Fernand Braudel- Prefașă la prima ediție

30. PREFAŢĂ La prima ediţie

Pînă astăzi nu s-a descoperit in Lumea Nouă

nici o Mediterană ca aceea care există în Europa, Asia şi Africa.
J. ACOSTA, Histolre naturelle des îndes, 1538, p. 94
Am iubit cu patimă Mediterană — desigur, pentru că am venit din Nord ca atîţia alţii,
după atîţia alţii — şi i-am consacrat cu bucurie ani îndelungaţi de studiu, pentru mine mult
mai mult decît întreaga mea tinereţe. Sper, în schimb, că o fărîmă din această bucurie şi o
bună parte din strălucirea ei să lumineze şi paginile cărţii de faţă.
Ideal ar fi, fără îndoială, să dispunem de personajul nostru după plac, în felul
romancierilor, să nu-1 pierdem o clipă din vedere şi să evocăm fără contenire prezenţa sa
ilustră. Dar, din păcate, sau, dimpotrivă, din fericire, profesiunea noastră nu posedă
admirabila înmlă-diere a ficţiunii. Cititorul care intenţionează să se apropie de această carte
aşa cum aş dori eu, trebuie deci să contribuie cu propriile sale amintiri, cu imaginea sa
personală despre Marea Interioară, să coloreze cu ele textul pe care i-1 ofer, să mă ajute să
recreez această vastă prezenţă, ceea ce eu m-am străduit cît am putut. .. Cred că marea, aşa
cum o putem vedea şi iubi astăzi, rămîne documentul cel mai important asupra vieţii sale
trecute, şi dacă n-am reţinut decît această învăţătură din prelegerile profesorilor mei de
geografie de la Sorbona, pot spune însă că am reţinut-o cu o obstinaţie care dă sens întregii
mele construcţii.
Se va considera, poate, că un exemplu mai simplu decît Mediterana mi-ar fi îngăduit
să marchez mai uşor, de bună seamă, legăturile istoriei cu spaţiul, cu atît mai mult eu cît, la
scară umană, Marea Interioară din secolul al XVI-lea este mult mai întinsă decît astăzi;
personajul său este complex, stînjenitor, unic. Ea scapă măsurii şi categoriilor noastre. Nu e
cazul să încerci a scrie o istorie simplă, ca, de pildă, „s-a născut în . . ." după cum nu se poate
să istoriseşti pur şi simplu cum s-au petrecut lucrurile . . . Mediterana nici măcar nu este o
mare, ci un „complex de mări" împovărate de insule, tăiate de peninsule, înconjurate de
ţărmuri sinuoase. Viaţa ei este asociată cu cea a uscatului, poezia ei, în cea mai mare parte^
este rustică, marinarii care o cutreieră sînt, în clipele lor de răgaz, ţărani. Ea este anarea
măslinilor şi a viţei-de-vie, dar şi a bărcilor înguste cu lopeţi, sau a navelor pîntecoase ale
negustorilor, iar istoria ei nu trebuie să fie separată de lumea useatului care o învăluie precum
argila nu trebuie desprinsă de mîinile olarului care o modelează. Lauso la mare e ţente'n terro
(„Adu laude mării, dar nu te dezlipi de pămînt"), spune un proverb provensal.
Nu vom afla, aşadar, fără strădanii ce personaj istoric poate fi Mediterana; va fi nevoie
de multă răbdare, de numeroase demersuri şi, fără îndoială, nu vor lipsi unele greşeli
inevitabile. Nimic nu este mai precis decît Mediterana oceanografului, geologului sau chiar a
geografului. Acestea sînt domenii recunoscute, etichetate, jalonate. Dar Mediterana istoriei?
Sute de opinii avizate ne atrag atenţia că ea nu este cutare sau cutare lucru, că nu este o lume
ce-şi ajunge sieşi ori, cu atît mai puţin, un domeniu limitat. Vai de istoricul care crede că
această problemă preliminară nu are importanţă, că Mediterana este un personaj ce nu trebuie
definit fiindcă a fost caracterizat deja demult, un personaj limpede, uşor de recunoscut îndată
şi pe care îl poţi înţelege deeupîndu-i istoria generală după linia punctată a contururilor
geografice. Căci, se pune întrebarea, ce valoare au aceste contururi pentru cercetările noastre?
