Cultură şi identitate naţională

Cum sunt şi cum se cred românii

Daniel DAVID

Apărut in Dilema veche, nr. 683, 23-29 martie 2017

Identitatea naţională este o temă complicată şi complexă. Este complicată deoarece

conceptualizarea nu este una consensuală. Astfel, unii autori consideră că identitatea naţională are
o ontologie similară realităţii fizice, alţii, că există doar ca o construcţie psiho-socială (mai mult sau
mai puţin forţată), iar alţii, că nu există deloc (este un construct fără sens şi semnificaţie clară). Apoi,
unii autori consideră identitatea naţională relativ stabilă, alţii mai instabilă; atenţie însă: în timp ce tot
ce este nemodificabil este şi stabil, nu tot ce este stabil este nemodificabil! În fine, unii autori
definesc identitatea naţională în mod absolut (ex. „românii sînt ospitalieri“ – prin faptul că cei mai
mulţi români sînt ospitalieri), alţii în mod relativ (ex. „românii sînt ospitalieri“ – prin comparaţia cu un
standard de referinţă, cum ar fi alte popoare).

Tema este complexă deoarece identitatea naţională include atribute/variabile –

biologice/psihologice/sociologice/culturale – mai mult sau mai puţin relaţionate şi integrate statistic;
aşadar, cînd spunem că românii sînt ospitalieri, nu înțelegem că toţi românii sînt ospitalieri, ci
înţelegem concluzia în termeni statistici.

Abordez aici identitatea naţională prin prisma psihologiei interculturale moderne, ca o construcție
psiho-socială (dar cu elemente comportamentale similare realităţii fizice), definită relativ – prin
raportare la spaţiul psiho-cultural occidental –, cu focalizare pe atribute psiho-culturale, unele
mai stabile (ex. trăsături de personalitate), altele mai instabile (ex. nivelul de fericire). Într-adevăr,
analizele ştiinţifice arată că identitatea naţională (în forma unei culturi naţionale) există în
ţările/culturile moderne, în ciuda globalizării, cel puţin sub forma unei construcţii psiho-sociale.
Construcţia este una destul de stabilă (dar putînd include şi elemente instabile), care însă se poate
modifica sub influenţa evenimentelor istorice majore. Cu referire la caracterul relativ, în logica
aristoteliană, ceva nu este „mic“ sau „mare“ în sine, ci devine astfel prin raportare la un cadru de
referinţă. În această logică, dacă 70% din români sînt ospitalieri, nu putem proiecta ospitalitatea ca
pe o componentă definitorie a identităţii românilor, deoarece, dacă ne raportăm la alte popoare,
unde ospitalitatea poate atinge 90%, înţelegem imediat că proiectarea acestui atribut ca unul
definitoriu în identitatea românească este o eroare.

Aşadar, care sînt atributele psiho-culturale din identitatea naţională a românilor? Concluziile pe care
le formulez în continuare sînt derivate din monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015).

Cum sînt românii? Potenţialul cognitiv al românilor – de inteligenţă şi creativitate – este comparabil
cu cel al popoarelor vestice. Din păcate, din cauza unor instituţii sociale vetuste, acest potenţial nu
este valorificat, astfel încît românii se află pe ultimele locuri în Uniunea Europeană/UE prin prisma
performanțelor educaţionale şi de inovație, cu impact negativ asupra indicelui de dezvoltare a ţării.
La nivel emoţional, românii au un nivel mai scăzut de fericire şi satisfacţie în viaţă. La nivel

1
comportamental, încrederea în ceilalţi şi cooperarea sînt extrem de scăzute – favorizînd un
cinism/scepticism crescut, dublat uneori de satiră/umor –, ceea ce nu-i ajută să construiască instituţii
moderne prin care să-şi valorifice potenţialul cognitiv, în ciuda faptului că sînt extrem de competitivi
(prin auto- şi heterocomparaţie) şi au ambiţia de a fi cei mai buni sau printre cei mai buni. Acest
lucru, aşa cum observa şi Constantin Rădulescu-Motru, nu duce la perseverenţă comportamentală,
ci, adesea, la indisciplină şi la multe lucruri începute cu elan, dar neterminate; perseverența poate
lua însă forma încăpăţînării atunci cînd sînt în joc mîndria şi stima de sine a românilor, pe fondul
unor mecanisme defensive la care fac apel uşor. Sub aspectul personalităţii, au niveluri mai ridicate
de emoţionalitate şi extraversie (gregarism) şi niveluri mai scăzute de
deschidere/conştiinciozitate/agreabilitate. Psihologul olandez Hofstede (apud David, 2015) arată că
România se prezintă la nivel internaţional prin următoarele atribute psiho-culturale mai accentuate:
1) o ţară colectivistă (ex. grupurile se formează pe bază de rudenie/prietenie/cunoştinţe, nu pe baza
unor valori puse în comun de indivizi autonomi), 2) în care puterea este concentrată (puţini conduc
mulţi, în mod relativ autoritar), 3) care priveşte viitorul şi schimbările ca pericole, nu ca oportunităţi şi
4) în care comportamentul social se controlează mai ales prin pedepse, nu prin recompense.
Inglehart şi Welzel (apud David, 2015) adaugă că România are în prezent un profil al unei ţări aflate
în faza valorilor de supraviețuire (nu de autoafirmare), cu accent tradiţionalist.

