Neamul şi numele Eminescu.

Originile
Dan Stănescu

Dragă Mihai Eminescu,

La aniversarea zilei tale oficiale de naştere - 15 ianuarie 1850 - îţi prezint un
modest omagiu sub forma acestui articol.
Mai mulţi biografi au relatat că, deşi ai fi dorit să-ţi cunoşti genealogia şi
obârşia neamului, tatăl tău a fost foarte rezervat în a-ţi vorbi despre familia sa, rămasă
la Călineştii Cuparencu din Bucovina anexată de Austria la 1775.
Iţi prezint rezumativ aceste informaţii, aşa cum ele au fost descâlcite până
acum de cercetători, între care însemnate nume ale culturii româneşti s-au aplecat
asupra acestui subiect - Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Augustin
Z.N. Pop, Dimitrie Vatamaniuc şi foarte mulţi alţii - emiţând variate ipoteze precum
că neamul (sau măcar numele Eminescu) s-ar trage de la turci, bulgari, ruşi, polonezi,
albanezi, armeni, suedezi, transilvăneni, maramureşeni, chiar şi de la papucii iminei.
Cea mai recentă lucrare este cartea din 1989 a lui Ion Roşu - Legendă şi
adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile - care analizează comparativ, amplu
şi foarte critic toate aceste variante, concluzionând că neamul şi numele ţi se trag
de la o familie ortodoxă românească din Banat.
S-o iau pe firul apei spre locul de izvorâre.
Aşadar, conform Registrului de naşteri şi botezuri al oraşului Botoşani, te-ai
născut cu numele Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, deşi în dosarul tău de la
Gimnaziul din Cernăuţi scrie 14 decembrie 1849, iar, într-o psaltire (pierdută între
timp), tatăl tău scrisese 20 decembrie 1849, dată pe care ai trecut-o şi tu în Albumul
de la Junimea. La 23 aprilie 1851, familia s-a mutat în casa cumpărată la Ipoteşti,
de care ţi se leagă amintirile copilăriei.
La 25 februarie 1866, la 16 ani, ai debutat cu poezia De-aş avea în revista
Familia de la Pesta, directorul Iosif Vulcan publicându-ţi-o sub pseudonimul Mihai
Eminescu, pseudonim pe care ţi l-ai însuşit ca nume şi l-ai folosit apoi pe tot
restul vieţii, doar prenumele Mihail folosindu-1 încă mult timp în corespondenţe
oficiale, precum cea din 1874 cu Ion Samurcaşi.
Dintre ceilalţi membri de familie, doar fratele mai mic, căpitanul Matei (1856-
1929) şi-a schimbat - legal - numele Eminovici în Eminescu, în 1892.
Obârşia, cert documentată, a familiei Eminovici este satul Călineştii lui
Cuparencu, de lângă Suceava (în Bucovina ocupată de austrieci de la 1775 până la
1918), unde bunicul tău, Vasile Iminovici (accent pe o), se stabilea prin toamna
anului 1804 ca dascăl de biserică, primind locuinţă şi lot de folosinţă, intrând, prin
funcţie, în elita satului.
Datarea 1804 este aproximată din mai multe fapte şi date documentare, în
primul rând din mitrica locală 1784-1802 (în care nu apare familia Iminovici) şi din
Conscripţiei parohiei Călineştii din 1806 în care apare familia dascălului Vasile
Iminovici (1778-1844), fiind compusă din soţia Ioana Sârghie, din mama Agafia
Iminovici (1736-1818, născută Şerban), din sora mamei, Elena Şerban, şi din Ion
Sârghie, nepot de 10 ani dinspre soţie. Căsătoria lui Vasile cu Ioana este aproximată în
1805.
Dacă Iminovicii ar fi preexistat în Bucovina anterior datării de la 1804, ar fi
trebuit să existe şi alţi urmaşi, dat fiind că obiceiul vremii era de a avea mulţi copii
(ex. Vasile şi Ioana au avut 8 copii, tu ai avut 10 fraţi şi surori).
Numele Iminovici nu apare în Bucovina până în 1804, în nici un document
oficial, ca mitrica 1784-1802 a comunei Călineştii Cuparencu sau recensământul
Rimskii- Korsakov din 1774 şi consignaţiile (conscripţiile) imperiale din 1778
ordonate de guvernatorul Karl Erzenberg, privind imigranţii ardeleni stabiliţi în
Bucovina între 1718 şi 1778 (circa 5.000 de familii).
Bejenia ardelenilor se explică în primul rând prin facilităţile oferite de
împărăteasa Maria Tereza imigranţilor în Bucovina după anexarea ei la Imperiul
austriac la 1775: drepturi cetăţeneşti, multe locuri de muncă (în administraţie,
şcoli, biserici), loturi agricole, scutire de bir 3 ani. Vasile Iminovici are şi alte
motivaţii de bejenie din Ardeal la Călineştii Cuparencu: era ştiutor de carte, avea
pegătire de dascăl bisericesc, era disponibil un loc de dascăl, în condiţiile în care în
Bucovina era penurie de ştiutori de carte. De asemenea, cred că a avut ca exemplu
emigrarea anterioară a unui presupus frate mai mare, Mihai Iminovici, pe care, în
1922, Lecca Morariu 1-a găsit într-un registru din 1819, ca Michael von Eminowicz,
de 45 de ani, referendar de justiţie (kriminal-Akzessist) la Tribunalul din Vâjniţa
(55 km vest de Cernăuţi).
Vasile Gherasim a găsit în 1922 la Arhivele Statului din Suceava şi un act de
stare civilă - Conscripţia din 1816 - în care sta scris că Agafia este soţia lui Petrea
Iminovici, dar, după vreo 60 de ani, Ion Roşu nu a găsit (?!!) documentul, deci
trebuie (?!) să-l credem pe cuvânt pe Vasile Gherasim în ceea ce priveşte existenţa
lui Petrea Iminovici.
