Eminescu - victimă a imperiilor

Dan Stănescu

Eminescu a avut o susţinută activitate politică-activistă, implicându-se în evenimente

şi organizaţii cu caracter politic naţionalist precum Societatea Carpaţii, de aceea soarta sa
a fost puternic determinată de evenimente şi împrejurări istorice.
Astfel, în iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomtice cu România timp de
48 ore, iar Germania, prin cancelarul Bismark, a ameninţat pe regele Carol I cu ocuparea
ţării şi nerecunoaşterea independenţei statului român dacă nu se semna imediat Tratatul cu
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) ceea ce impunea anihilarea tuturor
vocilor care militau pentru unirea României cu Ardealul (de altfel, în Tratatul dintre
România şi Puterile Centrale există un articol secret care stipula că România nu are voie să
ridice niciodată problema Transilvaniei). Aflat la Viena, în vederea semnării trataului,
Petre Carp îi cerea lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu".
Urmările au fost imediate. La 28 iunie, au loc descinderi şi percheziţii simultane la
sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, între care Societatea Carpaţii,
închiderea ziarului Independance Roumaine şi expulzarea directorului său, Emil Galli.
In acest context, Mihai Eminescu şi Zamfir C. Arbore au fost arestaţi ca ziarişti,
unionişti şi conducători ai Societăţii Carpaţii. La intervenţia lui Maiorescu, poetul este
internat pe motive medicale - de altfel reale - la spitalul Caritatea (Caritas) al doctorului
Al. Şuţu, cu diagnostic de psihoză maniaco-depresivă, fiind astfel îndepărtat pentru un
timp din spaţiul public.
Tot cu motivaţie politică, povestea arestării, internării, elimininării lui Eminescu din
spaţiul public se repetă în ianuarie-februarie 1889, evenimentele conducând la decesul
acestuia la 15 iunie 1889, în acelaşi spital Caritas, ca urmare a ignoranţei medicilor
români privitor la ineficacitatea şi toxicitatea cumulativă a tratamentului cu mercur.
In fapt, Mihai Eminescu a fost o victimă „colaterală" a Testamentului lui Petru cel
Mare, o piesă sacrificată pe tabla de şah a devenirii noastre naţionale, căci statul român
abia înfiinţat în 1859 şi abia devenit independent în 1877, ieşind de sub suzeranitatea de
circa 400 ani a Imperiului turc şi de sub înrobitoarea cvasi-ocupaţie ţaristă în 1856, avea
nevoie stringentă de recunoaştere şi apărare faţă de continua ameninţare a
expansionismului rusesc şi de consolidare a despărţirii de Imperiul Otoman, lucru realizat
prin Tratatul cu Imperiul Austro-Ungar din 1883, cu consecinţa „colaterală" a arestării şi
internării poetului naţional.
Statul naţional rus, fondat în jurul Moscovei de Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505),
s-a extins permanent prin forţă în toate direcţiile, devenind imperiu prin secolul XVII.
Creştinaţi la 988, ruşii s-au considerat continuatorii Bizanţului, astfel că, după suprimarea
de facto a Constantinopolului (ocupat de otomani la 1453), ţarii şi-au arogat rolul de
părinţi spirituali ai tuturor creştinilor ortodocşi, ţinta declarată fiind stabilirea capitalei
imperiului rus la Constantinopol. Afirmarea intereselor ruse (mai mult politice decât
religioase) la Dunăre-Marea Neagră împotriva Imperiului Otoman (acesta stăpânea tot
malul nordic al Mării Negre) coincide cu începutul decăderii otomane, sesizat şi descris
de Dimitrie Cantemir în Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (1716). In
Testamentul său politic din 1725, ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) a trasat etapele şi
obiectivele expansioniste ale Rusiei, program urmărit neabătut de toate regimurile politice
ulterioare: graniţa vestică pe Carpaţii Orientali - cu ocuparea Moldovei şi a Ţării
