1.

4 Momente importante în constituirea si dezvoltarea politologiei

Politologia, ca stiinta, a aparut si s-a dezvoltat pe masura evidentierii tot mai pregnante a politicului în viata sociala si a dezvoltarii
celorlalte stiinte despre societate. Aceste împrejurari au facut ca politologia sa nu apara de la început ca o stiinta distincta în
raport cu alte stiinte sociale si, în mod deosebit, cu alte stiinte politice. De aceea, o perioada îndelungata de timp, politologia se
regaseste sub denumirea de stiinta politicii sau ca parti ale altor stiinte. Exista si situatii în care obiectul sau de studiu se confunda
cu alte stiinte politice. Daca avem în vedere etimologia cuvântului politologie, de la cuvintele grecesti din antichitate (polis -
cetate, stat si logos - stiinta), respectiv stiinta despre stat, aceasta era o denumire aproape de adevar, pentru ca sublinia caracterul
de stiinta politica. Dar, dupa cum se cunoaste, politologia nu este numai o stiinta despre stat, ci o stiinta despre domeniul politic
în ansamblul sau care nu se limiteaza numai la stat.

Tot din perioada antichitatii si pâna în vremurile moderne unii învatati au considerat ca politologia se ocupa doar de studiul
puterii politice, care include si statul, teorie sustinuta de la Herodot, Aristotel pâna în zilele noastre, întâlnindu-se si la politologii
Marcel Prelot, Duverger, Raimond Aron, ultimul incluzând în obiectul politologiei si autoritatea politica.

Toate aceste preocupari au însemnat pasi importanti pe calea acumularii de cunostinte, care au dus la constituirea politologiei ca
stiinta distincta, ce studiaza politicul sub aspectele sale generale. O confirmare a acestei realitati o constituie faptul ca însusi
termenul de politologie a aparut si s-a impus târziu, în deceniul al 6-lea al secolului XX, fiind lansat de Eugen Fischer Baling în
Germania si Thérive în Franta, fiind folosit pentru prima data în 1954 de catre Gert von Eynern. A înfatisa momentele de
constituire si dezvoltare a politologiei, ca stiinta distincta, înseamna, de fapt, a reda întreaga gândire politica din antichitate pâna
în prezent, a expune deci o istorie a gândirii politice care nu intra în obiectul demersului nostru.

De aceea, ne vom limita la înfatisarea unor momente mai semnificative ale gândirii politice, menite sa îngaduie
întelegerea modului în care a aparut si s-a dezvoltat politologia ca stiinta.
Momentele importante ale aparitiei si dezvoltarii politologiei se leaga de diferitele trepte de progres social precum
perioada antichitatii, cu diferitele sale centre (Orientul antic, Grecia antica, Roma antica), caracterizata prin aparitia
elementelor constitutive ale politologiei; perioada feudalacaracterizata prin dominatia fenomenului religios asupra
celui politic; perioada
Renasterii de care se leaga punerea bazelor politologiei ca stiinta politica moderna; epoca moderna, în care se
largeste sfera de cuprindere a politologiei ca stiinta; perioada contemporana, când politologia cunoaste o larga
dezvoltare si când se contureaza clar ca stiinta politica distincta.
A) Perioada antichitatii, în care fenomenul politic devine evident atât ca sistem cât si sub forma gândirii si actiunii
politice. Acest fapt a determinat preocupari constante pentru studierea fenomenului politic si a constituirii diferitelor
stiinte politice care, la început, au fost denumite cu termenul generic de "stiinta despre stat, despre cetate", "stiinta
politicii" etc.
a) Primele preocupari de gândire politica si, deci, de elemente ale stiintei politice, le întâlnim în Orientul antic, unde,
prin secolul al XXV-lea î.Hr., se remarca primele consemnari cu referire la organizarea si conducerea politica a
societatii, îndeosebi, a organizarii statului si a exercitarii actului de guvernare. În perioada respectiva, statul îmbraca
formele monarhiei despotice, si primele preocupari în domeniu au fost legate de aceasta forma de stat, concretizate
în elaborarea unor coduri si învataturi privind legitimitatea si autoritatea monarhului, caruia i se atribuia origine
divina.
Un reprezentant de seama al acestor teorii din vremea respectiva a fost Ptah-hotep, care recomanda norme si principii
pentru aristocratia egipteana, în organizarea si conducerea statului, fundamentate pe argumente religioase, prin care
trebuia ca cei "inferiori" sa se supuna celor "superiori", considerati ca fiind predestinati cu aceasta conditie sociala.
Tot pentru Egiptul antic este semnificativa o scriere intitulata "Cuvântarea lui Amenemhat", ce reprezinta un
îndrumar de sfaturi politicomorale, prin care faraonul îsi initia fiul în arta guvernarii, în alegerea demnitarilor, în
organizarea si conducerea armatei. Asemanator îndrumarului egiptean de sfaturi, întâlnim în Mesopotamia codul lui
Hammurabi, de la sfârsitul secolului al XVIII-lea î.Hr. (descoperit în 1901 la Susa), ce reprezinta un cod de reguli
si legi privind organizarea statului, a dreptului de proprietate si a raporturilor dintre diferite categorii sociale, fiind
cel mai vechi cod de legi cunoscut pâna în prezent.
Un alt moment de referinta în evolutia gândirii politice a Orientului antic îl întâlnim în China. Este vorba mai întâi
de secolele XVII-XII î.Hr., perioada în care a circulat o lucrare însemnata, "Sîtzin" (Cartea cântarilor), în care sunt
cuprinse 305 ode continând note de protest împotriva rânduielilor existente si prin care se exprimau îndoieli fata de
binefacerile oferite de divinitate. Este vorba apoi
de doctrina filosofului chinez Confucius (551-479 î.Hr.), care cuprinde elemente si reguli privind relatiile dintre
clase, dintre conducatori si supusi, opinându-se pentru regulile unei bune guvernari si îndemnând la resemnare.
De asemenea, doctrina daoista reprezentata prin Lao-Tzî (secolul al Vilea î.Hr.), potrivit careia în natura si în viata
sociala actioneaza legea universala "Dao", care, independent de vointa si constiinta oamenilor, realizeaza un proces
rational si ordonat, recomandând oamenilor calea non-actiunii.
Avem apoi doctrina lui Mo-Tzî (479-381 î.Hr.) care, pornind de la principiul "iubirii universale", milita pentru
înlaturarea inegalitatii si stabilirea unui regim de dreptate pentru toti oamenii, indiferent de pozitia lor în societate.
India antica ne ofera, de asemenea, elemente importante în gândirea politica si deci în constituirea politologiei ca
stiinta. Astfel, în secolul al III-lea î.Hr., se înscrie lucrarea "Arthasastra", atribuita lui Kautilya, în traducere "Stiinta
politica", în care erau formulate sfaturi si principii calauzitoare regilor în activitatea de conducere a statului.
Tot pe aceasta linie se înscrie si lucrarea "Legile lui Manu", pastrata într-o versiune din secolul al II-lea î.Hr., care
se refera la regimul politic de casta si la datoria monarhului de a veghea la aceasta ordine sociala.
Elemente importante referitoare la politic, la modul de organizare si conducere a societatii, contine si Biblia, carte
sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din "Vechiul testament" si "Noul testament", al doilea fiind
recunoscut numai de crestini. Biblia prezinta politicul ca emanând de la puterea divina. Atât autoritatea cât si puterea
regelui erau considerate ca provenind de la divinitate. Concludent în acest sens este decalogul ("cele 10 porunci"),
relevate de catre Dumnezeu, pe muntele Sinai, lui Moise, conducatorul si legislatorul mitic al poporului evreu,
fondatorul mozaismului, figura cea mai proeminenta a "Vechiului testament". Potrivit relatarilor din Biblie,
Dumnezeu i-a cerut lui Moise sa nu adauge nimic la cele 10 porunci, sa le pazeasca asa cum au fost transmise. Orice
împotrivire fata de lege sau de putere era considerata o împotrivire fata de divinitate. Desi autoritatea politica era
legitimata de divinitate, în Biblie se cere o legitimitate si prin personalitatea si competenta conducatorului, afirmându-
se ca: "cetatea sporeste prin întelepciunea mai marelui sau", dupa cum "un rege neînvatat va pierde pe poporul sau".
b) Grecia antica
În gândirea politica si, ca atare, în constituirea si dezvoltarea politologiei ca stiinta, Grecia antica detine un loc de
prim ordin. Este perioada în care s-au format si lansat idei politice de importanta deosebita, a caror valoare este si în
prezent de actualitate. Datoram valorile gândirii antice grecesti unor mari învatati precum Homer, Pitagora, Democrit,
Heraclit, Socrate, Protagoras, Platon, Aristotel Homer (probabil între secolele XII si VIII), poet epic grec, a carui
opera marcheaza nasterea culturii grecesti si anticipeaza asupra întregii sale dezvoltari. În continutul operei homerice,
"Iliada" si "Odiseea", se întâlnesc multe elemente politice valoroase care depasesc pe cele expuse în tratatele propriu-
zise. Astfel, exista referiri privind conducerea cetatii pe timp de pace si razboi, se mentioneaza trei forme de
guvernamânt ca firesti - monarhia, aristocratia, democratia - si trei forme corupte - tirania, oligarhia si demagogia.
Homer înclina spre monarhie. Un loc de seama în gândirea politica îl detine Herodot (secolul al V-lea d.Hr.) care,
dupa unii politologi, de exemplu Marcel Prelot, ar trebui considerat nu numai parinte al istoriei, ci si al politologiei.
Herodot defineste formele de guvernamânt: democratie, oligarhie si monarhie, analizând totodata cu argumente
virtutile si neajunsurile fiecarei forme de guvernamânt.
Pitagora (c. 580-500 î.Hr.), matematician, om politic si filosof grec. Se remarca si printr-o serie de idei legate de
organizarea si conducerea politica a societatii, îndeosebi, privind forma de guvernamânt. Pitagora gasea forma de
guvernamânt aristocratica cea mai corespunzatoare.
Heraclit (c. 540-475 î.er.), filosof materialist. Conceptia politica a lui Heraclit se referea la faptul ca guvernarea
trebuie sa fie exercitata de catre cele mai bune persoane pentru ca acestea cunosc adevarul. Conducerea
societatii,considera Heraclit, trebuie sa se bazeze pe legi scrise care sa fie respectate decatre toti.
Democrit (c. 460-370 î.Hr.), filosof, reprezentant al materialismului si ateismului. Referitor la politic, argumenteaza
necesitatea statului si dreptului, care sa fie concepute si organizate pe baze democratice.În perioada clasica a Greciei
antice (secolul V-IV î.Hr.), s-a afirmat gruparea sofistilor. Sofistii au formulat o serie întreaga de metode si mijloace
privind organizarea si conducerea statului, unii sustinând aristocratia, altii democratia.
Protagoras (c. 485-415 î.Hr.) este considerat cel mai de seama reprezentant al sofistilor. Finalitatea practica a
rationamentului lui Protagoras despre politica conduce spre o conotatie democratica: toti cetatenii trebuie sa participe
în masura egala la rezolvarea treburilor politice.
Socrate (469-399 î.Hr.), filosof si mare gânditor politic. Se numara printre primii cugetatori care considera politica
o arta, o arta regeasca prin care o minoritate de întelepti si învatati comanda oamenii pe calea autoperfectionarii.
