1.

CHIMIOTERAPICE ANTIBACTERIENE
Chimioterapicele antibacteriene = sunt produşi de sinteză sau derivaţi semisintetici (preparaţi
prin modificări chimice ale unor produse de bază naturale) cu acţiune antibacteriană.
Chimioterapicele antibacteriene nu sunt active asupra tuturor speciilor bacteriene. Totuşi, unele
dintre ele pot să fie active pe un număr mare de bacterii Gram pozitive şi Gram negative: au un
spectru larg (de acţiune). Dimpotrivă, altele au o acţiune limitată la câteva bacterii: sunt
chimioterapice cu spectru restrâns.
Chimioterapicele acţionează după principiul toxicităţii selective (prin inhibiţia specifică a
unor căi metabolice), fără ca să producă vreun efect nefavorabil în organismul uman sau animal.
Unele chimioterapice sunt:
 Bacteriostatice (împiedică multiplicarea bacteriilor)
 Bactericide (omoară bacteriile).
Măsura activităţii chimioterapicelor poate fi exprimată prin :
 Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic care
inhibă multiplicarea unei bacterii date.
 Concentraţia minimă bactericidă (CMB) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic,
capabilă să omoare bacteria dată.

2. REZISTENŢA BACTERIILOR LA CHIMIOTERAPICE PRIN MUTAŢIE

- spontană
- rară
- interesează chimioterapicele (quinolone, rifamicine, acid fusidic, fosfomicina,
streptomicina, antituberculoase) cu o înaltă talie a mutaţiei.
- discontinuă (dar cu efecte variabile)
- specifică
- independentă (rezistenţa vizează un singur chimioterapic dintr-o singură familie).
Este singura modalitate de dobândire a rezistenţei la anumite chimioterapice (polimixine,
quinolone, nitrofurani) şi pentru anumite bacterii (Mycobacterium tuberculosis).
Pentru chimioterapicele cu înaltă talie a mutaţiei, riscul de eşec terapeutic poate fi uşor evitat,
dacă se folosesc asocierile de chimioterapice.

3. REZISTENŢA PRIN ACHIZIŢIE DE GENE

Se referă la achiziţia de plasmide şi/sau transpozoni care prezintă caractere foarte diferite.
Elementele genetice mobile conţin destul de frecvent multiple gene de rezistenţă, care vizează
chimioterapice sau familii de chimioterapice diferite.
Acest tip de rezistenţă este în general stabil şi transmisibil în descendenţă.
Rezistenţa plasmidică este importantă pentru practica medicală :
 toate speciile bacteriene pot fi susceptibile de a găzdui plasmide (pentru bacteriile
Gram negative este modalitatea de elecţie pentru a dobândi rezistenţa la
chimioterapice).
  acest tip de rezistenţă permite transferul în bloc a rezistenţei multiple la
chimioterapice de la o bacterie donatoare la una receptoare de plasmide.
 transferul plasmidelor de rezistenţă se face prin conjugare.
 Accesoriu plasmidele pot fi transferate (la bacteriile Gram pozitive) şi prin
transducţie sau transformare. Transpozonii reprezintă vehicule pentru plasmide şi
pot transpoza pe cromozom sau pe o altă plasmidă.
 Plasmidele şi transpozonii pot să poarte integronii, sistemele specializate în
integrarea şi acumularea de casete de gene de rezistenţă.

4.5.6.7. MECANISMELE BIOCHIMICE ALE REZISTENŢEI DOBÂNDITE

CHIMIOTERAPIC MECANISMUL BIOCHIMIC DETERMINISMUL
GENETIC
BETA LACTAMINE beta lactamaze mutaţie, achiziţia de gene
modificarea ţintei mutaţie, achiziţia de gene
alterarea porinelor cu reducerea Mutaţie
permeabilităţii
eflux activ Mutaţie
Toleranţă Mutaţie
AMINOZIDE enzime care modifică chimioterapicul achiziţia de gene
(fosfoacetiltransferaze sau adenil-transferaze)
alterarea ţintei de acţiune (rARN16S-proteina S12) Mutaţie
alterarea transportului activ transmembranar Mutaţie
eflux activ Mutaţie
reducerea permeabilităţii membranei externe Mutaţie
TETRACICLINE sinteza unei proteine analoage factorilor de elongare achiziţia de gene
alterarea porinelor Mutaţie
producerea unei oxido-reductaze NADPH-dependente achiziţia de gene
FENICOLI CAT (cloramfenicol acetil transferaza) achiziţie de gene
alterarea porinelor Mutaţie
eflux activ Mutaţie
MLS alterarea ţintei (rARN23S) mutaţie, achiziţie de gene
eflux activ Mutaţie
enzime de modificare (esteraze, hidrolaze, achiziţia de gene
acetiltransferaze)
QUINOLONE alterarea ţintei (ADN-gyraza) Mutaţie
alterarea porinelor Mutaţie
eflux activ Mutaţie