Plecând de la recensămintele menţionate, academicianul Dimitrie Vatamaniuc
îşi orientează cercetările în 1975 spre Ardeal, constatând că numele Iminovici apare
pentru prima dată aici abia într-un document din 1747, Conscripţia urbarială
(recensământ) a oraşului Blaj, puternic centru al spiritualităţii şi instrucţiunii
româneşti, aici existând o şcoală normală pentru dascăli de biserică de rit grec. Sunt
întrunite condiţiile necesare pentru a considera că Blajul este locul de provenienţă a
familiei lui Vasile Iminovici.
In acest sens, trebuie arătat că, în 1738, episcopul unit (greco-catolic) Ioan
Inochentie Micu mutase scaunul episcopal de la Făgăraş în satul de iobagi şi zilieri
Blaj, pe care 1-a declarat „oppidum" (târg, oraş) şi adresase o chemare către
românii „de pretutindeni" să se stabilească la Blaj, oferindu-li-se drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, scoală în limba română şi loturi de pământ contra plăţii unei taxe, de aici
şi denumirea de români „taxalişti".
În numita Conscripţie din 1747, este consemnată la Blaj funcţionarea unei
„şcoli de obşte", gratuită, în româneşte, devenită, din 1782, şcoală normală (în care
a predat şi Gheorghe Şincai), iar românul Iovul Iminovivi - singurul nume
Iminovici din Ardeal la acea dată - apare chiar în fruntea listei de „taxalişti",
deducând prin aceasta că, la rându-i, şi el bejenise din altă parte la Blaj, imediat după
1738, în urma chemării/îndemnului episcopului unit.
Acomodat rapid, Iovul Iminovici, venit la Blaj prin 1738-1740, şi-a adus
treptat şi alte rude, în primul rând familiile fraţilor, înscrişi în lista taxaliştilor după
numele primului Iminovici, deja cunoscut drept raţi (sârb, în fapt român din Banatul
aflat sub jurisdicţie religioasă sârbă), chiar dacă aceste rude s-or fi numit, în realitate,
altfel, de ex. Vasile al lui Iminu. Drept urmare şi a venirii lor, în protocoalele şcolare
din 1755-1757 sunt consemnaţi 4 elevi la care se specifică provenienţa lor din 3
Iminovici (probabil fraţi): Iosif, „ingenuus popae filius" (fiul popii, ?1745 - ?),
George (fiul unui „libertinus civilis" = şerb eliberat, 1741-1789), precum şi Ioan
(1748-1812) şi Vasile (1748 - ?), fiii „liberului" (meşteşugar) Vasile Iminovici, zis
Raţi (sârb, în limba maghiară).
Se consideră că Iovul Iminovici este preotul menţionat ca tată al elevului
Iosif, calitatea de preot fiind una din motivaţiile venirii lui aici, la chemarea
episcopului unit Inochentie Micu. O altă motivaţie sustenabilă este teama reocupării
Banatului de către turci în războiul ruso-turc 1735-1739, în care Austria, intrată în
1737, a fost înfrântă şi a fost nevoită să retrocedeze turcilor nordul Serbiei
(Banatul sârbesc) şi Oltenia (alipită Ţării Româneşti aflată sub suzeranitate turcă).
De subliniat că preotul Iovul Iminovici era român, aceasta fiind condiţia
impusă pentru a fi împroprietărit în scaunul episcopal de la Blaj, în sprijinul acestei
prezumţii reţinându-se şi faptul că prenumele articulat Iovul este specific românesc.
Ce legătura este, însă, între cei 3 fraţi Iminovici, „taxalişti" din Blaj, şi urmaşul
lor, Petrea Iminovici, probabilul soţ al Agafiei trăitoare în Călineştii lui Cuparencu la
1804?
In ceea ce priveşte existenţa la Blaj a unui Petrea Iminovici - consemnatul soţ
al Agafiei - apare un singur document acceptabil: un act de deces din 22 decembrie
1811, în care se menţionează doar că Petrea Iminovici era în etate de circa 70 de ani.
Cercetătorul Ion Roşu coroborează în 1989 această informaţie documentară
cu vârsta Agafiei Iminovici (născută Şerban la 1736) şi consideră că, într-adevăr,
Petrea din Blaj ar fi soţul Agafiei, tatăl dascălului Vasile din Călineşti şi străbunicul
tău, dragă Mihai Eminescu, atribuindu-i ca an de naştere circa 1735 (căci trebuia să
fie puţin mai mare decât soţia, nu-i aşa?), ştiindu-se că vârstele decedaţilor la acele
timpuri istorice erau aproximate, astfel că, la data decesuluii (1811) Petrea ar fi avut
în realitate 76 ani.
Petrea nu apare alături de ceilalţi 4 elevi Iminovici, consemnaţi în
protocoalele şcolare din 1755/1757 de la Blaj, deoarece era prea vârstnic - 20 de ani
- pentru a mai fi la şcoală.
Înţeleg, de asemenea şi supoziţia că, după ce şi-a întemeiat o căsnicie cu
Agafia, rezultând un număr de copii - între care Vasile era mezinul - Petrea s-a
despărţit de soţia Agafia dintr-un motiv oarecare (oare s-o fi călugărit, mă întreb eu?)
şi de aceea nu a venit cu ea şi cu fiul Vasile în Bucovina la 1804.
Faptul că Petrea nu apare nici în urbariul din 1772, poate denota că plecase
- temporar? - să-şi caute de lucru în altă localitate, precum cei 4 elevi Iminovici
menţionaţi la 1755.
Deşi Ion Roşu consideră că Petrea ar putea fi fiul oricăruia din cei 3 Iminovici
iniţial descinşi la Blaj, în final îl trece drept fiu al preotului Iovul Iminovici, fără
vreo motivaţie sustenabilă, posibil intuitiv. Insă trebuie să accept această
preasupunere până la o dovadă contrarie.