Platon (427-347 î.Hr.), filosof, unul dintre cei mai mari gânditori ai antichitatii, discipol al lui Socrate. Conceptia
filosofica a lui Platon constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal imaginat de Platon trebuia
sa fie împartit în trei caste: 1) "filosofii" - conducatorii; 2) "gardienii" - aparatori ai statului; 3) agricultorii si
meseriasii. Sclavii nu faceau parte din stat. Platon a ramas celebru prin lucrarile sale: "Statul", "Republica" si
"Legile". Platon considera politica drept arta de a-i conduce pe oameni cu consimtamântul acestora. Aceasta arta
politica, sustinea el, poate fi practicata numai de oameni initiati. Statul trebuie sa aiba la baza actiunilor sale interne
si a raporturilor din exterior politica, apreciata ca stiinta.
Aristotel, numit si Stagiritul (384-322 î.Hr.), savant si filosof, discipol al lui Platon. Este considerat ca întemeietor
al stiintei politice, punând bazele si altor discipline noi precum etica, logica, economia politica etc. Aristotel a facut
din etica o ramura a politicului în masura în care prima ca stiinta a conduitei individuale, este înglobata în a doua ca
stiinta a conducerii colective. Binele comunitatii, considera Aristotel, este un lucru mai important de realizat, de
aceea etica este o parte a politicii. Scopul cel mai înalt apartine politicii, stiinta "cea mai stapânitoare si conducatoare
în cel mai înalt înteles". Politica este, asadar, cea mai înalta dintre toate stiintele (Aristotel, Politica, cartea a III-a).
În operele lui Aristotel, cunoscute ca "Sistematizarea stagiritului", exista o legatura intima între cele trei principale
stiinte: economia - serveste nevoile naturale, etica - pe cele individuale, iar politica - serveste nevoile comunitatii,
facând posibila realizarea celorlalte pentru ca omul este, prin natura sa, o fiinta politica. Aristotel este cel care
instaureaza observatia premeditata ca metoda stiintifica în studiul formelor de guvernamânt, întreprinzând o analiza
comparata a diferitelor tipuri de constitutii. Prin toate acestea, Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv
al politicii, la introducerea fenomenelor politice în sfera cercetarii stiintifice.
c) Roma antica
În ceea ce priveste gândirea politica romana, se apreciaza, aproape unanim, ca romanii au excelat în drept, în
administratie si strategie, dar nu si în teoria politica. Se subliniaza ca, "la Roma, politica practica a fost stralucita, dar
stiinta politica neglijata". În gândirea politica romana se remarca:
Marcus Iullius Cicero (106-43 î.Hr.) om politic, orator, filosof si scriitor. Discursurile sale politice, pledoariile
juridice, tratatele de retorica prezinta interes deosebit pentru stiinta politica. Potrivit opticii lui Cicero, forma ideala
de guvernare ar constitui-o colaborarea dintre monarhie si aristocratie, situatie în care s-ar ajunge la o echilibrare a
puterilor în stat pe baza promovarii dreptatii.
Operele sale mai importante sunt "De republica" si "De legibus".
B) Epoca feudala În orânduirea feudala, gândirea politica se dezvolta sub semnul dominatiei nete a ideologiei
religioase. Locul central în gândirea politica îl ocupa problema raportului dintre stiinta statului si biserica,
considerându-se ca adevarata stiinta politica este teologia, iar stiinta statului laic trebuie sa se subordoneze acesteia.
Perioada feudala are ca reprezentanti de seama trei mari gânditori, ale caror concluzii conduc la ideea ca statul
pamântesc este cel laic, si bisericesc, cel divin. Statul laic trebuie sa se supuna celui divin.
Aurelius Augustinus (354-430), filosof, teolog si scriitor roman, considerat parinte al bisericii, canonizat de biserica
romano-catolica. A încercat sa concilieze crestinismul cu neoplatonismul. Conceptia lui Augustinus, oglindita în
lucrarea "Cetatea lui Dumnezeu", opune statului pamântesc considerat "imperiu al diavolului", statul divin alcatuit
din alesii lui Dumnezeu.
Toma d'Aquino (1225-1274), filosof si teolog, este apreciat ca fiind reprezentantul cel mai de seama al ideologiei
politice clericale, fondatorul doctrinei religioase a catolicismului, ca rezultat al sintezei între aristotelism si gândirea
crestina, între ratiune si credinta. Opera sa de seama este "Summa Theologiae".
Dante Aligheri (1265-1321), scriitor italian, autor al mai multor lucrari, printre care amintim lucrarea polemica
"Despre monarhie" îndreptata împotriva puterii temporale a papei. În "Divina comedie", cu cele trei parti ale sale -
"Infernul", "Purgatoriul" si "Paradisul" - sunt incluse si unele elemente de politica. La începutul feudalismului,
profetul Mahomed - în araba Mohammed = "Cel laudat" (570-632), a fondat islamismul - religie monoteista (Allah),
bazata pe preceptele Coranului. Având ca principale curente sunnismul si susmul, islamismul (sau mahomedanismul)
cunoaste o larga raspândire în Asia si Africa, având mari implicatii în sfera politicului.
C) Renasterea
Perioada Renasterii (secolul XIV-XVI) a însemnat o cotitura pe toate planurile vietii spirituale, marcând si în
domeniul dezvoltarii politologiei, ca stiinta, un pas important. Reprezentantii de seama ai acestei perioade în planul
stiintei politice au fost Machiavelli si Bodin.
Niccolo Machiavelli (1469-1527), om politic si istoric italian, adept al necesitatii realizarii în Peninsula Italica a unui
stat national unitar sub egida monarhiei absolute. În opera sa fundamentala "Principele", dedicata lui Cezare Borgia
, a zugravit cu luciditate epoca, aratând ca în politica dicteaza interesele si forta, nu considerentele morale. A
contribuit hotarâtor la despartirea teoriei politice de morala si de teologie. Machiavelli este considerat, pe buna
dreptate, întemeietorul stiintei politice moderne. Opera sa, "Principele", poate fi considerata un veritabil tratat de
politologie, care indica anumite reguli si principii de organizare politica si guvernare precum: necesitatea previziunii
politice care sa permita initierea masurilor corespunzatoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate si
forta; formularea unor obiective nobile care sa determine si caracterul nobil al mijloacelor folosite; separarea puterii
laice de cea bisericeasca si iesirea politicului de sub incidenta fenomenului religios. Jean Bodin (1530-1596), jurist
si economist francez. Adept al unei monarhii absolutiste controlate de starile generale. Principala sa lucrare, în care
îsi dezvaluie conceptiile politice, se intituleaza "Despre republica". Bodin este considerat fondatorul stiintei politice
moderne în Franta. A pus în circulatie expresia "stiinta politica", a proclamat principiul suveranitatii statului, a
sustinut monarhia ca forma de guvernamânt. S-a pronuntat împotriva farâmitarii statelor feudale si suprematiei papale
asupra puterii laice.
D) Epoca modernaPerioada moderna se caracterizeaza prin largirea sferei de cuprindere a politologiei. Este perioada
revolutiilor burgheze, a înlaturarii monarhiilor absolutiste si instaurarii principiilor statului de drept. Printre
reprezentantii de seama ai perioadei de început a epocii moderne
s-au remarcat în mod deosebit iluministii francezi - Montesquieu, Voltaire, J. J. Rousseau.
Charles Montesquieu (1689-1755), scriitor, jurist si filosof iluminist francez. Se remarca prin fundamentarea
principiului legitatii care trebuie sa reglementeze raporturile dintre guvernanti si guvernati în functie de conditiile
concrete ale fiecarui popor. Analizeaza formele de guvernamânt republican, monarhic, despotic. Fundamenteaza
principiul separarii puterilor în stat si conceptul de libertate ca fiind dreptul de a face tot ce îti îngaduie legea. În
eseurile sale prezinta statul ca o institutie naturala. Se pronunta pentru monarhia constitutionala. În lucrarea "Spiritul
legilor", intuieste legitatea obiectiva a proceselor sociale si o defineste în general ca "raporturi necesare care deriva
din natura lucrurilor.
Voltaire (1694-1778), scriitor si gânditor francez. A sustinut ca libertatea individuala, a gândirii sunt drepturi
naturale. A atacat institutiile învechite feudale. A fost adept al despotismului luminat. Pentru îndreptarea relelor din
societate propune o alianta între despoti si filosofi, care sa conduca societatea.
Jean Jacques Rousseau (1712-1778), gânditor iluminist, scriitor si muzician francez. Lanseaza ideea contractului
social în celebra sa lucrare cu aceeasi denumire. Considera ca puterea de stat este legitima atâta vreme cât se
întemeieaza pe întelegerea creata între indivizi. Apreciaza ca statul a ajuns sa serveasca numai intereselor celor
bogati. Pentru îndreptarea relelor din societate preconiza o republica a micilor proprietari egali în drepturi. Condamna
inegalitatea economica si politica, despotismul absolut. Formuleaza principiul suveranitatii poporului, subliniind ca
suveranul nu poate fi decât poporul, totalitatea cetatenilor uniti printr-o vointa comuna (contractul social).
Fundamenteaza principiul legitimitatii înlaturarii puterii de stat când guverneaza despotic, stabileste principiul
unitatii organice între libertate si egalitate. Doctrina politica a lui Rousseau a devenit platforma democratiei radicale
iacobine. În prelungirea iluministilor se înscriu în America de Nord Benjamin Franklin (1706-1790, fizician,
economist, filosof, om politic) si Thomas Jefferson (1743-1826, om politic) care au introdus în câmpul de cercetare
al politicului noi elemente legate, mai ales, de independenta nationala a statului si drepturilor individuale ale
cetateanului. Ei nu s-au limitat numai la abordarea teoretica a problemelor politice, ci au actionat practic pentru
dobândirea
independentei SUA, fiind si autorii celebrei Declaratii de independenta a SUA, din 4 iulie 1776, unul din documentele
de baza care proclama drepturile individuale si ale popoarelor.
Un loc aparte în evolutia gândirii politice îl detin gânditorii socialismului utopic precum: Th. Morus (1478-1535),
cu lucrarea sa "Utopia", Tommaso Campanella (1568-1639), cu celebra utopie "Cetatea soarelui", scrisa în
închisoare, Gabriel Mably (1709-1785), Morelly (sec. XVIII), Francois Babeuf (1760-1797), Saint Simon (1760-
1825), Charles Fourier (1772- 1837) si Robert Owen (1771-1858). Principalele idei ale gânditorilor socialismului
utopic s-au referit la egalitatea deplina a membrilor societatii, fara discriminare, care sa se realizeze prin înlaturarea
proprietatii private si guvernarea societatii de catre oamenii muncii, instaurarea acestei guvernari printr-o lupta
politica care nu exclude violenta, organizarea de comploturi si conspiratii, dupa principiul ca vechii guvernanti au
uzurpat prin forta si înselaciune drepturile cetatenilor si deci tot prin forta trebuie
rasturnati.
În a doua jumatate a secolul al XIX-lea s-a afirmat curentul marxist de gândire politica si ideologica. Principalul
exponent al acestuia, Karl Marx, a gândit societatea ca un sistem bazat pe interdependenta dintre fortele si relatiile
de productie, fortele productive fiind determinante. Toate
elementele suprastructurii societatii (subsistemele juridic, politic, artistic, religios) se fundamenteaza în baza
economiei, având o anumita autonomie fata de ea. Societatea se transforma atunci când infrastructura intra într-o
opozitie ireconciliabila cu relatiile de productie existente. Conflictul între fortele de productie noi, reprezentând
germenii unei clase sociale noi si vechile relatii de productie se rezolva prin revolutie care, excluzând vechea clasa
dominanta, impune relatiile de productie proprii noii clase dominante. Daca teoretic, proiectia în perspectiva a
societatii gândita de Marx poate fi luata în calcul, concluziile ei privind realizarea unei societati fara conflicte, în
care, printr-o planificare riguroasa, fiecare va munci dupa posibilitati si va primi dupa nevoi, sunt utopice.