S-ar putea scrie oare istoria mării, chiar şi numai pentru cincizeci de ani, limitînd-o
între porţile lui Hercule la un capăt şi la celălalt, de culoarul marin ale cărui împrejurimi erau
deja străjuite de vechiul Ilion? Aceste probleme de încadrare, primele ce se ridicăr le implică
pe toate celelalte, căci a delimita înseamnă a defini, a analiza si, după împrejurare, a alege sau
a adopta o filosof ie a istoriei.
În sprijinul nostru aveam o cantitate prodigioasă de articole, memorii, cărţi, publicaţii,,
cercetări, unele de istorie pură, altele, nu mai puţin interesante, scrise de vecinii noştri
etnografi, geografi, botanişti, geologi; tehnologi. .. Nu există în toată lumea un teritoriu mai
bine cercetat şi inventariat decît cel al Mării Interioare şi al ţărmurilor pe care le luminează eu
scânteierile ei. Dar, trebuie spus, chiar cu pericolul de a părea ingrat faţă de predecesorii
noştri, această cantitate uriaşă de lucrări îl striveşte pe cercetător ca o ploaie de cenuşă. Prea
multe dintre ele vorbesc un limbaj de altădată, învechit în numeroase privinţe. Subiectul lor
nu este vastitatea mării, ci cutare plăcuţă a mozaicului său, şi nu atît imensa ei viaţă
îrâmîntată, cât gesturile prinţilor şi ale celor bogaţi — o pulbere de fapte mărunte fără nimic
comun cu viguroasa şi lenta istorie care ne preocupă. Prea multe dintre aceste studii trebuie
reluate, reaşezate la scara ansamblului, răscolite pentru a li se reda viaţa. Este imposibil,
totodată, să alcătuieşti oistorie a mării fără cunoaşterea precisă a întinselor izvoare din
arhivele sale. Pînă în prezent, sarcina pare peste puterile unui istoric izolat. Nu există stat
mediteranean, în secolul al XVI-lea, care să nu-şi aibă arhiva, în general bine înzestrată cu
documente scăpate din incendiile, asediile, catastrofele de orice fel.

LIPSĂ

Nu mă voi extinde asupra farmecului, a ispitelor pe care le oferea un asemenea su

biect. Ambiguităţile, adică dificultăţile şi curse le sale deja le-am evocat. Aş mai adăuga-o şi
pe aceasta, şi anume, faptul că, printre lu crările noastre de istorie, nici un ghid temei nic
nu mi-a oferit sprijinul său. Un studiu istoric asupra unui spaţiu lichid comportă, de aceea,
tot farmecul, dar, desigur, şi toate primejdiile noutăţii. Talerele balanţei fiind amîndouă
încărcate J din greu. am avut oare dreptate ca, în cele din i urmă, să înclin unul dintre ele spre
pai*tea ris' cului şi, lipsit de prudenţă, să consider că aventura merita efortul de a fi
înfruntată?
Scuza pe care o prezint este însăşi istoria acstei cărţi. Gînd am conceput-o în 1923,
ea se prezenta sub forma clasică, desigur mai prudentă, a unui studiu consacrat politicii medi-
teranene a Iui Filip al II-lea şi profesorii mei de atunci au aprobat-o cu tărie. Ei o vedeau
rinduindu-se între limitele acelei istorii diplomatice destul de indiferente faţă de progresele
geografiei, puţin grijulie, ca, prea adesea, însăşi viaţa diplomatică, faţă de economie şi
problemele sociale, destul de dispreţuitoare la a-.dresa faptelor de civilizaţie, religie şi, de
asemenea, faţă de literatură şi artă — aceşti martori însemnaţi ai oricărei istorii autentice...-
— şi care, închistată în prejudecăţi, îşi interzicea orice privire dincolo de birouri şi
cancelarii asupra vieţii adevărate, fecunde şi Viguroase. Să explici politica Regelui Prudent,
însemna, înainte de toate, să stabileşti responsabilităţile suveranului şi ale consilierilor săi în
elaborarea acestei politici, aflată la dispoziţia împrejurărilor schimbătoare, să determini marile
şi micile roluri şi, totodată, să reconstitui harta generală a politicii mondiale a Spaniei, faţă.
de39 care lumea mediteraneană nu a reprezentat decît un sector şi, desigur, nu totdeauna
cel privilegiat.
