uscat prin ştergerea sudoraţiei. Transpiraţia este conductivă şi
încălzeşte pielea. Curăţim pielea şi vom îndepărta unguentele aplicate.
Protecţia cu ochelari înlătură riscul cataractei iatrogene.
In timpul tratamentului pacientul trebuie supravegheat permanent. La senzaţie de căldură sau
greaţă insuportabilă vom întrerupe tratamentul.
Endotermia este indicată într-o gamă largă de afecţiuni inflamatorii cronice proliferative
ginecologice (parametrite, anexite, în doză III, 10 - 15 min.), afecţiuni inflamatorii ale aparatului
respirator, sinuzite (monoda, minoda, în doză II - III, timp de 10 min.), afecţiuni viscerale, căile
urinare şi rinichi, afecţiuni reumatismale somatice articulare şi ale sistemului muscular, artrite
subacute, artroze, contracturi musculare, tendinite, periostite, reumatism inflamator cronic,
spondilita anchilozantă (SA) în stadii fără risc de exacerbare şi în toate afecţiunile cauzate de o
circulaţie sanguină slabă. Modul de operare pulsat este recomandat pentru afecţiunile acute.
Inflamaţiile articulare acute sau nevritele acute se tratează în câmp pulsator.
Inflamaţii acute, infecţii, stări febrile, graviditatea, menstruaţia, tumorile, stări caşectice,
tuberculoza, varicelă, persoane cu risc de hemoragie, ulcer gastro-duodenal - reprezintă
contraindicaţii.
Se evită cartilajele de creştere la copii, organele genitale, măduva şi creierul. Astăzi unii fac
tratamente şi în prezenţa metalelor în corp (conductoare de căldură). Endoprotezele,
implanturile, pacemakerul, tijele din metal pentru fixarea osului, schijele însă impun prudenţă
pentru eventuale efecte dăunătoare.
F. Unde decimetrice şi microunde
Metoda de aplicaţie: este în câmp radiant monopolar cu radiator, emiţător la distanţă, rotund (câmp
circular) pe zone mici, longitudinal pe extremităţi, pe coloană (câmp liniar). Cea mai eficientă
aplicaţie se obţine însă cu emiţătorul scobit (de îmbrăţişare) pe suprafeţe mari, în contact direct.
Tipul de radiator US cu putere de 250, 50 W (spot, lung, mare) se alege în funcţie de indicaţii.
Radiatoarele pentru ureche, vaginal, rectal şi local prin contact direct (acoperit cu un manşon
protector sau prezervativ) au o putere maximă de 10 W.
Tehnica este locală sau segmentară. Radiatorul selectat şi fixat se direcţionează către tegumentului
neacoperit, uscat al bolnavului care trebuie să stea direct în faţa radiatorului pentru a evita
emisia inutilă de energie în mediu. Se alege modul continuu sau pulsat. Dozajul puterii va fi
progresiv = intensitatea în trepte (subiectiv, obiectiv, în culori):
I. mici 30 W 0,5 W / cmz verde;
II. mijloci 60 W 1,0 galben;

157
 III. calde 120 W 2,0 albastru;’
140 W 4,0 roşu.
Aprecierea subiectivă a căldurii suportate este importantă dar depinde de factori multipli:
bolnavii au nivele diferite de sensibilitate, pielea sau suprafaţa radiatorului direct poate fi
neîncălzită, bolnavul poate prezenta zone anestezice cu pericol de arsură.
Durata şedinţei: 5 - 1 0 minute, zilnic sau la 2 zile în total 6 - 1 2 şedinţe. Tratamentul se face
într-o încăpere separată, izolată cu plasă de cupru dublu stratificată. După aplicarea electrodului
la 5 - 10 cm distanţă sau în contact şi după stabilirea dozajului în 2 - 5 trepte, respectiv a duratei
procedurii în 5 - 20 (30) minute (ţinând cont de senzaţia bolnavului), terapeutul va părăsi
încăperea pentru a evita efectul adiţional al radiaţiei dispersate sau va păstra o distanţă de cel
puţin 1,5 m faţă de radiator.
Precauţii: Vom respecta prescripţiile producătorului privind amplasarea, racordarea
dispozitivului cu microunde, conectarea cablului pentru radiator şi vom aplica prevederile
normelor specifice de securitate a muncii pentru lucrul cu radiaţii neionizante. înainte de
utilizarea echipamentului ne vom asigura că toate dispozitivele de siguranţă funcţionează corect.
Cavitatea radiatorului în contact direct cu pielea pacientului trebuie acoperită cu un manşon
protector. Vom îndepărta obiectele metalice ale pacientului şi terapeutului. Vom proteja ţesuturile
cu conţinut fluid: ochii cu ochelari speciali şi testicule cu plasă metalică, în timpul tratamentului
personalul medical va păstra o distanţă de cel puţin 1,5 m faţă de radiator şi nu va sta cu capul în
direcţia antenei, nu priveşte către aceasta.
Indicaţiile sunt similare cu cea a US. Aplicaţiile locale prin contact direct sunt de preferat în:
entezopatii, sinuzite, mastită, furuncul, afecţiuni ale urechii, vaginale şi rectale.
Contraindicaţii: tumori maligne, tuberculoza activă, boli infecţioase, implanturi de cohlee,
cartilajul de creştere la copii. Astăzi mulţi efectuează tratamente în prezenţa metalelor (exceptând
protezele, care se pot mobiliza în caz de iradiere directă). Vom exclude persoanele cu pace-
maker, gravidele. Vom manifesta grijă în aplicaţii pe zone ischemice, inflamate, cu tulburări de
sensibilitate, traumatism recent, tendinţă la tromboză şi hemoragie, osteoporoză, menstruaţie,
sarcină.
G. Diapulsul
Aplicaţia este generală succesivă, pe hipocondrul drept (ficat) în orice proces acut, epigastru
(reflexogen pe plex solar), lombar superior (glande suprarenale); hipocondru stâng (splina), pe
sinus carotidian, pe ganglion stelat, regiunea inghinală în triunghiul Scarpa. Urmează aplicaţia
locală cu antena emiţătoare localizatoare în contact intim (sau la maximum 2-3 cm distanţă) de
tegument. Aerul dispersează energia electromagnetică! Diapulsul este aplicabil prin lenjerie, gips,
osteosinteză.
Contraindicaţia este pacemakerul. Se folosesc “porţi" de intrare diferite de la o şedinţă la alta.
Parametri:
Frecvenţa de bază a undei purtătoare este fixă = 27,12 MHz; X = 11,06 metri; durata impulsului
este de 65 microsecunde (fixă); frecvenţa flash (tren) în salve intermitente discontinue, modulate
pulsatile, blânde în 6 trepte (80 -160 -300 - 400 -500 - 600 / secundă). Se preferă treptele 300 -
600 cu pauze de 200 —> 25 ori mai lungi ca durata salvei (12400 ps —> 1625 ps);
Intensitatea energiei câmpului electromagnetic este între 293 - 975 W (creşte cu frecvenţa);
Penetraţia în funcţie de profunzime până la 20 cm se dozează în 6 trepte: 1- 4 - 5 - 6 .
Durata aplicaţiei generale este de 10 minute având frecvenţa şi penetraţia cu 1 - 2 trepte mai
mici faţă de aplicaţiile locale. Aplicaţia locală are o durată de 15 minute. Numărul şedinţelor este
6 - 8 (în acut), 1 0 - 1 4 (în cronic). Ritmul este: 2 - 4 ori pe zi, zilnic, de 3 - 4 ori pe săptămână.
Scheme:
* general - hipocondru drept - 400 / 4 - 5 / 5 — 8 - 10 minute (—> activarea circulaţiei, SRH);
lombar superior drept - 400 / 4 —>5 / 10 - 15 minute (—» antihemoragic); epigastru - 400 / 4 —
> 6 / 1 0 minute (—» efect circulator reflex);
* local în stări post-traumatice:
- cutanat 400 / 4 /10 - 15 minute, repetat 2 - 4 ori pe zi în arsuri;
- muscular (traumatism recent, cel mai bun) 500 / 5 —> 6 / 10 - 20 minute în traumatism
sportiv, miozită calcará, contracturi;

158
 - osos pe zona fracturii 600 / 4 -» 6 / 20 minute;
- în AND constituie energia cea mai adecvată în toate stadiile - 500 - 600 / 3 — »6 / 1 0 - 20
minute, repetat 2 - 4 ori pe zi, timp de 2 - 4 zile, apoi zilnic sau la 2 zile.

VIII. Hidrotermoterapia contrastantă

A. Cura heliomarină profilactică

Definiţie

Cura heliomarină înseamnă expunerea organismului la efectele complexului de factori

naturali ai litoralului Mării Negre (Eforie Nord, Mangalia,Techirgiol) în scopul obţinerii
adaptării la rece.