Spre sfârsitul secolul al XIX-lea, politologia a cunoscut nu numai o dezvoltare legata de elaborarea unor noi principii,
ci si prin înfiintarea unor scoli superioare de stiinte politice, urmarind pregatirea unor specialisti pentru aparatul de
stat si administratie. Astfel, în Franta, în 1872, s-a înfiintat Scoala de stiinte politice, institute similare luând fiinta si
în SUA, în 1880; în Anglia, în 1895, în Germania dupa primul razboi mondial etc. Spre sfârsitul secolului trecut si
în primele decenii ale secolului nostru, s-au remarcat, în diferite tari europene si nord-americane, politologi de
prestigiu care au impulsionat dezvoltarea politologiei. În Franta îl amintim pe Pierre Janet care, într-o lucrare aparuta
în anul 1872, considera stiinta politica ca o stiinta a statului, a legilor si principalelor sale forme de manifestare. În
Germania se remarca Max Weber (1864-1920), sociolog, filosof, economist si C. Schmitt, care considerau ca esenta
politicului consta în exercitarea dominatiei unui om, sau a unui grup de oameni asupra societatii. M. Weber a introdus
notiunea de "fuhrer - democratie", care, de fapt, înseamna o dictatura a conducatorului. La începutul secolul al XX-
lea, în SUA se remarca Ar. Bentley, care defineste obiectul de studiu al politologiei ca fiind politicul.
E) Epoca contemporanaEste epoca în care politicul capata o extindere si o însemnatate tot mai
mari si când abordarea acestuia se face atât sub aspectele sale generale cât si a celor particulare, diferentiindu-se cu
claritate stiintele care studiaza acest domeniu. Politologia devine o stiinta distincta care reprezinta teoria generala a
politicului si al carei obiect de studiu este definit cu precizie, aparând si pentru prima data, asa cum s-a mai aratat,
denumirea de politologie.
O alta caracteristica a acestei epoci o constituie faptul ca de studiul politologiei se preocupa atât anumite personalitati
stiintifice cât si grupuri mari de cercetatori de la institute de specialitate din diferite tari, politologia devenind obiect
de studiu în institutele de învatamânt superior din lume. Printre politologii de seama ai epocii contemporane, în afara
de E. F. Balling si Thérive, de ale caror nume se leaga si atribuirea termenului de politologie ca stiinta distincta, mai
amintim pe Marcel Prelot care se remarca prin studii comparate ale diferitelor etape din gândirea politica,
considerând pe Herodot si parinte al politologiei nu numai al istoriei. Amintim, de asemenea, pe Duverger,
Raymond Aron, Toffler, W. Robson, H. Lasswil, M. Grawitz etc., care au importante contributii la progresul
stiintei politologiei. Toti oamenii de stiinta cu un larg spectru de preocupari pentru viata
sociala au acordat atentie deosebita si politicului. În epoca contemporana putem include si curentul de gândire marxist
cu radacini asa cum s-a aratat înca din secolul al XIX-lea, care a acordat domeniului politicului o atentie deosebita,
intuind corect cresterea rolului acestuia pe masura evolutiei sociale si necesitatea ca el sa se implice mai mult în viata
întregii societati. Din pacate, datorita scopurilor instaurarii unor regimuri totalitare, reprezentantii marxisti au mers
pe linia subordonarii si chiar limitarii politologiei la o singura doctrina pusa în slujba represiunii, abuzurilor si
denaturarilor. Privite prin prisma istoriei, principiul dictaturii proletariatului, al înlaturarii separarii puterilor în stat,
tagaduirea si chiar suprimarea pluripartidismului, subordonarea intereselor particulare celor generale sustinute de
marxisti constituie, de fapt, elemente de involutie în gândirea si ridicarea unor serioase piedici în calea dezvoltarii
politologiei ca stiinta. Destramarea sistemului socialist în multe tari ale lumii probeaza nejustetea acestor idei si
caracterul lor nociv. Realitatile epocii contemporane, sensul evolutiei evenimentelor atesta ca cercetarea politicului
se afla pe un fagas sanatos, ale carei concluzii devin tot mai benefice pentru progresul social.
Istoria gândirii politice

Istoric - primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din antichitate, de care se leagă însăşi etimologia
termenului politică. Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale relaţionării gândirii prin
cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul, statul, naţiunea, umanitatea. Descrierea hărţii cognitive a etimologicului
polis-stat, cetate s-a materializat în formarea şi individualizarea societăţilor moderne care, ca fundamentare, s-au
extins prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă în amalgamarea şi globalizarea
societăţilor postmoderne. De-a lungul vremii, acest termen a îmbrăcat diferite accepţii metodologice şi procesuale
cum ar fi: arta de guvernare a societăţilor umane democratice sau totalitare, de conducere şi de politică diacronic
religioasă ori sincronic virtuală, până la termenul modern de istorie activă şi filosofie politică participativă. Atât în
antichitate, cât şi în Evul Mediu, între ştiinţele care studiau societatea nu exista o specificare, o individualizare
coerentă şi
consistentă a lor. Drept urmare, elementele şi cunoştinţele despre societate, stat, politic au fost tratate nediferenţiat,
iar, în cazul cel mai bun, elementele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, se vor suprapune cu cele
economice, sociale sau religioase. În primele sale manifestări, gândirea politică a apărut şi s-a dezvoltat fie în
interiorul filosofiei, ca filosofie politică în Grecia antică, fie în strânsă legătură cu juridicul, în Roma antica. În toate
cazurile, atât asupra politicului cât şi asupra celorlaltor ştiinţe sociale, a cunoaşterii în special, a societăţii în
general, religia a jucat un pol integrativ şi interpretativ. În feudalism viaţa şi gândirea politică se vor afla sub puternica
influenţă a dogmei teologice şi a bisericii, ştiinţele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale
acesteia, iar dogma teologica devine axioma politică a
societăţii.
Procesul de disociere al ştiinţelor, al celor sociale în special, de teologie şi de morala creştină va începe odată cu
descompunerea societăţii feudale. Renaşterea prin spiritul său laic şi ştiinţific îşi va pune pecetea asupra evoluţiei
tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor politice. Gânditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne
N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiştii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau în lucrările lor social-
politice s-au
pronunţat pentru individualizarea gândirii politice, pentru constituirea ei într-o ştiinţă de sine stătătoare.
CETATEA ÎN VIZIUNEA GREACĂ
POLISUL - LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE – sau despre funcţionalitatea interrelaţionară a cetăţii. Una din cele
mai sugestive referinţe fac trimitere generică la „Geniul invizibil al Cetăţii”1, ca posibilitate de a asigura coerenţa
oricărei societăţi politice. Procesualitatea care s-a dezvoltat a vizat puterea de a comanda, respectiv, puterea şi datoria
individului de a se supune, participând activ. Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care fac trimitere la modelul
sau la mitul democraţiei ateniene, care a fost considerată o sursă inepuizabilă
de reflecţie la nivelul gândirii politice moderne. Tocmai de aceea acest tip de democraţie a fost numit participativă.
Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare
a cetăţenilorguvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi juridice,
deoarece conceptul atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte la aceste funcţii, participând direct la treburile
„statului””2. Tocmai de aceea această participare trebuia să fie întărită de câteva calităţi de tip atenian raţional:
principii care erau legate de virtutea calităţii de cetăţean,
 stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea sclaviei extinse,
inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile guvernării cetăţii,
mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă de cetatea laică,
responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin supremaţia treburilor publice în detrimentul treburilor private,
datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate) necondiţionată la legile, şi mai ales la aplicarea acestor legi
ale Cetăţii,
acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic identificat în Idei sau Forme, ca modalitate în care omul poate să
participe la idealul constituirii Republicii.
definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o premisă care indică omului-cetăţean direcţia în care se poate
realiza şi prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale, naturale) sau prescripţiile zeilor.
urmărirea realizării binelui comun al cetăţii,
TIMPUL APARIŢIEI POLISULUI GRECESC
- SEC. VI-LEA Î.E.N.
ORGANIZARE SOCIAL-STATALĂ – regate de tip feudal. Caracteristica de bază a acestora este identificată printr-
o organizare de CASTĂ. La nivel de microgrupuri sociale, puterea era deţinută de către familii puternice în care
ereditatea era factorul hotărâtor. Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar justifica segmentarea întregii
cetăţi şi ţinea loc de principiu de ordine, primând în domeniile politice, juridice şi religioase, asupra unor grupuri de
dimensiuni relativ mici (agricultori, meşteşugari, pescari ş.a.m.d.). Datorită acestei organizări s-au dezvoltat ulterior,
ca resimbolizare a factorului preponderent ereditar, relaţionări sociale oligarhice, mai cu seamă la nivelul Imperiului
Roman.
La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era deţinută de către un Despot sau Tiran, şi semnifica dobândirea şi
impunerea puterii asupra unor teritorii mai mari, locuite de comunităţi, numite ulterior, barbare. Ca sens şi
semnificaţii socio culturale, factorul ereditar şi simbolic justifica extinderea puterii în afara Cetăţii.
Aspectul simbolic avea un important rol în medierea conflictelor dezvoltării abstractizărilor sociale: apariţia şi
susţinerea mitologică care va conduce la dezvoltarea religiei ca factor hotărâtor şi manipulator, pe de o parte, şi la
relativizarea prin politeism a unei zeităţi anumite impuse; voinţa zeilor care va determina reglementarea activităţii
oamenilor şi evidenţierea caracterului uman al interpretării acestor voinţe şi chiar al zeilor mitologici (“Putem vorbi
despre o fragilitate a sistemului religios, ţinând seama de faptul că germenii unei atitudini ateiste erau prezenţi chiar
în substanţa acestei religii, încă de la începuturile ei, aşa cum lucrurile apar în imaginea transmisă de Homer şi
Hesiod”3.); organizarea
cetăţii ca impunere a dreptăţii sacre4 sau faptul că zeului nu-i pasă de ceea ce este drept ori nedrept; restrângerea
libertăţii de voinţă şi de mişcare ale indivizilor ca modalitate de stabilitate absolută a celor stabilite prin stratificarea
socială. O formă diferită de viaţă orăşenească s-a conturat în Grecia antică5. Polisul grecesc s-a rupt şi el de modelele
tradiţionale de organizare a societăţii., dar dezvoltarea sa politică s-a aflat în contrast major cu despotismele oraşelor
din imperiile Orientale, cu ale lor concentrări masive de putere în mâinile unui rege sau preot. După ce polisul a
depăşit modul de viaţă sătesc, puterile şefului de trib s-au diminuat şi au trecut în mâinile familiilor aristocrate.
Regalitatea tradiţiei homerice a dispărut, “regii” rămaşi au devenit demnitari în cadrul vieţii religioase şi ritualice a
oraşului, şi noi funcţii şi posturi civice au fost înfiinţate. Aceste funcţii au devenit motivul luptei pentru putere între
clanurile aristocrate şi mai târziu, odată cu slăbirea guvernământului aristocratic, principalele obiective într-o
competiţie a puterii la care participa aristocraţia şi cetăţenii obişnuiţi. În cele din urmă, aceste progrese s-au conturat
în forma caracteristică a guvernământului polisului grecesc. Un corp de cetăţeni, adesea mult sub numărul total de
locuitori, dar de obicei numărând populaţia bărbaţilor născuţi liberi, prelua puterea în scopul guvernării polisului prin
alegerea membrilor comitetelor de conducere, iar apoi o exercita prin participare directă în consiliile oraşului. Cu
toate că a fost întreruptă adesea de episoade ale
guvernământului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice sau rivalităţi de clasă, marele merit al
dezvoltării modelului de guvernare a oraşului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau controlul afacerilor
publice de către cetăţeni.
