RETORICĂ

(DREPT, ZI 2014)

CUPRINS

1. Introducere: scurt istoric al originilor (de unde vine?)

2. Definițiile retoricii (ce este ea?)
3. Genurile retoricii (la ce folosește?)
4. Retorică și filosofie (care e diferența dintre ele?)
5. Canoanele retoricii (cum se construiește discursul?)
6. Figurile retorice (cum se poate convinge prin stil?)
7. Tipuri de argumente (ce fel de argumente pot fi folosite?)

Recomandări bibliografice
Subiecte examen

1
 1. INTRODUCERE: SCURT ISTORIC AL ORIGINILOR
(SAU DE UNDE VINE RETORICA?)

Originile retoricii ca parte a vechii civilizații țin de: 1.

Mesopotamia (cca. 2200 î.e.n.), apoi 2. de cultura egipteană
(cca. 2000-1600 î.e.n.), având aici deopotrivă un sens mai
restrâns comunicațional și unul larg social. Acestea prime
„manifestări” retorice pot fi găsite în anumite scrieri
akkadiene (e.g. cazul prințesei și preotesei Enheduanna, din
cetatea Ur) și neo-asiriene (scrierile din timpul lui
Sennacherib). Apelul la religie prezent în aceste manifestări
ale retoricii inițiale confirmă un tipar literar-religios de
comunicare, cu funcții sociale evidente.1 În al doilea rând,
funcția socială a retoricii e prezentă și în cultura vechilor
egipteni (începând mai ales cu Regatul Mijlociu Egiptean –
2055-1650 î.e.n.). De asemenea, elocvența egipteană este una
activă (prin limbaj propriu-zis), dar recunoaște și pasivitatea
(prin tăcere), sensul autentic al persuasiunii constituind o
sinteză între acestea (ceea ce, prin recunoașterea ponderării
posibilității de a spune ceva în raport cu a nu spune nimic,
reprezintă o posibilă anticipație a viitoarei tipologii retorice
ex silentio).

De asemenea: 3. tradiția biblică presupune și ea o anumită

folosință a retoricii și o centrare pe limbaj. Exemplele sunt
numeroase, deopotrivă vechi și nou-testamentare. Structurile
biblice urmăresc un tipar comunicațional accentuat prin varii

1
Pentru detalii referitoare la retorica „incipientă”, pre-grecească
(mesopotamiană, egipteană etc.), vezi Carol S. Lipson & Roberta A.
Binkley, Rhetoric Before and Beyond the Greeks, State University of
New York Press, 2004.

2
tehnici compoziționale (paralelism, chiasm etc.).2 Iar
elementele de discurs în relație cu personajele și poveștile
biblice sunt parte centrală a mesajului care se vrea transmis
(rostirile/chemările Domnului către patriarhi din Pentateuh;
chemarea lui Moise, confruntările cu faraonul, tablele de lege
ale Exodului; Cântarea Cântărilor ca dialog dramatic;
„Cărțile profetice” etc.)

În fine: 4. Grecia antică activează supremația valorică a

retoricii, de la cea dintâi mențiune a calităților oratorice din
Iliada lui Homer, până la suprapunerea cu filosofia greacă
(mai ales via Platon și Aristotel). Aici funcția retoricii își
găsește o orientare socială, politică, juridică și cultural-
filosofică (de diseminare a ideilor filosofice). O atare
orientare va fi condiționată de ideea de stat și valoarea ei
comunitară, așadar de apariția cetății, a polis-ului democratic.

2
Vezi, de pildă, Roland Meynet, Rhetorical Analysis: An Introduction to
Biblical Rhetoric, Sheffield Academic Press, 1998.

3
 2. DEFINIȚIILE RETORICII
(SAU CE ESTE RETORICA?)

Dar ce anume este retorica? Definițiile de dicționar edifică o

imagine conectată conceptelor de discurs, auditoriu,
persuasiune, frumos etc.: (1a) Arta de a vorbi frumos; arta de
a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o
argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales
(DEX, 1998); (2a) Arta de a vorbi frumos și convingător
(NODEX, 2000); (3a) Artă și știință a elaborării discursului
în general, având funcție primordial persuasivă, dar și funcție
justificativă, demonstrativă sau deliberativă (DSL). Acestora
li se suprapun definițiile sistemice, „culturale”: (1b) „Arta
vorbirii care produce convingeri” (Platon, Gorgias, 452 e);
(2b) „Facultatea de a descoperi ceea ce în fiecare caz este
propriu pentru a convinge prin intermediul vorbirii”
(Aristotel, Retorica, 1355b); sau (3b) Ars bene dicendi
(Quintilian, Institutio Oratoria, II, xvii, 37).

Așadar, retorica ar fi arta de a vorbi bine cu scopul de a

convinge, activând nu numai o tehnică a persuasiunii, ci și
una a (re)cunoașterii binelui și frumosului. „Binele”
(adverbial) al lui Quintilian (3b) este unul tehnic, dar și moral
– ambele virtuți ale oratorului. În primul rând, corectitudinea
oratorului va fi una gramaticală, ideatică și structurală, ceea
ce ține de virtutes oratoris. În al doilea rând, sensul lărgit al
adverbului „bene” este unul caracterial. Aici, virtutea va
reprezenta „vehiculul” discursului, ceea ce se poate observa
explicit și din definiția oratorului formulată de către Cato cel
Bătrân: „vir bonus dicendi peritus” (Quintilian, Insitutio
Oratoria, XII, i, 1), anume „bărbat cu ținută morală priceput

4
în arta discursului”. Sensul este dublu: nu numai caracterul
oratorului conduce la discursul bun, ci și, invers, retorica
formează caractere.

5
 3. GENURILE RETORICII
(SAU LA CE FOLOSEȘTE RETORICA?)

Înainte de a discuta genurile propriu-zise, să ne oprim în

câteva cuvinte asupra surselor și funcțiilor retoricii. Pot fi
identificate patru mari surse ale formării și dezvoltării
retoricii.3 Acestea sunt: 1. sursa juridică (procesele și
pledoariile avocaților ca necesitate de reglaj social); 2. sursa
politică (dezbaterile publice despre binele cetății și luarea în
consecință a deciziilor cu valoare socială); 3. sursa filosofică
(mirarea și tipologia interogativă a filosofiei, oralitatea, dar și
sofistica); 4. sursa literară (literatura ca transformare a
limbajului, precum și persuadarea prin frumusețe și stil).

