LIGA/ SOCIETATEA NAȚIUNILOR
cu un stat-major internaţional. Anglo-saxonii
 Ea răspundea nevoii profund resimţite
de popoarele victime ale războiului de
a asigura pacea pe baze durabile şi noi.
A apărut ca expresie a curentelor de
opinie pacifistă, ca o reacţie faţă de
sacrificiile şi dezastrele provocate de
război.
 Preşedintele Wilson nu s-a interesat de
proiect decît începînd din 1916, dar a
devenit de atunci unul dintre cei mai
activi partizani ai săi.
Wilson era ostil vechiului principiu al
"echilibrului european", în care vedea sursa
însăşi a războaielor, şi nu avea nici un respect
pentru ,,marile puteri conducătoare", prin care
cei mari îşi impuneau voinţa ţărilor mici.
Punctul 14 al declaraţiei sale din ianuarie
1918 spunea că "trebuie formată o asociaţie
generală a naţiunilor pentru a aduce garanţii
mutuale de independenţă politică şi de
integritate teritorială statelor mari ca şi celor
mici".
În Consiliul Suprem Interaliat,
Clemenceau s-a arătat destul de puţin interesat
de un asemenea proiect. Lloyd George ezita.
Liga Naţiunilor şi-a stabilit bazele la
Geneva, în Elveţia. Această alegere a fost
una firească, deoarece Elveţia era o ţară
neutră şi nu luptase în Primul Război
Mondial.
La 25 ianuarie 1919, sesiunea plenară a
Conferinţei de Pace a adoptat în unanimitate o
rezoluţie conform căreia Pactul Societăţii
Naţiunilor este parte integrantă din
tratatele de pace şi a decis crearea unei
comisii speciale, al cărei preşedinte va fi
Wilson şi în care să fie reprezentate 14 state.
Comisia s-a reunit pentru prima dată la 3
februarie; Franţa şi Italia au insistat imediat
pentru ca măsuri de constrângere să poată fi
luate contra unui stat vinovat de agresiune, dar
nu au avut susţinători. Delegatul francez Leon
Bourgeois (LEON BURJOA) a propus ca
Societatea Naţiunilor să fie dotată cu "o
armată internaţională" sau, în lipsa acesteia,
s-au opus. Poate că ei se temeau ca acest stat-
major să nu fie dominat de mareşalul Foch, a
cărui atitudine în privinţa Germaniei o
dezaprobau. Preşedintele Wilson a prezentat un
proiect, în parte de inspiraţie engleză (ai cărui
coautori erau David Hunter Miller, expert
american, şi Cecil Hurst, expert britanic).
Acest proiect trebuia, cu uşoare modificări, să
devină, în final, Pactul Societăţii Naţiunilor.
-La 28 aprilie, conferinţa plenară a adoptat în
unanimitate textul elaborat.
-Wilson a insistat pentru ca primul secretar
general să fie James Eric Drumond, britanic.
 Pactul Ligii Naţiunilor a fost
adoptat de Conferinţa de pace de la
Versailles, la 28 iunie 1919. Aceasta
a constituit partea I din tratatele de
pace de la Versailles (cu Germania),
de la Saint-Germain (cu Austria), de
la Neuilly (cu Bulgaria), de la
Trianon (cu Ungaria) şi de la Sevres
(cu Turcia).
Cînd Tratatul de la Versailles a intrat în
vigoare, odată cu ratificarea sa de către
Germania şi de către trei dintre principalii săi
asociaţi, la 1O ianuarie 1920, Societatea
Naţiunilor lua deci fiinţă.
 Prima reuniune a Adunării a avut loc
la Geneva, între 15 noiembrie şi 18
decembrie 1920.
Scopurile proclamate în preambulul
pactului erau: promovarea colaborării
internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii
internaţionale prin acceptarea de obligaţii de a
nu recurge la război, prin dezvoltarea unor
relaţii juste între naţiuni, prin respectarea
dreptului internaţional şi a obligaţiilor
decurgând din tratate şi prin menţinerea
justiţiei.