ORGANIZAREA SOCIALĂ – EFECT AL CREŞTERII DEMOGRAFICE – efecte direct proporţionale cu –
EXTINDEREA CONFLICTELOR MILITARE.
„În perioada „feudală” a Greciei, existau conflicte violente între, pe de o parte, marile familii şi, pe de altă parte, între
acestea şi populaţiile de la sate şi de la oraşe, care erau din ce în ce mai numeroase şi mai active”6. Tocmai această
creştere demografică a condus la creşterea exponenţială a războaielor, care trebuiau să se termine undeva ca
relaţionare a instinctelor de conservare a speciei umane prin reglementări de natură legislativă orale, respectiv scrise,
prin respectarea deciziilor secrete ale tribunalelor sau prin argumentarea şi motivarea acestor decizii.
ORGANIZAREA REGIMURILOR-POLITICE
Clasificarea retorică a lui Herodot (Istorii) este celebră şi face distincţie prin problematizările puse asupra răspunsului
la întrebarea: care este cel mai bun regim? Distinge între:
1. Monarhie ca regim condus de o singură persoană care guvernează pentru gloria sa şi a supuşilor săi.
2. Oligarhie ca regim în care conduce o minoritate care este formată din cetăţeni „superiori” prin naştere, avere,
competenţă religioasă sau militară.
3. Democraţie ca regim în care conduce majoritatea cetăţenilor (poporul de ţărani, meşteşugari, comercianţi,
marinari). Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Există, spre exemplu, clasica distincţie între formele de
guvernare după numărul persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este
guvernarea de către unul singur, ARISTOCRAŢIA (respectiv OLIGARHIA) este guvernarea de către un grup iar
DEMOCRAŢIA este guvernarea celor mulţi.
Alte scheme disting guvernământul după felul instituţiilor cheie: regim parlamentar, cabinet guvernamental,
prezidenţialism. Mai există clasificări ce grupează sistemele în conformitate cu principiile politice pe care se
fundamentează sau a formelor de legitimitate: harismatic, tradiţional, legal-raţional sau altele. Alte scheme deosebesc
diferite modele de organizare economică din cadrul sistemului: statul laissezfaire, statul corporatist, statul comunist
sau socialist, sau diferite clase economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste. Există şi eforturi recente de
comparare a funcţiilor sistemelor politice: capabilitate, funcţii de transformare, sau funcţii de conservare şi adaptare,
precum şi clasificarea sistemelor în termeni de structură, funcţie sau cultură politică. Deşi au un grad redus
decomprehensibilitate, aceste scheme de analiză îşi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare bazate pe
ele, deşi în multe cazuri se dovedesc a fi anacronice în raport cu
organizarea politică modernă a societăţii, s.au dovedit extrem de influente la nivelul dezvoltării politice. Cele mai
influente scheme de clasificare aparţin neîndoilenic filosofilor antichităţii eline Platon, respectiv Aristotel, care au
încercat să deosebească diferite tipuri de guvernare după numărul celor aflaţi la putere.
Platon susţinea că există o succesiune naturală a formelor de guvernare: o aristocraţie (forma ideală de guvernare de
către cei puţini) care abuzează de putere şi se perverteşte în timocraţie (cei puţini ce conduc statul şi ar trebui să
tezaurizeze înţelepciunea sunt interesaţi fatal de onoruri şi aspecte materiale) de unde rezultă oligarhia (forma cea
mai copruptă de guvernare de către cei puţini) care devine în cele din urmă democraţie (ca domnie a majorităţii).
Excesul de democraţie se
transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este mediul propice de apariţie a tiranului. Abuzul de putere în
tipologia platonică este definit prin neglijarea de către cei ce-o exercită a legii (nomos). Într-o formă ideală de
guvernare domneşte legea, pe când în una coruptă aceasta este inexistentă. Deşi l-a combătut pe Platon criticând
această schemă de clasificare, Aristotel şi-a întemeiat schema proprie tot după numărul celor aflaţi la putere,
distingând între forme ideale şi forme corupte de guvernare. Formele ideale (sănătoase) de guvernare în schema
aristotelică sunt
MONARHIA, ARISTOCRAŢIA şi POLITEIA (termen aproape sinonim cu democraţia constituţională modernă).
Acestea, pervertite prin abuzul de putere devin TIRANIE, OLIGARHIE şi OCHLOCRAŢIE (sau democraţie fără
legi).
Conceptul de politeie , un fel de constituţie mixtă, a fascinat pe mulţi filosofi ai politicii mai bine de un mileniu.
Pentru a-i sublinia avantajele, o mulţime de gânditori, de la Polibius la Sf. Toma d’Aquino au construit modele în
care fiecărei clase sociale i se acordă constrolul instituţiei guvernamentale potrivite. CONCEPTUL DE
DEMOCRAŢIE
Democraţia – exerciţiu critic al raţiunii politice, de vreme ce în mod funcţional oferă o legitimare vieţii politice în
ansamblu: doar „Marea majoritate a gânditorilor politici, din Grecia antică până în ziua de azi, sau arătat extrem de
critici la adresa teoriei şi practicii democratice….democraţia este o formă de guvernare extrem de greu de realizat şi
de susţinut”7. Istoria sec. XX oferă o multitudine de exemple
antidemocratice – fascismul, nazismul, stalinismul. David Held - oferă modele ale democraţiei care pornesc de la
câteva atribute ale acesteia: putere populară prin care cetăţenii sunt implicaţi în autoguvernare instituţională şi
autoreglementare legislativă. Rezultă trei modele de bază care sunt variante ale democraţiei:
„democraţia directă sau participativă ca sistem de luare a deciziilor cu privire la afacerile publice în care cetăţenii
sunt direct implicaţi.”8 acest tip de democraţie este specific societăţii elene, în particular cetăţii ateniene antice.
„democraţia liberală sau reprezentativă” care se bazează pe guvernare prin reprezentanţi aleşi care au rolul de a
asigura „Domnia legii” în interiorul unor teritorii delimitate. Şi democraţia bazată pe partidul unic (problematizantă
şi discutabilă, în exemplu este vorba despre partidul comunist unic).
La nivelul relaţiilor sociale contemporane se caracterizează ca un recul al justiţiei faptul că „Modernitatea, poate
tocmai pentru că duce la refularea oricărui absolut, a emancipat individul, introducând principiile democratice în
sânul spaţiului domestic. Raporturile de supunere interfamiliare li s-au substituit relaţiile de convenienţă şi de
confruntare, pe baze de egalitate între femei şi bărbaţi. Familia democrată a devenit un forum ale cărui conflicte sunt
reglementate prin drept”9.
LEGISLAŢIE - Sunt evidenţiate textele scrise ca premisă a civilizaţiei în detrimentul barbariei ca argument al lipsei
acestora. Medierea conflictelor inerente societăţii ca impunere a unei forme de supremaţie sau de putere între familii
sau între oameni era realizată fie de către tribunale, fie de către nomoteţi. Tribunalele luau decizii secrete. Nomoteţii
ca legislatori făceau parte din categoria oamenilor
recunoscuţi de polis şi consideraţi de către locuitorii cetăţii ca fiind înţelepţi şi dezinteresaţi, fiind în stare să distingă
binele de rău şi dreptatea de nedreptate. Cei mai cunoscuţi nomoteţi antici sunt Solon şi Dracon. Pentru Solon
raţionalitatea şi comunicarea era exprimat ca un prim principiu de natură legislativă, astfel încât, raţionalitatea implica
delimitarea strictă a atribuţiilor şi rolurilor pe care fiecare om le are pentru a asigura bunul mers al cetăţii, prin
intermediul tribunalelor, iar comunicarea semnifica cunoaşterea de către toţi cetăţenii a acestor raţiuni acceptate.
Pentru Dracon motivarea sentinţelor secrete ale tribunalelor era un principiu hotărâtor, idee care a condus la
necesitatea apariţiilor publice ale textelor scrise.
LEGEA – ca text public prin care este organizată politic şi social Cetatea elenă, care este acceptată de către locuitori
„este probabil invenţia politică cea mai cunoscută a Greciei clasice; ea este cea care dă suflet Cetăţii fie ea
democratică, oligarhică sau „regală””10.
PUTEREA
Se atrage atenţia asupra faptului că timp de peste un secol democraţia ateniană a fost suficientă şi eficientă în privinţa
conducerii treburilor publice ateniene. Era considerată un fel de panaceu care asigură prosperitatea tuturor cetăţenilor,
şi, mai ales egalitatea în faţa legilor.
Dar, odată cu declanşarea războiului împotriva Spartei, regimul democratic al Atenei a degenerat într-o formă de
tiranie care a condus la desconsiderarea, în esenţa ei, a acestei forme de guvernare. Drept urmare, influenţa disputelor
şi discuţiilor politice asupra regimurilor politice în Cetatea elenă a fost direcţionată într-un mod practic şi formal de
câteva considerente: în primul rând a avut o importanţă deosebită comportamentul politic al lui Pericle care a fost
unul din puţinii conducători eleni care a înţeles faptul că democraţia ca formă de organizare poate să decadă foarte
uşor în regimuri despotice şi totalitare. Tocmai de aceea Pericle presupune o atenţie constantă din partea tuturor
cetăţenilor asupra treburilor publice şi de stat. Ca urmare, se dezvoltă şi un concept care va sta la baza concepţiilor şi
reflexiilor politice ulterioare: conducătorul cetăţii poartă răspunderea deciziilor, astfel încât, aceste decizii trebuie să
fie luate pe baza unui principiu al căutării ordinii şi al înţelegerii: nous. Nous-ul semnifică etimologic inteligenţă,
intelect, spirit11 şi presupune, în afară de aspectele mistice şi filosofice ale gândiriigreceşti, ale considerării lui ca şi
cauză inteligentă, ca şi prim motor,
odată cu Platon, un fel imagine a inteligibilului care tinde să devină cât mai bună cu posibil12. Tocmai de aceea
Pericle atrage atenţia asupra conducătorului care trebuie să-şi întemeieze deciziile pe care le ia pe o gândire şi pe o
cântărire neîncetată a faptelor şi judecăţilor la care ajunge. Rezumând, în primul rând conducătorul cetăţii trebuie să
îşi dezvolte şi să îşi formeze virtuţile individuale.
MIT ŞI RAŢIUNE POLITICĂ
Analiza modalităţilor de constituire a gândirii politice este marcată la nivel contemporan şi de subtextul legitimării
acesteia din perspectivele asimetrice şi arhietipale ale relaţionării între raţiune şi discurs mitic. Astfel, raţionalitatea
umană a apărut ca efect al dispariţiei imaginii mitului central al culturii europene: este vorba despre Mitul Vârstei de
aur, care a fost interpretat într-o dublă poziţionare ca originare grecolatina si iudaica13. De fapt, mitul Vârstei de aur
explicitează un nucleu prototipic al credinţelor sociale. Prin el este simbolizat sensul originar şi ideal al unei fericiri
imposibile. Tocmai de aceea a fost considerat ca fiind un mit fondator, atât în planul apariţiei istorice a raţiunii umane
şi a umanităţii istorice, cât şi ca premisă a argumentelor contractualiste din perioada modernă a gândirii politice.
Exemplul imaginii acestui mit este exprimat suficient prin mitemele poemului lui hesiodic "Munci si zile" sau în
"Metamorfozele" lui Ovidiu. Temele de bază sunt : armonia, pacea, nemurirea, abundenţa ş.a. Localizarea topografică
a acestei perioade face trimitere îndeosebi la Insulele Fericiţilor, la Arcadia, la Câmpiile Elizee. Puterea este deţinută
de Cronos (respectiv Saturn) care reprezintă un Rege Divin. Umanitatea a apărut prin violenţă, prin al răsturnarea
Regelui Divin de către Zeus, şi apoi de Prometeu. La nivelul semnificaţiilor se realizează trecerea în istorie. Odată
cu descompunerea idealului fericirii timpul care avea până atunci o structură ciclică devine linear.
