Baladã din Albania

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braþ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la rãzboire;
Între fete curcubeu,
La bãtãi trãsnet ºi leu.
El cu dragii sãi tovarãºi
La rãzboi pornit-a iarãºi,
Dar pe drumul lat ºi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
ªi el zice cãtre fraþi:
- “Dragii mei! Voi m-aºteptaþi,
Pânã-n searã, pânã-n noapte,
Pânã mâine-searã poate,
Pâní mã duc la draga mea
Cãci nu pot de dor de ea!”
Astfel zise lin ºi blând
ªi-apoi pleacã ºuierând
Pe poteca mult bãtutã,
Care duce la palutã!
La palat dacã-a sosit
Porþile-nchise-a gãsit.
“Ce-i aceasta? Niciodatã
N-a fost poarta sub lãcatã,
ªi-acum pentr-ntâia oarã
Geme poarta sub zãvoarã?!”
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartã-ncetinel.
Vine-o babã ºi-l priveºte,
De pe zid apoi vorbeºte:
- “Ce tot baþi? Mergi înapoi!
N-ai sã caþi nimic la noi!”
ªi Dumitru greu mâhnit
De rãspunsul ce-a primit,
Bate-n poartã cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intrã-n casã ºi gemea;
Cãci în casã ce vedea?
Un fecior - oh, batã-l vina -
Þinea-n braþe pe-Angelina,
ªi glumea, ºi-o dezmierda
ªi cu foc o sãruta.
Trist Dumitru geme, zbiarã
ªi-n mânia lui amarã
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseºte-n sânge,
Lin ofteazã ºi se stânge.