 Puteau deveni membre ale Ligii statele
semnatare ale tratatelor de pace, statele
invitate să adere la Pact şi orice stat
dominion sau colonie cu deplină
1
 autoguverna re, admise pe baza
aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau
garanţii că vor respecta obligaţiile
internaţionale şi regulamentele Ligii
privind forţele armate şi armamentele.
 Calitatea de membru înceta prin
retragerea voluntară, prin excluderea
pentru încălcarea pactului şi prin
neacceptarea amendamentelor la pact,
cu un preaviz de doi ani.
Membrii Societăţii Naţiunilor erau:
-semnatarele din 1919-1920, de partea
Aliaţilor;
-13 alte state, neutre în timpul
războiului, care au aderat la Pact în cele
două luni;
-orice alt stat independent care accepta
obligaţiile internaţionale care decurgeau
din Pact şi admis de Adunare cu o
majoritate de două treimi.
Ţările învinse erau provizoriu excluse de
la aceasta.
Oricine putea fi expulzat din Societatea
Naţiunilor printr-un vot al Consiliului şi al
tuturor celorlalţi membri ai Societăţii.
Oricine se putea retrage după bunul său
plac, cu un preaviz de doi ani.
Societatea Naţiunilor era alcătuită din
trei organisme principale: Adunarea,
Consiliul, Secretariatul. În legătură cu Liga
Naţiunilor, dar separat de ea, au funcţionat
Organizaţia Internaţională a Muncii şi Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională
Adunarea cuprindea cel mult trei
delegaţi ai fiecărui stat membru.
Fiecare stat dispunea de un vot.
Sesiunile erau anuale şi aveau loc la Geneva,
în septembrie. Puteau fi convocate şi sesiuni
extraordinare.
Adunarea îşi alegea comitetul
executiv (un preşedinte şi şase vicepreşedinţi).
Ea numea şase comitete permanente,
specializate, în care toate statele membre erau
reprezentate.
Adunarea votează rezoluţii sau
recomandări. Ea alege membrii nepermanenţi
ai Consiliului şi judecătorii la Curtea
Permanentă Internaţională de Justiţie. Un vot
unanim era adesea necesar pentru a obţine o
decizie, în afara chestiunilor de procedură.
Consiliul era compus din cinci membri
permanenţi, în fapt numai patru, din cauza
absenţei americanilor, şi din patru membri
nepermanenţi, începînd din 1922, şi nouă,
începînd din 1926. Membrii nepermanenţi erau
aleşi pe rînd. Preşedintele era desemnat prin
rotaţie. Consiliul se reunea cel puţin o dată pe
an. Foarte curînd, Consiliul a avut patru
reuniuni pe an.
El se ocupa de toate chestiunile care
interesau pacea lumii. Deciziile sale trebuiau
să fie votate în unanimitate. El era însărcinat să
desemneze pe principalii funcţionari ai
Secretariatului şi să formuleze planuri pentru
reducerea armamentelor. În caz de ameninţare
de război, acţiona drept conciliator.
Recomanda măsuri militare şi navale care
trebuia să contribuie la înfrîngerea unui
agresor. . Primea rapoartele anuale ale puterilor
mandatare; decidea în unanimitate dacă Pactul
trebuia să fie amendat. Avea şi sarcini speciale,
cum ar fi numirea comisiei de guvernare
pentru Saar, şi a înaltului comisar din Danzig
etc.
Putea invita guvernele la reuniuni
internaţionale. Funcţiile sale le înlocuiau
adesea pe acelea ale Adunării, a cărei putere
executivă era.
