UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

MANAGEMENTUL SECURITĂȚII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
MASTERAND: GHIRCĂU DĂNUȚ, ANUL 2, IFR.

HUMAN SECURITY REPORT 2005 – WAR AND PEACE IN THE

21ST CENTURY
PART II – THE HUMAN SECURITY AUDIT

Aspecte de securitate umană

în diverse tipuri de conflicte
„Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea
este îndreptată ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de
organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi
culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale”1

1
Articolul 22 din Declaraţia Univerală a Drepturilor Omului din 1948.
 Conceptul de securitate

Conceptul de securitate a început să se schimbe cu aproximativ jumătate de secol în

urmă. Cele două războaie mondiale şi Războiul Rece au reprezentat importante surse de
schimbare a mentalităţii şi a societăţii internaţionale. Societăţile au conştientizat pericolul şi au
ales o altă cale decât cea a confruntărilor militare. În prezent, riscul unui conflict în care să fie
atrase marile puteri ale momentului este la nivelul cel mai scăzut din istorie. Cu toate acestea,
sfera relaţiilor internaţionale este departe de a fi perfectă. Comunitatea internaţională este
conştientă de nevoia de dezvoltare a unui nou concept de securitate.
În prezent, statul nu mai este singurul actor principal pe scena relaţiilor internaţionale.
Marile corporaţii internaţionale şi ONG-urile (organizaţiile nonguvernamentale) încep să se
afirme din ce în ce mai puternic în acest domeniu. Încet, securitatea statului trece pe plan
secundar, securitatea individului devenind principala preocupare, iar conceptul de securitate
statală devine doar un supliment al securităţii umane. Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine
şi modificarea percepţiei indivizilor umani asupra tipurilor de ameninţări la adresa securităţii
lor. Astfel, problemele ce ţin de dimensiunile nonmilitare ale securităţii au luat locul celor de
natură militară însă fără a le elimina.
În ansamblu, perioada sfârşitului de secol XX şi începutul de secol XXI este marcată
atât de creşterea în amploare a procesului de globalizare, cât şi de câteva direcţii imprimate de
noile caracteristici ale mediului internaţional de securitate, ce se înscriu în această tendinţă,
precum derularea procesului de lărgire a spaţiului euroatlantic şi a Uniunii Europene:
asumarea de către NATO şi UE a noi roluri, ce decurg şi din sporirea numărului de membri,
afirmarea luptei împotriva terorismului ca principal obiectiv al agendei tuturor instituţiilor şi
organizaţiilor internaţionale de securitate, extinderea zonei de acţiune a instituţiilor şi
organizaţiilor internaţionale de securitate în afara sferelor de influenţă.
Pe lânga urmărirea acestor procese, pe agenda relaţiilor internaţionale, un loc principal
este ocupat tot mai mult de problemele de securitate. Aceasta, deoarece la ameninţările şi
riscurile cunoscute, trebuie luate în considerare, din ce în ce mai mult şi altele, precum săracia,

2
şomajul, crima organizată, epidemiile şi pandemiile, proliferarea armelor de distrugere în
masă, imigraţia ilegală, dezastrele ecologice şi competiţia acerbă pentru resursele umane.2

Conceptul de securitate umană

La început de secol XXI, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii tind să devină

din ce în ce mai difuze, puţin predictibile şi multidimensionale. Spre deosebire de ameninţările
militare tradiţionale ce emană de la un adversar cunoscut, cele la adresa fiinţei umane nu pot fi
contracarate nici prin creşterea cheltuielilor militare sau desfăşurarea de trupe şi nici prin
închiderea graniţelor. Din aceste motive a crescut nevoia de cooperare internaţională, multe
dintre pericolele şi ameninţările menţionate neputând fi rezolvate în cadrul tradiţional al
securităţii naţionale. Eforturile de a redefini securitatea pleacă de la câteva premise:
 deţinerea armelor de distrugere în masă nu furnizează în mod necesar securitate;
 securitatea într-o lume în globalizare nu poate fi furnizată exclusiv pe baze naţionale;
 centrarea atenţiei pe securitatea statului este inadecvată, întrucât dacă indivizii şi
comunităţile se află într-o stare de insecuritate, statul însuşi este fragil;
 extinderea crizei economico-financiare la nivel global;
 dimensiunile nonmilitare ale securităţii au devenit din ce în ce mai importante;
Redefinirea conceptului de securitate se desfăşoară într-un context în care actori statali
şi nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securităţii, apărând concepte de
genul securitate colectivă, securitate comună sau securitate prin cooperare. Aceste trei
concepte au o dimensiune militară predominantă deoarece realizarea stării de securitate va
depinde, în mare măsură, de contracararea provocărilor tradiţionale la adresa securităţii.
Riscurilor şi ameninţărilor tradiţionale la adresa securităţii trebuie să li se adauge, totuşi,
probleme legate de sărăcie, suprapopulare, degradarea mediului, schimbarea climei etc.,
deoarece contracararea lor este necesară agrenarea unor resurse uriaşe, atât de natură
financiară, cât şi umană.