8.CARACTERE GENERALE ALE VIRUSURILOR

Virusurile sunt acariote (fără organizare celulară), Sunt structurate mult mai simplu decât
procariotele. De altfel, nu există forme de trecere între bacterii şi virusuri.
Virusurile pot fi caracterizate, pornind de la conceptul enunţat de Lwoff în 1953, astfel:
 Conţin un singur acid nucleic : fie ARN, fie ADN (niciodată nu conţin ambii acizi
nucleici). Acidul nucleic, constituie genomul viral, depozitarul informaţiei
genetice. Poate fi asociat în mod direct cu proteine (nucleoproteine) sau cu
"enzime" virale.
 Replicarea virală (multiplicarea) se face pornind de la un singur genom şi este
dependentă în totalitate de celula gazdă (virusurile constituindu-se astfel în
 paraziţi obligatorii intracelulari). Structura lor rudimentară, le face să fie lipsite de
sisteme biosintetice; virusurile "deturnează" metabolismul energetic al celulei
gazdă, în favoarea lor, pentru sinteza macromoleculelor constitutive.
 Acidul nucleic viral este înconjurat de un înveliş proteic, denumit capsidă, care
protejează genomul viral şi totodată contribuie la specificitatea de gazdă a
virusului (acidul nucleic, împreună cu capsida, formează ansamblul
nucleocapsidal).
! În cazul virusurilor neînvelite nucleocapsida formează virionul complet. Pentru
virusurile învelite, la nucleocapsidă se asociază şi învelişurile externe.
 Termenii de virus şi de virion, desemnează cele două forme funcţionale distincte :
o VIRUS – este un agent infecţios care se replică în interiorul celulei gazdă,
folosindu-se de echipamentul său enzimatic.
o VIRIONUL – reprezintă o particulă morfologică completă, bine definită
structural şi fizico-chimic. Nu creşte, nu se replică, este particula virală
matură, formă de existenţă (tranzitorie) extracelulară.

9.CONSTITUENŢII VIRALI

 Constanţi :
o Acidul nucleic
o Capsida
 Facultativi:
o Învelişul viral
o Proteina matricei
o Nucleoproteinele
o Spiculii

10. GENOMUL VIRUSURILOR CU ADN

Genomul ADN este în general dublu catenar (bicatenar), cu excepţia Parvoviridae care
prezintă un genom monocatenar. Tot de regulă este liniar; sunt prezente însă şi excepţii cum ar fi
cazul virusului hepatitei B (VHB), care prezintă un ADN circular, parţial dublu catenar.
Greutatea moleculară este variabilă, fiind cuprinsă între 2x 106 DAL şi 200x106 DAL
(însemând ; 3 până la 300 de gene, codante pentru 3 până la 300 de proteine).

11. GENOMUL VIRUSURILOR CU ARN

La aceste virusuri, genomul este în general monocatenar, excepţie făcând Reoviridaele, la
care este prezent un ARN bicatenar.
În general, genomul ARN este liniar, dar pot fi şi excepţii. De exemplu, în cazul
Orthomyxoviridaelor, genomul este format din 8 segmente. La Bunyaviridae genomul este
alcătuit din 3 segmente.
Structura "fragmentară" a ARN-ului favorizează recombinarea şi reasortarea genetică (cu
consecinţe epidemiologice).
 ARN-ul viral monocatenar poate să prezinte o polaritate pozitivă (comportându-se în
acest caz ca şi un mARN, care se poate traduce direct în proteine virale), sau o polaritate
negativă (situaţia în care el va fi transcris în mARN de către o ARN polimerază care este
asociată virionului).
Un genom dublu catenar se întâlneşte la Retroviridae şi se asociază cu o ADN polimerază
ARN dependentă (care funcţionează ca şi o revertranscriptază). Genomul (în cursul replicării),
înaintea transcrierii trece printr-o etapă intermediară – ADN-.
La genomul ARN, greutatea moleculară este variabilă, fiind cuprinsă între 106 şi 15x106
DAL (3 la 15 gene, codante pentru 3-15 proteine).