Secretariatul pregătea documentele şi
rapoartele pentru Adunare şi Consiliu. Acesta a
cuprins curînd 600 de funcţionari originari din
50 de ţări. Secretarul general trebuia să
convoace Consiliul dacă un stat membru i-o
cerea. El pregătea ordinea de zi a fiecărei
sesiuni a Adunării, cu aprobarea preşedintelui
Consiliului. Secretariatul conducea şi
publicaţiile Societăţii Naţiunilor, ale căror
două limbi oficiale erau franceza şi engleza.
2
 Pe lîngă aceste trei organisme, existau
numeroase instituţii auxiliare, printre care
Organizaţia internaţională de cooperare
intelectuală, Comisia permanentă a mandatelor
etc.
Au fost membre ale Ligii circa 60 de
state de pe toate continentele, însă acest număr
de membri nu a putut realiza universalitatea
acestei organizaţii.
Prin activitatea sa care a durat formal
până în aprilie 1946, dar a încetat, practic,
odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial, Liga Naţiunilor nu a dovedit
capacitatea de a influenţa substanţial
desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de
a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi
securităţii internaţionale.
Liga Naţiunilor nu a putut preveni sau
împiedica conflictele şi crizele grave ce au
caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai
secolului al XX-lea.
Punctele slabe ale Ligii au fost
următoarele:
1. Ţara al cărei preşedinte, Woodrow
Wilson, a visat la ideea Ligii - America - a
refuzat să se alăture. Cum ea era cea mai
puternică naţiune din lume, aceasta a fost o
lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuşi
refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea
cu dorinţa sa de a promova o politică de izolare
faţă de întreaga lume.
2. Germaniei nu i s-a permis să se
alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început
războiul, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles, una dintre pedepse era refuzul de a
fi membru al comunităţii internaţionale şi, prin
urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o
lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de
asemenea, că Liga nu putea folosi orice forţă a
Germaniei pentru a-şi susţine campania
împotriva naţiunilor agresoare.
3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se
alăture în 1917, din cauza faptului că avea un
guvern comunist care genera teamă în Europa
de Vest, iar în 1918, familia regală rusă -
Romanov - a fost ucisă. Unei astfel de ţări nu i
se putea permite să facă parte din Ligă. Prin
urmare, trei dintre cele mai puternice naţiuni
din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea
Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau
Marea Britanie şi Franţa - ambele având de
suferit pe plan financiar şi militar în timpul
războiului - şi niciuna nu era prea entuziasmată
să se implice în disputele care nu priveau
Europa de Vest. Prin urmare, Liga a avut un
ideal măreţ – să pună capăt războaielor pentru
totdeauna. Totuşi, dacă o naţiune agresoare era
determinată să ignoreze avertismentele verbale
ale Ligii, tot ce putea face Liga era sa aplice
sancţiuni economice şi să spere că acestea vor
funcţiona pentru că nu avea nici o şansă să-şi
execute deciziile folosind puterea militară.
În cazul unui diferend dintre state,
Liga, in conformitate cu pactul său, putea face
trei lucruri - cunoscute sub numele de
„sancţiuni”:
1. Putea convoca statele aflate în litigiu
să se aşeze la masa negocierilor şi să discute
problema într-o manieră civilizată şi paşnică.
Acest lucru urma să se întâmple în cadrul
Adunării Ligii - care era, în esenţă,
parlamentul ei – şi care asculta cele doua
păreri, urmând să ajungă la o decizie cu privire
la modul în care urma să se procedeze în
continuare. Dacă una dintre naţiuni era
considerată a fi contravenientul, Liga putea
introduce sancţiuni verbale - avertizarea
naţiunii agresoare că va trebui să părăsească
teritoriul celeilalte naţiuni sau va trebui să
suporte consecinţele.
2. În cazul în care statele aflate în
litigiu nu ascultau decizia Adunării, Liga putea
introduce sancţiuni economice. Acest lucru era
dispus de către Consiliul Ligii. Scopul acestei
sancţiuni era să lovească din punct de vedere
financiar naţiunea agresoare, astfel încât, în
cele din urmă, să facă aşa cum cerea Liga.
