SISTEMUL POLITICILOR COMERCIALE EXTERNE

01.POLITICA COMERCIALĂ
Politica comercială este una din componentele de bază ale politicii economice generale a
fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe; atribut al suveranităţii de stat,
politica comercială asigură realizarea funcţiei externe a statului. Reglementările de politică comercială
vizeaza - în principal - exporturile, importurile şi operaţiunile de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică, urmărind promovarea cu prioritate a intereselor naţionale, folosirea relaţiilor economice
externe ca factor cât mai activ şi eficient al creşterii economice.
Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor utilizate de un stat (reglementări
administrative, bugetare, financiar-bancare, valutare şi de alta natură) prin care se urmăreşte
impulsionarea sau restrângerea schimburilor comerciale externe, în scopul promovării cu prioritate a
intereselor economiei naţionale şi limitării influenţelor nedorite pe care - economia şi circuitul
economic mondial - le pot produce asupra ţării respective.
Politica comercială trebuie să îndeplinească două funcţii diametral opuse, dar care se regăsesc,
cu ponderi sau intensităţi diferite, în reglementările tuturor statelor, şi anume :
- funcţia de promovare, şi
- funcţia de protejare.
Cea dintâi, funcţia de promovare, asigură impulsionarea acelor fluxuri comerciale (pe grupe
de mărfuri sau ţări) care sunt avantajoase pentru ţara respectivă, iar cea de a doua, funcţia de
protecţie, foloseşte pârghiile prin care se diminuează sau chiar se elimină complet legăturile
economice externe neavantajoase.
Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune strategică, urmărind - în
principal - realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv; aceasta nu exclude posibilitatea
folosirii unor reglementări cu caracter conjunctural sau care urmăresc obiective imediate. Pe termen
lung, politica comercială urmăreşte asigurarea unei contribuţii cât mai importante a comerţului
exterior şi a cooperării economice internaţionale, la creşterea economică, calitatea măsurilor de politică
comercială putând determina o accelerare sau o încetinire a ritmului creşterii economice din ţara
respectivă. Pe termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse, deosebiri
importante înregistrându-se de la o ţară la alta, sau chiar de la o etapă la alta în evoluţia aceleiaşi ţări.
Din această grupă fac, de regulă, parte reglementările urmărind: îmbunătăţirea structurii schimburilor
comerciale, restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse sau grupe de
produse, modificarea orientării geografice a schimburilor comerciale externe, îmbunătăţirea raportului
de schimb, a cursului monedei naţionale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea
Balanţei comerciale (la finele unui an financiar).
În acelaşi timp, fiind un domeniu de graniţă între politica economică generală şi politica
externă, politica comercială poate urmări şi obiective (cum ar fi cele de natura politică sau militară)
care depăşesc sfera propriu-zisă a intereselor economice.
În elaborarea politicii comerciale - statele suverane, ca subiecţi ai relaţiilor economice
internaţionale - adoptă, în mod autonom, reglementări proprii, care trebuie să răspundă obiectivelor
naţionale de ordin strategic sau imediat; totodată, în procesul elaborării sau al perfecţionării politicilor
comerciale, se ţine cont de starea generală şi tendinţele ce se manifestă în relaţiile economice
internaţionale, de acordurile sau înţelegerile la nivel bi sau multi-lateral (la care participă ţara
respectivă) cât şi de uzanţele şi principiile statuate în comerţul internaţional (cu condiţia ca acestea să
fie compatibile cu interesele proprii şi cu principiile ce caracterizează politica economică internă sau
internaţională a statului respectiv).
Perioada contemporană, îndeosebi ultimele două decenii, se caracterizează prin tendinţa, tot
mai pronunţată, de instituţionalizare a reglementărilor de politică comercială prin codificarea
anumitor domenii (cum sunt relaţiile valutar-financiare sau cele de credit), şi statuarea unor norme -
larg acceptabile - după care trebuie să se conducă statele în relaţiile economice externe cât şi prin
constituirea (sau intensificarea activităţii) unor organisme sau organizaţii cu vocaţie internaţională, la
activitatea cărora participă un număr foarte mare de state. Această participare largă la adoptarea de
norme şi uzanţe cu acceptare internaţională a făcut să sporească în mod corespunzator tendinţa de
multilateralizare a politicilor comerciale; actualele norme şi uzanţe nu servesc însă, din păcate, în
egală măsură, interesele tuturor statelor lumii. Eforturile internaţionale făcute - îndeosebi în decursul
negocierilor multilaterale GATT aparţinând Rundei Uruguay - în direcţia armonizării şi concertării
modalităţilor de acţiune a statelor în domeniul politicilor lor comerciale, au permis atenuarea, sau
soluţionarea prin compromis a divergenţelor importante de interese economice (şi nu numai
economice). Decizia înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, prin realizarea unor transformări
de substanţă în activitatea GATT, reprezintă cea mai importantă realizare din perioada postbelică, de la
care se aşteaptă efecte dintre cele mai benefice atât asupra politicilor comerciale cât şi asupra întregii
economii mondiale contemporane.