Tehnica de aplicare
* Cura heliomarină La Marea Neagră în sezonul cald este opţiunea cea mai indicată pentru
adaptarea la rece.
Ea durează 1 2 - 1 4 zile şi constă în 4 - 6 cicluri zilnice de:
- expunere la soare (nisip cald) cu încălzire prealabilă până la transpiraţie;
- baie în mare cu efect hipotermizant până la apariţia tremurăturilor, frisoanelor - în funcţie
de: temperatura apei de obicei 20 - 24°C (minimum 1 5 - 1 8 °C), intensitatea radiaţiei solare,
vânt, înclinarea plajei, mişcarea apei şi valurile mării. Cei obezi suportă mai bine apa rece,
datorită grăsimii izolatoare şi vasoconstricţiei.
Se fac corecţii privind:
durata helio terapiei —» la soare intensă stăm mai puţin;
durata imersiei -> în apă peste 20°C imersia durează mai mult pentru efect de răcire;
dozăm mişcările în funcţie de temperatura apei -» nu facem mişcări îii apă cu
temperatură peste 22°C; în apă mai rece la temperatura de 18°C înotăm, plonjăm; în
funcţie de vânt —» vom face amenajări, adăpostiri de a ne feri de vânt puternic.
* în alte staţiuni balneoclimatice - prevăzute cu plaje, bazine, lacuri, seturi de duşuri - de
asemenea pot fi realizate obiectivele adaptării la rece, cu respectarea tehnicii expuse.
* Curele în munţi pot fî făcute cu corecturi: adăpost solar, stropire cu apă din izvoare reci.
* Oncţiunea cu nămol rece - metoda egipteană - constă în 2 - 3 cicluri succesive de expuneri
efectuate - numai în zilele însorite, în 3 etape:
I. încălzirea tegumentului rece prin expunere la soare până la apariţia transpiraţiei este
urmată de ungerea cu nămol rece de 20 - 22°C scos din lac. Efectul recelui se va accentua prin
uscarea nămolului datorită termolizei prin evaporare.
II. După formarea crustei pierderea căldurii va fi împiedicată. Helioterapía durează 15 - 20
minute. Prin efect hipertermic al soarelui se produce al 2-lea ciclu de încălzire. Imersia în lacul
rece de 20°C durează până la apariţia senzaţiei de rece la 10 - 15 minute. Nu se fac mişcări în
apă.
III. Uscarea la soare până la transpiraţie urmată de duş rece încheie procedura.
B. Marea hidroterapie contrastantă
1. Definiţie
Marea hidroterapie contrastantă clasică constă în parcurgerea unui program complex
hidroterapeutic structurat pe trei categorii de proceduri: de preîncălzire, relaxante şi excitante - în
scopul adaptării homeostaziei termice. Ea are o accesibilitate mai redusă pentru populaţie şi se
efectuează în unităţi balneare tradiţionale, de „lux”, dotate cu aparatură costisitoare şi personal
bine calificat.
2. Tehnica de aplicare
a. Proceduri de preîncălzire
Alternative din care se pot alege:
- băi generale hiperterme de 38°C timp de 12 minute,
- băi la 39°C timp de 10 minute,
- băi fierbinţi de 40°C

159
 - baia de lumină generală cu o durată de 6 -8 minute,
- băi de aburi timp de numai 1 0 — 1 5 minute,
- aer cald, sauna,
- imersiune în bazin cu apă termală.
Dusurile calde sunt insuficiente pentru preîncălzire bună şi necesită condiţii de confort termic.
De aceea nu se indică în scop de preîncălzire în condiţii ambulatorii.
b. Proceduri intermediare, relaxante
* împachetarea uscată generală timp de 20 minute reţine surplusul caloric al cojii.
* Efecte relaxante, sedative se obţin şi prin împachetări umede complete cu o durată de 30
minute.
* Dusul cald, mai frecvent în aplicaţie generală, are temperatură de 37 - 38°C şi durează 20
minute. După forma jetului poate fi:
- dusul rozetă - duş gigant cu rozeta mare, duş picături sau ploaie vertical, din care picăturile de
apă cad vertical de la distanţa de 0,5 - 1 m înălţime pe suprafaţa corpului;
- în dusul cuşcă apa cade vertical, se proiectează orizontal şi ascendent cu o presiune de 2 - 3
atmosfere;
- dusul evantai are avantajul că se poate proiecta mai exact asupra unor regiuni limitate coloana
de apă. Un dispozitiv placă triunghiulară aplicat la duşul sul sau mâna asistentului împrăştie apa
semicircular, orizontal larg;
- dusul sul cu diametru diferit prin adaptarea unui dispozitiv metalic păstrează forma cilindrică
a coloanei de apă datorită presiunii de proiectare; ea se aplică vertical de la distanţă de 2 - 3 metri
cu presiune de 2 - 3 atmosfere.
Urmează repausul la pat sub cearceaf şi pătură.
c. Proceduri excitante reci si alternante
1. Băile de tip roman alternează: imersiuni în bazin cu apă caldă şi în bazin cu apă rece.
2. Baia în ană rece
Pacientul intră repede în cadă umplută cu apă la temperatura de 24°C. Se freacă puternic cu
mănuşile, timp de 10 secunde. Apoi iese lângă cadă pe un prosop şi se usucă repede. Intră în patul
pregătit încălzit, se acoperă bine şi se odihneşte timp de 2 ore. în caz de febră temperatura apei se
va scădea progresiv.
Băile reci se fac numai persoanelor tinere şi încălzite ca stimulent, tonic, febrifug.
Baia rece nu se recomandă cardiacilor, bolnavilor slăbiţi şi cu temperatura cutanată al halucelui
sub 32 - 33°C. La femei poate acutiza inflamaţiile genitale.
3. Baia de jumătate 'A (Halbbadî
a. Baia simplă în cadă de stejar la temperatura de 34 - 32 - 30°C, timp de 3-5 minute, testează
reacţia organismului. Vana este umplută până la înălţimea de 25 - 30 cm, la înălţimea unui
termometru de baie. Pacientul stă în şezut imersat în apă până la mijloc (ombilic). El se spală pe
faţă şi se fricţionează pe mâini, piept şi abdomen. Terapeutul aflat în stânga pacientului şi aplecat
către spatele acestuia apucă în mâna dreaptă un şiştar sau oală de un litru şi jumătate şi toarnă rapid
de 6 - 10 ori de apă rece din cadă cu şiştar pe spatele, umerii şi pe ceafa pacientului, urmată de
fricţiuni rapide cu apă pe spate şi torace

160
 de sus în jos şi invers. Trece apoi la picioarele pacientului către dreapta lui şi efectuează
aceleaşi manevre pe partea anterioară a corpului cU pacientul culcat pe spate. Turnările şi
fricţiunile sub apă se fac pe piept, pe abdomen, circular în direcţia evacuării intestinale, pe
membre de partea opusă şi de aceeaşi parte.
b. Baia tip Cimzeu cu răcirea moderată de la 32°C până la 28 - 25 —> la 18°C se face
prin deschiderea robinetului cu apa rece sau turnând 2-3 găleţi cu apă rece la picioarele
pacientului, amestecând apa.
Asistentul controlează temperatura apei cu ajutorul termometrului ţinut în mâna stângă, iar
cu mâna dreaptă face turnările pe faţa anterioară a pacientului până la obţinerea temperaturii
dorite. Urmează fricţiunile sub apă în ordinea inversă: membrele de partea opusă şi de
aceeaşi parte, abdomenul şi toracele. Se ridică pacientul în şezut şi se efectuează procedura
pe spate: fricţiuni şi 10 - 15 turnări. Pacientul iese din baie, se înveleşte cu un cearceaf uscat
şi se şterge.
Fricţiunea cu un prosop aspru sau cu mâinile în apă - intensifică efectele stimulante. Are
efect febrifug.
O turnare energică, executată cu o găleată de la 1 metru asupra toracelui şi abdomenului,
are efect, stimulant şi tonic. Baia trebuie corect aplicată de câtre 2 asistenţi. Aplicaţia se
poate repeta de 2 - 3 ori pe zi.
Indicaţii: ca procedură de răcire, febrifug (durată 1 0 - 1 2 minute), în astenie nervoasă,
atonii gastrice şi intestinale.
Contraindicaţii: debilitate, frisoane, răspuns dermovascular inadecvat.
4. Dusul scoţian alternativ este mai energic, cu solicitare circulatorie importantă. Se
efectuează într-o încăpere, cuşcă faianţată. Duşul sul orizontal se proiectează asupra
corpului de la o distanţă de 3 - 4 m, cu o presiune de 2 - 3 atmosfere. Se începe, cu duşul
cald la temperatura apei de peste 38 -> 42°C timp de 10 - 15 -> 30 ~ 40 - 50 secunde, alternat
cu apă rece de sub 25 — 18 —> 14 — 10°C pe o durată de 5 - 70 —» 1 5 - 2 0 secunde.
Catedra de duş este prevăzută cu un dispozitiv de schimbare a temperaturii şi cu
termometru. Bateria dublă asigură alternanţele cald - rece care se succed de 3 - 4 ori.
Bolnavul stă pe un grătar de lemn cu spatele la duş fiind supus unui ritual, care respectă
sensul circulaţiei de întoarcere venoasă.
Proiectarea se începe pe partea posterioară a membrului inferior stâng de la călcâie, pe
partea externă a piciorului până în regiunea lombară, unde se fac 2 - 3 mişcări transversale,
se continuă pe partea stângă a spatelui până la omoplat cu câteva mişcări transversale
interscapulare, apoi se coboară pe partea dreaptă a spatelui şi pe partea postero-intemă a
membrului inferior drept. Se execută proiecţia identică pe membrul inferior drept.
Se repetă de 3 - 4 ori alternanţa a câte 3 proiecţii calde şi 3 proiecţii reci (4x 6). După 3 - 4
alternări cald / rece subiectul se întoarce cu fata la duş. îşi protejează faţa prin uşoară
hiperextensie a capului, cu mâinile sub bărbie şi umflă puţin abdomenul. Proiectarea apei se
face pe faţa antero-extemă a piciorului drept către abdomen unde se fac mişcări în direcţia
evacuării colonului; se urcă pe torace, evitând sânii la femei; după mişcări transversale se
coboară pe partea internă a membrul inferior stâng. Se evită regiunea scrotală. Acelaşi
procedeu va fi efectuat şi pe partea stângă pe membrul inferior şi se încheie după 3-4
alternanţe de câte 3 proiecţii calde şi 3 proiecţii reci.
Alternanţele (3 - 4) de cald 50 secunde - rece de 10 secunde vor avea o durată de 6 - 10
minute, mărindu-se progresiv contrastul termic şi durata. Pacientul iese cu senzaţie de piele
caldă, cu reacţie hiperemică bună.
Factorii de dozare: diferenţa cald - rece, durata crescândă.
Duşul scoţian nu se face ne părţile laterale ale corpului, spre deosebire de afuziunea fulger
(incorect denumită) = duş de la distanţă de 3 - 6 m, sub presiune de 1,5 atmosfere.
Indicaţii: ca procedură generală m în scop profilactic de călire, prevenirea catarurilor
sezoniere; curativ - în nevroze, hipotiroidie la persoane tinere. Nu se recomandă bolnavilor
cardiaci şi vârstnici.
Ca procedura parţială vom utiliza în cazuri de paralizii periferice, pareze, parestezii,
constipaţie atonă, atonia peretelui abdominal la multipare.
Precaufie: pericol de arsură dacă se deschide un robinet vecin sau se ia apa rece.

