Prolog.

Inceputuri
terapiacupovesti.eu/2017/05/prolog/

Cristian 23 May, 2017

Ewa coborî fără grabă scările spre living, unde mama îi pregătise un mic dejun copios. În
mod normal, ar fi înfulecat repede un castron de cereale și ar fi țâşnit pe ușă, dar azi era
prima zi de şcoală. Nu că n-ar mai fi mers la școală până acum, dar fusese în grupele de
începători, iar cei între 6-8 ani erau considerați ”pufanii şcolii”. Pufanii ştiau doar să scrie,
să citească și să se distreze creativ. Azi, Ewa începea oficial prima clasă de școală, azi
devenea ”elevă”, și multe lucruri aveau să se schimbe.

Mama îi pregătise, pe lângă cerealele preferate, o omletă, o salată și 3 felii de pâine unse
uniform: una cu unt de arahide, una cu brânză topită și una cu miere. “Doamne, își zise
Ewa. Parcă plec în deșert…”

Se așeză resemnată pe scaun și începu să mănânce fără chef. Mintea ei refuza să

deruleze altceva decât ce se întâmplase cu o seara înainte. De data asta chiar se
întâmplase. Nu visase. Adică, își mai imaginase ea de mai multe ori că înțelege ce îi spun
animalele, dar aseară chiar auzise clar ce i-a spus obraznica aia de veveriță.

– Draga mea, nu-ți fă griji, o sa te obișnuiești cu noul program, poate îți vei face noi
prieteni… spuse mama.

– Da, mama, știu. Și completă în gând: nu de asta îmi fac griji, ci pentru că o să mă creadă
lumea o ciudată.

– Unde e Adam? zise mama. Nu s-a trezit? Adam!

1/9
Adam era fratele ei mai mare, avea 12 ani și deja părea că știe tot. Ewa îl admira în secret
și, deși nu ar fi recunoscut-o niciodată, ținea mult la părerea lui.

Adam coborî fără grabă scările și se așeză la masă.

– ’Neața, mama. Ce faci Kiddie? Esti pregatită pentru marea ”lansare”?

– Nu îmi mai zice Kiddie! Nu mai sunt un copilaș! zise Ewa, bosumflată.

– Hai, nu te enerva. Nu vrei sa începi școala cu atitudinea asta, nu? Sau poate ai griji mai
mari? spuse el privind-o pătrunzător.

Ewa făcu ochii mari, ca de fiecare data când Adam părea să-i citească gândurile.

– Ei, na… făcu ea încercând să fie convingatoare.

În fond și la urma urmei, ce ar fi dacă le-ar spune? Ce, nu o vor crede?

Își drese glasul și…

– Ați văzut noii vecini? întrebă Adam.

– Oh, familia Leonhard! zise mama. M-am întâlnit cu ei, par drăguți. Au un băiat cu care
cred că vei fi colegă, Ewa. Fata cea mare e de vârsta ta, Adam. Iar cea mică e o scumpete,
toată numai gropițe.

– Ziceam de ceilalți, de familia Koll.

– Ne-am salutat doar, erau grăbiți. Păreau cam stresați. Dar vom avea timp să-i cunoaștem,
copii. În plus, gemenii lor vor învăța la aceeași școală cu voi, deci vă veți întâlni tot timpul…

– Mda, nu știu dacă asta va fi o plăcere, mormăi Adam.

Ewa îi vazuse și ea pe gemeni: un băiat și o fată, încruntați mai tot timpul. Kathia era, cum
îi plăcea Ewei să spună, o ”înțepată”, cu părul de culoarea focului, scurt și zburlit. Băiatul –
Tanish, leit soră-sa, un roșcovan obraznic și tupeist. O bucurie să-i ai vecini! În schimb,
Leonhardzii păreau într-adevăr simpatici.

Privi pe geamul deschis. Era o vreme superbă afară. Avea acum chef să se joace și să fugă
în grădina ei secretă. Acolo, unde aseară obraznica de veveriță o făcuse ”zgârcită mică”.
Ha! Lasă că o prinde ea s-o întrebe ce a vrut să zică cu asta.