Pe fundalul sporirii tot mai pronunţate a varietăţii instrumentelor de politică comercială, prin
măsuri din ce în ce mai rafinate, se duce o lupta intensă împotriva încălcărilor de norme internaţionale,
în vederea apropierii treptate de obiectivul acceptat (în declaraţii) de toate statele: folosirea unor
reglementări naţionale compatibile şi acceptabile (fără discriminare) pentru toţi partenerii.
Deşi se caracterizează printr-o foarte mare varietate, reglementările de politică comercială
contemporane au unele elemente comune, şi anume:
a) reglementările vizează o sferă foarte largă de probleme, aceluiaşi obiectiv fiindu-i consacrate
mai multe instrumente (cu acţiune directă sau indirectă);
b) ca regulă, măsurile care urmăresc stimularea exporturilor sunt active, în timp ce restricţiile
asupra importurilor au un caracter pasiv;
c) problemele de echilibru valutar-financiar (şi altele) se soluţionează prin reglementări diferite,
într-un fel pentru exporturi şi în alt fel pentru importuri;
d) existenţa unor diferenţe importante între reglementările referitoare la produsele
manufacturate şi cele cu privire la produsele de baza (acestea din urmă, îndeosebi cele de provenienţă
agricolă beneficiind de o protecţie mai ridicată);
e) sunt protejate cu intensitate (şi eficienţă) foarte deosebite interesele diferitelor grupuri
sociale sau profesionale ori categorii de producători, în funcţie de capacitatea acestora de a face faţă
concurenţei internaţionale;
f) se utilizează numeroase reglementări diferenţiate de la un partener la altul; reglementărilor
generale li se adaugă extrem de numeroase “particularizări”, valabile numai pentru legăturile
comerciale cu un anumit partener (sau grup).
 02.Principalele tipuri de politici comerciale

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială vom utiliza drept criterii:
orientarea generală a schimburilor şi scopul principal urmărit prin politica comercială. Analizând, dupa
aceste criterii, politicile comerciale, distingem trei tipuri de bază:
1. autarhia, sau substituirea importurilor ca urmare a izolării economice;
2. liberul schimb, sau liberalizarea schimburilor comerciale;
3. protecţionismul şi neoprotecţionismul.
1.Autarhia se caracterizează printr-o stare generală de izolare a economiei, printr-o orientare
exclusivă spre interior, ignorându-se (cu sau fără bună ştiinţă) avantajele ce se pot obţine prin
participarea la circuitul economic mondial. În aceste condiţii, comerţul exterior este practic inexistent,
sau înregistrează valori total nesemnificative. Autarhia presupune măsuri foarte severe de oprire a
importurilor şi eforturi deosebite pentru asigurarea, din producţia internă (indiferent de costuri sau
condiţii) a nevoilor de consum. Un asemenea tip de politică comercială este - în prezent - de domeniul
trecutului; la baza unor asemenea practici, care au determinat stagnarea, ineficienţa şi chiar înapoierea,
au stat o serie de factori interni (cum ar fi bogaţia resurselor) sau unele programe “ambiţioase”de
dezvoltare (bazate mai mult pe prejudecăţi), ori factori externi (în perioadele de război, embargo etc.).
2.Liberul schimb - are ca punct de pornire teoria lui David Ricardo asupra avantajelor
comparative ce pot fi obţinute în condiţiile absenţei totale a restricţiilor din calea schimburilor
internaţionale. După opinia lui David Ricardo, “avantajul relativ ar asigura în mod spontan şi automat
nu numai alocarea raţională a resurselor, deci o diviziune optimă a muncii, ci şi avantajul reciproc în
favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia universala a intereselor acestora”. În perioada
interbelică, atât în teorie cât şi în practică, problemele liberului schimb au înregistrat nuanţe noi; libera
concurenţa a fost înţeleasă şi practicată în condiţiile absenţei barierelor vamale şi netarifare,
admiţându-se (prin excepţie) adoptarea de măsuri protecţioniste doar pentru protejarea industriilor în
formare sau în domenii ce vizau securitatea naţională. Consecinţa generală a acestui tip de liber schimb
a fost (şi nici nu putea fi alta) menţinerea sau chiar agravarea decalajelor economice dintre state.