2
Ionel Dănăilă, Integrarea- formă de asigurare a securităţii umane în Garantarea securităţii umane, volulmul
II. coordonator Mihai Marcel Neag , Editura Sistech, Craiova, 2010, pp.129-130

3
 Conceptul folosit cel mai des în analizele de securitate, în noul context, este acela de
securitate umană. Acest lucru este determinat de faptul că subiectul şi obiectul de referinţă al
securităţii este individul uman, iar starea de securitate a indivizilor trebuie să constituie
punctul de pornire al oricărui studiu din acest domeniu, indiferent de nivelul analizat (naţional,
zonal, regional sau global). Omul reprezintă elementul esenţial al oricărei forme de organizare
socială, iar gradul de realizare a securităţii acestuia se reflectă în securitatea grupului din care
face parte. Securitatea umană reprezintă o stare ce exprimă percepţia absenţei riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei, valorilor şi intereselor indivizilor umani (în
orice formă de constituire), dar şi procesele de gestionare a acestei percepţii şi de formarea sa.
Existenţa individului uman nu se poate desfăşura în afara sistemului global şi, în
consecinţă, analiza de securitate nu poate ignora elementele acestuia:
 contextual, atât structural, cât şi istoric, ce defineşte parametrii de bază sau
circumstanţele;
 cultura, adică perspectivele ideologice, cogniţiile, sentimentele şi judecăţile care dau
sistemului valoare, sens şi orientare;
 structura de actori şi resursele acestora, cu ajutorul cărora realizează scopurile stabilite;
 procesele, relaţiile dinamice de cooperare sau antagonice, prin care actorii urmăresc
realizarea scopurilor pe termen scurt sau pe termen lung;
 efectele sau consecinţele intenţionate şi neintenţionate ale acţiunilor, inacţiunilor şi
proceselor.
Noţiunea de securitate umană a fost introdusă în anul 1994 când Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare a publicat Raportul anual asupra dezvoltării umane, aceasta devenind
un reper pentru un nou model de securitate, o nouă paradigmă a securităţii.
Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de
transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie pe de o parte transferul centrului de
greutate de la securitate teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul
mijloacelor de realizare a securităţii de la achiziţi de armament la dezvoltare umană
sustenabilă. În cadrul acestui raport sun identificate şapte elemente specifice conceptulu de
securitate umană, care includ o gamă largă de ameninţări la adresa oamenilor, grupate în:
 securitate economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ;