De afară, tatăl își făcu apariția în dreptul geamului, zâmbind.

– Bau! Sunteți gata, copii? Mașina e pregătită de plecare.

Ewa îi întoarse zâmbetul. De câte ori apărea tatăl său, trecea într-o dispoziție jucăușă.
Când era mai mică, mereu se jucau ”de-a cucu-bau”. Auzi, cucu-bau… Chiar, cu păsările
nu încercase încă să vorbească. Oare o fi la fel? Trebuie să verifice neapărat. Pe pervazul
ferestrei stătea acum cocoțată o pisică portocalie și o privea fix. De unde apăruse?! Voia
să-i spună ceva? Se uită intens pentru câteva secunde la ea, dar degeaba, tăcere totală.
Nimic-nimic. Oftă.

2/9
– Gata copii, îmbarcarea! Plecăm acum, altfel întârziem, zise tatăl.

Rucsacul pregătit o aștepta în hol. Își luă în fugă rămas bun de la mama, printre îmbrățișări
și urări de succes. Adam o urmă. Ewa se urcă în mașină, se întoarse să-i facă cu mâna
mamei și dădu din nou cu ochii de pisica portocalie. Pisica se uită la ea și îi zise:

– Alma. Mă cheamă Alma.

Începuturi

Prima zi de școală

Toată ziua fusese cu capul în nori. Colegii noi, caietele primite, clasa, programul nou se
amestecau în mintea Ewei și, colac peste pupază, peste toate trona Alma, pisica cea
portocalie.

O căutase pretutindeni de când ajunsese acasă, dar dispăruse.

Mama și tata o bombardară cu întrebările despre școală și colegi, iar Ewa încercă să-și
amintească cât mai multe, de parcă se trezise dintr-un vis. Colegii erau OK, aproape OK,
să zicem. Pe o parte din ei îi știa de la clasele pregătitoare. Cu alții abia apucase să
vorbească. Festivitatea de începere a anului școlar fusese un amestec de discuții, șușoteli,
chicoteli, momente solemne și plictis. Ewa nu înțelegea de ce lumea făcea atâta tam-tam
cu școala. Și de ce era așa un maare prilej de mândrie să fii în clasa a-ntâia. Tata o
condusese până la intrarea în școală (din fericire părinții nu asistau la festivitățile
organizate de școală decât în situații deosebite) și auzise cum o mamică îi zicea unei fetițe:
”Sunt așa de mândră de tine că ești școlariță!”.

Serios? Ce făcuse așa important? Crescuse?

Mai târziu, în clasă, o văzu pe ”mândra școlariță” în prima bancă, inspectând de zor
manualele. O chema Erika și părea foarte preocupată de rolul ei La sfârșitul orei reușise
deja să-l convingă pe domnul David să-i schimbe un manual pe motiv că o pagină avea un
colț îndoit.

Teribilistul clasei era Mario. Până să intre cu toții în clasă, nu stătuse locului o clipă: se foia,
șușotea, se împingea în fete, în băieți, făcea tot posibilul să atragă atenția asupra lui. Ewa,
care nu îl băgase deloc în seamă, reușise să-i capteze atenția.

Ea nimerise în bancă tocmai cu băiatul vecinilor, Silvan Leonhard. Un băiat slăbuț, tăcut,
timid, abia dacă au schimbat câteva vorbe. Părul blond îi tot venea în față, peste ochelari.
Când i-a vorbit pentru prima oară, Ewa a rămas surprinsă de vocea lui puternică, care
contrasta cu fizicul plăpând.

În fața lor stătea o fată, Monika, cu ochii mari și rotunzi, atentă la toți și agitată. Primul lucru
pe care îl întrebase când se întorsese spre ei fusese: ”Când avem pauză?”

Mai avea în clasă vreo doi glumeți care se știau de la grădiniță, două fete mai fițoase, un
puști flegmatic… Ce mai, avea colegi de toate felurile!

Îndrumatorul grupei, domnul David, era un bărbat blând, cu ochii albaștri și voce caldă. Îi
3/9
amintea puțin de bunicul ei, așa că hotărîse din start că-i place.