Logica acestei sancţiuni era de a împinge acea
naţiune agresoare spre faliment, astfel încât
poporul acelui stat sa-şi verse furia pe guvern,
forţându-l să accepte decizia Ligii. Liga putea
interzice membrilor săi orice comerţ cu o
3
naţiune agresoare pentru a aduce acea naţiune atragă noi membri, făcând-o mai
în punctul în care îl dorea. reprezentativă.

3. Dacă şi acest lucru eşua, Liga putea Totuşi Liga Naţiunilor a constituit o
introduce sancţiuni fizice. Aceasta însemna că experienţă complexă şi importantă în
se puteau folosi forţe militare pentru a pune în perspectiva istoriei.
aplicare decizia Ligii. Cu toate acestea, Liga
nu avea o forţă militară la dispoziţia sa şi nici Organizaţia Naţiunilor Unite a fost
un membru al Ligii nu trebuia să-i pună la clădită pornind de la experienţa Ligii
dispoziţie când adera - spre deosebire de Naţiunilor. A contribuit la dezvoltarea
actuala Organizaţie a Naţiunilor Unite. Prin dreptului internaţional, atât prin promovarea
urmare, nu putea emite ameninţări şi orice ţară unui număr de noi norme şi instituţii juridice,
care i-ar fi sfidat autoritatea ar fi fost cât şi prin mecanismele internaţionale pe care a
conştientă de aceasta slăbiciune. Singurele încercat să le organizeze pentru a asigura
doua ţări din Ligă care ar fi putut pune la aplicarea normelor de drept aşezate la baza
dispoziţia acesteia forţe militare erau Marea societăţii internaţionale.
Britanie şi Franţa, dar ambele au fost grav
sărăcite în timpul rezistenţei din Primul Război
Mondial şi nu puteau oferi organizaţiei
sprijinul de care avea nevoie. De asemenea,
nici Marea Britanie şi nici Franţa nu erau în
măsură să-şi pună finanţele la bătaie pentru a
plăti o armată extinsă, pentru că ambele au fost
extrem de afectate financiar în timpul
războiului.

Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt

activitatea odată cu izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial.

În 1943, la Conferinţa de la Teheran,

Puterile Aliate au convenit să creeze un nou
organism care să înlocuiască Liga: Organizaţia
Naţiunilor Unite, iar în 1946 Liga Naţiunilor s-
a autodizolvat.

Multe suborganisme ale Ligii, cum ar

fi Organizaţia Internaţională a Muncii, au
continuat să funcţioneze şi, în cele din urmă,
au devenit afiliate ale O.N.U.

Structura Organizaţiei Naţiunilor Unite

a fost destinată să o facă mai eficientă decât
Liga, dar în mod similar, O.N.U. nu are
propriile forţe armate, însă pare să aibă mai
mult succes decât Liga când le cere membrilor
săi să contribuie la intervenţii armate, cum ar fi
în timpul războiului coreean sau în misiunea de
menţinere a păcii în fosta Iugoslavie. O.N.U. a
fost nevoită să recurgă în unele cazuri la
sancţiuni economice şi a reuşit mai bine să

4
 Protocolul de la Geneva
Securitatea colectivă
În paralel cu problema raporturilor
franco-germane, se punea chestiunea securităţii
colective legate de dezarmare.
Între francezi şi britanici exista o
divergenţă profundă datînd din anul 1919 .
Englezii erau adepţii dezarnării imediate şi
necondiţionate, deoarece, în opinia lor, o
asemenea operaţiune ar asigura o pace durabilă
prin efectele sale psihologice. Francezii însă
considerau că superioritatea forţelor lor faţă de
cele germane constituia cel mai bun garant al
păcii. Ei acceptau principiul dezarmării, dar
numai după instituirea stării de securitate.