4
  securitatea alimentară – garantarea accesului fizic şi economic la hrana de bază;
 securitatea sanitară – garantarea protecţiei minime faţă de boli şi un stil de viaţă nesănătos;
 securitatea ecologică – protejarea oamenilor faţă de deteriorarea mediului şi dezastrele
naturale;
 securitatea personală – protejarea oamenilor de violenţa fizică, oricare ar fi sursa acesteia;
 securitatea comunităţii – protejarea oamenilor de pierderea relaţiilor şi a valorilor
tradiţionale, de violenţă etnică şi sectară;
 securitatea politică – furnizarea unui mediu de viaţă bazat pe respectarea în societate a
drepturilor omului.
În ansamblu, securitatea umană este asigurată prin diverse acţiuni, în special prin
menţinerea păcii, intervenţia umanitară, sprijinul acordat refugiaţilor, ample măsuri de
ecologizare etc.
Securitatea umană caută să protejeze individul şi societatea din care face parte acesta
în faţa unei game largi de pericole, acestea variind de la securitatea fizică, la cea economică
iar, mai nou, securitatea mediului înconjurător. Securitatea umană nu are în vedere doar
supravieţuirea individului sau societăţii. Se doreşte acordarea libertăţii indivizilor de a lua
deciziile pe care aceştia le doresc şi de a le permite dezvoltarea în maniera aleasă de aceştia.
Organizaţiile internaţionale, cum ar fi NATO, sau cele suprastatale cum ar fi UE, au un
cuvânt din ce în ce mai greu pe scena internaţională. Corporaţiile transnaţionale, internaţionale
sau ONG-urile şi-au clarificat deja rolurile internaţionale. Securitatea umană şi cea statală se
completează reciproc.
În vreme ce siguranţa statală este, prin definiţie, concentrată pe siguranţa teritorială sau
după caz, şi pe cea economică, securitatea umană deţine o arie largă, acoperind toată sfera
bunăstării indivizilor şi societăţii, nu doar a teritoriului din interiorul graniţelor. În cazul
securităţii tradiţionale, rolul esenţial îl avea statul, pe când în cazul securităţii umane, rolul
central îl are chiar individul sau societatea din care acesta face parte.
Conceptul de securitate umană este strâns legat de securitatea dezvoltării umane şi
drepturile omului. Dezvoltarea umană nu poate avea loc fără asigurarea respectării drepturilor
universale ale omului, iar pentru asigurarea drepturilor omului este necesar asigurarea
dezvoltării societăţii şi individului, ca acesta să înţeleagă importanţa lor. Securitatea umană

5
cuprindea ambele concepte şi le transformă creând un tot unitar. Dar tocmai datorită calităţii
securităţii umane de a cuprinde tot ceea ce este legat de societatea umană, definirea
conceptului este aproape imposibilă, la fel cum este imposibilă clasificarea în ordinea
importanţei a nevoilor individului.
Conceptul de securitate umană poate include: obiectivul, pericolele şi ameninţările,
dreptul de a le asigura securitate şi căile de asigurare a acesteia. Obiectivul securităţii umane îl
reprezintă individul, nu statul aşa cum se obişnuia până de curând. Paradigma securităţii
umane împrumută termeni şi nuanţe dintr-o pleiadă de concepte, doctrine şi modele politice,
economice şi sociale, în special cele centrate pe individ. Dar apare şi o nouă dimensiune a
conceptului, securitatea comunităţii, din care individul face parte, încercând astfel protejarea
mediului de viaţă a individului în faţa elementelor cu caracter perturbator sau chiar distructiv.3
Problema securităţii umane se referă, de fapt, în practica de zi cu zi la insecuritatea
umană, întrucât existenţa vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor ne face să
conştientizăm nevoia de securitate. Astfel, cauzele insecurităţii umane afectează gradual toate
nivelurile societăţii,produc reacţii internaţionale, inclusiv recurgerea la forţa armată de către
un stat sau un grup de state, ajungându-se, în final, la declanşarea unui conflict armat.4
Crizele şi conflictele sunt mecanisme majore de transformare a interacţiunii
internaţionale. Acest argument este frecvent invocat în studiile istorice. De exemplu, cele două
războaie mondiale sunt recunoscute drept puncte de referinţă pentru noi modalităţi de acţiune
pe plan intenaţional. Relaţiile internaţionale sunt însă modificate în permanenţă şi datorită
unor crize de mai mică amploare decât conflictele armate pe scară largă. În acest sens,
tensiunile de lungă durată din Orientul Mijlociu sau din America Latină reprezintă o bună
ilustraţie. Pe de altă parte, crizele şi conflictele au un impact major asupra populaţiei civile. De
pildă, în 1999, peste 20 de milioane de persoane au fost afectate de conflicte violente.
În spaţiul post-iugoslav, riscurile de securitate sunt agravate de persistenţa
formaţiunilor paramilitare care propagă idei extremist-separatiste, tensionând climatul de
securitate şi aşa foarte fragil. Apariţia pe continentul european „a celei de-a treia generaţii”
de luptători antrenaţi în diverse tabere de instruire ale Al Qaida (foşti voluntari din state