Începînd cu anul 1580, forţa Spaniei era de fapt respinsă dintr-o dată către Oceanul
Atlantic; este perioada cînd, conştient sau nu de pericol, întinsul imperiu al lui Filip al II-lea
trebuia să ţină piept şi să-şi apere existenţa primejduită. O puternică mişcare de basculare îl
împingea către destinele sale oceanice. Să te interesezi de acest joc subteran, de „fizica"
politicii Spaniei şi să preferi aceste cercetări etichetării responsabilităţii unui Filip al II-lea sau
unui Don Juan de Austria, să gîndeşti, în plus, că aceştia, în ciuda iluziilor lor, au fost de
multe ori concomitent unelte şi ..actori, înseamnă să depăşeşti de-acum cadrul tradiţional al
istoriei diplomatice. în sfîrşit, să te întrebi dacă lumea mediteraneană nu va fi avut, dincolo de
acest joc îndepărtat şi intermitent al Spaniei (destul de şters, dacă lăsăm de o parte marele act
pasional de la Lepanto), propria sa istorie, destinul şi viaţa sa, ce meritau altceva decît rolul
unui fundal pitoresc, însemna să cazi în ispită în faţa imensului subiect care, în cele din urmă,
m-a prins.
Aş fi putut oare să nu-1 observ? Oum să urmăreşti din arhivă în arhivă documentul
revelator fără să deschizi oehii asupra acestei vieţi variate şi forfotitoare? Faţă de atîtea
îndeletniciri fructoase, cum să nu te întorci către a-ceastă istorie economică şi socială,
revoluţionară, pe care un mic grup de cercetători se străduiau să o promoveze în Franţa la o
demnitate ce nu-i era refuzată nici în Germania, nici în Anglia, nici în Statele Unite, nici chiar
în apropiata Belgie sau în Polonia? Să înţelegi istoria Mediteranei în ansamblul ei complex,
era totuna cu a le urma sfatul, însemna să te adăposteşti îndărătul experienţei lor, să mergi în
ajutorul lor, să lupţi pentru o formă nouă de istorie, regîndită, formulată la noi şi vrednică să
treacă şi dincolo de hotare, o istorie expansionistă, desigur, conştientă de îndatoririle şi
posibilităţile sale, dornică totodată, fiind obligată să se despartă de ele, să sîărîme formele
vechi, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, dar, la urma urmelor, nu are importanţă. Era o
ocazie bună ca punînd mîna pe un personaj deosebit, să profiţi de densitatea, cerinţele,
rezistenţele şi cursele sale şi, totodată, de elanul său pentru a încerca să construieşti o istorie
diferită de cea pe care o predau profesorii noştri.
Orice operă se simte revoluţionară, se vrea o cucerire şi se străduie să fie ca atare.
Dacă Mediterana ne-a obligat doar să ieşim din obişnuinţele noastre, ea ne-a adus deja un
serviciu.
Această carte se împarte în trei părţi, fiecare reprezentând în sine o încercare de
explicare a întregului. Prima parte supune discuţiei o istorie cvasi-imobilă, aceea a omului în
raporturile sale cu mediul înconjurător; o istorie care se scurge, care se transformă lent,
alcătuită adesea din reveniri insistente ale ciclurilor mereu reîncepute. N-am vrut să neglijez
această istorie, aflată aproape în afara timpului, în contact cu lucrurile neînsufleţite, şi nici să
mă rezum, în ceea ce o priveşte, la acele tradiţionale introduceri geografice, inutil plasate la
începutul atîtor cărţi de istorie, cu peisajele lor minerale, cu ogoarele şi florile lor descrise în
grabă şi despre care apoi nu se mai vorbeşte niciodată, ca şi cum florile n-ar reveni în fiecare
primăvară, turmele s-ar opri în drumul lor, iar navele n-ar pluti pe o mare reală care se
schimbă cu fiecare anotimp.