În perioada postbelică, numeroase studii au fost consacrate susţinerii şi fundamentării doctrinei
oficiale a liberalizării dar, în practica relaţiilor internaţionale, comerţul liber continuă să fie o excepţie,
realizându-se mai mult la nivel zonal sau în cadrul unor grupări economice de tipul Uniunilor vamale.
Pornind de la realitatea că, şi în prezent, caracteristica de baza a comerţului internaţional este tot
protecţionismul, sunt tot mai frecvente şi hotărâte luările de poziţie în favoarea trecerii treptate la o
liberalizare reală a comerţului internaţional, pe baze reciproc avantajoase şi care să asigure sprijinirea
efectivă a ţărilor în curs de dezvoltare, respectiv trecerea treptată de la un comerţ protejat (şi puternic
discriminatoriu ) la unul mai puţin încorsetat de restricţii, fără a fi totuşi deplin liber. În acest sens,
sistemele globale de reglementări (de tip Runda Uruguay), cât şi unele reglementări regionale (pentru
partea ce priveşte relaţiile intracomunitare), poartă tot mai vizibil amprenta unor efecte de liberalizare
şi promovare atât a comerţului şi investiţiilor cât şi a creşterii economice în ansamblu.
Atitudinea ţărilor dezvoltate, dominantă şi determinantă prin ponderea şi rolul pe care aceste ţări le au
în comerţul mondial, este destul de rezervată faţă de introducerea măsurilor pentru o liberalizare reală;
în mod obişnuit, acceptarea programelor de liberalizare este însoţită de introducerea unor măsuri direct
restrictive de tip neoprotecţionist; doctrina comerţului liber organizat, serveşte în esenţă la promovarea
intereselor marilor producători care, în competiţia cu statele sau producătorii “din linia a doua”, îşi
rezervă întotdeauna poziţiile privilegiate. Procesul de liberalizare se înfăptuieşte pe calea “paşilor
mărunţi”, prin ajustări ale schimburilor comerciale la noile interese sau raporturi de forţe.
În prezent, teoria economică asupra liberalizării este concentrată asupra argumentelor care
trebuie să susţină eliminarea treptată a obstacolelor protecţioniste din calea schimburilor. În acest sens,
în sprijinul ideii de liberalizare se aduc următoarele argumente principale :
- sporirea volumului producţiei (prin lărgirea pieţelor);
- creşterea competitivităţii producţiei indigene;
- îmbunătăţirea gradului de satisfacere a nevoilor de consum intern;
- realizarea unei mai bune corelări a preţurilor de pe pieţele naţionale cu cele internaţionale;
- creşterea stabilităţii economice;
Teoria liberalizării schimburilor internaţionale este conjugată cu eforturile care se fac în
direcţia restructurării diviziunii internaţionale a muncii în concordanţă cu noile transformări pe care le-
a înregistrat economia mondială în ultimii ani.
3.Protecţionismul şi neoprotecţionismul comercial => principală trăsătură restricţionarea accesului
produselor străine pe piaţa naţională. Trebuie, mai întâi de toate, să facem distincţie între măsurile de
protejare justificate, determinate de necesitatea de a apăra suveranitatea şi echilibrul economiei
naţionale cât şi interesele producătorilor şi ale consumatorilor indigeni, pe de o parte, şi măsurile de
protecţionism comercial, adoptate de pe poziţii de forţă (în primul rând economică), prin care se
urmăreşte restrângerea artificială a schimburilor în condiţii de discriminare a partenerilor, pe de alta
parte. Orientarea spre protecţionism poate fi argumentată de datele statistice, care atestă că - în prezent
- circa 50% din schimburile comerciale mondiale au în calea lor diverse bariere, în special netarifare.