161
 5. Dusurile alternante de cald / rece (39 - 40°C / IO - 14°C) au o durată de 2 : 1 minute. Se
alternează de patru ori începând cu cald şi terminând cu rece. Duşul alternant se indică:
- la persoane care suportă greu temperaturile extreme, în astenie nervoasă, miastenie,
tulburări ale circulaţiei venoase;

- profilactic pentru antrenarea termoreglării.

Duşul alternant fierbinte - rece se va întrerupe imediat dacă pacientul acuză dureri.
Dusul alternant vertical de 38 - 40 - 42°C / 25 - 18°C, fără presiune, de tip şui sau rozetă are
efect mecanic minimal.
6. Dusul plat constă în proiectarea unei coloane de apă cu debit mare dar cu presiune mică
pe suprafaţa corpului. Ea este o formă menajantă a tratamentului cu apă rece, permite
introducerea şi ieşirea insidioasă a excitantului rece.
Tehnica de aplicare este simplă. Furtunul cu diametru de 2 - 3 cm se ţine vertical ca apa cu
temperatura de 10°C - 15°C să ţâşnească în sus la un lat de mână. Nu se stropeşte corpul
pacientului. Furtunul se ţine ca un toc de scris cu gura oblic în jos, la distanţa de 10 - 15 cm de
piele. Apa înfăşoară extremitatea ca o manta. Se începe de la periferia corpului şi se urcă
treptat spre centru. La punctul de întoarcere se zăboveşte timp de 5 secunde. Secvenţele
duşului în ordine sunt: extern în sus, intern în jos, întâi pe faţa dorsală apoi pe faţa ventrală, la
dreapta apoi la stânga. Fiecare circuit poate fi repetat de 2 - 3 ori. Duşul se execută timp de 30
- 60 secunde până la apariţia reacţiei dermo-vasculare - o uşoară roşeaţă cutanată. Dacă duşul
durează prea mult apare pielea marmorată, albăstruie.
Duşul rece nu se face în încăperi răcoroase, unde corpul este expus la curenţi de aer. Mâinile
sau picioarele reci ale pacientului vor fi în prealabil preîncălzite prin baie caldă parţială.
Corpul cald înainte de duş rece se va reîncălzi repede după duş.
7. ..Afuziunea” generală fulger, incorect numită afuziune, este de fapt un dus anlicat de la
distanţă de 3 - 6 m şi sub o presiune de 1.5 atmosfere. Ea începe, ca afuziunea generală, pe faţa
posterioară. apoi pe faţa anterioară. Se evită regiunea genitală şi sânii. Apoi pacientului cu
membrele superioare ridicate i se aplică jetul de apă si pe părţile laterale ale corpului de la laba
piciorului până în axilă şi invers. Procedura se repetă şi cu braţele coborâte, aplicând duşul
peste braţ. Se trece şi pe partea cealaltă (se întoarce bolnavul).
8. In cazul afuziunii generale sau complete secvenţele desfăşurării procedurii sunt similare
cu cea a duşului scoţian. Afuziunea se începe la spate ca la afuziunea posterioară şi apoi pe
partea anterioară se urcă de la degete până la gât. Se trece şi se coboară pe partea cealaltă.
9. Sauna
Sauna uscată şi umedă este urmată de imersiune în bazin cu apă rece cu efect contrastant de
scurtă durată.
C. Mica hidroterapie contrastantă
Mica hidroterapie contrastantă constă în aplicaţii hidrice prin mijloace naturale simple, accesibile
tuturor. Procedurile contrastante parţiale şi locale se pot efectua atât în spital cât şi la domiciliu
(Sturza). Apa rece - utilizată de preferinţă - se aplică pe tegumente bine irigate cu temperatura
halucelui de 32°C, pe durată scurtă, apoi tegumentele udate vor fi izolate de curenţi de aer, se
usucă la căldură naturală şi prin mişcări.
Procedurile alternante locale sunt elemente esenţiale ale curei Kneipp. Aici nu se urmăresc
reacţii contrastante hiper - hipoterme cu solicitarea funcţiei de termoreglare, ci se va face
antrenarea jocului vascular prin vasodilataţie şi vasoconstricţie succesivă.
1. Baia alternantă parţială
Definiţie
Baia alternantă este o metodă de hidrotermoterapie având la bază acţiunea excitantului
termic contrastant al apei calde şi reci la valori de 38 — 40 - 42°C / 32 - 28 - 25 - 20 - 18 —
16- 10°C.
Materiale necesare: 2 ligheane, căzi potrivite pentru şezut, mâini sau picioare; termometre, de
baie, cearceaf de învelit, prosoape pluşate, compresă rece pe cap, o cană pentru a scoate apa şi a
adăuga apă fierbinte.
Tehnica de aplicare
Se ţine seama de starea reactivităţii individuale şi de vascularizaţia segmentului expus prin teste.
Se fac 4 - 6 - 10 - 15 alternanţe de cald / rece, cu contraste progresive de cel puţin 20°C şi cu

162
 durate crescânde de 30 - 50 sec-» 3 minute/ 6 - 10 — 7 5 — 1 8 — 30 sec, cu un raport de 6 / 1. Poate
fi precedată de băi parţiale ascendente.
După regiune se disting băi de şezut, băi de mâini si de picioare.
Aplicaţia se face în 2 ciubăraşe, ligheane, căzi umplute cu apă caldă, respectiv cu apă rece.
Pacientul se aşează în aşa fel ca să poată scufunda partea tratată alternativ în ambele căzi.
Introducerea şezutului, mâinilor încrucişate, a ambelor picioare sau separat până sub genunchi, se
face în mod brusc. Alternantele de 4 - 10 ori într-o şedinţă se încep cu baia caldă şi se termină
totdeauna cu cea rece!
Temperatura la început poate fi 28°C apoi se creşte progresiv la 39 - 40 - 42°C, timp de 30
secunde, apoi de 1 - 2 - 3 minute, alternat cu apa rece de 10 -15 - 20 -28 — 32°C, timp de 30
secunde — 1 minut.
Durata şi diferenţa de temperatură este la început mai mică, cu un raport între durata cald /rece de
6 : 1. In arteriopatie obliterantă Biierger se pot face şi cu variaţii mai mici de temperatură: cald
38°C/rece 32 - 28°C. Temperatura apei calde se creşte - prin adăugarea apei fierbinte - de fiecare
dată când partea tratată se află în apă rece. Nu se depăşeşte valoarea de 43°C. Se verifică pulsul din
5 în 5 minute. Se aplică compresă rece pe frunte dacă pulsul depăşeşte 120 bătăi pe minut.

Fig. nr. 24: Baia alternantă parţială

Procedura se repetă de 2 - 3 ori pe zi.

Ea este eficace în cure de 4 - 6 săptămâni în serie.
Indicaţii:
- profilactice - călirea, antrenarea reactivităţii organismului la schimbările de temperatură, în caz
de termorecepţie defectuoasă cu extremităţi reci, dereglări funcţionale ale circulaţiei, maladia
Raynaud, acrocianoză, angiospasm, livedo reticularis;
- curative - în primele stadii ale arteriopatiei obliterante după băi parţiale ascendente se face baia
alternantă parţială cu contraste mici ( 38 / 35 - 32 — 28 - 25°C); staze circulatorii, tulburări ale
circulaţiei veno-limfatice, sechele de tromboflebită, varice; pareze, hipotonii
musculare, hipokinezii de inactivitate, dismenoree, inflamaţii cronice in bazinul mic, hemoroizi,
incontinenţă urinară sau anală, impotenţă sexuală (băi de şezut), debilitate, surmenaj, inflamaţia
vaselor limfatice, infecţii, entorse, luxaţii, traume după 24 ore, poliartrita reumatoidă, artroze,
edeme.
Contraindicaţii: vasculopatii periferice, diabet, tendinţă la hemoragie.