Aceasta nu se putea realiza decît
printr-o reformă profundă a Societăţii
Naţiunilor, care implica arbitrajul obligatoriu
al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea
unei armate internaţionale. Se revenea la
ideea lui Leon Bourgeois, respinsă de anglo-
saxoni, în 1919, şi faţă de care britanicii
ramineau profund ostili.
De la prima adunare a Societăţii
Naţiunilor, în 1920, s-a constituit o Comisie
permanentă consultativă pentru chestiuni
militare, navale şi aeriene. Dar, foarte repede,
aceasta a realizat complexitatea problemelor
aşa încît cea de-a treia Adunare a Societăţii
Naţiunilor din 27 septembrie 1922 a votat
un text cunoscut sub numele de "Rezoluţia
XIV".
Conform acestei rezoluţii, pentru
îndeplinirea planului de reducere a Adunarea din 1924 a întreprins, ea însăşi,
annamentelor, trebuia încheiat în prealabil un
acord "defensiv", accesibil tuturor ţărilor care
se angajau în acordarea de asistenţă efectivă şi
imediată în cazul în care una dintre ele ar fi
atacată "cu condiţia ca obligaţia de a veni în
ajutorul unei ţări atacate să fie limitată, în
principiu, la ţările situate în aceeaşi parte a
lumii". Au început atunci pregătirile în vederea
elaborării unui tratat de asistenţă mutuală. Au
fost prezentate mai multe proiecte. Cel propus
de colonelul Requin (REGHEA) sugera
încheierea unui mare număr de acorduri
bilaterale şi multilaterale de apărare mutuală.
Celălalt, prezentat de lordul Robert Cecil, avea
în vedere un tratat general de garanţii
reciproce. Omul de stat britanic se temea, într-
adevăr, ca tratatele multilaterale să nu creeze
blocuri rivale.
Comisia permanentă consultativă
încerca să concilieze aceste două teze şi, în
1923, a prezentat un proiect de asistenţă
reciprocă. Aceasta trebuia să se exercite pe
două căi: mai întîi, garanţia generală, pentru
toate statele, şi, apoi, tratatele speciale, care
priveau numai anumite state. Garanţia generală
nu intra în vigoare decît prin reducerea
annamentelor. Consiliul Societăţii Naţiunilor
era cel care trebuia să declare agresorul.
Acest proiect, transmis guvernelor de
Adunarea din 1923, s-a lovit de diverse obiecţii
mai ales de acelea ale lui MacDonald,
formulate la 5 iulie 1924. Acesta considera că
proiectul nu determina destul de exact
reducerea armamentelor şi că garanţiile de
securitate oferite de tratat erau insuficiente,
deoarece erau subordonate unei decizii a
Consiliului, care să declare·în unanimitate că
era vorba de agresiune. Pe de altă parte,
atribuţiile Consiliului erau prea extinse şi
aduceau atingere suveranităţii statelor Proiectul
de protocol.
Adunarea din 1924 a avut mai multă
strălucire decît precedentele, datorită
interesului pe care guvernele francez şi englez
îl acordau Societăţii Naţiunilor. Herriot a fost
primul preşedinte al Consiliului francez care a
procedat astfel. Pentru prima dată, Briand
făcea parte din delegaţia franceză. De aceea,
studiul unui proiect prezentat de ministrul
cehoslovac al Afacerilor Externe, Edouard
Benes, cunoscut sub numele de "Protocol
pentru reglementarea paşnică a
diferendelor internaţionale" sau "Protocolul
de la Geneva".
Protocolul introducea un element nou:
arbitrajul obligatoriu. Toate diferendele
internaţionale trebuia supuse fie Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională, fie
5
arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în
caz de război, exista o prezumţie de agresiune.