În relaţiile comerciale dintre ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare, în pofida
frecventelor declaraţii de bune intenţii, din parte celor dintâi, practicile neoprotecţioniste sunt realităţi
care frânează, de o manieră foarte eficientă, încercările celor din urmă de a participa mai activ, şi mai
ales mai eficient, la diviziunea internaţională a muncii. În esenţă, doctrina neoprotecţionistă are un
caracter retrograd şi, de regulă, nu aduce avantaje decât pe termen scurt, fiind deci contraproductivă..
Multe din măsurile din această categorie au (în plus) un caracter clandestin, fiind folosite în totală
contradicţie cu acordurile sau uzanţele internaţionale, sau constau în neaplicarea (sau întârzierea
aplicării) unor măsuri care trebuie să devină operante (cum ar fi reducerea unor taxe vamale,
diminuarea unor obstacole netarifare, etc.) în baza unor convenţii semnate la scara internaţională
(inclusiv de statul respectiv). Se înregistrează, de asemenea, o politică de proliferare a soluţiilor cu
caracter “temporar” sau bazată pe “negocieri” bilaterale (cum ar fi restricţiile voluntare, acordurile
pentru comercializare ordonată, şi altele).
Doctrina protecţionistă contemporană se fundamentează pe intervenţia statului în relaţiile
economice externe, în scopul de a suplini (sau chiar substitui) mecanismele de piaţă ce acţionează în
comerţul internaţional. Ea vizează, în primul rând, produsele manufacturate provenind din ţările în curs de
dezvoltare sau recent industrializate şi urmăreşte protejarea industriilor naţionale din ţările dezvoltate.
 03.Disputa liberalizare – protecţionism
Concluzia generală desprinsă din modelele prezentate anterior, referitoare la comerţul
internaţional e că liberalizarea comerţului duce la o mai eficientă utilizare a resurselor mondiale. Când
ţările se specializează în concordanţă cu principiul avantajului comparativ nivelul producţiei mondiale
este maximizat. În plus liberalizarea comerţului determină nu doar creşterii bunăstării mondiale în
general, ci permite obţinerea de beneficii de către fiecare ţară implicată. Fiecare ţară poate surmonta
limitările impuse de propria capacitate productivă şi poate să consume o varietate de bunuri ce
depăşeşte orice ar putea produce în condiţii de izolare.
Argumentaţia pentru comerţ liber e în principiu convingătoare. Astfel se susţine că fiecare ţară
produce ceea ce poate realiza mai eficient şi comercializa în exterior, obţinându-se pe termen lung
preţuri mai scăzute, niveluri mai înalte ale producţiei, ale veniturilor şi consumului, decât s-ar putea
obţine în condiţii de autarhie.
Într-o lume dinamică, avantajul comparativ e într-o continuă schimbare datorită schimbărilor în
domeniul tehnologiei, al productivităţii, salariilor, precum şi datorită modificărilor survenite în ceea ce
priveşte gusturile şi preferinţele.
O piaţă liberă obligă la continue ajustări. Fie eficienţa unei ramuri sau domeniu se
îmbunătăţeşte, fie altfel resursele vor fi realocate din domeniul cu productivitate scăzută, într-un altul
cu productivitate ridicată.
Barierele tarifare precum şi cele netarifare sunt în acest context considerate a fi instrumente ce
împiedică întreprinderea ajustărilor necesare, ducând în fapt la stagnare economică.
Deşi argumentele în favoarea liberalizării schimburilor tind să domine în sălile de curs, în
realitate toate ţările au impus restricţii în fluxurile internaţionale de mărfuri, servicii şi capital. Adesea,
partizanii protecţionismului afirmă că liberul schimb e perfect în teorie, dar inaplicabil în lumea reală.
Teoriile moderne ale comerţului internaţional presupun existenţa pieţelor cu concurenţă
perfectă – ale cărei caracteristici nu reflectă însă, condiţiile reale ale pieţelor. Mai mult, chiar dacă
partizanii protecţionismului admit apariţia de pierderi prin impunerea restricţiilor tarifare şi netarifare,
ei susţin că beneficiile de altă natură decât economică, cum ar fi de exemplu securitatea naţională, mai
mult decât compensează pierderile economice.