Caracterul linear al timpului este o caracteristică specifică raţiunii şi tradiţiei monoteiste. Timpul este linear pentru a
justifica intrarea în istorie a omului şi pentru a substitui ordinea originară cu instituţiile şi legile umane. Datorită
istoricităţii şi timpului linear s-a realizat un fundament constant al nostalgiei originii perfecte şi totodată s-au pus
bazele dreptului natural ca efect al raţiunii laice prezente în cadrul Polisului. Tototdată se consideră faptul că inclusiv
mitul întoarcerii lui Mesia sunt actualizări ale mitului fondator şi al afirmării timpului liniar al creştinismului14. În
contemporaneitate s-au realizat revitalizări ale mitului
ca restaurare a ordinii pierdute (nazismul, comunismul), curentele oculte (New-Age), ecologice sau anarhiste.
Constituirea Polis-ul este simbolizată prin exemplul lui Prometeu, pe impunerea drepturilor şi libertăţilor umane, pe
principiul isonomiei ca egalitate, simetrie şi reciprocitate a cetăţenilor unei republici independent de un sacru exterior
divin. Pe lângă mitul prometeic mai exită şi mitul
dionisiac care întemeiază comunităţile mistice (cultul dionisiac, orfic, pitagoreic), caracterizat prin distribuire
ierarhică, prin abolirea istoriei şi reintegrarea in starea de fuziune cosmică, pe baza riturilor esoterice de legare şi
unificare în care multiplicităţii cetăţenilor i se opune unitatea confreriei. Relaţionar, poate tocmai de aceea Platon a
propus un prototip al Cetăţii ideale, ca mistică a Unului cu valoare de model al unei Cetăţi închise, esoterice, al unei
comunităţi ecleziale, ca predeterminare a utopiei creştine pacifiste. Tocmai această mistică a Unului i-a fost
reproşată lui Platon de către Aristotel care a propus un model al multiplului indivizilor, şi al democraţiei clasei medii
acceptată.
Socrate – 469-399 î.H., orator iscusit, discuta în pieţele Atenei, cu oameni diferiţi, având intenţia să-i contrazică.
Scopul discuţiilor sale vizau îndeosebi viaţa socială a Cetăţii, problemele morale ale acesteia, lăsând la o parte studiul
naturii: ştiu că nu ştiu nimic. El spunea că este demn de a cerceta numai „Ce bun şi ce rău ţi s-a întâmplat acasă”15.
A propus ca temei dezvoltarea unei etici critice individuale.
Platon – 427 – 347 î.H., discipol al lui Socrate, sursă a transmundaneităţii16 în folosofia occidentală. După moartea
lui Socrate, a fost elev al lui Cratylos heraclitianul şi al lui Hermogenes parmenidianul17. Tocmai de aceea Platon
poate fi cel mai bine înţeles, dacă pornim de la observaţia anterioară a lui Diogenes, care afirmă că în privinţa «
lucrurilor sensibile, el este de acord cu Heraclit ; în doctrina realităţilor inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică
cu Socrate »18. Din punctul de vedere al gândirii politice, trei dialoguri sunt semnificative : Repubica, Politicul şi
Legile. Temeiul gândirii filosofice a lui Platon este exprimat de : Teoria
formelor sau a Ideilor. Există Idei, sau Forme ale lucrurilor, în sine. Abstracte dar elocvente, ideale dar naturale,
cauze prime şi modele. Aceste idei sau forme sunt situate undeva în transcendenţă, undeva întro lume pură, departe
de om şi de realitate. Dar, în aceeaşi măsură, prin participare, Ideile şi Formele sunt modele şi dau naştere prin
copierea lor, prin imitare, omului şi realităţii sensibile. Analizând Scrisorile lui Platon, (îndeosebi scrisoarea a VII-
ea şi a X-a), observăm ca temei al dialogurilor sale, nu neapărat discursul despre Forme sau Idei, Imitaţia formelor,
argumentarea amintirii primelor, logici ale fiinţei ci domeniul Politic şi al treburilor de stat19. Popper, Karl R., 1998,
În căutarea unei lumi mai bune, Editura
Humanitas, Bucureşti, pag. 43. Analizând paradigma socratică : Ştiu că nu ştiu aproape nimic, şi nici acest lucru nu-
l ştiu – diferenţiază între Socrate şi Platon în formularea cerinţei ca omul de stat să fie înţelept. Pentru Socrate, «omul
de stat trebuie să fie pe deplin conştient de ignoranţa sa evlatantă. Socrate se pronunţă pentru modestia intelectuală »
pag. 43 iar, în opoziţie cu el, Platon cere ca politicianul să fie înţelept, sub forma unui filosof erudit. – filosofii trebuie
să devină regi iar regii filosofi formaţi desăvârşit. Statul este OMUL MARE, ca predeterminare a teoriei
organicismului contractual. Conform acesteia Statul este organismul perfect21, ca relaţionare între întreg şi elemente,
între putere şi individ,
între lege şi aplicarea legii. Tocmai datorită faptului că în om sunt trei facultăţi: raţiune, curaj şi sentiment, acestea
se răsfrâng şi asupra statului prin dominarea raţiunii, prin acţiunea curajului şi supunerea sentimentului. Moralitatea
individului trebuie să se răsfrângă asupra moralităţii Statului, a Cetăţii, formând o echivalenţă. Temeiuri comune :
virtute, înţelepciune, armonie. Virtutea este legată de justiţie şi de putere. Justiţia înseamnă datoria22 de a-ţi îndeplini
funcţiile pentru care cetăţenii s-au născut. Puterea înseamnă capacitatea înţelepţilor de a conduce statul. Armonia
înseamnă acceptarea claselor sociale: ale filosofilor regi, ale apărătorilor Cetăţii şi ale celor care trebuie să asigure
subzistenţa materială a cetăţii. Democraţia nu este forma ideală de guvernare23 deoarece: masa populară poate fi
asemuită cu un animal sclav (inconstant în funcţie de linguşeli sau pedepsele pe care le primeşte) : desemnarea
magistraţilor se face în funcţie de capacitatea oratorică a acestora şi nu în funcţie de rigoarea etică a lor : discuţiile
care au loc în Adunările populare sunt
inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii în funcţie de interesele personale urmărite.
Aristotel – 384-322 î. H. Operele cele mai importante sunt Politica şi Etica Nicomahică şi Etica Eudemică. Etica
Nicomahică este considerată a fi cartea care este unanim recunoscută că îi aparţine lui Aristotel, alte tratate, de
exemplu Marea Etică sau Magna Moralia, stând sub semnul incertitudinii. Temeiul eticii lui Aristotel “gravitează în
jurul naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul.”24
Continuându-l pe Platon, într-o anumită privinţă, consideră Statul o necesitate prin intermediul căreia se poate
realiza Binele suprem, generând fericire pentru oameni, şi virtute pentru realizarea ei. Defineşte primul omul ca
animal politic - ca şi conceptualizare care apare în unele scrieri şi traduceri despre Aristotel - dar care a fost criticată
deseori, propunându-se traducerea mai bună a definiţiei omului “ca fiinţă socială prin natura sa”. Situează statul
înaintea indivizilor, argumentând prin temeiul
organicist-sistemic: aşa cum nu putem concepe un element al corpului despărţit de corp, tot aşa nu putem să ne
imaginăm un om situat în afara Cetăţii şi a statului. Datorită acestei poziţionări societatea este o condiţie necesară
pentru realizarea umanului. In afară de realismul demersului filosofic a lui Aristotel, faţă de Platon, o atenţie deosebită
este acordată proceselor reale de atingere prin actualizare a conceptelor etice: binele suprem, fericire, virtute şi
dreptate, dar şi o atenţie structurală acordată clasificărilor tipurilor de lege şi aplicărilor ei. De exemplu, Binele nu
mai este un gen metafizic, situat într-o lume a Formelor abstracte, despărţită de cea umană, cu toată perfecţiunea
nerealizării lui, ci devine un concept
materializat în şi prin acţiunile umane şi sociale. Umane, deoarece realizarea lui este o condiţie a contemplării şi a
exerciţiuilui intelectului, iar sociale, deoarece Binele se poate realiza doar în Cetate, ca interacţiune individ stat. Ca
demers uman Aristotel atrage atenţia asupra necesităţii de a nu se despărţi morala de politică, pentru a se ajunge la
realizarea fericirii, ca problematizare continuă asupra scopului şi asupra mijloacelor comportamentului moral.
Argumente : citate de interpretat, din Etica Nicomahică: Virtutea este de două feluri, dianoetică ş i etică, cea
dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea
necesită experienţă şi timp), pe când cea etică se dobândeşteprin formarea deprinderilor, de unde şi-a primit numele,
printr-o uşoară derivare a cunvântului ethos. Pag.32 Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că
exercitarea
ei este cea a unei virtuţi perfecte ; şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea
altora, nu numai pentru sine. Pag.106.
Am definit aşadar nedreptatea ca ilegalitate şi inegalitate, iar dreptatea ca legalitate şi egalitate. Pag.108. În ce
priveşte forma de dreptate particulară şi dreptul care-I corespunde, există o primă specie ce se aplică la distribuirea
onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat între membrii unei comunităţi politice (căci în
acest domeniu pot interveni egalitatea sau inegalitatea în ceea ce posedă unul faţă de altul), şi poartă numele de
dreptate distributivă. Cealaltă specie de dreptate este dreptatea corectivă, care
intervine în raporturile private, atât în cele voluntare, cât şi în cele involuntare. Această formă de dreptate diferă de
prima. Dreptatea în raporturile private constă într-un fel de egalitate, iar nedreptatea într-un fel de inegalitate.
Pp.109-112.
Ca sinteză, contribuţia de bază a demersului aristotelic poate fi încadrată în următoarele idei: statul este primordial
faţă de om şi individual, fiind o instituţie naturală şi nu convenţională sau artificială. Omul este o fiinţă socială şi se
deosebeşte de animale datorită sociabilităţii (trăieşte în polis ca triadă – oraş, stat, cetăţean), şi datorită comunităţii
sociale naturale a muncii. Omul prin esenţa şi natura lui este subordonat statului. Nu critică ca şi Platon democraţia
ci a fost un
gânditor care a sesizat rolul important pe care îl are aceasta în Polis, conform unei raţiuni a judecăţii majoritare.
Totodată afirmă domnia legii şi datoria cetăţenilor de a se supune acesteia ca putere supremă în stat.
Şcoala Stoică – continuatori post-aristotelici ai dezbaterilor despre stat, republică, politică, lege şi virtute.
Fundamentele subtextuale ale gândirii lor se regăsesc în discursurile cinice ale lui Antistene şi Diogene. Antistene a
fost discipol a doi gânditori imaginativi atenieni : Gorgias şi Socrate. De la primul a învăţat oratoria, şi gândirea în
contradictoriu, apoi, de la Socrate a înţeles perseverenţa şi şi-a însuşit « lipsa de patimi a acestuia »25,
fundamentându-şi stilul de viaţă. A definit primul judecata logică26.
Şcoala stoică propune ca mobil al întemeierii Cetatea omului înţelept, care are ca fundament armonia şi câştigarea
libertăţii interioare. Această libertate interioară poate fi dobândită numai printr-un exerciţiu al raţiunii şi al
exemplului. Raţiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate este nenaturală deoarece ea trezeşte pasiuni,
iar înţeleptul este cel care reuşeşte să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele social poate fi atins numai
prin dobândirea binelui individual. Iar binele individual exprimă o constantă a renunţării la excesele impuse de
societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este
cel al lui Socrate : ca limită a exerciţiului acceptat al modestiei interlectuale, bazată pe o acceptare a lucrurilor care
ne sunt date de către natură şi nu de către societate, şi, până la urmă, de acceptarea domniei legii.
