Adio, Berlin!

Jurnalul Naional, 12 noiembrie 2006

Orasul te intampina rece. Are un farmec discret si cu putin efort il poti asemui cu un
Paris... german. Sunt la Berlin. Il vizitez absenta, deoarece motivul sosirii mele
aici este unul dureros. O inmormantare.
Poate Hollywoodul e de vina ca a produs prea multe filme despre Holocaust, dar ideea
unei calatorii in Germania nu m-a incantat niciodata. Cu prejudecati sau nu, parca
inca din aeroportul din Berlin te lovesti de un zid, si nu poate fi vorba despre zidul
care despartea Berlinul de Vest de cel de Est. Nu stiu de ce! Poate e vorba despre
sangele latin care imi curge prin vene.
Orasul poate fi explorat din punct de vedere istoric, arhitectural sau literar. Cel care
viziteaza orasul pentru prima oara va dori sa vada bineinteles Poarta Brandenburg.
Mai sunt si alte repere turistice, plus peste 170 de muzee si galerii particulare.
Poduri vechi, monumente impozante, oamenii sunt politicosi si zambesc, dar sunt
imbracati doar in negru sau in gri, strazile pline de Mercedes-uri sunt cam cenusii,
iar limba, desi vorbita de Goethe, cel putin mie imi da fiori de inghet.
LOLA. Dar... Niciodata nu mi-am imaginat ca o sa gasesc o atmosfera atat de calda intrun apartament din Berlin. Un salon destul de incapator pentru o familie cu doi copii.
Toata lumea este in doliu si telefonul suna incontinuu. Mama celor doua fete discuta cu
noi si raspunde la condoleantele apropiatilor in romana, iar tatal, asezat la o masa solida
din lemn, care tine loc si de birou, vorbeste la telefon intr-o germana perfecta. Cei doi
caini, soricari sarmosi, fac ture pe holul lung. In dormitorul uneia dintre fete, pe pereti,
sunt lipite postere cu vedetele preferate si fotografii cu ele si cu parintii lor. Nu le-am mai
vazut de cativa ani si sunt surprinsa de cat de mult s-au schimbat. Cea mica s-a inaltat cu
vreo sapte centimetri si acum face o scurta parada de moda prin camera, pentru ca nu stie
cu ce sa se imbrace a doua zi la scoala! Cealalta, imbracata intr-o rochie neagra, o
priveste pe sora ei si o sfatuieste sa-si schimbe tinuta cam nepotrivita pentru scoala. Este
calma, dar se vede ca e coplesita de tristete. La un moment dat se ridica si scoate dintr-un
dulap o fotografie veche, mai mare decat o pagina de revista, o tine putin in brate si ne-o
arata, cu lacrimi in ochi: "Lola era foarte frumoasa!".
Din fotografie zambeste misterios si teatral o femeie fina, cu o frumusete din alte
vremuri. Parul negru ondulat, specific anilor 30, ii incadreaza frumos fata alba.
Imbracata intr-o rochie alba lunga din matase, lasata pe umeri, are stralucirea si farmecul
intalnite la Gloria Swanson sau la Marlene Dietrich. Dar nu, nu este vorba despre nici o
actrita din perioada anilor 30. In poza aceea alb-negru, care isi are loc de cinste printre
afisele cu Justin Timberlake si Britney Spears, este o romanca evreica, bunica celor doua
fete. A murit si va fi inmormantata peste doua zile, acesta fiind si motivul vizitei mele la
Berlin.
SEMNE. In 1933, populatia de evrei din Berlin a fost estimata la 160.000 de persoane.
Intre octombrie 1941 si aprilie 1943, peste 60.000 au fost deportati in lagare de
concentrare sau de exterminare, sute s-au sinucis si alte zeci de mii au emigrat.

Astazi, in Berlin traiesc aproape 20.000 de evrei, printre care s-a numarat si Lola. S-a
nascut in 1914 in Romania si o mare parte din viata a visat doar la ziua in care ea
si familia ei vor pleca din tara. Abia in 1980 a ajuns cu sotul ei in Berlin si au
asteptat sase luni in lagar (un centru de ajutorare a cetatenilor germani in
devenire) finalizarea actelor. A meritat efortul, pentru ca, numai acolo, in sfarsit,
s-a putut mandri ca este evreica. In anii 80, cei mai multi evrei locuiau in partea
americana de vest si astazi se pot vedea in tot Berlinul semne ale comunitatii
evreiesti. Cateva strazi poarta nume faimoase de evrei, sapte sinagogi ii cheama
pe credinciosi si in tot orasul sunt monumente ridicate in memoria celor disparuti
in timpul Holocaustului.
Inmormantarea a avut loc la ora 10:00 dimineata, la Sinagoga Pesstaozzi, situata tot in
partea de vest a Berlinului. Au fost invitati cativa prieteni si neaparat zece barbati evrei.
Fara flori si fara bocete, rabinul, insotit de cantor, a inceput slujba.
NECLINTIREA. A vorbit un timp despre Lola, a pomenit amintiri care au inlacrimat
familia, apoi a rostit cateva rugaciuni in ebraica. Apoi, formand un sir de cate doi,
am insotit sicriul, acoperit tot timpul si purtat pe umerii celor zece evrei catre
mormant. Ceremonia a continuat apoi la un restaurant italienesc. Alte ritualuri si
alte simtiri la o inmormantare la Berlin.
Oare i s-ar fi parut Berlinului, in alte vremuri, acest ramas-bun sfasietor? Nu a ramas el
nemiscat la fiecare adio, strigat de catre evreii deportati? Oare s-a clintit macar la
auzul unui adio strigat din disperarea si frica celor inchisi in lagare de
concentrare? S-a zguduit vreun pic in "noaptea de cristal"? Nu, nici n-a miscat. A
privit ca orice oras de piatra cum ii sunt arse casele, sinagogile si a ascultat
nepasator cum evreii condusi la moarte isi luau adio de la el.
Orasul groazei, dar si al regasirii, a fost cand urat, cand iubit, cand rece, cand primitor! A
fost dusmanul evreilor, dar si casa lor, asa ca nu-i de mirare ca o evreica si-a luat
impacata adio de la el.
Trecutul vegheaza undeva acolo, dar Berlinul viitorului se grupeaza in jurul a sute de
firme, magazine, hoteluri, locuinte, teatre, un cartier al presei, un altul al bancilor... Adio,
Berlin!
Cornelia Preda