În pauza de masă ieșise cu tava pe terasă, la aer. Avea o oră la dispoziție și era hotărâtă
ca după ce termina de mâncat să profite de gradina școlii și să o exploreze… Afară era un
soare strălucitor și Ewa abia aștepta să stea pe o bancă, la umbră. Ochise locul perfect, cât
mai aproape de grădina școlii, de verdeață, copaci, tufișuri și flori. Nu prea era nimeni în
zona aceea, deoarece era departe de cantină și elevii evitau să se plimbe cu tava în mână
până acolo. Un fel de ascunzătoare în verdeață, locul ideal pentru o relaxare în natură. Cu
nerăbdare, dădu colțul după zidul mov îmbrăcat în spectaculoase ”flori de hârtie”,
pregătindu-se să savureze în liniște prânzul, când avu neplăcuta surpriză să vadă că locul
era deja ocupat. Silvan stătea la singura masă amplasată în acest colț de rai. Era prea
târziu să se întoarcă, așa că se așeză la masă. Silvan aproape terminase de mâncat și
stătea rezemat într-un cot, privind copacii și cerul.

– Va ploua curând, spuse Silvan.

Ewa se uită în sus. Soarele strălucea pe cer. Niciun norișor, nici urmă de vânt.

– Nu cred, zise Ewa.

– Încearcă să termini de mâncat în zece minute, zise Silvan, scuturându-și bretonul ca un

Yorkshire Terrier.

– Pentru ca o să plouă?

– Da.

– Dacă zici tu… Ewa începu să mănânce și recunoscu că mâncarea nu era rea deloc.

– Ia spune, zise Ewa printre înghițituri, voi abia v-ați mutat la noi în cartier.
4/9
– De vreo zece zile, spuse Silvan.

– Voi aveți cumva o pisică portocalie? Am văzut-o pe la noi prin curte și mă gândeam că e
a voastră.

– Hm, nu știu, voi aveți în curte un Copac al Vieții? mormăi Silvan.

– Un ce?! Ce întrebare e asta?! Habar nu am ce copaci avem în curte. Pe mine mă

interesează animalele, zise Ewa.

– Pe mine, copacii. Și plantele. De fapt, întreaga natură, spuse Silvan și o privi drept în
ochi. Avea niște ochi negri, pătrunzători, care contrastau teribil cu părul lui blond. Ewa își
dădu seama că vorbește serios, așa că nu râse de el. În fond, ea nu era obsedată de
animale?

– Și eu vorbeam serios când ziceam că mă interesează animalele. Uite, ziceam de pisica

asta portocalie. Eu îi zic Alma. Chiar nu știu de unde a apărut și parcă mă caută anume.
Parcă… ar fi o legătură între mine și ea.

Regretă imediat că fusese atât de sinceră. Nu îl cunoștea atât de bine pe Silvan încât să
aibă încredere în el. Dar Silvan o privi din nou intens și îi spuse:

– Știu ce zici. Și eu am impresia că sunt legat de lucruri pe care nu le înțeleg. Sau nu încă.

– Și ce faci, atunci?

– Deocamdată… ascult, sunt atent. Voi înțelege mai multe cu timpul, știu sigur.

Despre ce vorbea oare Silvan? Ewa era tentată să-i povestească de veveriță și de Alma.
Dar era prea devreme, trebuia să vadă dacă poate avea încredere în el. Îi spuse:

– Știi, avem o grădină mare, cu mulți pomi, vino diseară pe la noi, să vezi dacă găsești
copacul pe care îl cauți.

O picătură de apă îi pică pe nas. Ridică ochii. Pe cer se strânseseră nori de ploaie.

– Cum ai ghicit?! întrebă uimită Ewa.

– Îți spun altădată, făcu Silvan, ridicându-se de la masă cu tava într-o mână. Vii?

Mângâie în drum un copac cu coaja aspră și păru să mormăie un ”mulțumesc”.

Ewa se ridică grăbită și ea, își luă tava și-l urmă. Ce nebunie! își zise. Începuse o ploaie
torențială și amândoi alergară până la primul pavilion, cu tăvile deasupra capetelor, râzând.
Își traseră sufletul, pregătiți pentru ultima tură de alergare, când Ewa zări sub o bancă o
coadă portocalie, udă. Era Alma.Ce faci aici?! întrebă perplexă Ewa.