De asemenea, se consideră că retoricii îi pot fi atașate câteva

funcții fundamentale.4 Care sunt acestea? 1. Funcția euristică
(de soluționare a conflictelor de opinie) = „starea de
diferență”5 dintre indivizi, societăți, culturi presupune
conflicte de opinie care adesea pot fi soluționate prin apel la
dezbatere și argumentare. 2. Funcția manipulatorie =
discursul poate fi construit în jurul denaturării adevărului prin
frumusețea discursului ori prin ocolirea corectitudinii logice
sau a validității 3. Funcția persuasivă = convingerea, care e
parte fundamentală a oricărei intenții retorice poate fi
asigurată prin apel la rațiune, emoție ori caracter. 4. Funcția
hermeneutică = legată de interpretare și de acțiunea de a

3
Vezi Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Ed. Univ. „Al. I.
Cuza”, Iași, 2010, pp. 83-106.
4
Ibid., pp. 47-82.
5
Ibid., p. 48.

6
interpreta, câtă vreme oratorul și auditoriul vor fi actori în
jocul discursiv al „schimbului” retoric și al interpretării.

Așadar, la ce anume folosește retorica? Posibilitățile de a o

aplica, divizabile pe câmpuri de activitate, ar ține de politică,
jurisprudență, viață publică și privată, diplomație, jurnalism,
artă, publicitate etc. Există totuși, la origini, câteva aplicații
sau genuri de discurs.

1. Cel dintâi este discursul politic, care se „justifică” în bună

măsură prin accentul pus în Grecia Antică pe dezbatere.
Orice societate discursivă cum e Grecia va valoriza la
maximum forma discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii
sunt cei care resping limitarea retoricii la politică și propun
de fapt (Gorgias) extinderea retoricii la orice tip
comunicațional, educațional ori argumentativ. Ceea ce
fundamentează saltul logic de care va depinde toată istoria
retoricii de la Aristotel și Cicero înainte. În ceea ce privește
retorica politică per se, originile ei pot fi găsite la Demostene,
Hiperide și Eschine. Condițiile politice ale timpului, mai
precis relația grecească ambivalentă cu Filip al II-lea al
Macedoniei, precum și alternanța anti și filo-macedoneană,
toate determină tipologia persuadării prin discurs politic. În
cultura latină, retorica politică stă sub o similară determinare
socio-istorică. Cicero, de pildă, își va construi discursurile
politice în raport cu starea politică a imperiului: conjurația lui
Catilina, conflictul cu Marc Antoniu etc.

Acest prim gen retoric poartă numele de gen deliberativ,

presupunând declamație politică, deci consiliere sau

7
deconsiliere asupra a ceea ce va să vină (viitor).6 Se vor lua
aici în considerare utilul, inutilul, posibilul, imposibilul,
necesarul, în raport cu care se vor da sfaturi ori avertismente.
De regulă, cea mai eficientă metodă de convingere în gen
deliberativ este analogia.7

2. Cel de-al doilea gen aplicativ al retoricii ține de practica

juridică. Ea se activează odată cu sensul de mediere socio-
instituțională prin cuvânt/discurs/pledoarie, prezent în
culturile Antichității. Începând mai ales cu „Apărarea lui
Socrate” și până la sensul retoricii juridice în cultura latină
(Cicero, Quintilian), „procesul” în cetate va presupune jocul
retoric al probelor și argumentării contradictorii între părți.
Deși o putem identifica drept o specie distinctă a practicii
oratorice, ea nu își arogă totuși prerogative izolaționiste,
rămânând conectată vieții sociale a individului, în ansamblul
ei. Avocatul lui Quintilian, de pildă, e în egală măsură un
filosof și un moralist. Încă înainte chiar, Cicero însuși
identifica stratificarea disciplinară de care orice jurist ar
trebui sa fie capabil (filosofie, artă a cuvântului și a
persuasiunii, drept, cultură vastă, moralitate etc.) Istoric,
retorica judiciară se naște odată cu Corax, Tisias și procesele
de revendicare făcute posibile odată cu prăbușirea tiranului
Trasibul din Sicilia (465 î.e.n). Litigiile apărute reclamau o
soluționare rezonabilă în instanță, deci și pledoarii în acord
cu necesitățile de judecată.

6
Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 83-97.
7
Vezi Sălăvăstru, pp. 153-155.

8
Asemenea discursuri țin de genul judiciar, presupunând
probe și demonstrarea a ceea ce s-a produs (trecut).8 Intențiile
discursive vor avea în vedere acuzarea ori apărarea, în raport
cu ceea ce e drept, nedrept, legal, ilegal etc. Se consideră
îndeobște că persuasiunea e mai ales satisfăcută aici prin
administrarea de probe referitoare la fapte.9

3. O altă aplicație a retoricii ține de ceea ce am putea numi

retorică psihosocială ori culturală. Ea vizează funcția socio-
mentală a retoricii și include psihologia publică a discursului
social-ceremonial. Acest gen e numit epidictic, cu referire la
demonstrația socială ori ceremonia socială a discursului
(prezent).10 Observăm că și mecanismul artei poate intra sub
această determinare (începând chiar cu epopeea homerică).
Mai mult un atare gen ar putea sta în corelație cu opiniile
negative ale lui Platon asupra artei, opinii care trimit la ideea
de persuasiune prin manipulări de limbaj și concepte. Mai
mult de atât, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsă
persuasiune civică, la un instrument al artelor. Și de bună
seamă, de vreme ce Platon îi devaloriza pe unii poeți (mai
ales în raport cu filosofii – vezi Republica), era normal ca
instrumentarul retoric al artei poetice să sufere o similară
devalorizare.

În orice caz, genul epidictic („laudativ”, după Cicero;

„ceremonial” ori „demonstrativ”, după Aristotel) presupune
laudă ori blam cu referire la calități și defecte sau virtuți și

8
Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 98-138.
9
Vezi Sălăvăstru, pp. 156-157.
10
Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 71-82.