Se pune de acum problema de unde a venit prin 1738-1740 acest preot

Iovul Iminovici la Blaj, iar indiciile arată spre Banat unde sunt multe nume
româneşti sârbizate prin adăugarea terminaţiilor -ovici, -evici, -ici, acestea ehivalând
în limba română cu „al lui" (Anghelovici = al lui Anghel).
Un important argument îl constituie şi faptul că unuia dintre presupuşii fraţi ai
lui Iovul Iminovici, Vasile Iminovici, legător de cărţi, i se mai spunea şi Ra ţi, (în
maghiara veche, racz, acum rac, semnificând sârb sau provenit dintr-o zonă
administrată de sârbi). Situaţia este similară cu cea a vechii familii Raţiu care şi-a
căpătat acest supranume în urma participării nobilului Toma (secolul XIV) din
Noşlac (Nagylak), comitatul Alba, la reprimarea răscoalei croaţilor, vorbitori ai
aceluiaşi dialect ca şi sârbii (racz) din sudul Ungariei.Aşadar, Iovul Iminovici este
forma sârbizată a numelui sau supranumelui românesc Iovul (al) lui Imîn(u).
Din surse bibliografice, am obţinut următoarea dinamică istorică privitor la
Banat. In perioada dominaţiei Coroanei Maghiare, au fost numite „banaturi"
comitatele de graniţă, conduse de un ban, începând cu Banatul de Severin,
organizat militaro-administrativ de Regele Andrei al II-lea (1205-1235) încă din
1228. La 1365, sunt pomenite Banatul de Severin (succesor fiindu-i Banatul de
Timişoara), Banatul de Belgrad şi Banatul bulgăresc.
Aceste Banaturi devin paşalâcuri turceşti timp de 164 de ani, între 1552-1716,
astfel că îndelungata ocupaţie turcă a influenţat desigur viaţa locuitorilor (lexic, port
etc.).
În cadrul administraţiei turceşti din Banat, nazârii (inspectori fiscali) aveau
în subordine amili (agenţi fiscali) şi emini (un fel de comisari). Funcţia de emin,
fiind prost plătită, devine accesibilă atât gradelor militare inferioare, cât şi
„ghiaurilor" (creştini), denumirea funcţiei fiind pronunţată în vorbirea populară imin.
Diverşi cercetători presupun că, în perioada finală a paşalâcului din Banat, a
existat un strămoş cu supranumele Imin/Iminu/Iminul ca urmare a exercitării
funcţiei de emin / imin sau a fost poreclit Imin datorită „aerelor de imin", astfel că
vor fi existat un Petrea imin, Iovul imin, precum în Moldova era un Petrea ceauş (sau
alte funcţii de origine turcă: chihaie, ciohodar, iuzbaşă), denumind funcţia, iar, în
timp, denumirea funcţiei devenind chiar nume : Imin/Iminu, Ceauşu, Chihaia,
Iuzbaşa.
S-a mai vehiculat ipoteza provenienţei numelui Imin de la posibila ocupaţie de
confecţionat imineu/iminei (pantofi groşi ţărăneşti cu vârful ascuţit, fără tocuri,
originari din Yemen), repede respinsă. Cred, însă, că o astfel de poreclă nu se naşte
neapărat pe seama exercitării unei astfel de ocupaţii, ci şi din alte motive şi
împrejurări, de exemplu portul de iminei.
Plecând de la vârsta aproximată a lui Iovul Iminovici (n. ≈ 1705), Ion
Roşu estimează că tatăl lui, Imin(u), s-ar fi putut naşte pe la 1675.
Imin(u), cel mai vechi probabil strămoş determinat eminescian, este român -
şi în nici un caz turc, dar nici sârb - căci şi-a botezat fiul cu nume românesc - Iovul -
ştiut fiind că articolul hotârât -l este specific limbii române.
O altă dovadă de românitate constă în hirotonisirea fiului Iovul ca preot
ortodox pe la 1730.
În urma răscoalei sârbilor împotriva turcilor în 1690, mulţi sârbi au fost nevoiţi
să se refugieze pe teritoriul Imperiului habsburgic, sub conducerea patriarhului
ortodox Arsenie al III-lea, cărora împăratul Leopold I, ca semn de recunoştinţă, le-