2. Dusurile se preferă de obicei în aplicaţii pe toată suprafaţa pielii faţă de băile alternante pe
diferite regiuni.

Dusul alternant parţial nu are o intensitate comparabilă cu cea a băii alternante dar se foloseşte

163
frecvent la domiciliu pentru efect de stimulare a funcţiilor vitale, creşterea capacităţii de apărare,
asuplizare. Totdeauna se începe cu apa caldă timp de 30 secunde şi se termină cu duş rece timp
de 13 secunde. Temperatura apei se controlează cu termometru. După câteva minute de duş cald
de spălare urmează duşul rece timp de 10 secunde (se numără până la 10). Duşul cald durează
timp de 2 - 3 minute. Efectul poate fi amplificat prin utilizarea diferitelor forme de duşuri.
Dusurile reci se fac la temperatura apei de 10°C - 14°C timp de 15 - 60 secunde.
Dusul filiform a lui Fleurie este un duş local cu apă rece sau alternant, proiectat din baterii de
duşuri cu diametru foarte mic de 0,3 cm, cu presiune de 6 atmosfere.
Indicaţii: în resorbţia exudatelor, sechele de tromboflebită.
Dusul perineal rece sau alternant se recomandă în incontinenţă urinară, la prostatici, în
impotenţă sexuală, hemoroizi, lombalgii.
Există bazine de năşit cu apă caldă şi cu apă rece. Pe fundul bazinelor se pune pietriş care
produce excitaţie mecanică asupra tălpilor pacienţilor.
3. Afuziunile generale „de la creştet până-n tălpi” sau parţiale sunt proceduri care constau în
proiectarea pe diverse regiuni ale corpului a unei coloane de apă fără presiune, de la distanţă de
10—15 cm de piele.
Materiale necesare: o baterie de apă caldă şi rece, două furtunuri lungi de 1,5 m cu diametru de
3 - 5 cm sau, stropitori de grădină fără rozetă, un grătar de lemn, o cană cu apă rece, un lighean,
o vană, un scaun.
Tehnica de aplicare
Pacientul trebuie încălzit efectuând genuflexiuni, mers pe scări, mers alert.
Modul de proiectare cu furtunul sau stropitorul se face în aşa fel ca apa să cadă prin greutatea
ei, gravitaţional, să se prelingă pe corp, producând o senzaţie fină sedativă, calmantă. Dacă
furtunul este ridicat şi jetul de apă ţinut cu degetul arătător la capătul furtunului, apa se prelinge
în jurul degetului, nu stropeşte.
Cel mai des se folosesc afuziunile cu apă rece de 10 - 14aC cu o durată de 40 - 80 secunde sau
cele alternante de 39 - 40^ cu 10 - Se începe cu cald şi se termină cu rece. Alternanţa cald - rece
se repetă de trei - patru ori până la apariţia reacţiei dermovasculare. Nu se şterg tegumentele după
afliziune ci pacientul trage apa de pe piele cu mâinile sale. Stratul de apă rămas se evaporă cu
efect de termoliză. Pacientul învelit în prosop se odihneşte timp de 30 minute.
a. Afuziunea la picioare se urcă până la articulaţia astragalo-calcaneană. Pacientul stă pe
grătar de lemn cu spatele la asistent. Se începe la călcâi pe partea externă a articulaţiei astragalo-
calcaniene şi pe partea distală a tendonului achilian al piciorului stâng. Se coboară pe partea
internă. Urmează afuziunea piciorului drept. Manevra se repetă de 3- 4 ori.
Anterior se începe proiectarea cu degetul mare, se urcă pe marginea internă a piciorului, până
la articulaţia tibio-tarsiană şi se coboară pe partea externă până la degetul mic. Procedura se
execută alternativ la fiecare picior, până se înroşeşte tegumentul.
Dacă pacientul are picioare reci în loc de afuziune rece se aplică afuziune alternantă.
b. Afuziunea la genunchi stâng pe faţa posterioară se începe cu jetul de apă curgând
ascendent pe faţa externă a călcâiului şi se ajunge la spaţiu popliteu, de unde coboară pe partea
internă până la călcâi. După afuziunea pe membrul opus se trece pe faţa anterioară.
Se pleacă de la haluce pe marginea internă a piciorului şi gambei până la genunchi şi se coboară pe
marginea externă a gambei până la degetul mic. Manevra se repetă de 3 - 4 ori.
c. Afuziunea la coapse (rece, de 16 - 18°C sau alternantă) se urcă posterior cu afuziunea rece pe
partea externă a gleznei drepte, gambei, coapsei până la fesă, se lasă să scurgă puţin apa şi se
coboară pe partea internă până la picior. Anterior se urcă până în regiunea inghinală pe partea
internă şi se coboară pe partea externă. Procedura se face şi pe coapsa stângă şi se încheie pe talpa
dreaptă şi stângă.
Pacientul se usucă, se îmbracă şi se odihneşte în pat.
Ea are efect confirmat de scădere a tensiunii arteriale prin redistribuirea circulaţiei sanguine,
sedativ, ionizant al circulaţiei veno-limfatice în caz de stază.
Afuziunea la coapse este contraindicată în sciatică, infecţie urinară, menstruaţie.
d. Afuziunea inferioară se face cu bolnavul în ortostatism pe grătar sau aplecat pe vană cu
anteflexia trunchiului. Asistentul se află în spatele pacientului. Jetul de apă curge ascendent, de jos
în sus pe faţa externă a călcâiului stâng, gamba, coapsa, până în regiunea sacro- lombară şi după
treceri transversale coboară pe fesa opusă, pe partea internă a membrul inferior drept până la călcâi.

164
Se revine pe partea externă a membrului inferior drept şi după 1-2 treceri transversale lombare se
coboară pe partea internă a călcâiului stâng. Operaţiunea se repetă de câteva ori. Bolnavul se
întoarce cu faţa. Afuziunea anterioară se urcă pe partea externă a piciorului drept până la ombilic şi
după treceri transversale coboară pe partea internă a membrul inferior stâng. Procedura se face şi
invers, se repetă de câteva ori şi se execută alternativ la fiecare membru inferior.
e. Pe membre superioare se urcă de la police pe partea postero-extemă a membrului superior
până la articulaţia scapulo-humerală şi se coboară pe partea antero-intemă.
Se face afuziunea alternantă stând în cadă sau peste placa de duş. Apa caldă de 36 — 38*^3 se
proiectează pe dosul mâinii drepte în sus pe partea externă a antebraţului şi braţului către umăr. Se
insistă puţin până când pacientul simte o senzaţie de cald în zona umărului. Apoi se coboară pe
partea internă mai sensibilă a braţului către cot şi mână. Procedura se execută şi pe membrul
superior stâng.
Afuziunea rece de 16 - 18^ se face la fel. După câteva alternanţe se trage apa de pe piele, se fac
exerciţii uşoare cu membrele superioare în cercuri sau pendulări.
f. în cazul afuziunii superioare bolnavul este aplecat în anteflexie cu mâinile întinse sprijinite pe
un suport mic sau peste un paravan special, cu umerii mai jos decât şoldurile. Apa se prelinge din
regiunea lombară stângă de-a lungul coloanei vertebrale spre ceafă, făcând concomitent mişcări de
lateralitate. pentru ca apa să se scurgă pe partea laterală a toracelui. Trecerile transversale la nivel
interscapular se fac în timp ce capul bolnavului este apărat de mâna asistentului pe ceafa bolnavului.
Aceleaşi mişcări vor fi efectuate de la umărul drept până la regiunea lombară dreaptă. Anterior se
fac mişcări transversale pe hemitoracele drept şi stâng.
g. Afuziunea nosterioară fia soaţei se face cu pacientul în ortostatism. Se urcă de la partea
externă a călcâiul stâng pe membrul inferior până la nivelul spinei omoplatului, se fac treceri în
regiunea interscapulară şi se coboară încet pe cealaltă parte a spatelui până la partea internă a
călcâiul drept. Se face şi manevra inversă cu 3 - 4 repetări.
h. Afuziunea la ceafă se efectuează, fie cu pacientul aplecat şi cu capul uşor ridicat, fie culcat cu
faţa în jos şi cu capul în afara patului peste un lighean. Poziţia mai ridicată a capului evită scurgerea
apei peste păr. Cu mâna stângă se sprijină şi se ridică uşor fruntea, în timp ce cu mâna dreaptă se
toarnă pe ceafă cu o cană 2- 3 litri de apă la 18°C - 20°C.
i. Afuziunea fetei, cu apa rece la temperatura de 16 — 18°C, se începe cu furtunul pe tâmpla
dreaptă, cu cercuri lente în jurul feţei, mişcări orizontale pe frunte, sprâncene, baza nasului, narinele,
pe faţă până la mandibule şi înapoi pe frunte, repetat. în timpul aplicaţiei se respiră liniştit şi regulat.
Indicaţii
Ea are efect stimulant în caz de astenie psihofizică, creşte circulaţia cutanată, este indicat în
cefalee.
Se utilizează ca procedură de sinestătătoare în cadrul hidrotermoterapiei mici contrastante:
- profilactic - pentru antrenarea reac{iei organismului la schimbarea temperaturii
mediului,
- curativ - în staze circulatorii periferice, varice, acrocianoza, livedo reticularis,
vasopareză, hipotonii, atonii musculare, pareze şi paralizii, nevroză astenică, stări depresive,
surmenaj fizic şi intelectual, debilitate, astm bronşic - indicaţii similare cu cele ale băilor
alternante.
- ca procedură de răcire după termoterapie se proiectează apă rece pe durată scurtă.
Contraindicaţii: metroragii, anexite şi cistite acute, nefrite, pielite, calculoze renale şi
biliare, graviditatea.
4. împachetarea umedă rece
Definiţie: este o procedură solicitantă bazată pe acţiunea factorului termic contrastant. Ea
constă în înfăşurarea corpului, trunchiului sau membrelor - cu excepţia capului şi gâtului - în
cearceaf înmuiat în apă rece de la robinet la temperatură de 18 - 20°C, acoperit cu o pătură
uscată. împachetările umede reci constituie o parte esenţială a curei Kneipp.
Materiale necesare
Kneipp recomandă lenjeria din pânză aspră din cânepă sau in şi stofă de lână.
Tehnica de aplicare
împachetarea se execută cu 2 pături întinse pe pat pe care se aştern 2 cearceafuri umezite, cel
din interior pus transversal la înălţimea trunchiului (axilei). Bolnavul se culcă pe cearceaf alungit

