Sunteți pe pagina 1din 4

Stratificare sociala

Indiferent de gradul de dezvoltare, orice societate este stratificată. Toate sectoarele activi-tăţii
umane sunt stratificate: diferenţele privind sursa de venit, eterogenitatea religioasă la nivel societal,
distribuţia puterii politice, modurile de consum şi stilurile de viaţă etc. Stratificarea este universală şi
omniprezentă.
Giddens este de părere că stratificarea socială poate fi definită drept inegalităţi structurale între
diverse grupuri de oameni. În opinia aceluiaşi autor, se pot distinge patru sisteme de stratificare de bază:
sclavia, casta, starea şi clasa. „În timp ce primele trei depind de inegalităţi sancţionate din punct de vedere
legal sau religios, diviziunile de clasă nu sunt recunoscute în mod «oficial», ci izvorăsc din factorii
economici care afectează material circumstanţele existenţei umane.”
Stratificarea socială presupune diviziunea sistematică a societăţii în categorii de-finite şi tratate
diferit în baza unor inegalităţi sociale. Populaţia se structurează astfel în straturi în funcţie de:
- proprietate: venit, avere sau alte surse materiale,

- prestigiu: reputaţie sau stimă socială,

- putere: abilitatea de a-şi atinge propriile obiective chiar şi în ciuda unor piedici sau adversităţi.

Mentinerea sistemului stratificarii

Institutiile si procesele sociale joaca un rol major în asigurarea persistentei sistemului stratificarii.

Familia. Ea este probabil unul din principalele mecanisme prin care repartizarea inegala a resurselor
societatii se transmite generatiilor viitoare. Familiile lasa generatiilor urmatoare, mostenitorilor lor,
resursele de care dispun. Sa-l mostenesti pe Ford sau pe locuitorul unui ghetou nu este acelasi lucru.

Clasele sociale tind sa educe diferit copiii : sa actioneze si sa gândeasca diferit, sa aiba nivele de educatie
diferite, slujbe, cariere diferite. Studiile relizate de Kohn si Schooler (1983) arata ca socializarea diferita
în clasa de mijloc si cea muncitoare duce la tipuri diferite de personalitati, care sunt legate de ocupatiile
bazate pe clasa. De asemenea, socializarea duce la dezvoltarea unui sistem axiologic si ideologic care
sustine sistemul social existent.

Religia si ideologia. Monarhiile feudale îsi consolidau puterea afirmând "dreptul divin al regilor".
Ideologia sistemului castelor sustinea inferioritatea înnascuta a castelor inferioare.

Societatile industriale moderne propovaduiesc faptul ca "straturile" superioare sunt întemeiate pe merit,
munca intensa, talent superior si ca principiul "omul potrivit la locul potrivit" legitimeaza sistemul social
în aceste societati.

Ordinea politica : statul ajuta la perpetuarea stratificarii sociale prin controlul asupra legilor, care sustin
repartizarea inegala a resurselor. Astfel, mentinerea apartheidului în Africa a constituit un exemplu
concludent de folosire a puterii coercitive a armatei si politiei pentru pastrarea orânduirii de casta. De
regula, legile importante sunt facute de cei care beneficiaza de sistemul de clasa existent.

Economia. Repartizarea diferentiata a resurselor în economie contribuie la stratificarea sociala. Când


resursele economice inegale sunt transmise de la o generatie la alta (fapt ce se produce frecvent) sistemul
de stratificare existent persista.

În ceea ce priveşte stratificarea, remarcăm în literatura de specialitate patru abordări teoretice de


mare influenţă:
1. Funcţionalismul structural şi stratificarea socială

Teoria funcţionalistă clasică privind inegalităţile sociale, cunoscută drept teoria Davis-Moore susţine
că stratificarea socială este o parte naturală şi inevitabilă a vieţii sociale, necesară pentru supravieţuirea
continuă a societăţii (Kingsley Davis şi Wilbert Moore, 1945).

Ipoteza principală a teoriei funcţionaliste se referă la faptul că indivizii sunt cel mai bine motivaţi în
acţiunile lor sociale de dorinţa de a deţine proprietăţi, putere sau prestigiu, şi nicidecum de dorinţa
neinteresată de a-i ajuta pe ceilalţi.

2. Teoria marxistă
În lucrările sale, Marx s-a preocupat de problema stratificării şi în special de conceptul de clasă socială.
Moştenitor al tradiţiei economice clasice, Marx îi adoptă principiile taxonomice. Teoria sa pune accentul
pe clasă, văzută ca o caracteristică obiectivă a structurii economice a societăţii. El face distincţia între cei
care posedă capital (industriaşii sau capitaliştii) şi cei care îşi câştigă existenţa vânzându-şi munca celor
dintâi (clasa muncitoare sau proletariatul).