9
vicii. De regulă, convingerea e obținută aici prin apel la
valori.11

Corolar: Cele trei mari genuri retorice sunt cele anterior

discutate – deliberativ, judiciar și epidictic. Totuși, un sens
aplicativ general al retoricii ar putea fi cel de artă civică. O
atare retorică civică vine atât ca urmare a funcției politico-
juridice, cât și ca și consecință a persuasiunii sociale. Ea va fi
asociată, ca artă civică, instituțiilor democratice, devenind
caracteristică societăților libere, democratice, care
încurajează libertatea de exprimare și asociere (civică,
politică). În consecință, de retorică, văzută drept parte a
societății libere, va depinde cumva formarea comunităților,
atât civic, cât și instituțional. În cultura și filosofia romană,
Cicero va considera că atâta vreme cât instrumentul retoricii
este folosit corect de către oameni corecți, arta civică a
retoricii poate fi folosită la salvarea republicii! Opoziția la
argumente de tip ciceronian ține de factura publică a retoricii
și anume: ea poate folosi într-adevăr la progres social, dar în
egală măsură poate constitui un mijloc de manipulare cu
efecte sociale negative; ea poate deveni așadar o formă de
control asupra maselor. Majoritatea gânditorilor care suferă
de o formă sau alta de idiosincrazie la adresa retoricii și
funcționalității ei reale, vor activa o asemenea linie de
argumentare.

11
Vezi Sălăvăstru, pp. 157-159.

10
 4. RETORICĂ ȘI FILOSOFIE
(SAU CARE E DIFERENȚA DINTRE ELE?)

Ajunși aici, e cazul să ne întrebăm care sunt legăturile

retoricii cu structurile culturale profunde ale umanității. Căci
odată cu diseminarea preocupărilor pentru retorică în Grecia
antică, trebuie să ne întrebăm: de ce tocmai înăuntrul culturii
antice grecești își găsește ea adevărata împlinire formativă?
Vom începe aici de la corelația dintre disciplina retoricii și
curentul sofist. Așadar, care este legătura dintre retorică şi
sofişti? Și în primul rând: ce sunt sofiștii și cu ce se ocupă ei?

Dicționarul ne oferă următoarele precizări: (1c) Denumire

dată în Grecia antică, în perioada clasică, filosofilor
presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să
folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în
orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici
precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu
perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui
Socrate și Platon (DE, 1993-2009); (2c) Denumire dată în
Grecia antică profesorilor care predau contra plată filosofia și
arta retoricii și care au devenit mai târziu simpli retori venali,
gata să demonstreze orice (DN, 1986); (3c) Deși inițial
termenul desemna oameni înțelepți în general, el a fost
aplicat dezaprobator de Platon unor profesori de meserie,
între care Protagoras, Gorgias, Thrasymachus și Hippias din
Elea. În general, Platon îi tratează ca șarlatani care țineau
discursuri numai pentru a învinge și care pretindeau bani
pentru a-i învăța pe tineri tehnicile oratorice (Dicționar de
filosofie12)
12
Simon Blackburn, Univers Enciclopedic, București, 1999.

11
Prin urmare, retorica va fi caracteristică acelor gânditori greci
preocupați de limbaj, de logică și demonstrație, dar nu
întotdeauna mânați în mod absolut de urmărirea adevărului,
ci uneori asumându-și un scop pur demonstrativ, de joc al
ideilor și exprimării. Din pricina accentului pus pe
demonstrație discursivă și „joc” de limbaj, retorilor greci le
este implicit atașată și o etichetă negativă, după cum se poate
observa chiar din variantele definiției sofistului de mai sus.
Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că retorica
va fi profund corelabilă filosofiei sau, mai bine zis, că e chiar
născută din filosofie. Prin urmare, ea va fi conectată și
înţelepciunii şi iubirii de înţelepciune (conform definiției
filosofiei: philo-sophia - prietenul înțelepciunii, cel care
iubește înțelepciunea). Observăm aici corelațiile etimologice
dintre: sophos (înțelept), sophia (înțelepciune) și sophistes
(ca „profesioniști” ai înțelepciunii).

Şi atunci care să fie relaţia dintre filosofie şi retorică, dacă

ambele sunt „progeniturile” cunoaşterii şi înţelepciunii? Sunt
ele echivalente, egale ori inegale? Diferenţa inițială e
limpede: raţiune versus expresie, fond versus formă, esenţă
versus manieră, idee versus cuvânt. Dar cum stau ele una în
faţa celeilalte? Sunt complementare? Sunt de importanţe
diferite sau egale pentru reuşita cunoaşterii? Variantele de
răspuns pot fi următoarele:

1. Sofiștii activează disciplinar extinderea retoricii la

domeniul vieții. Jucând la limita relației dintre verbalizare
demonstrativă și înțelepciune, aceștia vor considera că
retorica este atât o formă de cunoaștere, cât și de virtute (ea

12
modelează indivizii, pregătindu-i pentru cunoaștere și viață
deopotrivă socială și morală). Nimic mai filosofic!

2. În evident contrast, Platon ridică problema separației dintre

retorică și filosofie (vezi Republica, Gorgias și Phaidros),
așadar inclusiv între practica retoricii și viața trăită întru
cunoaștere autentică. Pe urmele acestei distincții largi, Platon
a considerat că determinarea adevărului aparține filosofiei,
retorica având ca finalitate doar formarea sau modificarea de
opinii (doxa – adică exact mecanismul care poate fi atașat
sofisticii: o formă de manipulare a opiniilor în vederea
persuasiunii). Așadar, interpretarea lui Platon tinde să scoată
retorica din sfera cunoașterii, împingând-o cumva spre
periferia disciplinară a Antichității elene din secolele V-IV
î.e.n.

3. În contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă retoricii

un statut profund complementar filosofiei, reîntorcându-se la
o interpretare autentică a funcției retoricii în cunoaștere,
viață și societate. Identificând modurile de convingere ca
fiind bazate pe logos (logica argumentativă), pathos (emoția
și relația empatică cu auditoriul) și ethos (caracter), Aristotel
acoperă implicit întreaga dimensiune tripartită a relației
sociale dintre indivizii unei comunități. Așadar, retorica va fi
știință a persuasiunii verbal-argumentative, dar în egală
măsură și știință a vieții.

4. Prin cultura greacă, ajungem la a patra variantă de răspuns,

legată de importanţa fundamentală a retoricii în cultura
romană: mai ales la Cicero și Quintilian. Retorica romană își
găsește, pe urmele interpretării grecești, o interpretare proprie

13
în acord cu structurile sociale romane: politică, jurisprudență,
civism. Ea se va despărți de filosofie, tot atât cât va depinde,
formativ, de aceasta. Separația se justifică prin „inovația”
socială latină care schimbă în bună măsură logica retoricii,
acordând-o mai repede existenței civice, decât exercițiului
filosofic.