165
în aşa fel ca partea inferioară a urechii să se afle la nivelul cearşafului. Nu se folosesc foi
impermeabile între învelişuri care împiedică evaporarea!
Se înfăşoară pacientul ca o ’’mumie” de la picioare până în gât = aplicaţie completă sau până în
axilă = aplicaţie trei sferturi, cu sau fără includerea membrelor superioare, bine lipit, fără a face cute
şi fără a permite pătrunderea aerului. Membrele inferioare se înfăşoară separat.
împachetarea încrucişată a trunchiului se face cu un cearceaf înmuiat în apă rece, îndoit în 4
straturi, trecut peste umerii şi toracele bolnavului. Cearceaful este acoperit cu pătură uscată.
Durata procedurii este de la 10 minute la 1 — 2 ore - în funcţie de efectul dorit, suportabilitatea
şi reactivitatea vasculară a pacientului.
în aplicaţii antitermice cearceaful din interior înmuiat în apa rece nu se stoarce şi va fi
schimbat sau reumezit la 1 5 - 2 0 minute.
în aplicaţii calmante cearceaful umed se stoarce puternic. In prima jumătate de oră pacientul se
încălzeşte. La apariţia transpiraţiei la 60 minute procedura se întrerupe.
Continuarea aplicaţiei până la 90 minute produce sudaţie în aplicaţie hipertermică.
Se încheie cu fricţiuni rapide, repetate, lungi, efectuate cu mâinile, spălare şi repaus.
Indicaţiile sunt diferenţiate:
- pe lângă indicaţii profilactice, împachetările reci sunt utile:
- pentru efectul febrifue în stări febrile, boli infecţioase contagioase;
- pentru efectul calmant în insomnii, prurit, tulburări neuro-vegetative, tulburări de climax,
boala ulceroasă;
- pentru efect hipertermic cu sudatie - ca şi la împachetarea uscată.
Contraindicaţii: boli de piele, scăderea rezervelor cardio-vasulare şi respiratorii, hipertensiunea
arterială, vârsta înaintată.
5. Compresele
Compresele sunt bucăţi de pânză, flanelă, variate ca dimensiune şi formă, înmuiate în apă de
diferite temperaturi fără stoarcere şi aplicate pe diverse suprafeţe mai mici ale corpului. Sunt cele
mai simple şi răspândite proceduri aplicate şi la domiciliu.
Compresa se aplică intim pe tegumente intacte pentru a nu permite intrarea aerului dar nu se
strânge fiindcă dă compresiune venoasă sau opresiune toracică. Aplicaţii repetate pot provoca
maceraţii, piodermite.

166
 a. Compresele Priessnitz locale, stimulante
Definiţie
Compresele Priessnitz sunt comprese umede reci acoperite bazate pe acţiunea de lungă durată a
factorului termic rece.
Materiale necesare: două bucăţi de pânză, prosop pluşat sau tifon de formă şi dimensiuni
corespunzătoare regiunii, una dintre ele fiind mai mare cu 2 - 3 cm, prosoape, o pătură, o găleată
cu apă la temperatura camerei, ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare
Pe pielea caldă a pacientului se aplică un singur strat de pânză mai mică, înmuiată în apă rece de
la robinet (24 - 25°C) şi bine stoarsă, fără să fie strânsă. Pânza umedă se acoperă complet cu o a
doua compresă de pânză uscată. în aşa fel ca să depăşească cu 2 - 3 cm pânza umedă. Nu se
utilizează material plastic izolant care împiedică evaporarea înceată a apei din compresa umedă!
Astfel se vor suprapune următoarele 4 straturi: pielea caldă, pânza umedă rece, pânza uscată şi
stratul de aer. Fără izolare evaporarea durează cât timp compresa se menţine umedă.

Stratul de aer *.VoV.V

Pânză uscată ========
Pânză umedă aasa««
Pielea caldă --------------

Fig. nr. 25: Compresa Priessnitz

Compresele cruciate la torace

- Se ia o bucată de pânză de 3,5 m lungime şi 28 - 30 cm lăţime, se înmoaie în apă şi se
stoarce. Compresa rulată sub formă de sul (faşă) se apucă în mâna dreaptă iar cu mâna stângă se
ţine capătul liber. Stând în faţa pacientului se aplică capătul liber al compresei în axila dreaptă. Se
trece sulul în diagonală peste pieptul şi umărul stâng al pacientului, apoi oblic peste spatele
acestuia se întoarce ajungând în axila dreaptă. De aici traversăm transversal partea anterioară a
toracelui spre axila stângă. Ducem compresa în diagonală peste umărul drept pe faţa anterioară a
toracelui. Aici se face o cută apoi se continuă înfăşurarea orizontală transversală până la capăt.
Acesta se introduce sub tura orizontală precedentă sau se leagă cu un şiret. Peste compresa umedă
se aplică în acelaşi mod compresa uscată. Se menţine compresa timp de 1 - 2 ore.
Compresa scoţiană este o variantă cu 6 prosoape obişnuite cu dimensiunile de 120 x 30 cm.
Compresa cruciată se face astfel: se aplică în diagonală un prosop ud pe faţa anterioară a toracelui
peste umărul drept şi celălalt peste spate peste umărul stâng, iar al treilea prosop se trece orizontal
circular sub axile. La fel se procedează cu prosoapele uscate. Se lasă liber membrele şi gâtul.
Peste cele trei prosoape umede se aplică trei prosoape uscate.
Compresa circulară simplă la trunchi
Se pregăteşte dinainte ca să fie executată cât mai rapid. Peste o pătură întinsă pe canapea se
aplică un cearceaf uscat împăturit de 5 - 6 ori. Un prosop înmuiat în apă rece şi stors bine se
aşează transversal peste pătură uscată în aşa fel ca pătura uscată să depăşească marginile
prosopului ud. Astfel aerul nu vine în contact cu apa care se evaporă. Pacientul se culcă peste
prosop, astfel ca marginea de sus a prosopului să fie pe linia axilară şi ridică membrele superioare
în sus. Se acoperă trunchiul de la axilă până la pubis cu prosopul ud şi apoi cu cearceaful uscat.
Nu se împinge pacientul cu ocazia înfăşurării că poate cădea. El se trage către asistent.
Compresele abdominale stimulante
- O compresă de 28 - 30 cm lăţime şi 3,50 m lungă se înmoaie cu apă rece la un capăt cât să
cuprindă abdomenul, se stoarce bine şi se înfăşoară pe abdomen. Partea uscată a compresei se
trece la spate şi se continuă până la terminarea ei pe abdomen. Pacientul se acoperă cu pătură.

167
 - Peste un prosop uscat mai mare se întinde transversal un alt prosop umed şi stors. Pacientul se
culcă peste prosopul ud şi abdomenul va fi acoperit cu părţile laterale ale prosopului umed şi cu
cel uscat.
Compresele genitale perineale stimulante au formă specială în „T”. Două comprese uscate se
aşează pe pat perpendicular una pe cealaltă şi se fixează prin îndoire. Se aplică compresa umedă
perineală şi pacientul se culcă pe ea. Se înfăşoară mai întâi de partea opusă, apoi pe regiunea
perineală şi se acoperă cu compresa uscată.
Compresele la gambe
O treime din lungimea unei bucăţi de pânză de 20 cm x 1,50 m înmuiată în apă şi stoarsă se
înfăşoară în jurul gambelor de la maleole spre genunchi, apoi restul compresei uscate.