Româneşti, state autonome aflate sub suzeranitate otomană în baza Capitulaţiilor din
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) - ocuparea
Constantinopolului, controlul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Mării Mediterana. Un
prim mare pas 1-a făcut Rusia obţinând - prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) - dreptul
de a „ocroti" pe toţi creştinii din Imperiul Otoman.
Cu sau fară motive ori pretexte, ţările române au fost permanent obiectul acestei
politici expansioniste, adeseori fiind ocupate şi ciuntite teritorial, militar, administrativ.
Astfel 1 :
- 1739 - Rusia ocupă temporar Moldova în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739;
- 1769-1774 - ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1768-
1774; Caterina a II-a cerea anexarea lor la Rusia.
- 1792 - ocuparea definitivă a Moldovei transnistrene (între Nistru şi Bug), teritoriu
cu populaţie exclusiv românească, stăpânit de Moldova din secolul XV;
- 1806-1812 - războiul ruso-turc cu ocuparea ambelor state române
- 1812 - În tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti, Poarta a cedat Rusiei paşalâcurile
Hotin şi Bugeac, teritorii cu populaţie majoritar românească 2. De asemenea, ca
urmare a complicităţii primului dragoman al Porţii (prinţul grec Dimitrie Moruzi,
executat ulterior pentru trădare), s-a extins fraudulos vechea denumire românească
Basarabia (judeţele sudice) asupra tuturor ţinuturilor dintre Dunăre şi Hotin - deşi
acestea nu făceau parte din vilayeturile (provinciile) otomane - putând astfel a le
ceda definitiv Rusiei şi pe acestea, prin Tratatul de pace semnat la 16/28 mai în Hanul
lui Manuc din Bucureşti. In acest fel, numele Basarabia s-a extins oficial 3 în 1812 la
tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, în interiorul căruia vechea Basarabie era denumită
mai mult cu turcescul Bugeac, azi teritoriu ucrainean.
- 1821 - ruşii invadează Ţările Române cu ocazia răscoalei Eteriei greceşti contra
turcilor
- 1828-1834 - ocuparea Moldovei şi Dobrogei cu ocazia războiului ruso-turc din
1828-1829, şi instituirea protectoratului rusesc până în 1856 asupra ambelor
Principate Române. Un factor de progres 1-a constituit însă elaborarea, în spirit
liberal, a Regulamentelor organice (1831-1832) de către guvernatorul rus Pavel
Kiseleff, ele constituind primele cvasi-constituţii române;
- 1848 - înăbuşirea armată (de turci şi ruşi) a Revoluţiei române.
- 1853-1856 - Războiul Crimeii începe cu ocupaţia rusească a Principatele
Române, aflate sub suzeraniate turcă, în urma faptului că turcii au favorizat pe
catolici, la cererea Franţei, privind dreptul de posesiune asupra Bisericii Naşterii
Domnului din Bethleem şi a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Contraatacând, flota turcă este, însă, distrusă la Sinope (lângă Tulcea) la 30 nov. 1853
şi conflictul escaladează prin atacul concertat turco-franco-englez în Crimeea. Prin
Pacea de la Paris (1856), protectoratul rus asupra Principatelor Române e înlocuit cu
garanţia a 7 puteri vest-europene, iar Bugeacul este alipit Moldovei. Ambiguitatea
1
Majoritatea acestor date sunt extrase din recenta carte a Vioricăi Moisuc : Românii şi politica externă
rusească, Bucureşti, 2013
2
In vechime, teritoriul sudic intrase în stăpânirea lui Basarab I (1310-1352), unificatorul Ţării
Româneşti, apoi fusese preluat de moldoveni pe timpul lui Alexandru cel Bun (1399-1432) sub numele de
Basarabia, pentru ca, în 1484, Ştefan cel Mare să-1 cedeze turcilor care l-au numit Bugeac „ţinut de frontieră”
3
În fapt, ruşii au impus extinderea numelui Basarabia încă din 1810, când, Principatele române autonome
fiind ocupate de ruşi în timpul râzboiului, au fost divizate administrativ de principele Prozorovski în 4 gubernii:
Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.
 Tratatului de pace a permis Unirea Principatelor în 1859 prin alegerea aceluiaşi
domnitor - Alexandru Ioan Cuza. Unirea acceptată/recunoscută de Puterile
garante doar pe timpul domniei lui, devine ireversibilă la 11/23 decembrie 18614,
atăt în urma reformelor şi demersurilor cuziste, cât şi prin întărirea ei în urma venirii
pe tron, în 1866, a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura de
sprijinul Franţei şi Prusiei.
- 1877, aprilie 12 - armatele ruse traversează abuziv România spre Bulgaria, înainte
de ratificarea Convenţiei româno-ruse de la Livadea (sept. 1876) de către
Parlamentul român.
- 1878, 3 martie - deşi românii, prin luptele de la Plevna şi Griviţa (septembrie-
noiembrie 1877), au determinat victoria în războiul ruso-turc şi, deşi, prin
convenţia de la Bucureşti din 4 aprilie 1877, Imperiul Rus garantase apărarea şi
menţinerea integrităţii teritoriale a României, colonelul român Arion nu a fost
acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, în cursul cărora Rusia a obţinut de
la turci crearea unui Principat al Bulgariei sub protecţie rusească, legătura cu el
urmând a se face prin ţările române, scop în care Rusia era pregătită a le ocupa şi
anexa. La protestul românesc, ruşii au ameniţat că ,Majestatea Sa va ordona
ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române" la care Carol I a răspuns „armata de
la Plevna va putea fi sdrobită, dar nu dezarmată" şi a pus armata în poziţie de
apărare.
Aşadar, Războiul pentru Independenţă a dus milimetric pe lângă
situaţia transformării Principatelor Române în gubernii ruseşti.
- 1878, iulie - Prin Tratatul de la Berlin, Rusiei i s-au redus pretenţiile de mai
sus, cerându-i-se să recunoască României independenţa, să-i cedeze Dobrogea (cu
portul Constanţa), Delta Dunării şi Insula Şerpilor, primind în „compensaţie" cele 3
judeţe din sudul Basarabiei (Bugeacul), restituite Moldovei la 1856. „Mărinimoasă",
Rusia a acceptat transferul fostului paşalâc Dobrogea către România, în ideea de a-1
folosi în viitor drept culoar spre Bulgaria plasată sub protecorat rusesc ;
- 1883, iunie - aşa cum am arătat deja, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice
cu România 48 de ore, iar Germania a ameninţat-o cu războiul dacă nu încheie
tratatul de alianţă.
Aşa se poate explica de ce, în deceniul IX al secolului al XIX-lea, România a
optat - temporar ! - pentru temperarea mişcării naţionale (printre ai cărei militanţi de
seamă se număra Mihai Eminescu) în favoarea salvării, apărării şi întăririi proaspătului
stat naţional român independent faţă de rapacitatea celor 3 imperii înconjurătoare:
otoman, ţarist, austro-ungar..

-- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - - - - - - -

4
În septembrie 1860, Domnitorul A. I. Cuza face o vizită de 11 zile la Constantinopol pentru a susţine Memoriul
pentru recunoaşterea Unirii depline - administrativ, politic şi jurisdicţional. Sultanul Abdul-Medjid l-a primit
cordial şi a aprobat planul lui Cuza. Puterile garante acceptă Memoriul la 13/15 septembrie 1861, iar sultanul Abdul
Aziz emite Firmanul din 22 noiembrie/4 decembrie 1861, în baza căruia Domnitorul A. I. Cuza proclamă la 11/23
decembrie 1861: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”
 Eminescu - un fenomen rar, poate unic:
creaţiei şi omului cu o singură carte editată
pe timpul vieţii li s-au dedicat studii în sute
de cărţi şi mii de articole !!!

Omul - Poet naţional,

Chipu-i - efigie a poeziei!

De la un cititor pentru alţi cititori !

Dan Stănescu
Ploieşti, 15 ianuarie - 15 iunie 2014
Contact: tel. 0244-53.77.36, 0723-111.875
Mail: ddanstanescu@yahoo.com
---------------