Cum se cred românii? Românii se proiectează ca fiind calzi (ospitalieri/prietenoşi/cooperanţi) şi

inteligenţi. Recunosc o oarecare indisciplină în propriul comportament, dar o compensează
proiectîndu-se cu o personalitate pozitivă. Această componentă a identității naţionale este cea direct
conştientizată şi asumată la nivelul simţului comun.

Cum sînt vs cum se cred românii? Într-un studiu publicat în revista Cross-Cultural
Research (David şi colab., 2016, „The role of cognitive discrepancy between perception of national
character and personality in the functioning and adaptation of 46 countries…“) am arătat că, cu cît
discrepanţa dintre caracterul naţional actual (cum sînt popoarele prin prisma personalităţii) şi
caracterul naţional proiectat (cum se cred popoarele prin prisma personalităţii) este mai mare, cu atît
indicele compozit de dezvoltare a ţării şi satisfacţia în viaţă a populaţiei sînt mai scăzute. Românii au
un indice crescut de discrepanţă, mai ales pe componenta de emoţionalitate (se victimizează
adesea mai mult decît este cazul) şi agreabilitate (se cred adesea mai agreabili decît sînt). Aşadar,
românii au tendinţa să exagereze atît pozitivul, cît şi negativul, ceea ce poate stimula şi întreţine
unele mecanisme defensive, a căror consecință este că nu confruntă uşor realitatea actuală, ci
trăiesc în cea proiectată de ei înşişi.

Deşi există unele nuanţe în funcţie de provinciile istorice ale ţării, în cazul atributelor psiho-culturale
majore, „românismul“ bate „ardelenismul“, „muntenismul/oltenismul“ şi „moldovenismul“; asta
probabil atît ca urmare a unor factori de etnogeneză şi/sau politici de creare a unei arhitecturi
comune românismului în diverse perioade istorice, cît şi ca urmare a transferului masiv de populaţie
dintr-o zonă în alta. Mai mult, analizînd cetățenii români de alte etnii (ex. maghiari), observăm o
tendinţă de a se apropia, prin prisma unor valori psiho-culturale fundamentale (ex. colectivismul) –
fără a anula anumite diferențe specifice –, mai mult de etnicii români decît de cetăţenii ţărilor cu care
sînt relaţionaţi etnic (ex. Ungaria); probabil acesta este efectul acelei culturi naţionale de care
vorbesc Minkov şi Hofstede (2012)(Cross-Cultural Research – Is national culture a meaningful
concept?…).

Dacă ne-am dezvolta încrederea unii în alţii, am reuşi să reducem cinismul şi exagerările, stimulînd
cooperarea, şi astfel, pe fondul competitivității care ne caracterizează, ne-am utiliza potenţialul
intelectual foarte bun, cu impact pozitiv asupra calităţii vieţii şi imaginii noastre sociale. În monografie
am arătat că în România, sub influenţa instituţiilor moderne din spaţiul UE, profilul psiho-cultural este
în schimbare: avem acum o țară fracturată într-o Românie cu un profil tradiţionalist (mai îmbătrînită,
încă majoritară, dar fără o majoritate confortabilă şi mai puţin activă în spaţiul public) şi o Românie

2
cu un profil vestic modern (mai tînără, care devine tot mai puternică şi activă în spaţiul public). Într-
adevăr, tînăra generaţie are un nivel mai crescut de încredere, un profil mai autonom, refuză
concentrarea autoritară a puterii, este mai orientată asupra recompenselor şi vede viitorul ca pe o
oportunitate, nu un pericol, fiind mai ancorată în valorile de autoafirmare. Fără să facem nimic,
atunci cînd această generaţie va ajunge, în maximum douăzeci de ani, la pîrghiile de putere socială,
cultura naţională va arăta mult mai congruent cu spațiul vestic în care ne-am integrat. Cu politici
înțelepte, am putea grăbi această modificare, ea realizîndu-se nu ca o fractură, ci ca o schimbare
naturală a societăţii româneşti în spaţiul occidental în care am ales să ne integrăm, ducînd la o mai
bună utilizare a potenţialului pe care îl avem, cu impact pozitiv asupra calităţii vieţii noastre.

Daniel David este profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca și profesor asociat la
Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA. A publicat Psihologia poporului român.
Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015.