Fig. nr. 26: Compresa la gambă

Compresele longhete
Se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu 3 - 4 ture de compresă umedă şi uscată lungi
de 1 m şi late de 5 cm. Palma va rămâne liberă. Din burete îmbibat cu apă se stoarce din trei în
trei minute apă peste compresă.
Procedura durează 2-6 ore sau până la uscare. De obicei se aplică în cursul nopţii menţinându-se
până dimineaţa.
Se utilizează frecvent pentru efecte analgetice, antiinflamatoare, decongestive, resorbtive în
angine acute virale (comprese pe gât), traheobronşite acute, reziduale şi cronice (comprese pe
torace), pleurezii acute şi cronice, pneumopatii, sindroame diskinetice digestive, mialgii, nevralgii
intercostale (comprese la trunchi), lombalgii acute şi subacute, astenie nervoasă, insomnii,
spondilita anchilozantă (SA), artrite, pe genunchi şi cot inflamat, în tulburări circulatorii locale
post-traumatice, AND, insuficienţă veno-limfatică, acroparestezii, tromboflebite, periflebite
(comprese pe membre), în hemoroizi, orhite, epididimite, prurit, vulvite, inflamaţii acute genitale
(comprese genitale), în artrite reumatoide pe micile articulaţii (longhete).
b. Compresele alternante
Se alternează de 2 - 4 ori o compresă caldă de 39°C - 40°C - 50°C pe durata de 4 minute cu o
compresă rece de 10°C - 12°C - 16°C pe o durată de jumătate - un minut, pe acelaşi loc.
Ele au efect tonizant vasomotor asupra musculaturii netede şi striate, asupra pereţilor vasculari,
tonizant al sistemului nervos în nevroza hipostenică.
c. Compresele reci
Compresa înmuiată în apă rece de ÎO^C - 14^ şi semistoarsă, să nu picure, se împătureşte de 5 -
6 ori şi se aplică şi se apasă ferm pe piele. Temperatura scăzută se menţine prin schimbarea
compresei din 5 în 5 minute, combinarea cu hidrofor cu apă rece sau aplicarea de pungă cu
gheată. înainte de utilizarea compresei reci corpul va fi încălzit. Camera să fie încălzită, fără
curenţi de aer. Compresa rece nu se acoperă niciodată. Durata

168
de aplicare: 15 - 20 - 30 minute. în încheiere se îndepărtează compresa şi se usucă bine
pielea. Patul şi pernele umezite se schimbă.
Indicaţii: febră, tahicardie, inflamaţii, congestii, cefalee.
Contraindicaţii: diabet, boli de piele, cei care nu suportă frigul sau cărora le este frig.
- Compresă pe frunte umedă, rece se foloseşte pentru evitarea congestiei cerebrale în
timpul procedurilor de termoterapie.
^ Compresa la ceafă se împătură de 6-8 ori metru pe metru. Se indică în scop sedativ, în
hemoragii cerebrale, hemoptizii, palpitaţii, aritmii, tahicardie paroxistică.
- Compresa precordială are indicaţii similare.
- In meningite, cefalee, comoţie cerebrală, stări apoplectice aplicăm comprese la cap.
- Comprese la gât se aplică în inflamaţii amigdaliene, faringite, laringite.
- Stări febrile, bronşite şi pneumonii acute se tratează cu comprese la torace si la trunchi.
- Comprese abdominale se fac în inflamaţii acute abdominale, enterite, enterocolite,
colecistite şi inflamaţii ale sferei genitale.
- Lonehete se utilizează în inflamaţii acute ale micilor articulaţii - pentru localizarea
proceselor inflamatorii sau infecţioase.
d. Comprese cu medicamente (unguente, geluri) se efectuează în 6 straturi.

Stratul de aer VoYoY

Flanelă uscată ■ -■
Celofan, nylon -----------
Flanelă umedă rece =====
Unguent, gel oooooo
Pielea caldă -----------

Fig. nr. 27: Comprese cu medicamente

6. Fricţiunile
Definiţie
Fricţiunile şi spălările sunt proceduri de hidroterapie al căror efect se bazează pe factorul
termic şi mecanic.
Fricţiunea constă în frecarea prin mişcări rapide a tegumentului cu un prosop sau burete
înmuiat în apă rece şi stors.
Materiale necesare: canapea, una pătură, două cearceafuri obişnuite, un cearceaf de 1,5 m
x 3 m, două prosoape de 1,5 m x 40- 60 cm sau o bucată de pânză de 100 cm x 70 cm, un
burete, o mănuşă, una găleată cu apă rece din fântână sau conductă de 10°C - 14°C - 16°C -
18°C — 20°C şi una găleată cu apă caldă de 38°C - 40°C, un termometru de baie, una
compresă pentru frunte.
Tehnica de aplicare
a. Fricţiunile reci se fac într-o încăpere cu confort termic, fără curenţi de aer, atmosferă de
linişte. Pacientul în repaus, relaxat, cu corpul bine încălzit, mai ales la picioare. înainte de
aplicaţie pacientul se spală pe faţă cu apă rece, dezbrăcat se culcă pe canapea peste pătură şi
cearceaf şi este învelit pentru încălzire sau i se aplică o baie de lumină de scurtă durată timp
de 4 - 6 minute. I se pune o compresă rece pe frunte. Se descoperă numai zona de fricţionat
pe care se aplică un prosop înmuiat în apă rece şi stors. Mâinile cu palmele în hinerextensie.
cu degetele lipite, alunecă ca o sanie peste cearceaful bine întins ca să nu se împiedice de
cearceaf. Se lucrează foarte repede ca durata maximă să nu depăşească 6 minute. Prosopul
se va încălzi. Se va obţine astfel o reacţie foarte bună dermovasculară, pielea devine roşie,
în încheiere se fricţionează peste un prosop uscat până la uscarea tegumentului şi se acoperă
cu cearceaf şi pătură.
Membrele inferioare în extensie cu picioarele fixate pe abdomenul asistentului se
fricţionează de jos în sus, în sensul circulaţiei de întoarcere - prin mişcări rapide alternante
cu podul palmei sau cu burete peste 2 prosoape sau peste cearceaful ud prins la rădăcina
membrului de către pacient sau o altă persoană. Piciorul pacientului se sprijină de pieptul

169
asistentului. Se fricţionează cu ambele mâini cuprinzând membrul întreg cu palmele, până la
încălzirea prosopului sau cearceafului ud. La nivelul articulaţiilor fricţiunea este transversală. Se
înveleşte membrul frecat cu un cearceaf uscat şi se încheie aplicaţia cu fricţiunea uscată. După
aceea se acoperă membrul tratat şi cu o pătură trecându-se la celălalt membru.
Fricţiunile trunchiului
Pacientul se află în poziţie sezândă. Un ajutor prinde cele două colţuri la capătul prosopului în
timp ce celălalt întinde şi fixează capătul de jos pe spatele pacientului. Asistentul începe
fricţionarea prin mişcări longitudinale de sus în jos, descendente şi transversale pe spatele
bolnavului. Un ajutor aflat la capul pacientului fixează prosopul la nivelul umerilor pacientului,
celălalt fixează capătul distal. Se fricţionează la nivelul pieptului prin mişcări transversale la
bărbaţi şi în jurul mamelelor la femei. Toracele se fricţionează lateral în jos, alternant. Se termină
cu abdomenul prin mişcări circulare. O mână fuge după alta în sensul acelor de ceasornic.
Fricţiunile membrelor superioare
Prosopul se introduce în apă şi se stoarce în aşa fel ca să picure câteva picături de apă. Se
descoperă extremitatea superioară stângă (opusă) a pacientului. Se înfăşoară repede membrul
superior în prosop. Persoana ajutătoare stă la capul pacientului pentru fixarea prosopului.
Pacientul strânge în pumn capătul distal al prosopului. Asistentul aflat pe partea dreaptă a
pacientului face peste prosopul întins mişcări rapide alternante, frecând puternic cu podul palmei,
de jos în sus, în sensul circulaţiei de întoarcere, cuprinzând tot membrul anterior, lateral şi
posterior. Se termină cu fricţiunile transversale ale mâinii. Apoi urmează extremitatea
homolaterală dreaptă.
Fricţiunea parţial completă respectă o anumită ordine. Asistentul stă în partea dreaptă a
pacientului. Va fricţiona succesiv membrul inferior de partea opusă, cea alăturată, spatele, pieptul,
părţile laterale a trunchiului, urmează apoi fricţionarea abdomenului în sensul evacuării
intestinale, extremitatea superioară opusă şi cea alăturată - totul efectuat în 6 minute! Fiecare
regiune fricţionată se acoperă cu cearceaful şi pătură.
Fricţiunea completă se face cu pacientul în picioare cu mâinile ridicate în sus. Doi asistenţi
scutură bine cearceaful înmuiat în apă la temperatura camerei ca să nu aibă cute. Unul ţine cu
mâinile un colţ al cearceafului, iar celălalt strânge cearceaful până ajunge la capătul opus. In faţa
pacientului i se aplică un colţ al cearceafului în axila dreaptă şi se trece peste piept în axila stângă.
Pacientul coboară mâinile. Se trece cearceaful pe spate, peste umărul drept, îl aduce din nou pe
piept şi peste umărul stâng se aplică în jurul gâtului. Fricţiunile repezi şi lungi se fac de o parte şi
alta a pacientului de la ceafă şi gât până la picioare. Se fricţionează cu o mână pe faţa anterioară
într-un sens, iar cu cealaltă pe faţa posterioară în sens opus. Pe părţile laterale ale corpului se
avansează de sus în jos.
La persoane cu picioare reci mai aplicăm un prosop înmuiat în apă fierbinte peste cearceaf
umed sau de la început va sta cu picioarele într-un lighean cu apă caldă. Insistăm la gambe şi
picioare care se încălzesc greu.
Baia de cearceaf va completa fricţiunea completă când dorim o reacţie mai puternică. Pacientul
se află în mijlocul încăperii. La picioare se pot aplica comprese fierbinte sau stă în lighean cu apă
caldă. Se înconjoară corpul bolnavului aflat în picioare cu 2 cearceafuri ude şi se fricţionează
anterior şi posterior, apoi lateral până la încălzire. După terminarea fricţiunii doi băieşi de la o
distanţă de lm - 2 m - 3 m, din ambele părţi concomitent, toarnă de jos în sus apă rece pe faţa
anterioară şi posterioară a pacientului cu găleţi nu prea pline. Urmează tapotări. lovituri cu
palmele de jos în sus şi invers până la încălzirea pielii. Se şterge repede pacientul cu un cearceaf
uscat.
Apoi - pentru baie prin curenţi de aer - cearceaful este fixat la gâtul pacientului neşters de către
pacientul însuşi sau de către un băieş. Celălalt băieş scutură cu mişcări ample celălalt capăt al
cearceafului prin ridicări şi coborâri rapide, executate cu mâinile concomitent. In acest timp el
efectuează genuflexiuni rapide în timp ce înconjoară bolnavul. întâi face vânturaţii pe faţa
posterioară, pe partea laterală, apoi pe faţa anterioară până ce pielea se usucă şi se înroşeşte.
Bolnavul va fi culcat şi învelit cu pătură şi se va odihni timp de 15 - 20 minute*
b. Fricţiunile alternante se încep cu fricţionarea peste un prosop înmuiat cu apă caldă de 38°C -
40°C şi terminând cu apă rece de 16°C - I8C. Se înlocuieşte prosopul încălzit cu un prosop sau