3
Ionel Dănăilă, op.cit., pp.131-138.
4
http://surrysipluta.blogspot.com/2010/07/omul-si-securitatea-umana.html

6
occidentale care au luat parte la luptele din Afganistan, Cecenia, Bosnia şi au revenit în statele
de origine, unde au creat reţele de sprijin pentru continuarea Jihadului împotriva SUA şi
aliaţilor acestora) constituie un alt factor de risc major pentru climatul de securitate în Europa
de Sud- Est. Resurecţia preocupărilor pentru afirmarea identităţii confesionale sau etnice
inspirată de o acutizare a naţionalismului şi a efervescenţei religioase a creat un teren mai mult
decât favorabil pentru apariţia unor manifestări extremiste şi fundamentaliste. Mişcările
masive de populaţie determinate de sărăcie sau de războaiele etnice locale şi religioase au adus
aceste conflicte în lumea occidentală, migranţii devenind, de regulă, surse de sprijin politic şi
financiar pentru grupările teroriste din locurile de baştină. În multe situaţii, diaspora din ţările
vest-europene furnizează şi sprijin uman „calificat”, teroriştii provenind din astfel de medii
având o pregătire net superioară mai ales pe linia utilizării mijloacelor moderne de comunicaţii
sau cu aplicabilitate militară.
Datorită cutumelor religioase şi culturale proprii, unele categorii de migranţi refuză să
se integreze în noile societăţi, devenind astfel factori de risc în planul stabilităţii politice şi
economice. Alte grupuri de migranţi sunt percepute ca o ameninţare datorită sprijinului pe care
îl acordă unor organizaţii teroriste sau de gherilă. La toate acestea se adaugă ofensiva
procesului de islamizare a unor categorii minoritare (rromi, pături defavorizate economic sau
medical) din spaţiul ex-iugoslav, îndoctrinarea acestora pentru a susţine proiectul „Statului
islamic pur”, pericolele rezultate din asocierea cercurilor islamice radicale cu mişcările sau
organizaţiile naţionalist-extremiste şi regruparea militanţilor radicali în formule organizatorice
noi (fundaţii, asociaţii culturale, religioase, de caritate etc.), care servesc interesele unor
organizaţii sau state care susţin terorismul.
În procesul de islamizare şi îndoctrinare religioasă sunt implicate şi o serie de
organizaţii neguvernamentale, întâlnite mai frecvent în spaţiul post-iugoslav şi Albania, care
condiţionează aproape orice sprijin umanitar de realizarea unor obiective ce ţin de propagarea
islamului. Mai mult, orice investiţie este precedată de construirea de moschei, centre cultural-
religioase, instituţii de învăţământ numai pentru musulmani.
Recrudescenţa extremismului de dreapta, a naţionalismului, xenofobiei şi
revizionismului în unele ţări din regiune, coroborată cu sentimentele antisemite comune
acestor mişcări, amplifică sursele de sprijin şi de alianţe ale extremiştilor şi