a acordat „privilegii ilirice", constând în libertatea cultului ortodox, dreptul de a-şi
alege episcopi proprii şi Jurisdicţie asupra tuturor bisericilor orientale de rit
grecesc (adică, ortodox) din imperiu.
In 1692, acelaşi Leopold I a dat o patentă prin care a impus bisericii ortodoxe
sârbe „unirea cu Roma" drept condiţie a păstrării ritului grec, a egalităţii în drepturi a
clerului ortodox cu a clerului romano-catolic, drepturi cetăţeneşti depline pentru
laici, unire bazată pe „4 puncte canonice: recunoaşterea supremaţiei papale, a
existenţei purgatoriului, a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, împărtăşania cu
azimă”.
Compromisul dogmatic al „unirii" a condus la apariţia unei noi confesiuni şi a
unei noi structuri bisericeşti, numită unită sau greco-catolică, ce-şi stabileşte
mitropolia la Carlovăţ după 1701.
Şi Sinodul ardelean din Alba Iulia a acceptat unirea cu Roma, dar abia la 27
martie 1697 – rămânând independentă de Mitropolia sârbă de la Carlovăţ până în
1761 - însă, în Ardeal vor exista de acum înainte 2 biserici româneşti : unită
(greco-catolică) şi ortodoxă (mare parte din clerul ortodox ardelean a refuzat unirea
cu Roma, drept care credinţa ortodoxă a fost din ce în ce mai oprimată de autorităţile
administrative austriece şi de autorităţile ecleziastice catolică şi unită).
La 1718, Imperiul austriac a reuşit, războindu-se 2 ani, să-i alunge pe turci
din Banat, anexându-1, rezultând de aici că porecla sau supranumele Imin(u) a
apărut înainte de 1718, cât timp Banatul a fost sub stăpânirea turcă şi a existat funcţia
de emin.
Odată cu anexarea la Imperiul austriac, Banatul a trecut sub jurisdicţia
religioasă sârbească, de acum unită, în baza patentei lui Leopold din 1692, având
drept urmare un proces sistematic de deznaţionalizare a românilor bănăţeni prin
sârbizarea numelor, în special a preoţilor (mai ales cu prilejul hirotonisirii) şi a
ştiutorilor de carte („intelighenţii"), prin adăugarea terminaţiilor specifice limbilor
slave: -ovici, -evici, -ici.
Aşa s-a întâmplat şi cu acel strămoş venit la Blaj de undeva din Banatul în
care s-a născut cam pe la 1705, sub ocupaţie turcească, fiind botezat cu numele
românesc Iovul (al) lui Imin(u), dar care, la hirotonisire ca preot (circa 1730), a fost
redenumit Iovul Iminovici de autorităţile ecleziastice sârbe ale mitropoliei unite de la
Carlovăţ, a cărei suzeranitate asupra Banatului (consfinţită prin patenta lui Leopold
din 1692) s-a instaurat în urma alipirii acestuia la Imperiul austriac la 1718.
In mod sigur slavizarea numelui preotului Iovul al lui Iminu s-a făcut în Banat
şi nu în Ardeal, deoarece abia în 1761 Biserica unită ardeleană a trecut sub
păstorirea mitropoliei sârbe unite de la Carlovăţ, pe când Iovul este menţionat ca
preot la Blaj încă din 1747. Cu atât mai mult nu putea avea loc slavizarea numelui în
Bucovina anexată de Austria abia la 1775.
Trebuie menţionat că în Ardeal nu putea avea loc slavizarea numelor
româneşti şi din simplul motiv că uzul limbii latine în cancelaria austriacă face
imposibilă explicarea lui -ovici care este un atribut al cancelariei sârbe de limbă
slavă.
In războiul ruso-turc din 1735-1739, Austria a intrat în luptă de partea Rusiei
în 1737 pe fronul bănăţean, dar, datorită eşecurilor militare, a fost nevoită să încheie
pace separată cu turcii, cedându-le nordul Serbiei (cu Belgradul). In această
situaţie, încă înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea important grup de