14
 5. CANOANELE RETORICII
(SAU CUM SE CONTRUIEȘTE DISCURSUL)

Înainte de a trece în revistă cele cinci canoane ale retoricii,

anume regulile fundamentale de alegere, compunere și
înfrumusețare a discursului, se cuvin expuse câteva cuvinte
despre asumpțiile fundamentale de la care pleacă retorica în
dezideratul ei persuasiv.

Retorica poate fi definită ca utilitate în două direcții:

percepția asupra funcționării limbajului oral și scris; și
dezideratul eficienței în a aplica resursele limbii în scris și
vorbit. În distingerea funcției limbajului trebuie să deosebim
între formă și conținut (între ceea ce se spune și cum se
spune). Retorica presupune, așadar, și o funcție normativă: ea
nu discută numai ceea ce se spune și cum se spune, ci
inclusiv cum ar trebui să se spună, pentru o eficientizare a
persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a funcției
retoricii, orice limbaj al individului va fi retorică, în măsura
în care presupune o formă sau alta de persuasiune. Așadar
retorica, învățându-ne despre ineluctabila folosință socială a
persuasiunii, ne va învață ceva despre viața însăși. Aceasta
reprezintă premisa fundamentală a disciplinarizării și
autenticizării retoricii, ea devenind vehicul al existenței
individului. Astfel, retorica va propune și o relativă
indivizibilitate între sens și expresie, în sensul în care metoda
vorbirii ori scrisului presupune sens tot atât cât conținutul
propriu-zis. Apoi, fiind o metodă a vieții (atât sociale cât și
individuale, sau cu funcție deopotrivă macro și micro-
socială), retorica va studia impactul înțelegerii limbii, atât
logico-argumentativ, cât și emoțional, considerând că

15
comunicarea emoțională e tot atât de importantă precum cea
propozițională.

De ce vorbim de „canoane” în materie de retorică? Întâi, se

cuvin menționate câteva sensuri fundamentale ale
conceptului de „canon”: 1). Dogmă religioasă; 2). Sancțiune
aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme;
penitență; 3). Suferință fizică sau morală foarte puternică;
caznă; tortură; supliciu. 4). Principiu în arta unei epoci care
se cere a fi urmat cu strictețe; 5). Regulă rigidă, bazată pe
principii formale.13

Suprapunând aceste definiții celor deja invocate în materie de

retorică („Facultatea de a descoperi prin procedee specifice
ceea ce în fiecare caz este propriu pentru a convinge prin
intermediul vorbirii. Această vorbire convingătoare cuprinde
un ansamblu de norme și reguli” – Aristotel; „ars bene
dicendi” – Quintilian etc.), observăm că retorica vine cu
anumite „formule regulatoare”, precum și, implicit, cu
„pedepsele” cuvenite pentru încălcarea acestora.

Modalitatea de împărțire a regulilor retorice de construcție e

următoarea: inventio (descoperirea), dispositio
(aranjamentul), elocutio (stilul), memoria, actio (exprimarea).

A. Inventio (descoperirea)

Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de

persuasiune aflate la îndemână: anume ce să spun în așa fel
încât să-mi îndeplinesc obiectivele de convingere. Pentru a
13
NODEX, 2000; cf. și DEX, 1998.

16
înțelege sensul fundamental al acestei prime faze constructive
trebuie să vedem invenția ca reacție la o situație retorică.

Întâi ne vom întreba ce anume este o situație retorică, a cărei

recunoaștere să presupună identificarea și folosirea anumitor
metode de persuasiune, optime în contextul dat? Ea este
definibilă ca și context activ ori pasiv (ceea ce se întâmplă
sau nu se întâmplă), în așa fel încât să determine indivizii să
reacționeze. Structura ei presupune: 1. urgență; 2. audiență.14

În al doilea rând, ridicăm problema feedback-ului la situația

retorică. Adică, de ce anume trebuie să ținem cont într-o
situație retorică. Fie că decid să mă adresez prietenului care
mă judecă greșit, directorului școlii din care fiul sau fiica mea
tocmai a fost exmatriculat/ă în mod aparent nejustificat, unui
public căruia îi cer să mă voteze ca parlamentar sau la
decernarea unui premiu care mi-a fost acordat, în mod
invariabil mă voi afla înaintea unei situații retorice. Unele
dintre elemente de care trebuie să țin cont sunt următoarele:

a. De audiență și de nevoile și dorințele lor relative la situația

dată; b. Ce tipuri de dovezi și argumente să folosesc în
situația dată (fapte, mărturii, statistici, legi, exemple, analogii
etc.); c. Cum este cele mai bine să ajung la un numitor comun
cu auditoriul?; d. Ce tipuri de subiecte ori toposuri să abordez
în așa fel încât alegerea lor să ducă la o examinare atentă a
situației și la generarea de idei sau soluții (topoi); e. Căutarea
celui mai bun moment al intervenției și a celei mai bune
proporții a comunicării (kairos).
14
Vezi Lloyd Bitzer, “The Rhetorical Situation”, Philosophy & Rhetoric
1, No. 1, Jan. 1968.

17
Ne vom opri în continuare asupra câtorva din acestea, cu
referire la argumente și dovezi, „moduri” persuasive, toposuri
și tonusul general al discursului.

1. În primul rând, argumentele căutate (care se cer

descoperite în invenție și folosite ca atare) trebuie să țină cont
de câteva principii sau criterii, trei la număr:
a). Criteriul veridicității = anume cel prin care distingem între
argumente reale, aparente și false. Un argument este real
dacă: 1. este exprimat printr-o propoziție adevărată și 2. se
află într-o relație de condiționare cu teza susținută. Un
argument este aparent dacă îndeplinește doar prima condiție
(de propoziție adevărată). Un argument este fals dacă
îndeplinește doar condiția a doua (de condiționare cu teza).15
Putem adăuga că în genere argumentarea trebuie să se bazeze
pe argumente reale, deoarece sesizarea falsității unui
argument conduce lesne către respingerea tezei susținute.
Apoi, trebuie reținut că identificare unui argument fals nu
duce în mod fatal la respingerea tezei cu totul, ci doar la
respingerea acelui argument în relație cu teza – alte
argumente (adevărate) trebuie descoperite și enunțate.
b). Criteriul suficienței = argumentarea respectă acest criteriu
atunci când premisele antrenează concluzia și nu îl respectă
atunci când premisele nu sunt suficiente pentru a infera din
ele o concluzie.16 Dacă teza nu se poate susține în mod
suficient, trebuie căutate alte dovezi ajutătoare.
c). Criteriul acceptabilității = dacă primele două criterii țin
mai degrabă de dimensiunea logică a argumentării, cel de-al
15
Pentru exemple, vezi Sălăvăstru, pp. 111-112.
16
Pentru exemple, ibid., pp. 123-125.