3. Teoria elitelor
Vilfredo Pareto (1916), unul dintre teoriticienii elitelor, alături de Mosca (1884) şi Michels (1911),
considera că societatea se caracterizează printr-o complexă stratificare. Fiecare strat social se constituie
din două categorii distincte: clasa ne-aleasă şi clasa aleasă. Lupta de clasă nu reprezintă numai o relaţie
interclase, ci ea poate fi extinsă şi la analiza luptei pentru hegemonie în interiorul clasei. El numeşte elită
acea parte a clasei sociale care este capabilă să-şi asigure hegemonia. Într-o primă fază, Pareto vede elita
ca fiind constituită din persoane dotate cu capacităţi deosebite, în diverse ramuri ale activităţilor sociale,
pentru ca ulterior să renunţe la această definiţie neutră în favoarea uneia care reprezintă elita drept un
grup de indivizi care exercită funcţii conducătoare în plan politic şi economic. Elita poate fi
guvernamentală sau nonguvernamentală.

. Teoria weberiană
Max Weber acceptă unele puncte ale teoriei lui Marx, dar teoria sa se vrea a fi o critică şi o
îmbunătăţire în acelaşi timp a acesteia. Weber acceptă în special ideea conform căreia clasa se bazează pe
condiţii economice date, dar consideră că diviziunile de clasă derivă nu numai din controlul sau lipsa
controlului asupra mijloacelor de producţie, ci şi din diferenţele economice care nu au nimic în comun cu
proprietatea, cum ar fi: abilităţile individuale, disponibilităţile, calificările şi tipul muncii prestate.
Pe lângă dimensiunea economică a claselor, Weber (1921) menţionează alte două aspecte ale
stratificării:
-dimensiunea statutară, referitoare la onoarea socială sau prestigiu, care face diferenţa între grupurile cu
un statut privilegiat pozitiv, care se bucură de stimă socială şi de un înalt prestigiu în cadrul ordinii
sociale.
-dimensiunea politică, întruchipată în grupări politice şi partide, în cadrul cărora poziţia individului
depinde de influenţa pe care o poate exercita asupra altora în diferite situaţii de mobilizare activă a
grupurilor pentru asigurarea unor ţeluri comune definite.

Consecinţe ale stratificării

Stratificarea socială sau diviziunea sistematică a societăţii în categorii definite şi tratate diferit în baza
unor inegalităţi sociale, datorate fie proprietăţii, fie prestigiului sau puterii, determină o serie de
consecinţe virtuoase sau vicioase, care au fost sintetizate de Bryjek şi în patru categorii:

1.Consecinţe asupra sănătăţii fizice şi psihice a indivizilor


Indivizii care au un statut socio-economic superior se îmbolnăvesc mai rar şi suferă de afecţiuni mai
uşoare decât cei cu un statut inferior, întrucât ei au acces la servicii medicale şi asistenţă de calitate. În
ceea ce priveşte sănătatea mentală, cei din clasele sociale mai înstărite sunt mai puţin predispuşi decât cei
săraci să se confrunte cu afecţiuni psihice grave sau care duc la invaliditate, şi şi în situaţia în care aceste
afecţiuni apar, ei au posibilitatea de a accesa terapeuţi individuali sau instituţii de tratament psihiatric
private.

2. Consecinţe asupra implicării politice.


Indivizii din clasa socială de sus sunt mult mai mult implicaţi în activităţi politice decât cei din clasa
de jos. Aceştia din urmă evită participarea electorală, implicarea în campanii electorale sau participarea în
cursa pentru funcţii publice.

3. Consecinţe asupra sistemului juridic şi infracţional.


Indivizii aflaţi pe poziţii inferioare în scara socială prezintă o mai mare probabilitate în a deveni
victime sau autori ai unor infracţiuni. Indivizii aparţinând claselor sociale de mijloc sau de sus tind să
comită mai degrabă infracţiuni corporative, care trec deseori neobservate şi nepedepsite. Membrii clasei
sociale de jos tind să comită mai ales infracţiuni convenţionale de stradă, care sunt în atenţia poliţiei şi
care sunt deferite justiţiei şi adesea aspru pedepsite.

4. Consecinţe asupra educaţiei.


Nivelul educaţiei formale este în acelaşi timp un indicator al poziţiei de clasă a individului şi o
importantă resursă pentru obţinerea în viitor a unei poziţii sociale superioare. Societăţile moderne solicită
certificarea formală a competenţelor individuale. Educaţia superioară facilitează accesul indivizilor la
statusuri sociale superioare asociate slujbelor bine plătite.