sârbi s-a refugiat în Imperiul habsburgic, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-
lea.
In contextul acestor evenimente istorice, bejenirea la Blaj a preotului
Iovul Iminovici cu familia, nu mi se pare a fi o simplă coincidenţă.
 In concluzie:
Pe la 1675, într-o familie românească înstărită din Banatul ocupat de turci încă
de la 1552, s-a născut un copil care, ca adult, a fost supranumit Imin(u), fie
pentru că a îndeplinit funcţia de emin în administraţia paşalâcului, fie pentru că a
fost poreclit Iminu datorită „aerelor de emin", sau - poate - portului de iminei
(papuci orientali).
Fiul acestuia, Iovul (al) lui Iminu, născut pe la 1705, a trăit evenimentele
alungării turcilor (1718) şi anexării Banatului la Austria, cu punerea Banatului sub
jurisdicţia ecleziastică a Bisericii sârbe unite, astfel că, la hirotonisirea sa ca preot
ortodox (pe la 1730), i s-a sârbizat numele în Iovul Iminovici, în conformitate cu
uzul limbii slavone la cancelaria mitropoliei unite de la Carlovăţ.
In legătură cu războiul turco-austriaco-rus din 1735-1739, în urma căruia
Banatul şi alte regiuni - abia cucerite de la turci în 1716-1718 - reintrau sub
suzeranitate turcă şi, pe baza apelului adresat de episcopul unit Ioan Inochentie Micu
către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, devenit scaun episcopal în 1738,
preotul Iovul Iminovici băjeneşte din Banat spre Blajul din Ardeal pe la 1738-
1740, unde se stabileşte imediat după această dată, beneficiind de libertăţi
cetăţeneşti, lot agricol contra unei taxe, învăţământ gratuit în limba română pentru
copii, condiţionat fiind însă de a se mărturisi „unit" (greco-catolic), lucru destul de
obişnuit pe atunci, din motive de oportunitate.
In curând, preotul Iovul Iminovici îşi aduce la Blaj fraţi - probabil doi - şi
rude, acestea fiind luate în evidenţă oficială sub numele de familie al celui ce le-a
adus, Iminovici.
Se cunoaşte unul dintre fiii lui Iovul - Iosif, elev, de 10 ani la 1755 - iar un
Petrea Iminovici (cu an de naştere aproximat 1735) ar fi tot fiul preotului Iovul,
deşi, la fel de bine, ar putea fi fiul oricăruia dintre ceilalţi 2 probabili fraţi ai
preotului.
Din căsătoria lui Petrea Iminovici cu Agafia Şerban au apărut mai mulţi
urmaşi, cunoscută cu certitudine fiind doar existenţa mezinului Vasile Iminovici,
născut la 1778, care face şcoala normală din Blaj, formatoare de dascăli de biserică.
După un timp, soţii Petrea şi Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în
1811, iar Agafia însoţindu-şi fiul Vasile în Bucovina şi stingându-se la Călineştii
Cuparencu în anul 1818, la venerabila vârstă de 83 de ani.
Atras de condiţiile economice şi sociale oferite de Austria imigranţilor stabiliţi
în Bucovina recent răpită Moldovei la 1775, Vasîle Iminovîcî, în vârstă de 26 ani, se
mută la Călineştii Cuparencu în toamna anului 1804, unde primeşte post de dascăl de
biserică şi lot agricol din rezerva religionară, căsătorindu-se în 1805 cu Ioana
Sârghie (Sărghiiciuc). Dintre copiii lui Vasile Iminovici - 4 băieţi şi 4 fete -
Gheorghe Iminovici (1812 - 1884) şi Ştefan Iminovici (1819 - 1848) trec graniţa
vremelnică în Moldova. Gheorghe se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu la 29 ianuarie
1840, în acelaşi an primind rang boieresc de căminar (colector de dări de la crâşme)
Intre cei 11 copii ai familiei Gheorghe şi Raluca Iminovici, auto-redenumit
Gheorghe Eminovici în 1849, tu, Mihai, eşti al şaptelea născut şi de-aici încolo
cunoşti urmarea.