– Alma o privi și îi zise: ”Trebuie să vorbim”.

– Nu pot acum, trebuie să mă întorc în clasă, murmură Ewa. Vino diseară la noi în grădină.
Apoi ridică ochii spre Silvan, încurcată. Silvan o privea fix, calm, serios.

– Ai auzit și tu? întrebă ea cu speranță.

5/9
– Nu, ai auzit doar tu. Dar e OK… te înțeleg, șopti Silvan. Ne vedem diseară în grădina ta.
Acum hai în clasă.

Alma

Ewa avusese norocul să se nască și să locuiască într-un loc în care natura era la ea
acasă: oceanul albastru, plajele cu nisip auriu, colinele verzi și munții înalți, râurile repezi,
lacurile adânci, pădurile întinse…

”Grădina secretă” a Ewei începea din colțul cel mai îndepartat al curții familiei și trecea
dincolo de gardul viu, într-un teren viran, care se întindea până la parcul natural. O zonă
plină de verdeață, unde iarba creștea bogată, un teren cu mulți arbuști, cu flori parfumate,
copaci mari și mici, stufoși și înalți, o grădină unde vedeai când nu te așteptai tot felul de
vietăți. Un mic colț de Paradis, cum îi plăcea Ewei să zică. Era locul ei preferat de joacă, de
citit, de visat. Aici avea ascunzișuri de care nu știa decat ea și câteva viețuitoare, copaci în
care putea să se cațere mai ușor decât o maimuță, un lac mic și liniștit, albastru-turcoaz,
unde locuiau patru familii de rațe și două lebede… Era locul ei preferat, pe care nu îl
împărțise cu nimeni încă. Faptul că îl invitase pe Silvan să calce în sanctuarul ei era
surprinzător și pentru ea. Acum, aproape că îi era ciudă că-i spusese să vină, dar nu mai
putea să dea înapoi.

Ewa se legăna ușor în balansoarul dintre mesteceni, când Alma apăru la gardul viu.

– Am venit.

– Bine, zise încurcată Ewa.

– Ești singură? făcu Alma rotindu-și ochii primprejur.

– Deocamdată. Ascultă, și Ewa coborî glasul: visez, îmi imaginez sau am luat-o razna?

– Nimic din toate acestea, zise Alma.

Ewa își zise că dacă pisicile puteau zâmbi, Alma tocmai o făcuse.

– Atunci ce e în neregulă cu mine?

– De ce ar fi ceva în neregulă cu tine doar pentru că ești diferită? Mai bine ai privi lucrurile
din altă perspectivă, draga mea.

– Ce perspectivă? făcu neîncrezătoare Ewa.

– A faptului că ești specială. Poți îndrăzni să visezi, poți să te ajuți pe tine și poți să-i ajuți și
pe ceilalți…

– Specială? Eu nu mă văd deloc așa! Cu siguranță, nici alții!

– Ar fi bine să începi să o faci. Vezi tu, dacă ai încredere în tine, vei putea să faci mai multe
atât pentru tine cât și pentru alții. Și lumea are nevoie de tine, Ewa.

Ewa încercă să râdă, dar Alma o privea cu seriozitate.

6/9
– Cum aș putea eu să fiu de folos lumii? se miră ea. Am doar opt ani. Ce știu eu? Cum să
ajut lumea?

– Vei vedea că știi multe lucruri, Ewa… Ai deja răspunsurile în tine, trebuie doar să ai
încredere în tine, să lași ghidul interior să-ți vorbească și să-i asculți vocea.

– Așa cum vă ascult pe voi? Pot să vorbesc cu ghidul meu interior? Adică cu cine?

– Tot ce pot să-ți spun e să fii atentă în jurul tău și la tine. Toate vorbesc: animalele,
păsările, peștii, gâzele, copacii, florile, pământul, cerul, întreaga natură… Învață mai întâi
să asculți. Vei avea nevoie de asta.

– Dar de ce eu?! Dintre toți, de ce eu? întrebă nedumerită Ewa.