170
 cearceaf uscat peste care se fricţionează segmentul interesat.
Indicaţii
-Fricţiunile parţiale se indică profilatic în patologia a frigore, în tulburări circulatorii periferice,
acrocianoze, tulburări ale circulaţiei limfatice, la pacienţi care se plâng de picioare reci, pareze,
polinevrite senzitive, parestezii - în scop de refacere a tonicităţii, vasomotricităţii, în pneumonii,
constipaţie atonă, inflamaţii cronice metrp-anexiale, boli infecţioase febrile, surmenaj,
convalescenţe.
Fricţiunile complete sunt indicate în obezitate, diateza urică, hipertiroidism, bronşite cronice,
emfizemul pulmonar, nevroză depresivă.
- Fricţiunile alternante se aplică în atrofii musculare, pareze, paralizii, redori articulare.
Contraindicaţii: hemoragii, afecţiuni dermatologice, nevralgii şi nevrite, arterioscleroza,
hipertensiunea arterială, cardiopatii decompensate.
7. S p ă l ă r i l e
Spălarea se efectuează cu un prosop sau burete înmuiat în apă rece şi puţin stors (fără frecare).
Ea este o manevră mai blândă cu efect mai redus decât fricţiunea. Ea se aseamănă cu fricţiunea,
dar cantitatea de apă vehiculată de materialul textil este mai mare şi nu se exercită presiune asupra
tegumentelor.
Tehnica de aplicare
Spălările parţiale se fac din găleată cu apă de conductă, se spală cu presiune uşoară pe tegument,
timp de 4-5 minute. Spălăm ca “geamul”. După procedură pacientul se şterge cu cearceaf, se
acoperă cu cearceaf şi pătură. Se lasă în repaus până se încălzeşte.
Spălările extremităţilor
Se aşterne pe o Canapea pătură şi cearceaf. Bolnavul dezbrăcat se culcă pe canapea cu faţa în
sus şi este învelit. Se descoperă numai extremitatea indicată care va fi spălată cu prosop sau burete
înmuiat în apa rece, pe faţa anterioară şi posterioară, de jos în sus şi invers, cu mişcări lungi, de 5-
6 ori. Se şterge cu cearceaful şi se acoperă cu cearceaful şi pătură. Se începe cu extremităţile
inferioare, după care urmează membrele superioare.
Spălările superioare se încep pe spate până în regiunea lombară cu pacientul în poziţia şezândă.
După ştergere se culcă pe acelaşi cearceaf şi se spală partea antero-laterală a trunchiului şi
membrele superioare. La abdomen se execută mişcări circulare în sensul acelor de ceasornic de la
dreapta la stânga pacientului.
Spălările inferioare se execută la fel asupra membrelor inferioare, regiunii lombare şi
abdomenului.
Spălarea completă se face pe partea posterioară de la călcâie la ceafa pacientului inclusiv
membrele superioare. Pe faţa anterioară cuprindem membrele superioare de la vârful degetelor
spre bărbie, părţile laterale ale trunchiului, axila şi partea internă a membrelor superioare,
terminând cu spălarea părţilor interne a membrelor inferioare.
Pacientul febril nu se şterge după spălare pentru a favoriza pierderea de căldură.
Se indică la persoane debilitate, cu stare generală alterată, slăbiţi, pe torace în astmul bronşic,
bronşita cronică, spondilita anchilozantă (SA). Spălarea este o procedură de răcire preferată după
termoterapie.
8. Alte mijloace simple de călire. de fortificare utilizate de Kneipp:
Mersul în picioare goale, desculţ este mijlocul cel mai natural şi simplu.
Variantele de mers sunt:
- mersul prin iarba umedă sau cu rouă timp de 1 5 - 3 0 minute;
- plimbatul în ciorapi şi apoi cu pantofi uscaţi;
- mersul în bazine de păşit cu pietriş pe fund, care conţin apă rece, respectiv apă caldă;
- mersul pe zăpadă proaspătă, la soare, fără vânt, timp de 3 - 4 minute sau
- mersul prin iarba acoperită cu brumă toamna.
Mersul desculţ este recomandat mai ales copiilor din oraşe.
IX. Crioterapie locală
A. Tehnica stabilă, statică, mai scurtă - in condiţii de confort termic » poate fi realizată prin
următoarele metode:
1. Sprayuri evaporative cu clorură de etil constituie o aplicaţie simplă de anestezie locală sau

171
dermatomală (cu Kelen) de la distanţă de 30 cm de tegument cu o durată limitată de 20
(maximum 30) secunde pentru a evita degerăturile. Este de neînlocuit în traumatisme sportive, în
suferinţe dureroase localizate şi în cazuri de colici, spasme viscerale (renale, biliare ete).
2. Săculeţe de criogel, pungi de material plastic cu masă gelatinoasă de silicat, la temperatura
de 10 - 15a C. mulate pe articulaţie timp de 1 - 2 - 15 - 20 minute sunt igienice, refolosibile, cele
mai răspândite. Pielea se protejează cu şerveţel, strat de pânză, prosop;
3. Pungi cu lichid rece se aplică pe articulaţii şi pe părţile moi;
Pungile reci pot fi săculeţi confecţionaţi din material de prosop, frotir, umplute cu cuburi de
gheaţă ce se aplică direct pe tegument uns cu ulei de parafină, pentru evitarea degerăturilor. Ele se
îndepărtează după 5 minute fiind urmate de program kinetic.
4. Aplicarea materialului hidrofil congelat are avantajul aplicabilităţii în stări acute a
electroterapiei de joasă şi medie frecvenţă la intensităţi de curent de 2 - 3 ori mai mari.
5. Aplicarea locală de gheaţă se preferă pe trunchi, spate, pe segmente, pe o durată de 3 - 5
minute;
6. Extremităţile membrelor (mâini, picioare) pot fi imersate în vană mică umplută cu apa rece cu
bucăţele de gheaţă, timp de 30 secunde. Procedura poate fi repetată pe o durată totală de 5
minute pentru efect mai pronunţat.
7. Imersia extremităţilor poate fi făcut şi în apă rece cu sare într-un vas de plastic. La 5 litri de
apă se adaugă un kg de sare şi se pregăteşte o oră la congelator la -3°C.
8. Comprese reci, de diferite mărimi, îmbibate cu apă cu gheaţă, se pregătesc în mai multe
rânduri pentru a fi schimbate des, în scopul păstrării temperaturii scăzute a regiunii de tratat.
Durata cuprinsă între 1 5 - 3 0 minute poate include o scurtă şedinţă de kinetoterapie.
Compresa rece se aplică prin introducerea termocompresei în frigider în cazul rupturilor de
ligamente, entorse, luxaţii.
Compresele cu materialul congelat se pregătesc în congelator cu răcire la -14 -18°C după
înmuiere în apă cu sare, care scade fermitatea compresei. Compresa se împachetează între folii de
plastic, pentru protejarea pielii bolnavului. înmuierea compresei congelate se poate face ţi prin
clătirea cu apă caldă înainte de aplicare.
9. împachetări cu apă rece de 16 - 20° C se schimbă din 5 în 5 minute ca şi compresele.
10. _Baia parţială cu apă rece de la robinet (10°C) durează 5 minute în redori articulare şi
contracturi musculare periarticulare.
11. Băile de vârtej cu gheaţă sunt costisitoare.
12. Crioterapie selectivă şi controlată utilizează crioenergia prin intermediul modulelor
termoelectrice (elementul Peltier) cu traducători de răcire până la temperatura de - 10^.
Crioenergia prin manşetă de răcire până la temperatura de 12°C (aparat Kryotur 600) oferă răcire
continuă constantă, răcire intermitentă sau operare în ’’biciclu”.
Crio-electroterapia combinată asociază şi stimularea electrică prin electrod plat (Kryotur 600
cuplat cu Kryostim 600). Un senzor implantat în piele controlează temperatura.
B. Tehnica mobilă prin masaj cu gheaţă granulată, perlată se poate face timp mai îndelungat de
5 - 10 minute cu mişcări circulare, de translaţie şi este asociată tehnicilor de întindere musculară.
Masajul cu calupuri de gheată - pregătite în congelator şi ţinute într-o pungă de plastic - este
recomandat pe zone mici musculare, pe articulaţii, timp de 1 0 - 2 0 minute, repetat de 5 - 6 ori pe
zi.

172
 Fig. nr. 28: Aplicaţii de crioterapie cu Kryotur

C. Tehnica mobilă de facilitare Rood în 2 timpi se face pe tegumentul deasupra

muşchiului hinoton. inactiv:
Timpul I:
Metoda “C-icing” constă în masai prin frecare - presare cu cuburi de gheată timp de 3-5
secunde
Timpul II:
Metoda “A- icine care se aplică în continuare, include atingeri, lovituri rapide cu cuburi
de gheaţă.
D. Tehnici de desnasticizare:
Efecte despastizante obţinem prin crioenergia cu manşeta de răcire până la temperatura
de 12°C; aplicaţie locală de gheaţă, criogel, pungi refrigerate cu tegumente protejate prin
strat de pânză.