De-a lungul timpului au fost enunţate mai multe argumente în favoarea protecţionismului:
1) protejarea locurilor de muncă
Problema locurilor de muncă a fost un factor dominant în motivarea guvernelor de a adopta restricţii
privind importurile. În special în perioadele de recesiune economică lucrătorii indigeni acuză faptul că
produsele ieftine din exterior determină scăderea producţiei interne, determinând şi o reducere a
necesarului de locuri de muncă. Această optică are însă o serioasă carenţă: face abstracţie de natura
duală a schimburilor internaţionale. Astfel, schimbările în importurile unei ţări sunt strâns legate de
schimbările exporturilor sale. Ţările exportă bunuri deoarece doresc să obţină resurse cu care să-şi
poată plăti importurile. Atunci când o ţară importă, cei din exterior câştigă putere de cumpărare care
ulterior poate fi cheltuită în achiziţionarea de bunuri, servicii sau active financiare din ţara iniţial
importatoare. Astfel ramurile exportatoare ale acestei ţări vor câştiga în termenii vânzărilor şi al
locurilor de muncă. În acest fel, mai degrabă decât să provoace şomaj, importurile duc la crearea de
locuri de muncă în anumite domenii industriale, ca parte a procesului prin care în alte domenii
numărul locurilor de muncă se diminuează.
 Din păcate însă, câştigurile în planul locurilor de muncă datorate liberului schimb, sunt mai
puţin evidente publicului comparativ cu pierderile datorate competiţiei externe, conducând în final la
opoziţie privind liberalizarea. Restricţionarea comerţului determină o creştere a numărului de locuri de
muncă în domniile protejate (producerea oţelului de exemplu) prin creşterea preţurilor (sau reducerea
ofertei) bunurilor din exterior. În acelaşi timp, industriile ce furnizează materii prime industriilor
protejate vor obţine la rândul lor câştiguri în numărul de locuri de muncă. Însă, industriile ce în care se
folosesc produse ale industriilor protejate vor avea de făcut faţă unor costuri mai ridicate. Acestea vor
fi în final transferate asupra consumatorilor finali prin majorarea preţurilor, ducând la reducerea
vânzărilor şi având ca şi consecinţă finală reducerea locurilor de muncă în aceste domenii.
2) protecţia împotriva concurenţei forţei de muncă ieftine din străinătate
Se argumentează astfel, că fără impunerea de restricţii, producătorii din ţările în care nivelul salariilor
este ridicat (ţările dezvoltate) vor avea de făcut faţă concurenţei produselor din ţările cu forţă de muncă
ieftină ce pot fi astfel mai competitive, determinând scăderea producţiei interne şi ca atare creşterea
şomajului.
Adevărul e că şi în situaţia în care salariile într-o ţară sunt mai ridicate decât în exterior, dacă
forţa de muncă indigenă e mai productivă decât cea străină, costul forţei de muncă poate fi competitiv.
Astfel dacă rata productivităţii e mai înaltă decât cea a salariilor, costurile naţionale ale forţei de muncă
vor fi de fapt mai scăzute decât în exterior.
3) echitabilitatea schimbului: un teren de joc cu condiţii echivalente
Se susţine adesea că guvernele partenerilor comerciali aplică reguli de joc diferite în ceea ce priveşte
protecţia mediului, protecţia forţei de muncă, ş.a. decât cele impuse de guvernul ţării importatoare,
oferindu-le firmelor străine avantaje competitive incorecte. De aceea e necesară restricţionarea
importurilor pentru a putea fi creat un “teren de joc cu condiţii echivalente” pe care toţi producătorii să
poată concura în termeni similari.
Acest argument face însă abstracţie de impactul global pe care o generalizare a aplicării sale l-
ar putea avea. Şi anume, o escaladare a restricţiilor comerciale pe plan mondial ce va avea ca şi
consecinţă reducerea volumului comerţului şi implicit reducerea producţiei şi creşterea şomajului,
ducând în final la reducerea generală a bunăstării.
4) menţinerea standardului de viaţă intern
Prin limitarea importurilor va fi stimulat consumul din producţia internă şi implicit va fi stimulată
activitatea economică internă. Ca urmare nivelul de ocupare a forţei de muncă şi veniturile vor
cunoaşte o creştere.
Această creştere se va obţine însă, pe spezele altei (sau altor) ţări şi ca urmare acestea pot apela
la măsuri de retorsiune, ducând în final la o diminuare a standardului de viaţă pentru toate ţările. Nici
nu-I de mirare în acest context, că practicile aplicării de restricţii tarifare menite să ducă la creşterea
nivelului de trai într-o ţară pe cheltuiala partenerilor comerciali, sunt cunoscute sub numele de
“beggar-thy-neighbour” policies adică politici de sărăcire a partenerului.