Şcoala Epicureană – este opusul Şcolii Stoice. Virtutea nu este scopul suprem, ci reprezintă un mijloc pentru a
ajunge la fericire. Epicur a avut duşmani declaraţi între stoici27 şi prin şcoala lui a continuat şi dezvoltat gândirea
cirenaică şi hedonistă. Tocmai de aceea un interes deosebit a avut conceptul de plăcere şi de fericire. Scopul vieţii
este plăcerea – ca substrat hedonist. A fost un scriitor prolific, iar într-un tratat Despre scop, afirma : « Nu ştiu cum
să concep binele, dacă suprim plăcerile gustului, plăcerile sexuale, plăcerile urechii şi ale formelor
frumoase »28. Poate datorită acestor abordări a fost un gânditor contestat şi criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a
numit pornograf, cum şi el îl ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe Aristotel ca un risipitor, pe Heraclit un
încurcă-lume ş.a.m.d. Concepţia etică epicureană este exprimată succint sub forma unei relaţionări între plăcere şi
durere, ca stări pasive ale sufletului, plăcerea fiind potrivită firii iar durerea străină acesteia. Prin plăcere şi prin durere
trebuie să fie stabilit ceea ce trebuie căutat, şi totodată, ceea ce trebuie evitat. Este momentul în care Epicur se desparte
de hedonism şi insistă asupra plăcerilor naturale necesare, care pot fi uşor atinse (a mănca, a dormi) şi asupra
plăcerilor naturale nenecesare (gloria, bogăţia) faţă de care, fără a le nega în întregime, trebuie să fim prudenţi.
Prietenia este cea mai mare dintre plăceri. Criteriul utilitarismul şi al individualismului au fost hotărâtoare în
impunerea epicurismului ca şcoală timp de câteva secole. Statul este rezultatul unui acord. Datorită acestui fapt, dacă
el nu
mai este util omului, reprezentanţii puterii şi ai statului este necesar să fie schimbaţi. Această concepţie va marca
definitiv gândirea politică ulterioară29. Gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea platonică, aristotelică şi
stoică care presupun un drept social natural, pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.
Imperiul roman – sau despre cum virtutea devine republicană.
Este cerinţa prin care Imperiul Roman a încercat să-şi afirme organizarea administrativă şi puterea centrală. De fapt,
organizarea structurală trebuia să-şi impună printr-un artificiu o etică care poate să se afle deasupra intereselor
ereditare şi regale: dreptul şi legea. Continuându-l pe Hegel putem să afirmăm faptul că dacă grecii au gândit cel mai
bine, în sensul surprinderii prin contrarii, a structurilor filosofice politice şi etice ale unui polis ideal, romanii au fost
cei care au adus polisul printre oameni şi l-au numit Roma. Aceasta este explicaţia succintă pe care o putem da
dezvoltării dreptului şi a instituţiilor sale. Utilizând legea, romanii au reuşit să demitizeze puterea sacră, iar, atunci
când a fost necesar, au utilizat
dreptul pentru a legitima puterea creştină. “Astfel înţelegea lucrurile romanul antic: din civis romanus sum, din
apartenenţa la Roma, rezulta pentru individ un maximum de angajament spontan”30.
La nivel structural, organizarea politică a Romei era definită ca cetate Republicană (sec. V i.e.n. Roma). Societatea
era împărţite în clase, prin care stratificarea socială viza distincţia oamenilor liberi, ca deosebire între aceştia şi sclavi,
între nobili (patricieni) şi nenobili (plebei), în functie de avere. Cetăţenii apartineau centuriilor. Acestea erau
organizate în Adunări centuriane. Puterea apartinea celor bogati, marilor proletari care au avut două surse de
îmbogăţire, unele provenind
din proprietatea funciara şi altele provenind din comerţul pe care îl practicau. Ca efect al cuceririlor militare s-a ajuns
la extinderea averilor patricienilor şi la sărăcirea plebeilor. O mai clară segmentare socială a fost realizată în
momentul în care împărţirea în clase situa pe primul loc senatorii care puteau fi numiti
guvernatori de provincii. Urmau cavalerii ce puteau obţine, în exclusivitate, ranguri de ofiteri superiori. Plebea şi
străinii erau trataţi în funcţie de rangul ocupat. Sclavii care era categoria oamenilor neliberi şi trăiau într-un regim
dur. Totodată, pe masura extinderii graniţelor s-a extins şi sclavagismul.
După răscoala lui Spartacus republica a devenit imperiu, astfel încât libertăţile politice au fost abolite, doar puterea
a fost exercitată de o singură persoană, de împărat. Tocmai datorită politice despotice a imperiului, aristocraţia s-a
revoltat (sec. III e.n.), moment în care, deşi a fost înfrântă, a avut drept rezultat modificarea sistemului municipal.
Clasa dominantă a ajuns în mâinile colectorlori de taxe, a perceptorilor. Este primul sistem birocratic eficient, dar a
cărui autoritate a ajuns
să se transmită ereditar. Dar, după câteva decenii sistemul administrativ s-a transformat, împăraţii Romei au apelat
la un intervenţionism accentuat.
Motivarea debirocratizării viza uşurarea încasării impozitelor. În realitate statul i-a legat pe ţărani de pământ,
transformându-i în coloni. În efect s-a ajuns la concentrarea proprietăţilor iar micile proprietăţi dispar fiind acaparate
de cele mari. Datorită absolutismului imperial spiritul civic a fost distrus, dificultăţile economice s-au accentuat,
astfel Imperiul Roman a slăbit, dezintegrandu-se mai întai cel Apus în secolul V, iar apoi cel de Răsărit in secolul
XV.
Cicero (106-43 î. H.) este considerat ca fiind cel care a popularizat filosofia în Roma. Erudit, dar bun orator, abstract
dar adresându-se în primul rând cetăţenilor, interiorizat în natura cuvintelor statului personalizate prin interesele
oamenilor.
Teza de bază este neoaristotelică, şi afirmă faptul că „dreptul nu este un produs al voinţei, ci este dat de natură”31.
Stoic în concepţie reafirmă concepţiile lor privind existenţa unei raţiuni universale, tocmai pentru a întemeia
supremaţia legii şi a justiţiei. Argumentează subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al legilor, şi
deci natural al lor, altfel şi legile tiranilor ar putea fi considerate ca drepte sau juste, dacă toate lucrurile ar fi relative
sau incognoscibile. Datorită acestui tip de gândire este considerat primul cetăţean care a definit principiile care vor
sta la temelia Cetăţii universale, a Republicii ca lucru al domeniului public, şi, fără să vrea, a pregătit regimul
imperial32 care a luat fiinţă la nici două decenii după moartea lui, odată cu Octavianus Augustus care primeşte primul
titlul de Imperator.
CREŞTINISMUL ŞI EVUL MEDIU
Cetatea lui Dumnezeu ca Cetate a oamenilor sau Cetatea oamenilor ca Cetate a lui Dumnezeu. Aceste două judecăţi
par a defini universul creştinismului şi răspândirea lui, care trece în mod istoric de epoca Evului Mediu. Oricum sunt
două curente care definesc cel mai bine impunerea modelului Cetăţii lui Dumnezeu ca valoare a omului: patristica şi
scolastica. Prin scrierile şi abordările Patristice s-au realizat începutul deschiderilor iniţiatice ale Vechiului
Testament, ca scrieri ale părinţilor bisericii (Apostolii, şi Tertullian, Clement din Alexandria, Origene,
Lactanţiu, Sfântul Augustin ş.a.). Dacă Sfântul Pavel arăta că este necesar să i se dea „Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, atunci intonaţia imperativă cerea, pentru început, o distincţie clară între
lumea creştină şi lumea profană. Dar acest imperativ va fi destul de repede uitat, avându-se în vedere faptul că ceea
ce „este al lui Dumnezeu” a fost folosit ca modalitate de a justifica fie neimplicarea în treburile civile, fie participarea
la realizarea Cetăţii lui Dumnezeu pe pământ. Sfântul Augustin33 a fost cel care a marcat în mod
definitiv gândirea creştină europeană, prin impunerea ideii de evoluţie spirituală creştină a umanităţii, a participării
fiecărui om la realizarea voinţei şi Providenţei divine, prin care se realizează aducerea printre oameni Cetăţii lui
Dumnezeu. Statul laic este doar mijlocitor, un instrument, un rău necesar, supus Bisericii. Timpul devine istoric şi
linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, doar numai prin Civitas Dei, prin
comunitatea creştină a credincioşilor, se ajunge la construirea cetăţii divine. Conceptualizările scolastice elaborează
dogmele creştine într-o raţiune îndeosebi neo-aristotelică. Toma din Aquino (Summa Theologica) devine un maestru
doctrinar al catolicismului. Distinge între trei tipuri de legi: legi eterne, legi naturale şi legi umane. Legile eterne sunt
cel care guvernează lumea şi au ca fundament raţiunea divină. Trebuie acceptate prin credinţă. Legile naturii sunt
copii imperfecte ale legilor eterne. Sunt imperfecte deoarece nimeni nu poate să cunoască în întregime voinţa divină.
Se pot institui şi intui prin intermediul raţiunii.
Legile umane sunt invenţii ale omului, ca aplicabilitate practică a legilor naturii. Au cel mai mic grad de raţiune
divină, şi tocmai de aceea sunt cele mai oscilante, sunt cele care se schimbă cel mai des. Niccolo Machiavelli (1469-
1527) reprezintă pentru gândirea politică un spirit original şi pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator. Tratate
esenţiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui
Titus Livius (1517), Arta războiului (1518), Istoriile florentine (1525). Deschiderile pe care le face sunt asumate
printr-o sinteză eficientă ca
exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:
Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.
Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de religie sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale
şi ideale.
Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de a guverna, de a conserva şi de a dezvolta statul.
Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic, având o viaţă proprie.
Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în cunoaşterea realităţii faptelor, a relaţiilor şi necesităţilor
sociale.
Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând, prin renunţarea la idoli şi aparenţe, prin renunţarea la
impresiile imaginative ale lui Platon şi Aristotel, care ne spun cum ar trebui să ne comportăm în viaţa politică şi nu
analizează suficient realitatea relaţiilor politice.
Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete care trebuie să o depăşească pe cea a imperativelor:
cum trebuie să acţionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.
Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă nu are legi şi armată.
Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este necesară şi separarea politicii de morală. Ambele nu au
nimic în comun cu politica şi cu cunoaşterea faptelor reale.
Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor reale şi nu imaginare.
Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi plebei în Imperiu Roman, de exemplu, au avut şi efecte
pozitive deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune şi, foarte important, la formarea unui spirit educativ
civic care se materializează în dezvoltarea instituţiilor.
Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facţiuni. Numai primele au consecinţe pozitive deoarece nu
luptă pentru scopuri particulare ci urmăresc interese generale, rezultând o lege şi o societate mai bună.
Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au rolul unor organe de control pentru a se menţine un
echilibru social.
Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat care sunt un garant al tuturor libertăţilor prin aplicarea
unitară a legii.
Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel instituţional prin adoptarea unor legi mai bune.
Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare trebuie să ţină seama de două griji elementare:
legiuitorul ales chiar prin sufragiu liber şi public trebuie să reformeze legile în folos public şi nu în interes personal;
puterea de a reprima
trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor, altfel cetăţenii se pot revolta.
Arta Războiului36 reprezintă un exerciţiu util al înţelegerii practice al aplicabilităţii independenţei unei naţiuni.