 Deasupra acestei istorii împietrite se distinge o istorie lent ritmată pe care aş numi-o
bucuros, dacă expresia n-ar fi fost abătută de la sensul său adevărat, o istorie socială, o istorie
a grupurilor şi a colectivităţilor. Modul în care aceste valuri de adîncime pun în mişcare tota-
litatea vieţii mediteraneene reprezintă ceea ceni-a preocupat în a doua parte a cărţii, unde am
studiat, succesiv, structurile economice, statele, societăţile; civilizaţiile, încercând, în eele din
urmă, pentru a face mai vizibilă concepţia mea despre istorie, să demonstrez cum toate aceste
forţe din adîncuri au fost folosite în domeniul complex al războiului, căci războiul, după cum
ştim, nu este un domeniu de responsabilităţi pur individuale.
A treia parte, în sfîrşit, cea a istoriei tradiţionale, sau, eventual a istoriei pe măsura nu
a umanităţii, ci a individului, istoria eve-nimenţială a lui Paul Lacombe şi Francois Simiand: o
agitaţie de suprafaţă — talazurile pe eare mareele le ridică prin frămîntarea lor intensă -— o
istorie cu oscilaţii scurte, rapide, nervoase. Ultrasensibilă prin definiţie, cel mai mic pas pune
în alarmă toate instrumentele sale de măsura. Dar fiind astfel, ea este cea mai pasionată dintre
toate, cea mai bogată în adevăr omenesc şi totodată cea mai primejdioasă. Să nu avem
încredere în această istorie încă fierbinte, aşa cum au simţit-o şi au trăit-o contemporanii ei, în
ritmul vieţii lor, scurtă ca şi viaţa noastră. Ea este pe măsura mâniilor, visurilor şi iluziilor lor.
în secolul al XVI-lea, după Renaşterea propriu-zisă va urma Renaşterea celor săraci şi umili,
pasionaţi să scrie, să povestească, să vorbească despre alţii. Această preţioasă documentaţie
este destul de deformată şi invadează timpul îndepărtat, ocupînd aici un loc dincolo de adevăr.
De fapt istoricul, citind hîrtiile lăsate de Fîlip al II-lea, transpus în locul şi în situaţia acestuia
se află transportat într-o lume ciudată căreia pare că i-ar lipsi o dimensiune, o lume de pasiuni,
desigur, oarbă ca orice lume vie, ca a noastră de pildă, nepăsătoare la evenimentele profunde,
aceste ape curgătoare deasupra cărora lunecă barca noastră, întocmai celei mai bete corăbii. O
lume periculoasă, dar din care am îndepărtat vrăjile şi farmecele, fixînd, în prealabil, acele
mari curente ascunse, adesea tăcute, al căror sens nu se dezvăluie decât atunci cînd cuprindem
o perioadă întinsă de timp. Evenimentele răsunătoare nu sînt adesea decât momente, decît
manifestări ale acestor vaste mişcări şi nu se explică decît prin ele. în felul acesta am ajuns la
o descompunere a istoriei în planuri etajate, sau, poate, la distingerea în cadrul noţiunii de
timp, cu care operează istoria, a unui timp geografic, a altuia social şi a altuia individual —,
eventual, la o disociere a omului într-un şir de personaje. Acest lucru poate mi se va ierta cel
mai puţin chiar dacă aiirm că decupajele tradiţionale fracţionează şi ele istoria vie şi
fundamental unică, chiar dacă susţin, împotriva lui Ranke sau Karl Brandi, că istoria-povestire
nu este doar o metodă sau metoda obiectivă prin excelenţă, ei totodată şi o filosofie a istorie,
şi chiar dacă spun — şi apoi demonstrez — că aceste planuri nu intenţionează să fie decît
modalităţi de expunere, că nu mi-am interzis nici un drum oare ne duce de la unul la altul.
Dar ce rost are să pledez? Dacă mi se reproşează că am asamblat greşit elementele
acestei cărţi, sper totuşi că se vor găsi fragmente alcătuite acceptabil, potrivit bunelor principii
ale lucrărilor noastre. Sper, de asemenea, că nu mi se vor imputa prea marile mele ambiţii,
dorinţa, nevoia mea de a vedea lucrurile în mare. Poate că istoria nu trebuie condamnată să
studieze doar grădinile împrejmuite cu ziduri, în acest oaz, nar greşi ea oare faţă de una dintre
sarcinile sale prezente, printre care se numără şi aceea de a răspunde la întrebările
neliniştitoare ale momentului, de a se menţine în legătură cu ştiinţele atît de tinere, dar atît de
expansioniste, ale omului? Este posibil un umanism actual, în 1946, fără 43 o istorie
ambiţioasă, conştientă de responsabilităţile şi de imensele sale forţe? „Spaima faţă de marea
istorie a ucis marea istorie", scria Edmond Faral în 1942. Fie ca să reînvie!1.