18
treilea se referă la dimensiunea ei psihologică. Argumentarea
nu e „logică pură”, ci dimpotrivă implică sentimente, pasiuni,
trăiri de ambele părți. Prin urmare, devine importantă
acceptabilitatea argumentării, prin aceea că orice linie de
argumentație (fie ea și adevărată și suficientă) trebuie evident
acceptată de interlocutor. Acceptarea argumentelor depinde
de: 1. adevărurile necesare; 2. cunoașterea comună; 3.
mărturia credibilă; 4. autoritate.17

2. Dovezile aduc din nou în discuție repartizarea discursului

pe cele trei genuri (deliberativ, judiciar și epidictic).
Deliberarea se va folosi mai ales de analogie, apoi de valori
și de fapte. Genul judiciar va lua în considerarea mai cu
seamă faptele, apoi valorile sau non-valorile către care trimit
faptele respective și doar în ultimul rând analogiile. Iar
discursul de tip epidictic va sublinia valori, legate de faptele
celui lăudat ori blamat, și mai puțin analogiile, care de regulă
nu recomandă cu referire la caracter.18

3. „Modurile” de convingere pleacă de la recunoașterea

triplei construcții atașate individului (ca emițător și receptor
de discurs). Indivizii nu sunt înzestrați doar cu rațiune și
limbaj, în inextricabila corelație între acestea, ci și, creaturi
pasionale fiind, cu preferințe, experiențe etc., putând fi
mișcați și convinși și prin apelul la emoție, precum și prin
virtute. Așadar, în ordine aristotelică, modurile de convingere
sunt cele legate de: 1. ethos = atenția asupra virtuții19 și

17
Ibid., pp. 131-136.
18
Ibid., pp. 164-180.
19
Există o interdependență în cultura greacă între retorică/elocvență și
caracter (bunătate, virtute), în sensul în care aceștia nu puteau crede că

19
imaginii vorbitorului, reputația ori caracterul său,
credibilitatea sa; 2. pathos = trezirea de emoții în auditoriu; 3.
logos = discursul propriu-zis, logica discursivă și
argumentativă.20

4. În diverse sisteme de retorică clasică, subiectele/topicele

erau moduri de abordare rațională folositoare pentru a ajunge
la construcția unui discurs convingător. Termenul grecesc de
topos (topoi – pl.) înseamnă loc. Topicele erau chestiuni
centrale ale invenției pentru că țineau de rațiunea de discurs a
vechilor greci în care argumentele se bazau pe norme
culturale și adevăruri recunoscute ca atare în epocă. Așadar,
pentru a „inventa” discursul, trebuie să se țină cont de
adevăruri recunoscute, găsind subiectele de discuție prin care
adevărul respectiv să fie aplicat cazurilor particulare ale
demonstrației retorice.

Invenția presupune deci și folosirea anumitor toposuri

generale, în raport cu care să se ajungă la nucleul
argumentativ. De pildă:

a). Definiția = care va include următoarele sub categorii

(subtopice): 1). Existență; 2). Clasificare; 3). Grad; 4).

elocvența poate fi mânuită de către indivizi nevirtuoși, tocmai datorită

relației dintre retorica văzută drept tehnică a vieții și ideea unei etici a
virtuții, ordonatoare a vieții. A se observa naivitatea unei asemenea
pretenții, precum și modificările de interpretare a elocvenței astăzi: anume
obișnuința contemporană de a considera că prea mult talent și pricepere
oratorică reprezintă mai degrabă un semn al intenției de a înșela,
mistifica, falsifica.
20
Vezi exemple în Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Ed.
Comunicare.ro, București, 2004, pp. 56-57.

20
Formă; 5). Substanță; 6). Structură. Ele au în vedere
problema definirii unui anumit lucru, ocupându-se cu
existența, non-existența, gradul existenței lucrului respectiv,
dimpreună cu forma lui, posibilitățile de clasificare ale
acestuia etc. (Definiția are o utilitate majoră în discursul
politic!)
b). Comparația = incluzând subtopicele: 1). Asemănare; 2).
Diferență; 3). Grad. Anume, demonstrația va avea în vedere
stabilirea prezenței sau absenței unei relaționări între lucruri,
oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistică,
comparația stă la baza metaforei, de unde și importanța ei
fundamentală.
c). Cauză și efect = include următoarele subcategorii: 1).
Corelație; 2). Cauzalitate; 3). Contradicție. Importanța acestei
tehnici de argumentare ține de modul în care percepem noi
cauzalitatea în timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se
succed cauzal în timp și se determină cauzal în spațiu.
d). Circumstanță sau context = subtopicele acesteia includ:
1). Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3). Factualitate; 4).
Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil?
Care sunt faptele ori datele și care vor fi ele în viitor?
(Contextul și corelația între situații trecute și viitoare își
găsește din nou o utilitate majoră în discursul politic!)

5. Cu referire la tonusul general al discursului, vom remarca

dezideratul proporției și sincronizării intervenției retorice
(prin kairos și chronos). Asumându-și necesitatea raportării
la dorințele auditoriului, precum și la metodologia
demonstrației prin varii metode, topice etc., oratorul va avea
în vedere structurarea intervenției sale în spațiu și timp. Cea
mai bună proporție a intervenției și cel mai bun moment al

21
acesteia reprezintă cheia armonică a oricărei forme de discurs
retoric.

În loc de încheiere: una din observațiile fundamentale ale

canonului inventio ține de asumarea unei rigidități doar
aparente – observație care se poate extinde în bună măsura la
retorica însăși ca disciplină universală, dar în același timp
preocupată de înțelegerea și specularea unor contexte virtual
irepetabile. Prin urmare, procesul „descoperirii” argumentelor
nu va fi unul rigid. Regulile de construcție sunt orientative și
desprinse de exigențe universal valabile, tocmai fiindcă atari
exigențe ar abdica de la scopul „conjunctural” al retoricii.
Tehnicile de persuasiune vor funcționa relativ la un anumit
moment și la un anumit joc retoric, într-o anume instituție-
cadru și în fața unui anumit auditoriu. Iar ceea ce
funcționează astăzi aici e mai mult ca sigur să nu funcționeze
mâine în altă parte. Prin urmare retorica nu se va de-
contextualiza, cel mult se va re-contextualiza. Invenția
presupune și ea re-inventare, aplicabilitate particulară a unui
set orientativ de reguli teoretice generale.

