Mihai Constantinescu – Cortez, sau despre vocaţia antidivei

Volumul jurnalistului Mihai Constantinescu publicat cu

sprijinul domnului Mihai Stan, preşedintele Asociaţiei pentru
Muzică, Artă şi Cultură, superb pus în valoare de editura
Baroque Books &Arts, cu o concepţie grafică de Ana Wagner,
este o carte scrisă cu evlavie de omul matur care are în sfârşit
curajul să descopere enigma unei femei ce i-a umplut copilăria cu
misterul ei: mezzo-soprana Viorica Cortez, un nume de
referinţă pentru scenele de Operă internaţionale dar prea puţin
cunoscut în România. Însuşi autorul mărturiseşte că până în 1990
Viorica Cortez „era o soră (a sopranei Mioara Cortez-David,
rămasă în ţară n.n.) despre care se vorbea aproape în şoaptă,
niciodată în public”
Elaborată după tehnica palimpsestului, Cortez este un
inventar baroc de imagini-simbol, chipuri ale aceluiaşi om, deopotrivă interviu, reportaj,
mărturie şi biografie artistică, întâia monografie a unui om de cultură din România, fiind,
după cum afirmă autorul, „O incursiune reală, prin text şi imagini, în viaţa unui artist unic,
o întâlnire fascinantă în spaţiul personal şi profesional al artistei, dar şi o vizită virtuală în
culisele celor mai importante teatre de operă din lume...”.
Rezultatul a trei săptămâni de intervievare, a trei luni de documentare şi a mai multor
ani în care jurnalistul a depozitat în memoria afectivă icoana uneia dintre cele mai fascinante
şi mai valoroase interprete de operă, creaţia domnului Mihai Constantinescu este un puzzle
din care se conturează unitar portretul doamnei Cortez: „filtru prin prisma căruia iubesc
iremediabil şi irecuperabil opera - receptacul de istorii, martor al unei jumătăţi de secol de
muzică, societate, politică şi sentimente, divă, mamă, soţie, soră, fiică, prietenă dincolo de
ea, autentică în fiecare fracţiune de secundă.”(Mihai Constantinescu)
Cartea e scrisă în aşa manieră, că nu te lasă nici o clipă să te dezlipeşti dezvăluind cu
decenţă „lumea de dincolo de cortină”, „pe cât de frumoasă, pe atât de dură, care-ţi impune
perfecţiunea pentru a putea accede în clubul select al marilor teatre”- aşa cum mărturiseşte
artista. Un corpus de 140 de fotografii alb – negru şi color atestă povestea.
Viorica Cortez, vedetă a scenei lirice internaţionale de patru decenii, îşi istoriseşte ea
însăşi viaţa, dezvăluind, ca dintr-o multitudine de cutii muzicale, polifonia vieţii ei. O ajută în
demersul ei adăugirile autorului care a beneficiat şi de opiniile unor giganţi ai lumii precum
Krilovici, Plácido Domingo, Eugenia Moldoveanu, Pier Luigi Pizzi, Grace Bumbry, Jorge
Lavelli, Raina Kabaivanska, Petrică Ionescu, Ileana Cotrubaş, Giorgio Gualerzi.
Remarcabil este talentul de povestitor al mezzo-sopranei, care istoriseşte întâmplări
din viaţa ei cu o jovialitate ce captează, determinând cititorul să conchidă, asemenea
autorului, că „E bine s-o citeşti pe Viorica. E mult mai bine s-o asculţi.” (pag. 153)
Tonul mucalit, discursul bogat în expresii paremiologice şi alert totodată alternează
adeseori cu unul grav, încărcat de profunzimea şi gravitatea trăirilor artistei, dezvăluind un
spectacol al unor imagini inedite care ne-o revelează pe antidiva Cortez: modestă, naturală,
sinceră şi deschisă, ea dezvăluie omenirii prin intermediul acestui volum că, datorită faptului
că nu îşi avea fiica aproape (rămăsese în România), cu toate succesele din carieră, „noaptea
mă tăvăleam pe podele de durere.”
De asemenea, aflăm că femeia care locuia în Palatul Mazarin, sediul Institului Franţei
cu toate Academiile sale şi care trebuia să organizeze soaree-uri după eticheta protipendadei
franceze a vremii fugea de câte ori putea la mama ei la Iaşi ca să se poată delecta cu o porţie
de borş şi urzici şi cu una de apă din fântână, că perfecţionista de pe scenă care a avut la
picioare întreg mapamondul vorbeşte cu acelaşi respect „cu femeia care îmi face curat în
casă ca şi cu un preşedinte sau un preot” (pag. 271)sau că femeia „frumoasă ca un înger cu
o prestanţă de ducesă”, după cum o caracterizează baritonul Jean Philippe Lafont a suferit
„ca un câine” pentru că mult timp a fost pentru cel de-al doilea soţ al ei, „la bien – aimee
absente” ori că, după ce l-a cunoscut pe Nicolae Labiş, l-a venerat, considerându-l „Un
Eminescu modern, o nestemată într-o mocirlă”.
În subtext, cartea ne dezvăluie tragismul unui suflet măcinat de durerea provocată de
faptul că propriul ei popor nu beneficiază de genialitatea ei, că propriii ei colegi o denigrează,
că nu se poate dărui artistic celor pe care îi iubeşte cel mai mult: „În afară de casa
părintească şi de pământurile din jur, nu cred că am suferit niciodată când am plecat de
undeva. Acolo este legământul meu”, afirmă grav cea mai mare Carmen a lumii.
Rândurile acestei cărţi ne ajută să ne apropiem de La Cortez, cum o numesc francezii,
de „cântăreaţa fără discuri”, de Vocea ovaţionată pe cele mai mari scene ale lumii Teatro
alla Scala din Milano, Covent Garden din Londra, Metropolitan Opera din New York,
Opera Garnier din Paris, etc., de nemaipomenita interpretă poliglotă de bancuri sau de fiinţa
timorată de un rol, rămânând, în final, fiecare, cu Viorica lui.
Nicoleta Florean