1
Mai, 1946
Lista datoriilor mele este lungă. Pentru a fi explicită, ar fi nevoie de un volum. Voi
menţiona din ea ceea ce este esenţial. Gîndul meu recunoscător se îndreaptă către profesorii
mei de la Sorbona de acum douăzeci şi cinci de ani: Albert Demangeon, Emile Bourgeois,
Georges Pages, Maurice Holleaux, Henri Hauser, căruia îi datorez prima mea orientare spre
istoria economică şi socială şi a cărui vie prietenie a fost pentru mine o îmbărbătare constantă.
La Alger, am beneficiat de ajutorul amical al lui Georges Yver, Gabriel Esquer, fîmile-Felix
Gautier, Rene Lespes; am avut plăcerea, în 1931, să audiez aci cursurile minunate ale lui
Henri Pirenne.
Mulţumesc jn mod special arhiviştilor spanioli care m-au ajutat în cercetările mele şi
care mi-au fost primii profesori în hispanism: Mariano Alcocer, Angel de la Piaza, Miguel
Bordonau, Ricardo Magdalena, Gonzalo Ortiz. .. îmi amintesc cu plăcere de ei toţi şi de
discuţiile noastre de la Simancas, capitala „istorică" a Spaniei. La Madrid, Francisco
Rodriguez Marin m-a primit cu amabilitatea sa princiară ... Mulţumesc în mod egal
arhiviştilor din Italia, Germania şi Franţa pe care i-am copleşit cu solicitări pe parcursul
cercetărilor. Fac între mulţumirile mele un loc aparte lui M. Truhelka, astronom reputat şi
incomparabil arhivist din Dubrovnik, care mi-a fost un mare prieten în timpul peregrinărilor
mele prin arhive şi biblioteci.
Lista colegilor şi studenţilor mei din Alger, Sao Paulo şi Paris de al căror ajutor am
beneficiat este, de asemenea, foarte lungă şi răspîndită în întreaga lume. Mulţumesc în chip
deosebit lui Earl J. Hamilton, Marcel BataWlon, Robert Eichard, Andre Aymard, care, în
împrejurări foarte diferite, mi-au asigurat concursul lor.
Dintre camarazii din captivitate, doi au fost implicaţi în munca mea, maestrul Adde-
Vidal, avocat la Curtea de Apel din Paris şi Maurice Rouge, urbanist şi istoric în timpul său
liber. Nu uit, în sfîr-şit, ajutorul pe care niciodată nu şi 1-a precupeţit micul grup de la Revue
historique (Maurice Crouzet şi Charles-Andr£ Julien) pe vremea cînd Charles Be-mont şi
Louis Eisenmann ne ocroteau aici tinereţea agresivă. Am ţinut seamă, în cursul ultimelor
corecturi, aduse cărţii, de observaţiile şi sugestiile pe care mi le-au prezentat Marcel
Bataillon, Emile Coornaert, Roger Dion şi Ernest Labrousse.
Ceea ce datorez Analelor, învăţăturii şi spiritului lor, constituie partea majoră a
datoriilor mele. Se ştie că încerc să mă achit de ele cît pot mai bine. înainte de război luasem,
doar un prim contact cu Marc Bloch. Totuşi pot spune, cred, că nici un element al gîndirii sale
nu mi-a rămas străin.
Pot adăuga, în fine, că lără solicitarea afectuoasă şi energică a lui Lucien Febvre
această muncă nu s-ar fi terminat atît de curând. încurajările şi sfaturile sale m-au scos dintr-o
îndelungată nesiguranţă în legătură cu temeinicia lucrării mele. Fără el, desigur, aş fi reluat o
dată în plus cercetările şi dosarele. Inconvenientul prea marilor întreprinderi este că uneori te
pieri în ele cu delectare.