– Nu știu, poate ai avut inima cea mai deschisă față de noi, animalele. Ai fost mereu atentă
la noi, ai încercat să ne ajuți, mereu ai avut vorbe bune pentru noi.Toate acestea te-au
apropiat de noi și au deschis porțile comunicării secrete. Asta se întamplă foarte rar în
lumea noastră, mai ales în zilele de azi. Cândva, toți oamenii cunoșteau limba animalelor
dar, din cauza răutății lor, oamenii au pierdut treptat legătura cu noi. Legătura s-a rupt de
tot atunci când oamenii au început să vâneze animalele și să le ucidă ca să le mănânce.

– Eu iubesc toate vietățile, adevărat! Crezi că pentru asta și ele mă vor iubi și mă vor ajuta?

– Draga mea, cele mai multe animale te vor ajuta și te vor ocroti, în spiritul legământului
stravechi. Există însă și animale care au rămas în relații de dușmănie sau neîncredere în
oameni. Cu acestea este bine să fii atentă. De aceea ți-am spus că primul lucru pe care îl
vei învăța este să fii atentă, să le urmărești. Acum te las, vine prietenul tău.

– Dar cum voi ști ce să fac? Când te voi mai vedea? strigă Ewa.

– Stai liniștită, voi fi mereu în preajmă.

Ewa putu să jure că Alma zâmbise din nou.

– Apropo, zise Alma. Băiatul, Silvan, e de încredere.

7/9
Silvan

Silvan nu o întrebă nimic. Trecu pe lânga Alma, părând să șoptească un ”bună”, apoi se
așeză alături de Ewa, pe jos. Se întinse leneș pe spate și acum, cu mâinile sub cap, privea
cerul printre crengile copacului. Ewa nu mai răbdă tacerea și spuse:

– Zice că ești de încredere.

– Înseamnă că sunt, se întoarse Silvan spre ea.

Avea iar privirea aia, și Ewa își spuse că în afară de fratele ei nu mai văzuse pe nimeni
care să o facă să se simtă ca o carte deschisă.

– Și de fapt, cine zice? zâmbi el provocator.

– Alma, ofta Ewa, și se uită repede la el. Alma e pisica portocalie, preciză ea.

– Așa credeam și eu, zâmbi din nou Silvan.

Ewa îl privi cu neîncredere. ”Oare râde de mine?” se întrebă ea. ”Nu aș suporta să fiu luată
drept fraieră sau nebună! Dacă râde, îl așteaptă o bătaie cum nu a mai văzut el de la o
fată!”

– Stai liniștită, Ewa, zise Silvan. Ți-am zis că te înțeleg și nu am glumit. Uite, drept dovadă,
am să-ți spun un secret.

Ewa făcu ochii mari, așteptând plină de curiozitate.

– Hai să ne plimbăm puțin. Arată-mi grădina ta secretă și îți povestesc pe drum, zise Silvan
ridicându-se cu vioiciune.

Ewa coborî din balansoar și începu, serioasă:

8/9
– Aici e granița dintre cele doua lumi. Cine trece pe aici nu observă nimic ciudat, și totuși eu
așa simt: cum trec de acest loc, intru în altă lume, o lume magică…

– Eu comunic cu natura, zise brusc Silvan, ca și cum ar fi vrut să scape de povara

mărturisirii. Copacii sunt preferații mei. Nu am mai discutat cu nimeni despre acest lucru.
Acesta e secretul meu.

Ewa își aminti de prânzul de la școală de pe terasa plină de verdeață, de previziunea ploii,
de gesturile lui. Ochii ei verzi, mari, întâlniră ochii lui negri, adânci, și nu mai avu nicio
îndoială. Porniră la pas, agale, prin grădină, cu Ewa ghid, și ea îi arătă poiana orhideelor,
crângul de mesteceni, lacul cel turcoaz și familiile de păsări, mica cascadă și locul unde
bănuia că se află o peșteră ascunsă, pârâul cel limpede, pădurea cea bogată, tot ce Ewa
considera că merită să fie prezentat. Și erau atâtea de văzut! Nu s-ar fi mutat de aici pentru
nimic în lume…

9/9