12.CAPSIDA ICOSAEDRICĂ
Capsida icosaedrică sau cubică, prezintă forma unui icosaedru, un corp geometric cu 20
de feţe (triunghiuri echilaterale), 30 de muchii şi 12 vârfuri (vertexuri), orientarea fiind făcută
conform unor axe de simetrie rotaţională de tip 2/3/5.

Figura nr. 25 : I – Icosaedru

II – Axele de simetrie (1-de tip 2, 2-de tip 3, 3- de tip 5)

Fiecare vertex reuneşte 5 feţe –pentoni, formate din 5 subunităţi proteice (pentameri), în
timp ce pe muchiile şi feţele icosaedrului sunt dispuşi hexonii formaţi din şase subunităţi proteice
(hexameri).
Pentonii sunt în număr fix : 12.
Numărul hexonilor este variabil. În felul acesta numărul capsomerelor poate să crească,
fără ca astfel simetria de bază să se schimbe.
Numărul total de capsomere poate fi calculat, după vizualizarea electronomicroscopică,
prin formula lui Horne :
N = 10 ( n-1 )2 +2
unde n este numărul capsomerelor vizibile pe muchia unei feţe, inclusiv capsomerele de
la vârf.
Exemple de virusuri la care capsida este icosaedrică :
 Cu ADN :
 o Parvovirusurile – 32 de capsomere
o Herpesvirusurile-162 de capsomere
o Adenovirusurile – 252 de capsomere
 Cu ARN :
o Picornavirusuri – 32 de capsomere.

13. CAPSIDA HELICOIDALĂ

Aspectul, este acela al unei structuri tubulare (flexibilă sau rigidă), cu lungimi şi diametre
variabile în funcţie de virus.
Din punct de vedere chimic, subunităţile componente sunt identice.
Capsomerele formează discuri care se dispun prin rotaţie şi translaţie în jurul axului
central al helixului (ca şi în jurul unui şurub).
Ansamblul capsidal prezintă aspectul unui cilindru cu structură helicoidală şi a cărui
mărime este dependentă de numărul capsomerelor.
În cazul virusurilor învelite, capsidele se încolăcesc astfel încât aspectul virionului este
sferic (Orthomyxoviridae, Paramyxoviridae). Orientarea în spire strânse şi paralele, poate
conduce la forma de cartuş (Rhabdoviridae). Dacă îşi menţin forma cilindrică, virionul poate să
aibă un aspect filamentos.
Pentru virusurile neînvelite (ex : virusul mozaicului tutunului) aspectul virionului este de
bastonaş.

14. ÎNVELIŞUL VIRAL

Există numeroase virusuri animale care prezintă un înveliş ce înconjoară nucleocapsida.
Învelişul viral conţine proteine sau glicoproteine de origine virală, dar şi lipide provenite
din membranele celulelor gazdă.
Acest înveliş, este o structură pe care virusul o achiziţionează în timpul traversării uneia
dintre membranele celulare : nucleară (ex: Herpesviridae), a aparatului Golgi (Coronaviridae)
sau citoplasmatică (Retroviridae).
Învelişul viral joacă un rol important în fixarea virusului pe receptorii specifici prezenţi
pe suprafaţa celulelor permisive. În acest proces de fixare, un rol important revine spiculilor
(structuri care proemină pe suprafaţă şi care sunt vizibile electronomicroscopic) şi care reprezintă
antigenele de suprafaţă.
Pentru multe virusuri, între nucleocapsidă şi înveliş se găseşte proteina M (matricei), care
îndeplineşte un rol de stabilizator.
Prezenţa învelişului, conferă o anumită sensibilitate virusului faţă de solvenţii lipidelor
(detergenţi, eter, săruri biliare) dar şi faţă de căldură.