5) egalizarea costurilor de producţie
Adepţii acestui argument numit uneori “tariful ştiinţific” vor să elimine, ceea ce consideră a fi,
concurenţa neloială din exterior. Datorită unor factori de genul: salarii mai scăzute, concesii fiscale,
subvenţii guvernamentale, exportatorii străini pot beneficia de avantaje în privinţa costurilor
comparativ cu firmele indigene. Pentru a compensa aceste avantaje, trebuie impuse taxe vamale
echivalente cu diferenţa de cost.
În practică însă, se pune problema comparabilităţii costurilor, mai ales că în cadrul aceleiaşi
industrii costurile diferă de la un producător la altul şi asta pe plan intern. Atunci ar însemna ca cel mai
puţin eficient producător intern să fie pus pe plan de egalitate cu cel mai eficient producător extern,
ajungându-se în final la o subvenţionare a producătorilor ineficienţi pe spinarea consumatorului.
6) protejarea industriilor începătoare
Unul dintre cele mai vehiculate (şi de altfel acceptate) argumente e acesta. El nu neagă validitatea
argumentelor privind liberul schimb, însă susţine că pentru a avea cu adevărat substanţă liberul
schimb, ţările participante la schimburile internaţionale trebuie să-şi protejeze temporar noile industrii
în dezvoltare, de competiţia externă, altfel, acestea ar putea fi complet înăbuşite. Doar după ce noile
firme înfiinţate au beneficiat de timpul necesar pentru a deveni producători eficienţi, restricţiile tarifare
pot fi ridicate şi liberul schimb poate avea loc.
Deşi acest argument conţine, indubitabil o mare doză de adevăr, odată ce un regim protecţionist
a fost impus e foarte dificil de înlăturat chiar după ce maturizarea respectivei industrii a fost obţinută.
Grupurile de presiune pot adesea să convingă factorii decizionali că protecţia este necesară în
continuare. În plus, e foarte dificil de determinat care ramuri pot fi capabile să obţină avantaje
comparative şi care nu. Mai mult, acest argument nu e valabil în cazul industriilor mature ale ţărilor
industrializate. Nemaivorbind de faptul că există şi alte modalităţi de sprijinire a unei industrii în
dezvoltare, prin subvenţii de exemplu, care nu duc la distorsionarea preţurilor relative şi a consumului
intern. Inconvenientul major al acestei soluţii e acela că în loc să ducă la obţinerea unor venituri la
bugetul de stat, implică cheltuirea unor resurse.
7) argumente de altă natură decât cea economică
7a – unul dintre acestea e de natură strategică – cel al “siguranţei (securităţii) naţionale” Astfel o ţară ar
avea de suferit în eventualitatea unei crize internaţionale sau a unui război dacă e dependentă într-o
măsură prea mare de furnizori externi. Ca atare chiar dacă producătorii interni nu sunt eficienţi, prin
protecţia tarifară trebuie să le fie asigurată existenţa. Un bun exemplu în acest context îl reprezintă
cazul ţărilor mari importatoare de petrol din vest ce au fost nevoite în 1973 să facă faţă boicotului
ţărilor arabe care încercau să le determine astfel acordarea sprijinului în conflictul cu Israel.
Problema majoră e aici definirea a ceea ce constituie industrie strategică, pentru că printr-o
definire prea largă, argumentul îşi poate pierde consistenţa.
7b – consideraţii culturale şi sociologice
Acestea militează pentru conservarea tradiţiilor şi ca atare a activităţilor economice specifice.
În concluzie, trebuie menţionat că cele mai multe dintre argumentele ce justifică
protecţionismul se bazează pe ipoteza că bunăstarea naţională în acelaşi timp cu bunăstarea generală
vor fi întărite. Importanţa strategică a protecţiei tarifare pentru bunăstarea producătorilor ce au de făcut
faţă concurenţei importurilor, e unul din principalele motive pentru care liberalizarea a avut un caracter
gradual. Deşi liberalizarea comerţului prin înlăturarea barierelor tarifare afectează anumite grupuri,
trebuie făcută o distincţie între bunăstarea individuală şi cea naţională. Dacă reducerea taxelor vamale
determină creşterea bunăstării prin comerţ şi părţile afectate pot primi compensaţii pentru pierderile
suferite, atunci bunăstarea naţională va creşte. În practică însă, e foarte dificil de dovedit că pierderile
sunt mai mult decât compensate prin câştiguri.