B. Dispositio (aranjamentul)

Canonul secund, cel al aranjamentului, presupune asamblarea

coerentă și potrivită a discursului. În principiu există un
model fundamental de cinci pași ai construcției (de sorginte
greco-romană), cu observația ca discursul retoric se abate
adesea de la strictețea acestei organizări, presupunând
improvizație, deci adaptare la context.

Modelul în cinci pași poate fi organizat în felul următor:

22
a. Introducere (exordium)
b. Factualizare/narare/declarare a faptelor (narratio)
c. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio)
d. Respingere a dovezilor contrare (refutatio)
e. Concluzie (peroratio)

Detaliile tehnice, dar și în bună măsură psihologice, ale celor

cinci pași pot fi sintetizate astfel:
a. Găsirea unei modalități de a lega un contact empatic inițial
cu auditoriul. Introducerea subiectului de discuție. Abordarea
transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important
pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu să îl transmiți?
Mobilul discursului: ce anume vrei ca auditoriul să facă sau
să gândească?
b. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora.
c. Construirea unei argumentații potrivite momentului,
contextului, cadrului instituțional, mesajului și publicului.
d. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere,
așadar înțelegerea perspectivei inverse.
e. Concluzionarea mesajului și întărirea mobilului
discursului: ce anume i se cere publicului să facă sau să
gândească.

C. Elocutio (stilul)

Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice îl reprezintă

stilul și anume prezentarea discursului nu numai în mod
convingător (a vorbi bine și cu sens), ci și frumos (așadar,
valoarea estetică a discursului). Regula stilului vizează
alegerile făcute de oratori ori vorbitori în formularea de
enunțuri cu un anumit impact asupra audienței. Una din

23
aceste alegeri vizează folosirea figurilor de stil, ca de pildă
antiteză, hiperbolă, ironie, metaforă, litotă, metonimie,
oximoron, personificare etc.21

D. Memoria

Canonul numărul patru e reprezentat de atributul memoriei

ceea ce presupune câteva lucruri. Întâi, capacitatea de a vorbi
liber, din memorie, chiar dacă cu o formă sau alta de
pregătire prealabilă (incluzând aici și mnemotehnica –
procedeele de memorare ale oratorului). Vechi greci
devalorizau citirea discursului scris, considerând că acesta era
un semn al unei slabe calități retorice. În schimb, retorica de
astăzi renunță în bună măsură la cerința memoriei, în mare
parte datorită accesibilității tehnologice (de pildă, prompterul
în discursul de presă în televiziune). Iar dacă retorica
presupune adresabilitate eficientă, atunci nu e neapărat o
problemă că noile „metode” de păstrare a elocvenței vor
suplini funcția memoriei. Pe de altă parte, memoria mai
presupune și o problemă a stocării informațiilor în „public”.
Nu doar oratorul trebuie să-și rostească discursul „bine”, ci și
publicul să-l rețină ca atare, iar aici intervin tehnicile
specifice de discurs (repetiție, descriere, enumerare etc.).22

E. Actio sau pronuntiatio (exprimarea)

În cele din urmă, canonul cinci, reprezentat de exprimare,

presupune în primul rând folosirea eficientă a limbii vorbite
și gesticii, a textului și a imaginii. În al doilea rând, acest

21
Vezi infra, despre figurile retorice.
22
Vezi Săvulescu, p. 50.

24
canon reia și sintetizează cumva aplicabilitatea celorlalte
patru canoane, reprezentând punerea în scris sau vorbit a
tuturor regulilor anterioare.

25
 6. FIGURILE RETORICE
(SAU CUM SE POATE CONVINGE PRIN STIL?)

Începem cu clasificarea figurilor retorice23 după cum

urmează:

1. Figurile de sunet, denumite și metaplasme24, care sunt

legate de nivelul sonor, de substanţa sonoră a discursului. O
clasificare a acestora distinge:
a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor
elemente:
a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa,
paronomaza, rima etc.);
a2) silabice (ca în paronomază);
a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit
(paronime);
a4) verbale (ca în antanaclază);
b) accidentele fonetice: procedeele de deformare a
semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza,
sincopa);
c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii
semantice (anagrama, calamburul, palindromul).

2. Figurile de construcţie sunt figurile sintactice legate de

structura frazei sau metataxe. Principalele mecanisme prin
care se realizează sunt: permutarea (ca în inversiune), bazată
sau nu pe simetrie (chiasm şi antimetateză); sustragerea

23
Clasificarea redată o reia pe cea a Silviei Săvulescu din Retorica și
teoria argumentării, pp. 64-66.
24
În terminologia Grupului μ.

26
(elipsă, asindet); repetiţia (epanalepsă, anaforă). Aceste figuri
pot fi împărțite după cum urmează:
a). figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea,
climaxul, anticlimaxul, repetiţia);
b). construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent):
asindet, polisindet, tmeză, elipsă, zeugmă, anacolut,
dislocare, hiperbat, hipalagă, inversiune etc.
c). figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au
implicaţii semantice (poliptoton, parigmenon, antanaclază).

3. Figurile semantice – tropi – denumite și metasememe, se

împart la Quintilian în:

a). tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie

istorică, culturală, litotă, licenţă, ironie);
b). tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate
logică cauză-efect, produs loc de origine, etc. şi metaforă).

De asemenea, R. Jakobson propune o clasificare a figurilor

semantice în două serii distincte:
a). seria metonimică: metonimia, sinecdoca;
b). seria metaforică: metafora explicită sau implicită,
comparaţia, personificarea, antonomaza, oximoronul,
epitetul, simbolul.

4. Figurile de gândire sunt figuri logice sau metalogisme

bazate pe o formă de construcție mai largă și implicând
structuri extinse ale textului (alegoria, antifraza, antiteza,
deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul etc.)