Te-ai înălţat la cer la nici 40 de ani - 15 iunie 1889 - şi acolo presupun că tu

deja-ţi cunoşti originile pe care cercetătorii nu le-au aflat cu certitudine nici în 125
de ani. Din înaltul spaţiului astral, inspiră-le şi lor câteva direcţii de cercetat!
Închei cu cuvintele - parcă definitorii şi lămuritoare - ale căpitanului
Matei Eminescu: Mihai grozav iubea pe ţărani, mare simpatie avea pe Ardeleni.
Oare ştiai ceva din familie despre originea ta ardeleană sau era o amintire a
subconştientului ancestral?

Recapitulez:

Obârşie

Banat Blaj Călineştii Cuparencu Botoşani Ipoteşti

Nume

emin (turc) imin (popular) Imin(u) (poreclă)

al lui Imin(u) / Iminovici Eminovici EMINESCU

Neam
Imin(u) (?1675-?)-Banat
Iovul al lui Iminu / Iovul Iminovici (?1705 - ?) - preot; Banat şi Blaj
Petrea Iminovici - Blaj (?1735 - 1811)
Vasile Iminovici (1778 - 1844) - dascăl; Blaj şi Călineştii Cuparencu
Gheorghe Iminovici / Eminovici (1812 -1884) - căminar;
Călineştii Cuparencu, Botoşani, Ipoteşti
Mihail Eminovici / MIHAI EMINESCU - (1850-1889)
poet, jurnalist - Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti

-------------------