7
supradimensionează spectrul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi regionale.
Existenţa în apropierea graniţelor româneşti a unor stări conflictuale latente ce se pot
reaprinde, degenerând în confruntări deschise, evoluţiile mişcărilor separatist-autonomiste din
spaţiul ex-iugoslav, prezenţa şi activitatea gherilei albaneze, securitatea fragilă a unora dintre
statele din regiune, expansiunea entităţilor teroriste către Europa de Sud-Est, transformă
spaţiul adiacent României într-o zonă complexă, care oferă condiţii favorabile (sociale,
economice, politice şi de structură etnico-religioasă) germinării şi dezvoltării unor nuclee
extremist teroriste şi ale crimei organizate transfrontaliere.5
În 2007, acestea au generat aproape 5 milioane de refugiaţi, din care peste 1 milion
proveneau din Angola, aproximativ 850.000 din Kosovo, 750.000 din Eritreea şi Etiopia,
550.000 din Timorul de Est şi 200.000 din Cecenia. În 2005, numărul refugiaţilor la nivel
global ajunsese la peste 12 milioane din care peste 4 milioane de palestinieni. Din aceste
motive, gestionarea crizelor şi a conflictelor a devenit una din cele mai importante preocupări
în domeniul studiilor de securitate. Această preocupare rămâne extrem de importantă şi în
contextul internaţional actual, în care ameninţările de securitate au devenit din ce în ce mai
complexe şi semnificativ diferite de cele din secolul precedent. În primul rând, se poate
observa în apariţia unor noi tipuri de tensiuni, crize şi conflicte. Multe dintre acestea sunt de
intensitate scăzută, implicând în mod frecvent tensiuni etnice, latente pentru o perioadă
îndelungată. De aceea, la începutul anilor’ 90, majoritatea conflictelor contemporane erau
considerate a fi conflicte etnice. În prezent, se acceptă mai degrabă ideea că noile conflicte ar
fi rezultatul mai multor factori, dintre care cei mai importanţi ar fi insecuritatea, inegalitatea,
interesele private şi percepţiile. Din acest punct de vedere, elementul etnic este mai degrabă o
formă prin care se manifestă unii din aceşti factori, implicit conflictele actuale sunt mult mai
frecvent transnaţionale şi regionale. Totuşi aceasta nu exclude existenţa unor ameninţări
globale şi a necesităţii cooperării internaţionale în acest domeniu.
După atacurile de la 11 septembrie, terorismul a fost identificat de o mare parte a
comunităţii internaţionale, în special la nivelul decidenţilor, drept principala ameninţare de
securitate contemporană. Recent însă, s-a sugerat faptul că proliferarea terorismului depinde
de modul de raportare la alte probleme de securitate, ca de pildă schimbarea climaterică,

5
http://www.arduph.ro/amenintari-la-adresa-pacii-si-securitatii-in-epoca-contemporana/

8
competiţia pentru resurse, remilitarizarea la scară globală şi adâncirea diferenţelor între
regiunile bogate şi sărace ale lumii. Atât timp cât nu se poate răspunde în mod eficient la
aceste ameninţări, actualul sistem internaţional de securitate ar fi sortit eşecului. De aceea,
terorismul va continua să se dezvolte, iar spre mijlocul secolului s-ar putea declanşa conflicte
internaţionale violente de mare amploare.
Pentru a răspunde acestor provocări, este deci nevoie de noi abordări. În plan teoretic
această necesitate s-a reflectat în transformarea conceptului de securitate. Indiferent de
perioada istorică, securitatea poate fi conceptualizată ca absenţă a ameninţărilor faţă de
anumite valori şi ca absenţă a temerii că aceste valori vor fi atacate.
Această nouă abordare presupune că, la rândul lor, crizele şi conflictele sunt
multidimensionale şi generate de mai mulţi factori, frecvent interdependenţi. De asemenea,
majoritatea crizelor şi conflictelor contempoprane depind de contextul local şi regional, dar
pot afecta întreaga societate internaţională. Din aceste motive, gestionarea lor necesită noi
strategii şi instrumente. Acestea s-au dezvoltat în special în ultimele două decenii şi au fost
adesea influenţate de cerecetările şi rezultatele din alte discipline, ca de pildă economia
politică internaţională, managementul afacerilor şi administraţia publică.
Mai trebuie remarcat faptul că transformările în practica gestionării crizelor şi
conflictelor nu au fost neapărat şi rezultatul unei schimbăîri semnificative în structurile
internaţionale sau regionale de securitate. Comparativ cu perioada în care conceptul clasic de
securitate era dominant, nu există modificări importante în ceea ce priveşte structurile
relevante pentru domeniu, ca de pildă dreptul public internaţional sau unele instituţii precum
Consiliul de securitate al ONU. Mai degrabă, transformările în gestionarea crizelor şi
conflictelor au fost promovate de apariţia unor noi fenomene internaţionale, în special a noilor
ameninţări de securitate, dar şi de percepţia noilor conflicte de către comunitatea
internaţională.

9
BIBLIOGRAFIE

1. Ionel Dănăilă, “Integrarea-formă de asigurare a securităţii umane în Garantarea securităţii

umane-volumul II”, Editura Sistech, Craiova, 2010
2. Declaraţia Univerală a Drepturilor Omului din 1948.
3. www.surrysipluta.blogspot.com
4. www.arduph.ro

10