171
 A. Tehnica curei de băut în afecţiunile digestive şi metabolice Apa minerală se bea la izvor!

Imersia în apă rece cu gheaţă în jurul punctului crioscopic (2°C) timp de 20 - 25 - 30 minute
are efect pentru 3-4 ore - permite kinetoterania de coordonare - dacă se repetă aplicaţia de 4 ori
pe zi.
Baia parţială cu apa rece de 10°C durează 10 minute.
în scleroza multiplă s-au obţinut efecte antispastice prin băi generale cu apă rece de 21 - 26
°C, cu durată de 20 minute (~ hipotermie), prin comprese umede reci sau prin imersia
extremităţilor în apa rece la 10 °C timp de 10 minute.
Contraindicatiile crioterapiei includ bolnavii coronarieni, ischemici, cei cu arteriopatii
obliterante avansate, sindromul Raynaud, hipersensibili cu urticarie, crioglobulinemie,
hemaglutinări şi hemolizine la rece.
Se evită anumite zone, ca regiunea retro-auriculară cu posibile reacţii imprevizibile din partea
nervului vag.
Existenţa tulburărilor de sensibilitate la factorii termici impune prudenţă, pentru evitarea
degerăturilor.
X. Cura de băut
Deşi apa este naturală, utilizarea ei în scop terapeutic cere respectarea unor reguli generale de
administrare.

Cura internă poate fi făcută în cameră utilizând apă proaspăt recoltată de la izvor dacă
pacientul nu se poate deplasa la izvor.
Apa se consumă la temperatura naturală - în constipaţii atone sau încălzită în baie marină - în
afecţiuni digestive şi biliare spastice (antispastic).
Se iau înghiţituri mici, repetate, lente. în ritm de 2 - 3 ne minut. în caz de intoleranţă sau
spasm piloric doza iniţială de apă se bea chiar o dată pe zi.
La început se consumă cantităţi mici de un sfert sau jumătate din pahar în funcţie de toleranţa
gastrică. Apele minerale concentrate vor fi dozate cu precizie în cantităţi foarte mici. Prizele
mici de apă asigură un contact prelungit cu mucoasa esofagului inferior. Ulterior vom creste
progresiv cu fiecare zi numărul prizelor şi cantitatea de apă minerală ingerată.
Poziţia clinostatică ajută evacuarea stomacului şi este utilă în ptoze gastrice.
Efectele diferă după prizele luate faţă de orarul meselor repartizată, de obicei, la 3 - 4 prize.
Prima priză se ia dimineaţa, pe stomacul gol, cea de-a doua înaintea mesei de prânz şi ultima se
bea înaintea cinei. Uneori pot fi schimbate ritmul şi numărul prizelor, de exemplu,

172
la bolnavi cu anastomoze gastro-intestinale. Doza zilnică poate fi repartizată 80 % dimineaţa pe
stomacul gol şi 20 % după amiază.
Luarea prizelor cu decalajele de timp diferite faţă de ora mesei oferă efecte diferite. Secreţia
gastrică este inhibată de apă alcalină consumată cu o oră şi jumătate înainte de masă, în schimb ea
stimulează secreţia gastrică dacă se ia cu 30 minute înainte de masă şi rămâne în stomac împreună
cu alimentele consumate.
în constipatie atonă si în atonia veziculei biliare se ia o singură doză, dimineaţa pe stomacul gol
(100 - 200 ml) din apa clorurată sodică sau sulfatată magneziană concentrată peste 15 g /1. Ea are
efect laxativ şi purgativ.
La pacienţi cu stază duodenală se pot face 10-12 tubaje intraduodenale la intervale de 3 - 4 zile
administrând 200 - 300 ml apă minerală încălzită.
Drenarea veziculei biliare în două prize înaintea mesei principale se obţine astfel:
- prima priză de apă minerală ingerată cu 60 - 90 minute înainte de masă contribuie la umplerea
veziculei biliare;
- cea de-a doua priză administrată la 30 minute înainte de masă ajută evacuarea acestuia prin
reflex biliar.
Tamponarea acidităţii gastrice cu ape alcaline se face prin administrarea imediat după mese şi
repetat interdigestiv la 15-20 minute.
Cantitatea pe 24 ore după formula Nièvre (Vichy) rezultă din greutatea bolnavului (kg)
multiplicată cu 10 sau 15. De exemplu, unui pacient cu greutate de 70 kg vom administra o
cantitate de 700 - 1050 ml apă minerală în 24 ore.
Vişnevski recomandă o cantitate câte 3,3 ml/kg corp pe doză. De exemplu, un pacient cu
greutate de 70 kg va consuma pe doză o cantitate de 221 ml apă minerală.
Apele concentrate hipertone. sulfatate, sărate, se iau o dată, cu linguriţă, fracţionat, progresiv
100 - 200 ml / zi. Cele hinoizotone se beau în cantitate mai mare, de 3 ori 300 ml pe zi.
Antrenarea mecanismelor de homeostatare necesită efectuarea unei cure de băut pe o durată de
cel puţin 18-21 zile în funcţie de calitatea apei şi de reactivitatea pacientului.
Durata curei corecte este de 30 zile, nu 18 - 20 zile!
Adaptarea organismului se produce numai Ia repetarea curelor la interval de 6 luni.
La apariţia reacţiilor balneare supărătoare sau fenomenelor de saturaţie la cură prelungită se
impune întreruperea curei de băut.
Indicaţii:
- apele alcaline simple (carbogazoase: izv. Ciunget din Slănic Moldova, Malnaş, Ţinea, Bixad)
şi alcalino-teroase (carbogazoase: Slănic Moldova, Hebe din Sângeorz Băi, Vatra Domei,
Biborţeni, Borsec, Bodoc, Covasna) sunt indicate individualizat - în afecţiunile tubului digestiv şi
ale căilor biliare - în funcţie de compoziţia lor complexă şi cu respectarea metodologiei curei de
băut;
- apele carbogazoase sunt indicate în afecţiuni ale tubului digestiv — dispepsii gastrice
hipostenice, hiposecretorii sau anacide (Slănic Moldova, Sângeorz Băi);
- apele sărate cu concentraţie mare sunt iritante asupra mucoasei gastro-intestinale, se
administrează individualizat pentru efecte laxative şi purgative.
Crenoterapia cu ape minerale izotone, hipo- sau uşor hipertone (3 — 10 g/1 mineralizare),
mixte, se prescrie cu prudenţă datorată aportului de sare (Sângeorz Băi, Slănic Moldova,
Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti, Covasna, Buziaş, Băile Tuşnad, Băile Harghita).
- apele sulfuroase, mixte, de concentraţie mică (Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti, Băile
Herculane, Mangalia) sunt indicate în afecţiunile hepato-biliare, diskineziile biliare (mai ales),
litiaza biliară şi în colecistitele cronice (selectat).
- Apele iodurate hipo-izotone se indică în afecţiuni endocrine tiroidiene şi ovariene.
B. Tehnica curei de diureză în afecţiuni reno-urinare (Schema Evian)
1. Cantitatea de apă totală ingerată în scopul unei cure de diureză depăşeşte de 2 - 3 ori valoarea
dozei utilizate în scop digestiv şi metabolic. Ea poate fi de 2 — 2,5 litri pe zi (max. 3 1). Apa se
consumă la temperatura rece.

173
 După schema lui Evian doza obişnuită cu efect diuretic este de 30 — 40 ml/kg corp /zi şi va
fi repartizată în 5 - 6 prize:
• Prima ingerare are loc dimineaţa pe stomacul gol direct de la izvor: 2-3 prize de 100 —
200 ml = 600—800 ml la 15 — 20 minute;
• Cu o oră înainte de prânz o priză de 100 - 200 ml va fi urmată de clinostatism timp de o
oră; exerciţii, mers;
• Înainte de cină se consumă de 3 ori 100 - 200 ml;
• La culcare 100 - 300 ml;
• In cursul nopţii la fel, de preferat în clinostatism, datorită absorbţiei intestinale crescute
şi scăderii hormonului antidiuretic.
Cantitatea zilnică totală de apă minerală administrată se fracţionează în număr de prize şi
cantităţi pe doză în timpul zilei în funcţie de scopul urmărit.
Tabelul nr. 4: Orarul repartiţiei dozei zilnice de apă minerală
Scop Ora 7 Ora 9 Ora 11 Ora 13 Ora 18 Ora 21
Doza 50% - 20% - 30% -
obişnuită
Doza 80% - - - 10% 10%
diuretică
Nicturie, 25% 15% 25% 15% 20% -
sensibili

Prizele mari de 400 - 500 ml se consumă fracţionat, în timp de 30 - 40 minute, în total

2500-3000 ml.
2. Cantităţi mai mari consumate rapid au efect mai bun de “spălare” a tubului digestiv şi
diuretic (Wasserstoss) dar impun prudenţă!
Indicaţii:
apele alcalino-teroase hipotone calcice şi cele carbogazoase sunt indicate în afecţiunile
rinichiului şi căilor urinare, în litiaze şi în afecţiuni inflamatorii ale căilor urinare;
apele sulfuroase de concentraţie mică se folosesc pentru diateză urică şi infecţii ale
căilor urinare.
Se respectă contraindicaţiile: cardiaci, insuficienţă renală şi hepatică. Se urmăreşte starea
funcţiei renale.

174