Tocmai de aceea, subtextual, Machiavelli a dispus operaţionalitatea discursivă a unui dialog reamintit între Cosimo
Rucellai, prieten al autorului şi Fabrizio Colonna. Textul este incitant dacă ne gândim că premisa de la care pleacă
vizează un exerciţiu afectiv al omagiului pe care îl aduce prietenului său pentru a pune în valoare tocmai conceptul
de război. Dar acesta este analizat întro modalitate modernă de concepere a valorilor sociale. Pretextul analizelor
realizează o trimitere la proverbul: războiul face valorile, iar pacea le face să dispară. Pentru a lăsa raţiunea să iasă la
lumină: securitatea unui stat este asigurată de propriile arme.
Jean Bodin (1577-1596) este un gânditor francez apropiat ca şi concepţie şi discursivitate de Machiavelli, prin
structura raţională şi pragmatică a conceptualizărilor pe care le propune în opera Republica. Unii autori îi analizează
chiar printr-o simultaneitate a succesiunii şi importanţei scrierilor lor, mai ales în privinţa dreptului suveranului, a
regimului absolutist propus, ca şi consolidare a regimului monarhic37. În acest ultim caz, demersul lui Bodin este
nuanţat ca frecvenţă a intensificării dreptului de proprietate al suveranului. Suveranul care are
prerogativul principal în a emite legi este cel care deţinând şi prerogativele continuităţii se situează deasupra legilor
emise. Nu se supune decât legilor divine şi legilor naturii (ca şi continuare scolastică a acestui concept). De fapt, el
nu face altceva decât să justifice raţiunea divină în societatea profană. Tocmai de aceea Statul pentru a avea o existenţă
indivizibilă trebuie să aibă o putere suverană şi absolută. Care nu poate fi contestată. Nici în cazul în care suveranul
organizează
dictatorial societatea. Ca şi clasificare a regimurilor politice Bodin distinge trei ca efect al capacităţii de legiferare
prin: monarhie (puterea absolute aparţine suveranului), prin aristocraţie (puterea absolută aparţine nobililor) şi prin
democraţie (puterea aparţine mulţimii). Cea mai bună formă de organizare socială este însă monarhia care este unică
prin sursa dreptului asociat suveranului, şi simplă, prin modalitatea de justificare a regimului decizional şi divin.
Th. Hobbes (1588-1679) Leviathanul este considerată a fi o capodoperă a gândirii politice (de limbă engleză, cel
puţin). Structura stilistică a Leviathanului este discursivă, purtând ca textualitate de la exemplificări şi comparaţii
cinice sau aforistice, care formează un exerciţiu argumentativ eficient, până la metafore şi ironii care dăruiesc
vivacitate explicaţiilor. Structura de conţinut este controversată, lucrarea fiind cel mai bun exemplu al gândirii politice
sau fiind un bun agent termic (prin arderea publică la Oxford). Ideile de bază ale Leviathanului pot fi sintetizate astfel:
Starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia împotriva fiecăruia”.
Această stare naturală este un rezultat al acţiunilor indivizilor care caută să obţină întotdeauna ceea ce este bun şi
bine pentru sine. Scopul ultim este păstrarea şi conservarea propriei vieţi. Conflictul continuu între oameni exprimă
efortul fiecărui om de a-şi proteja propria viaţă prin eliminarea pericolului pentru
sine, prin eliminarea posibilităţii ca un altcineva să mai fie capabil să atace.
Prin „legile naturale” sunt impuse constrângeri exterioare pe calea raţiunii care conduc la formarea unei păci eterne
între oameni. Omul acceptă aceste legi, aceste constrângeri exterioare tot datorită fricii de moarte. Războiul trebuie
să se sfârşească undeva cu condiţia ca legile să fie acceptate de fiecare individ, altfel rezultă o neîncredere
generalizată.
Contractele prin care fiecare om renunţă la dreptul natural ca libertate de a face orice trebuie să fie asigurate de
instanţe care să le aplice, altfel sunt nule.
Aceste instanţe trebuie să aparţină unei comunităţi civile, unui corp politic care formează statul.
Statul este un angrenaj individual şi nu unul natural ca la Aristotel.
Omul nu este social de la natură, ci este individual şi egoist.
Statul prin convenţiile propuse, prin legile care le elaborează trebuie să ţină seama tocmai de interesul egoist al
individului (atingerea binelui pentru sine şi eliminarea răului pentru sine), ceea ce a condus la ideea conform căreia
„omul este în mod necesar egoist”38.
Condiţia naturală a omenirii face posibilă apariţia conflictelor.
Conflictele apar ca rezultat al încălcării egalităţii între indivizi.
Egalitatea între indivizi este definită ca egalitate a speranţelor. Fiecare speră să îşi realizeze scopurile propuse şi
nu exprimă o egalitate intelectuală, fizică sau morală.
Prin contractul social se asigură această egalitate a speranţelor (atingerea binelui individual) şi se evită manifestarea
răului suprem (teama de moarte).
Suveranul ca domnie impune domnia legii.
Acţiunile suveranului dacă conduc la menţinerea păcii trebuie să fie aplicate, sunt legitime şi nu au nevoie de
justificare.
 Suveranul este unicul judecător care poate să propună instituţii sau legi, să elimine instituţii sau legi în scopul
menţinerii păcii.
În lucrarea Elementele dreptului natural şi politic39, Hobbes prezintă explicit concepţiile filosofice care stau la baza
simbolurilor a ceea ce reprezintă conştiinţa şi corpul politic, pentru a vorbi despre o logică a acţiunii politice, care
trebuie să se despartă în mod implicit de retorica etică şi morală a epocilor. A fost considerat de către unii critici
ateu40 pentru că a luat religiei putinţa de a folosi puterea şi legea divină mântuirii păcatului uman, considerându-le
nonsensuri din punctul de vedere al dreptului natural. de fapt a suspendat într-o pragmatică raţională. Discursul
filosofic al lui Hobbes poate fi definit succint ca un discurs simplu nominalist bazat pe o considerare mecanicistă,
materialistă şi empirică, dar sistematică. Hobbes are meritul că să fie unul din gânditorii rari care, ca să înţeleagă
societatea şi omul, a simplificat totul, până la extrem. Tocmai de aceea sufletul lui Hobbes este muritor. Din aceste
considerente legile civice sunt mai importante decât cele ale dreptului
natural. Datorită multiplicităţii factorilor de putere şi de decizie trebuie redusă până la unu (suveranul) această
complexitate legislativă a incriminării omului. Dacă pasiunile sunt naturale şi vin ca efect al instinctului de
conservare, ele trebuie îngrădite asemănător acţiunilor unei persoane juridice. Şi nu religioase. Tocmai de aceea
procesul respectării unor reguli, a unor legi, este cel care a dat naştere societăţii. Tocmai de aceea prejudecăţile despre
pasiunile umane trebuie anihilate.
Păcatul este tema centrală a lucrării. Din punct de vedere funcţional, scenariile despre structura păcatului ar aparţine
religiei şi nu dreptului natural. Ca situare contextuală inedită, în raport cu locul şi timpul în care Hobbes a trăit,
păcatul este un fel de invenţie utilizată pentru a impune societatea şi legea creştină, diferită de cea a suveranului. În
societatea civilă există un singur păcat – acela de a nu asculta de suveran41. Rolul suveranului este operaţional: pentru
a nu se isca un vid de
putere este necesar ca izvorul legii să fie atribuit cuiva. Unui unu – suveranul absolut care trebuie să valideze totul:
de la legile civile până la cele religioase. Doar „Legea civilă o conţine pe aceea ecleziastică drept parte a sa, ce provine
din puterea guvernării ecleziastice care este dată de Mântuitorul nostru tuturor suveranilor creştini, ca vicari ai săi
imediaţi..”42 Autoritatea lui trebuie să fie situată mai presus de orice îndoială. Iar omul, dacă ascultă de suveran, nu
are cum să păcătuiască. În rest, trebuie demonstrat şi argumentată necesitatea supunerii omului
civil. Prin structura conştiinţei sale. Prin natura instinctului natural de autoconservare şi de autoprotejare. Prin frica
de moarte.
John Locke (1632-1704) este considerat a fi un precursor al conceptelor democratice moderne prin impunerea
supremaţiei statului de drept. De fapt, Locke a definitivat, prin rigoarea fundamentelor mature şi simple ale
empirismului, consolidarea ideologiilor de bază ale liberalismului, ale conceptelor operaţionale de constituţionalism
şi parlamentarism. Observăm cum un alt gânditor43 reuşeşte să simplifice şi să eficientizeze considerarea statului, a
legilor şi limitărilor acestora.
Totodată Locke a fost considerat şi „primul mare iluminist european teoretician al toleranţei religioase, întemeietor
al principiilor pe care se va axa toleranţa modernă şi în alte domenii (moral, intelectual, politic).”44 Fundamentul
subtextual al scrierilor lui Locke este unul asociativ cu demersul filosofic şi empiric propus şi vizează un proces al
eliminării speculativului şi ineismului, nu numai din natura gândirii filosofice, ci, presupunând un rol activ şi oarecum
instituţionalizat, presupune eliminarea însăşi a arbitrariului civilizatoric. Unde am putea regăsi arbitrariul civilizatoric
decât în incertitudine şi în inconstanţă? În legile care se schimbă odată cu înlocuirea intereselor regimului politic.
Tocmai de aceea trebuie să se lase loc societăţii bazată pe reguli şi pe legi. Dar este vorba despre un alt tip de reguli
şi de legi. Aici regăsim meritul incontestabil al lui Locke. Autoritatea văzută ca putere operaţională trebuie să fie
instituţionalizată în şi prin Legi (pe cât posibil universale, pe cât posibil minime, pe cât posibil aplicabile, pe cât
posibil limitate). Doar nici un stat suveran, în absenţa legilor ferme şi clare, aplicabile tuturor membrilor societăţii,
nu are nici o şansă de supravieţuire! După cum, dacă aspectul instituţionalizat45 este bine lămurit de Locke şi subzistă
într-un stat unitar, condus după reguli certe, ca primă condiţie a unei puteri administrative bune, statul îşi asigură
propria existenţă în condiţiile în care înţelegerile, contractele, regulile şi
legile sunt îndeplinite (de către oameni) şi sunt aplicate (de către stat). Ineditul metodei empirice a verificării
experimentale, prin observaţie, prin asociaţii şi prin intelect, impune ca metodă de stabilire a regulilor şi de depăşire
a absolutismului legilor, anumite limite predefinite conform unui considerent verificabil în practică: necesitatea ca
legile să fie limitate de anumite reguli.
Regulile şi legile instituite în societate sunt limitate, deoarece:
Voinţa individuală dă naştere conflictelor prin însăşi arbitrariul lor. Doar în starea naturală omul are deja câteva
drepturi: de libertate personală, de muncă şi de proprietate.
Societatea civilă apare ca efect al instinctului de conservare al proprietăţii (avere, propria persoană, rezultatele
muncii individuale).
 Societatea, asociaţiile civile se nasc pe baza unui contract, a unui acord dintre oameni în care ei îşi cedează
drepturile şi libertăţile naturale în favoarea puterii pentru ca acesta să le garanteze conservarea dreptului la viaţă, la
proprietate şi la
libertate.
Conflictele pot fi soluţionate de către societate prin asociaţiile civile, prin guvernământ şi magistraţi numai prin
intermediul regulilor şi legilor. Acestea trebuie să fie stabile şi consecvente. Să fie aplicate în mod unitar şi imparţial
de către judecători. Iar statul este garantul drepturilor pe care omul le are, al aplicării şi executării46 sentinţelor pe
care magistraţii le dau. Prin intermediul autorităţii asociaţiilor civile şi guvernământului (a statului), acesta devine
un garant al respectării drepturilor naturale ale tuturor oamenilor. Prin puterea legislativă, prin
puterea executivă şi prin puterea federativă.