Acelaşi lucru şi în situaţia în care una dintre
părţile în litigiu nu s-ar fi conformat
arbitrajului internaţional. În acest caz, se
aplicau sancţiuni fmanciare, economice,
militare. Consiliul Societăţii Naţiunilor, cu o
majoritate de două treimi, se alătura
semnatarilor Pactului în cazul aplicării
sancţiunilor şi toate ţările membre erau
obligate să urmeze aceste directive. Acest
proiect constituia o garanţie mult mai eficace
decît Pactul Societăţii Naţiunilor. Într-adevăr,
conform acestui Pact: 1 . Decizia Consiliului
trebuia să fie luată în unanimitate; 2. Consiliul
nu putea decît "să recomande" şi nu "să
ordone" sancţiuni militare.
În sfîrşit, statele semnatare ale
protocolului se angajau să participe la o
conferinţă internaţională pentru reducerea
armamentelor. Dacă aceasta nu ajungea la un
rezultat, protocolul devenea caduc. Astfel, se
stabilea o legătură indisolubilă între cei trei
termeni: arbitraj, securitate, dezarmare.
Eşecul proiectului
În unanimitate, Adunarea Societăţii
Naţiunilor recomanda statelor membre să
accepte protocolul. L-au semnat zece state,
printre care Cehoslovacia şi Franţa. Marea
Britanie a cerut amînarea discuţiei pentru
sesiunea din martie 1925.
Între timp, în noiembrie 1924,
conservatorii au înlocuit guvernul laburist.
MacDonald, care susţinuse proiectul, era deci
eliminat.
Noul şef al Foreign Oftice, Austen
Chamberlain, presat de dominioane şi susţinut
de Italia, a criticat foarte tare protocolul într-un
discurs din 12 martie 1925. Avea multe
obiecţii. Era foarte ostil sistemului de arbitraj,
sancţiunilor economice pe care el le considera
ineficace. Se temea că Marea Britanie, dat
fiind importanţa flotei sale şi a posesiunilor
sale peste tot în lume, să nu fie obligată să
intervină la nesfîrşit în numele Societăţii
Naţiunilor. Se temea că se va putea ajunge la o
reducere a armamentelor. Unele dominioane
nu vedeau cu ochi buni procedura arbitrajului
la care politicile lor privind imigraţia riscau să
le supună. Ele nu voiau să intervină pentru ca
Europa să aplice sancţiuni. După cum spunea
delegatul canadian Dandurand: "În această
asociaţie de asigurări reciproce contra
incendiului, riscurile asigurate de diferite
state sînt inegale. Noi locuim într-o casă
aflată departe de materialele inflamabile."
În fine, Statele Unite,. văzînd în
protocol o nouă Simtă Alianţă, care ar permite
europenilor să intervină în treburile Americii
Latine, în ciuda doctrinei Monroe, au exercitat
o puternică presiune asupra britanicilor pentru
a-i face să respingă proto.colul.
Opoziţia britanică a împiedicat
protocolul să se realizeze. Chamberlain a
anunţat această decizie în martie 1925.
Conferinţa pentru dezarmare,. care era
prevăzută, nu a mai avut loc. A fost un eşec
pentru sistemul de securitate colectivă.
MINORITĂȚILE
În urma primului război mondial,
intenţia declarată a Aliaţilor victorioşi a fost de
a crea o nouă Europă a libertăţii individuale şi
naţionale. Pe lângă semnarea tratatelor de pace,
Grecia, Cehoslovacia, Polonia, România şi
Iugoslavia au semnat tratate special concepute
pentru a proteja membrii minorităţilor
naţionale şi religioase. Mai târziu, au fost
semnate tratate similare cu Austria, Bulgaria,
Ungaria şi Turcia. Ulterior, Albania, Estonia,
Letonia, Lituania, Finlanda şi Irak (acesta din
urmă în 1932) s-au obligat în faţa Societăţii
Naţiunilor pentru a proteja drepturile
minorităţilor în ţările lor.
Conferinţa de Pace de la Vesailles reprezintă
un punct important în istoria dreptului
internaţional public, iar tratatele minorităţilor,
semnate în timpul Conferinţei, sunt considerate
izvoare formale pentru sistemul de protecţie a
drepturilor minorităţilor.
6
7