27
E momentul acum pentru unele explicații și exemple de figuri
retorice25:

1. Alegoria (gândire) = figură de stil care se bazează pe

folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea narativă
a unei idei abstracte.
„În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi
lacrimile noastre iată că reapare soarele măreţiei noastre.“
(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

2. Aliteraţia (sunet) = figură care constă în repetarea aceluiaşi

segment sonor (consoană sau silabă) la începutul unor
cuvinte în frază.
„Veni, vidi, vici.“ (Iulius Caesar)
„Let us go forth to lead the land we love.“ (J.F. Kennedy)

3. Aluzia (semantică) = folosirea unei construcţii lingvistice

(cuvânt, expresie, text) care evocă, într-un mod sugestiv,
printr-o comparaţie subînţeleasă, un eveniment, un personaj,
o situaţie etc. marcate de anumite norme culturale la nivelul
semnificaţiei.
Aluzia poate fi:
– religioasă: Nu vă temeţi…;
– istorică: Hannibal ante portas; „În faţa acestui bastion al
Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei germane.“
(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944);
– literară: „Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de
zăpadă...“ (Eminescu);
– mitologică: „Apolo-i profesor de mandolină/ Pan lecţii dă
de limbile moderne“ (Arghezi)
25
Vezi Săvulescu, pp. 82-108.

28
4. Ambiguitatea (semantică) = posibilitate de a interpreta în
moduri diferite o construcţie lingvistică, lexico-gramaticală
echivocă, dar extrem de expresivă, ca urmare a fenomenelor
de omonimie şi polisemie.
„Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru
toată lumea.“ (Text publicitar pentru maşinile Romcar)

5. Anadiploza (construcție) = procedeu retoric care constă în

a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la sfârşitul
frazei precedente; geminaţie, reduplicare.
„Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă
începe cu [săpunul] LUX.“
„Men in great place are thrice servants: servants of the
sovereign or state; servants of fame; and servants of
business.“ (Francis Bacon)
„Distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne
întinează patria, inamicul detestat, inamicul lipsit de onoare.“
(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

6. Anafora (construcție) = procedeu retoric constând în

repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi
de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea
unor simetrii.
„A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI
(Societate de Asigurare, Finanţare, Investiţii).“
„Bueno cafee: sunt nouă, sunt proaspătă, sunt tare! Ia-mă cu
tine!“
„We shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall
fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we
shall fight with growing confidence and growing strength in

29
the air, we shall defend our island, whatever the cost may be,
we shall fight on the beaches, we shall fight on the landing
grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we
shall fight in the hills. We shall never surrender.“ (Winston
Churchill)

7. Antanaclaza (construcție cu implicație semantică) =

procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvânt, luat în
sensuri diferite, în acelaşi context.
„La prima oră / Cu ştiri de ultimă oră.“ (Naţional)

8. Antifraza (gândire) = figură retorică prin care o locuţiune,

o frază etc. este folosită cu un sens contrar celui uzual, pentru
a obţine un efect ironic sau eufemistic (intonaţia joacă un rol
important în realizarea figurii).
„Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.“ (Eminescu)
Curajosul! (despre o persoană fricoasă, timidă)
Urâto! (termen de adresare cu sensul „frumoaso“)

9. Antiteza (gândire) = figură retorică bazată pe contrastul

dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc.
plasate în construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc.
„Brutus: «Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a
ridicat Brutus împotriva lui Cezar, îi voi răspunde: am făcut-o
nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar
fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare.»”
(Shakespeare, Iulius Cezar)

10. Chiasmul (construcție) = figură sintactică realizată prin

repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare
din grupul nominal sau verbal (după schema AB – BA).

30
Filosofia mizeriei, mizeria filosofiei.
„Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei...“
„Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă.“
„Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.“
(Eminescu)

11. Comparaţia (semantică) = figură ce constă în apropierea

a doi termeni – A (comparat) şi B (comparant) – prin
intermediul unui adverb care semnifică asemănarea lor totală
sau parţială (ca, precum, cum).
„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“
„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.“
(Eminescu)

12. Metafora (semantică) = sau comparaţie implicită

(„comparaţie prescurtată“). Mecanismul semantic al
metaforei este următorul: dacă A1 (cu sensul S1) este
termenul metaforizat (substituit) şi A2 (cu sensul S2)
termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu
va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui
S1 şi S2.
„…În constituirea metaforei se stabilesc două serii de
reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată
şi cuvântul metaforic, dar şi o serie de diferenţe între cele
două părţi ale metaforei. Impresia de deosebire dintre
termenul propriu şi metaforă nu trebuie ştearsă printr-o prea
mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o
unificare totală de sens.“ (DSL)
Metafora cunoaşte două forme principale:

31
1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia):
A1 este A2:
„O raclă mare-i lumea“ (Eminescu)
2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia): A2
în locul lui A1:
„În piaţa public-a simţirii noastre...“ (Philippide)
„From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron
curtain has descended across the continent.“ (W. Churchill)

13. Metonimia (semantică) = figură retorică de înlocuire a

unui termen prin alt termen (bazată pe o relaţie logică de
contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia).
A bea câteva pahare.
A trăi din munca cuiva.
Are un Picasso.
A trece prin foc şi sabie.
A băut un Cotnari.
A fi în primăvara vieţii.

14. Oximoronul (semantică) = evocare în aceeaşi sintagmă a

unor însuşiri contradictorii.
Festina lente
„Curat murdar.“ (Caragiale)
„Dureros de dulce.” (Eminescu)

15. Personificarea (semantică) = figură de stil prin care se

atribuie unui obiect concret sau unui concept abstract
trăsături ale fiinţelor vii.
„Aşa cum m-a învăţat [detergentul] Dosia“ (text publicitar)
„Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o
culoare frumoasă. Doar în vara asta e timpul să trăieşti

32
blondul la maxim! Blondul plin de viaţă. O vară în culoarea
care te prinde!“ (Wellaton, text publicitar)

33
 7. TIPURI DE ARGUMENTE
(SAU CE FEL DE ARGUMENTE POT FI FOLOSITE?)

Redăm aici câteva tipuri de argumente26:

1. Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii) = mod

de argumentare care constă în invocarea, în sprijinul unei
poziţii, afirmaţii etc., a unei instanţe învestite cu autoritate,
prestigiu în opinia comună; implicit, oponentul recunoaşte
această autoritate.

Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având

următoarea formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este
o autoritate în materie. Autoritatea reprezintă fie un punct de
sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumentează.
Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie
autoritatea citată (care include sursele credibile)
Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din
perspectiva atacului împotriva autorităţii (în cele mai multe
cazuri se suprapune cu atacul împotriva persoanei).
„Autorităţile“ în diferite domenii beneficiază de existenţa
unui sistem de norme de evaluare şi de control a activităţii lor
(control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi,
„excelenţă“ în cercetare). Unii autori consideră că „... critica
tinde a aduce autoritatea la surse umane, instituţionale,
ştiinţifice, reperabile şi controlabile. Domeniul de validitate a
acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în
zilele noastre o miză socială şi culturală majoră“.

26
Vezi Săvulescu, pp. 143-151; precum și Arthur Schopenhauer,
Dialectica eristică sau arta de a avea întotdeauna dreptate, Ed. Muzeul
literaturii române, București, 2010.

34
2. Argumentum a contrario= mod de argumentare analogică
ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu, având
schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil
să-i convină non-B.

3. Argumentum ad hominem (privitor la om, la individul cu

care se discută) = mod de argumentare care constă în a-i
opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele
mai puţin probabile admise de acesta; în sens larg, atac cu
referire strictă, precisă la individualitatea, doctrina
adversarului. (Vezi Schopenhauer, în legătură de șicanarea
interlocutorului: stratagema 16, pp. 45-46)

4. Argumentum ad personam (atacul la persoană) = reprezintă

o variantă a argumentării ad hominem şi constă într-un atac
personal asupra adversarului. Mecanismul acestei
argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură
cu aspecte ce nu ţin de problema în discuţie („hors de
propos“), formularea unor aluzii în termeni negativi,
transferul discursului din planul general al argumentării în
plan personal. Efectele acestui tip de argumentare pot
declanşa o reacţie simetrică (adversarul îşi pierde calmul,
recurgând şi el la atacul personal).

5. Argumentum ad ignorantiam (argumentare asupra

ignoranței) = mod de argumentare legat de administrarea de
(sau demonstrarea prin) probe. Strategia se bazează pe
solicitarea ca adversarul să admită ca probă ceea ce i se
prezintă sau, dacă nu, să furnizeze la rândul lui o probă (mai
bună). În multe cazuri, acest tip de argumentare ia forma unei
„argumentări prin absenţa probei“, ceea ce echivalează cu o

35
argumentare asupra unei noncunoaşteri: se respinge
argumentul advers pentru că nu există nici un fapt care să
demonstreze valabilitatea sa.

6. Argumentum ad verecundiam (argument care face apel la

respect) = mod de argumentare în care se recurge la respectul
adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au
dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke).
Acest tip de argument se organizează pe o schemă
argumentativă inadecvată care se bazează pe a susţine că un
punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o
autoritate (a cărei reputaţie nu este de obicei obţinută din
domeniul în discuţie). (Vezi și Sălăvăstru, pp. 136-137)

7. Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic) =

mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-
un caz se extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de
primul motive mai puternice de a fi „cu atât mai adevărat“.

8. Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal) = mod

de argumentare care se bazează pe transferul unei
demonstraţii specifice de la un caz la altul, din raţiuni de
identitate sau analogie între cele două cazuri.

9. Argumentum ad baculum (argumentul bâtei) = mod de

argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui
argument; iniţial, desemna posibilitatea dovedirii existenţei
lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă. Adică
orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin
constrângerea interlocutorului. O somaţie de tipul „Banii sau
viaţa!” are o semnificaţie „argumentativă” care este evident

36
discutabilă. Singura „raţiune“ pe care cineva se poate baza în
acest caz este aceea că dacă nu se răspunde afirmativ la o
astfel de solicitare ameninţarea implicită poate fi pusă în
aplicare. Structura argumentului „bâtei” este deci următoarea:
atât ameninţarea, cât şi sugerarea unei căi posibile de a evita
punerea în practică a ameninţării sunt emise simultan; cel
ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi decide de a
accepta un rău mai mic (pierderea bunurilor materiale, banii),
pentru a evita producerea unui rău mai mare, iremediabil
(pierderea vieţii).

10. Argumentum ex concessis (prin concesie) = mod de

argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a tezei
adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau
a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.

11. Retorsio argumenti (răsturnarea argumentului) =

întoarcerea argumentului împotriva adversarului care îl
folosește. (Vezi exemplul lui Schopenhauer, stratagema 26, p.
53)

11. Post hoc ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza
aceasta) = sofism prin „falsitatea cauzei“ care constă în
confuzia dintre succesiune şi cauzalitate. Adică dacă un
eveniment s-a produs după un altul, rezultă de aici că primul
a fost cauza celui de-al doilea („logică” prezentă mai ales în
superstiții, gândire magică etc.).

37
 Recomandări bibliografice

Platon, Republica, Gorgias și Phaidros în Opere, E.S.E,

București, 1986
Aristotel, Retorica, Ed. IRI, București, 2004
Cicero, Arta oratoriei, Ed. Saeculum vizual, București, 2007
Quintilian, Institutio Oratoria: fragmente în D.M. Pippidi,
Arte poetice – Antichitatea, Ed. Univers, București, 1970; și
în Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Retorica – Pagini
alese, vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București,
1993
Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Ed.
Comunicare.ro, București, 2004
Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Ed.
Universității Al. I. Cuza, Iași, 2010
Arthur Schopenhauer, Dialectica eristică sau arta de a avea
întotdeauna dreptate, Ed. Muzeul literaturii române,
București, 2010

38
 SUBIECTE EXAMEN

Examenul include două subiecte: un subiect teoretic legat de

temele 1-4; și un subiect practic legat de temele 5-7. Timpul
de lucru: 1 h 30 min.

1. Primul subiect va presupune tratarea uneia din cele șase

probleme posibile de mai jos:

a. Invocați o definiție a retoricii și comentați-o.

b. Menționați și comentați cel puțin două surse ale retoricii.
c. Menționați și comentați cel puțin două funcții ale retoricii.
d. Ce este genul deliberativ?
e. Ce este genul judiciar?
f. Cum „califică” Platon retorica? Sunteți de acord cu el?
Motivați răspunsul.

2. Al doilea subiect presupune alcătuirea unui scurt discurs în

gen fie deliberativ, fie judiciar, după cum urmează:

a. Pentru deliberativ: se vor folosi cel puțin o analogie și două

argumente.
b. Pentru judiciar: se va face apel la probe desprinse din fapte
și se vor folosi cel puțin două argumente.

Tematica discursului va fi comunicată în cadrul examenului.

39