Dar legile şi regulile care acţionează pentru a limita arbitrariul voinţelor individuale trebuie, la rândul lor, limitate.
O cale de limitare este cea prin care puterea legislativă să fie diferită de cea executivă, evitându-se astfel absolutismul.
În absenţa reglementărilor limitative asociaţiile civile (statul), printr-o putere legiuitoare absolută, ar putea să
folosească legile numai în interesul puterii şi al statului ceea ce ar fi absurd, doar cetăţenii, în acest caz, nu mai au
motivaţia să asculte de aceste legi ale puterii, putând să-şi recapete libertatea arbitrară naturală
– de a face orice.
Legea în sine trebuie să fie limitată de anumite reglementări.
Fundamental, legile sociale sunt un efect al legii naturale date omenirii de către Dumnezeu, raţiune în absenţa
căreia nu putem vorbi despre nici o relaţie socială. În practica juridică pozitivă legile trebuie adecvate realităţii şi
relaţiilor sociale.
Ca proces al adecvării, inclusiv puterea magistraţilor trebuie să fie limitată, ei având menirea să asigure pacea
civilă.
Există un drept la toleranţă (religioasă, asociativă, ş.a.m.d.).
Dar există şi o toleranţă la toleranţă limitată (altfel s-ar putea ajunge la anarhie) în condiţiile în care se ameninţă
interesul general al individului.
Abuzul de putere trebuie sancţionat în mod definitiv – fie că este folosit de către monarh, fie că este utilizat de
către magistrat.
Doctrina limitării puterii semnifică ideologia liberală a prevenirii abuzului de putere, ale exceselor autorităţii, ale
despotismului sau tiraniei.
Ca raţiune unitară, concepţia lui Locke a stat la baza ideii suveranităţii asociaţiilor civile, (ale statului în limbaj
contemporan).Aceste conceptualizări sunt specifice şi altor gânditori – de exemplu sunt regăsite la Bodin, la Hoobes
şi ulterior la Rousseau. Prin aceste problematizări s-a încercat găsirea celor mai aplicabile
răspunsuri la modalitatea de acţiune şi adecvare a dreptului public, dar şi a dreptului privat în funcţie de realităţile
sociale. Totodată este demn de remarcat faptul că atributele constituirii guvernământului nu semnifică o renunţare
totală la controlul poporului asupra acestuia. Ar fi şi absurd, de vreme ce Locke realizează faptul că o abandonare
sau o transferare totală a puterii de către popor în favoarea statului ar semnifica o autoanihilare «Oamenii nu sunt
proşti să încerce să evite Răul făcut de vulpi sau de dihori, dar să fie mulţumiţi atunci când sunt devoraţi de lei».
„Guvernul conduce şi legitimarea lui este susţinută prin „consimţământul” indivizilor…puterea supremă era dreptul
inalienabil al poporului…supremaţia guvernamentală era o supremaţie delegată bazată pe încredere…guvernul se
bucura de autoritate politică deplină atâta vreme cât această încredere avea o susţinere…legitimitatea guvernului sau
dreptul de a conduce puteau fi retrase dacă oamenii considerau acest lucru necesar şi potrivit, adică dacă drepturile
indivizilor şi „scopurile societăţii” erau în mod sistematic încălcate.”47
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele şi fundamentele gândirii politice ale lui Rousseau vizează elaborarea
pragmatic-iniţială a realităţilor sociale. Acestea vor constitui un fundament al surselor iluministe, în mare măsură şi
idealiste, ale
sec. al XVIII-lea, care formează un Rousseau diferit de abordările iniţiale.
În momentul pragmatic, Rousseau – un fost secretar al ambasadorului Veneţiei – critică instituţia proprietăţii din
starea precontractuală – ca fapt şi ca act al omului care, în perioada respectivă a condus la impunerea dreptului forţei
şi la lupta
continuă dintre oameni. Totodată, analizează critic ( în Discursul asupra originii inegalităţii) dogmele monarhiste şi
absolutiste care consideră puterea monarhului întemeiată şi legitimă ca efect şi ca manifestare a raţiunii divine.
Această putere este tocmai cea care justifică sclavia, în numele credinţei, îl situează pe monarh ca
legiuitor şi îl situează deasupra legilor sociale, îl poziţionează într-o autoritate naturală şi paternală, asemănătoare
autorităţii pe care o are tatăl asupra familiei pentru a fi justificată orice acţiune a acestuia prin: dreptul de a supune
(indivizii) şi de a cuceri (alte naţiuni). Acest moment relevă o evidentă influenţă a lui Rousseau
de către Locke48, prin, temeiurile empirice, simple şi asociative, prin exemplele eficiente, dar încărcate de o anumită
doză de plasticitate – specifică spiritului latin49. Ca urmare, se constituie un fundament al gândirii ulterioare prin
impunerea conceptului de societate civilă care trebuie, ca imperativ, să asigure dreptul la proprietate, în condiţiile în
care monarhul cedează puterea suveranităţii poporului. În momentul iluminist şi idealist, Rousseau pune în prim plan
conceptul de contract social prin intermediul căruia respectarea legilor primeşte o justificare raţională şi umană,
societatea este necesară atât ca întreg, cât şi ca elemente-indivizi, devenind un întreg social, un organism social.
Textul de bază al interesului lui Rousseau este cel al Instituţiilor politice, ca text în care se
problematizează modalitatea de formare a statului, cu specificitatea constituirii Republicii, teme care au fost intens
exploatate din punct de vedere politic în lucrarea Contractul social şi din punct de vedere educativ în lucrarea Emil.
Prin ideea contractului social, Rousseau a pus în prim plan o idee protestantă a secolului al XVI-lea. Conform acesteia
societatea civilă este originar bună deoarece oamenii se nasc liberi, doar ulterior ea este pervertită de către alţi oameni
deoarece
Dumnezeu nu a stabilit în Sfintele Scripturi ideea subordonării naturale a oamenilor. Această denaturare s-a realizat
în forma ei maximă prin catolicism, pentru a-şi justifica teologic puterea. În realitate societatea civilă este un act
voluntar care se stabileşte între oameni. Rezumând, prin ideea contractului social ca şi autoreferenţialitate, religia
protestantă a relativizat monarhia catolică de drept divin, numirea şi puterea suveranului în sine, pentru sine dar şi în
numele lui Dumnezeu. Rousseau, preluând ideile protestante a pus în discuţie, într-o modalitate eficientă şi raţională,
ideea constituirii statului prin semnarea unui contract ipotetic între indivizi. Contractul social, ca efect al manifestării
sale, pentru a fi încheiat trebuie să cuprindă la nivel procedural două elemente. Un element este individul, fiecare
individ din societate, care renunţă la libertăţile sale nelimitate, prin contractul pe care îl încheie. Cel de-al doilea
element este statul
stabil care, fără a fi o abstracţiune, este o putere reprezentativă a garantării libertăţilor cu care individul, fiecare
individ, rămâne. Elementul cel mai semnificativ asupra căruia Rousseau insistă subtil este cel prin care puterea este
aleasă de către popor şi nu reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar, sau de altă natură. Sintetizând, Rousseau
a propus manifestarea puterii şi suveranitatea poporului ca relaţionare a următoarelor elemente:
Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care reprezintă nucleul funcţional al contractului social.
Eliminarea sclaviei ca fiind contrară naturii umane. Altfel, orice idee de egalitate sau de nesubordonare naturală
între oameni este contradictorie în sine.
Negarea dreptului forţei atât pe plan intern cât şi pe plan extern.
Pactul social are rolul social şi juridic al unei convenţii care trebuie respectată de indivizi şi de putere-stat, în
aceeaşi măsură.
În starea civilă omul se realizează ca acţiune raţională şi morală, dobândind cele mai multe libertăţi.
Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din pactul social pe care l-a semnat, din libertatea de a asculta
de lege.
Suveranitatea înseamnă voinţa generală a poporului. Ea nu poate fi atribuită (înstrăinată) altcuiva, nici măcar unui
singur om (monarh sau despot).
Voinţa generală a poporului nu reprezintă o simplă însumare a voinţelor individuale. Acestea din urmă sunt
interesate şi particulare. Voinţa generală a poporului reprezintă o sinteză a voinţelor colective ale poporului. Acesta
din urmă se naşte prin eliminarea reciprocă a intereselor particulare.
Legea este cea care trebuie să i se dea ascultare în societate. Ea nu poate să aparţină decât poporului – ca proces
al legiferării. Dar cine legiferează ar trebui să se gândească la: conservarea statului, la principiile de libertate şi
egalitate a
fiecărui om. Egalitatea dintre oameni nu poate fi absolută, dar trebuie reduse inegalităţile de avere dintre oameni.
Guvernământul ca putere executivă trebuie să fie despărţit de puterea legiuitoare. Guvernământul ca putere
executivă depinde de mărimea şi numărul locuitorilor statului respectiv. Cu cât numărul locuitorilor este mai mare,
cu atât guvernământul trebuie să fie mai puternic şi trebuie să fie exercitat de un număr
mai mic de persoane. Cu cât guvernământul este mai puternic cu atât se reduce gradul de libertate al oamenilor.
Statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice – majoritatea poporului decide.
Statelor medii le sunt specifice guvernăminte aristocratice – decizia aparţine unui număr mic de persoane.
 Statelor marile sunt specifice guvernăminte monarhice – decizia aparţine unui magistrat unic.
Există şi guvernăminte mixte.
Nici o formă de guvernare nu este perfectă. Democraţia este greu de aplicat, aristocraţia decade în oligarhie, iar
monarhia în despotism.
Cea mai bună formă de guvernare este cea în care se păstrează pactul viabil social încheiat între popor şi şefii
guvernămintelor, în care libertatea şi puterea sunt legitime. Importanţa cea mai mare o are întrebarea constantă şi
periodică, prin adunări frecvente, a poporului asupra alegerii celor care îi guvernează.
Thomas Paine (1737-1809) a fost un emigrant englez care a avut un rol important în privinţa impunerii şi
popularizării ideilor de independenţă ale revoluţiei americane. Este bine-cunoscut rolul pe care lucrarea lui „Simţul
comun” l-a avut, ca atitudine simplă şi pamfletară, în formularea şi popularizarea ideilor autodeterminării în America
colonială. Ideile de bază ale acestei lucrări sunt:
„Societatea este produsul nevoilor noastre”, ca produs pozitiv al unificării sentimentelor comune, prin sporirea şi
stimularea comunicării dintre oameni, fiind în esenţa ei o binecuvântare.
Guvernarea este produsul răutăţii noastre ca produs negativ al limitării viciilor noastre, prin formarea deosebirilor
dintre oameni este fie un rău necesar, sau este fie un rău de netolerat.
Răul de netolerat este guvernarea prin forţă şi fără a ţine seame de dorinţa societăţii.
Răul necesar este guvernarea prin reprezentanţi aleşi. Alegerea este modalitatea în care între alegători şi aleşi se
poate stabili o relaţie de fidelitate, prin organizarea de alegeri frecvente de care depinde forţa guvernării şi fericirea
celor guvernaţi.
Taine a avut o contribuţie mai puţin originală, el preluând şi popularizând îndeosebi ideile gânditorilor politici
(vezi şi Locke), reducându-le la nivelul înţelegerii simţului comun.
Parafrazând ideile revoluţiei engleze, în lucrarea „Drepturile omului” Paine preia ca fundament următoarele
constructe care constituie esenţa drepturilor fundamentale:
- dreptul de a-şi alege propriii conducători,
- dreptul de a-i îndepărta în cazul unei proaste guvernări,
- dreptul de a institui o guvernare noi înşine50