15. FORMA ŞI DIMENSIUNILE VIRUSURILOR

Examinaţi la microscopul electronic, virionii prezintă o diversitate de forme:

 Sferică (virusurile gripale, paragripale, herpetice..)
 Virusurile cu capsidă icosaedrică (adenovirusuri, virusurile poliomelitice) neînvelite,
pot să prezinte o formă aparent sferică, deoarece conturul apare estompat.
 Bastonaş (cilindrică) – virusul mozaicului tutunului, bacteriofagii (unii dintre ei)
 Paralelipipedică (v. variolic, v. vaccinal)
 Obuz (glonţ) – v. rabic
 Filamentoasă – v. Ebola
 Sferică cu prelungiri filamentoase – unii bacteriofagi.
Dimensiunile virusurilor sunt de ordinul nm. Măsurarea lor se face cu ajutorul tehnicilor
de:
 Microscopie electronică – prin compararea cu particule (de latex, sau aur coloidal)
care au dimensiuni standard.
 Ultracentrifugare – dimensiunile sunt apreciate în funcţie de coeficientul de
sedimentare.
 Trecere prin membrane filtrante care au pori de mărimi cunoscute (membrane de
colodium).
Mărimea virusurilor variază între 18-30 nm (Picornaviridae, Parvoviridae) şi 450 nm
(Poxviridae). Aceste dimensiuni, reprezintă 10-2 până la 10-3 din dimensiunile bacteriilor.

16. CRITERII TAXONOMICE DE CLASIFICARE A VIRUSURILOR

Aceste criterii se bazează pe :

 Caracterele virionului – dimensiuni, formă, prezenţa/absenţa învelişului, structură,
simetrie
 Caracterele genomului viral – tipul de acid nucleic (ADN/ARN), numărul de
catene, structura liniară/circulară, sensul catenelor (pozitiv/negativ), numărul de
segmente, dimensiunea genomului
 Modalităţile de replicare
 Caracteristicile proteinelor virale(număr, secvenţă de aminoacizi, funcţii)
 Comportamentul faţă de agenţii fizici şi chimici (stabilitatea la solvenţi, detergenţi,
radiaţii, pH, temperatură, ioni de Mg2+)
 Caracterele biologice (spectrul de gazdă/transmiterea, reacţiile serologice)
 Patogenitate (receptori celulari – tropism)
 Distribuţia geografică

17. ÎNCADRAREA ÎN SISTEMUL TAXONOMIC

 ORDINUL – conţine sufixul virales (reuneşte familii)
 FAMILIA – conţine sufixul viridae (prezintă caractere comune - morfologia
virionului, organizarea genomică specifică)
 SUBFAMILIA – conţine sufixul virinae
 GENUL - conţine sufixul virus (grup de specii cu particularităţi care le diferenţiază
de alte specii din aceeaşi familie)
  SPECIA – se exprimă fără sufix (sunt grupuri de tulpini virale care se deosebesc
prin prezenţa genelor ce codifică anumite diferenţe)
Exemplu : familia Herpesviridae, subfamilia Alfaherpesvirinae, genul Simplexvirus, specia Virus
herpes simplex, serotip 1.

18. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA

VIRUSURILOR
AGENŢI FIZICI
 Căldura :
o În afara organismului majoritatea virusurilor sunt sensibile la
temperatura mediului ambiant (+18 - +25ºC)
o Unele (v.rujeolos, v.gripale), sunt foarte labile, altele moderat
labile(v. Ebola), fiind inactivate în câteva ore, iar altele sunt foarte
rezistente (v. Coxsackie – 3 sau 4 luni, v. variolic – 1 an)
o Temperaturile cuprinse între +56ºC şi +100ºC inactivează rapid
majoritatea virusurilor.
 Căldura umedă este foarte eficientă în distrugerea virusurilor:
o Fierberea (+100ºC) inactivează virusul hepatitei A şi virusul rabic
în 30 de minute.
o Autoclavarea ( 1 atm = 121ºC) în 20 de minute distruge toate
virusurile.
 Frigul – conservă virusurile :
o La +4ºC unele virusuri pot fi păstrate timp îndelungat
(enterovirusurile – câteva săptămâni; v.rabic – 2 ani)
o la -20ºC multe virusuri prezintă scăderi semnificative ale titrului
(v. gripale)
o la - 70ºC (în azot lichid) infectivitatea virală este păstrată pentru
toate virusurile.
 Desicaţia :

o Lentă – determină atenuarea patogenităţii virale

o Rapidă – este aplicată în liofilizare, ca şi procedeu de conservare a
virionilor.

 pH-ul :
o prezintă influenţe variabile
o pH sub 5 sau peste 9 – anulează infectivitatea pentru majoritatea
virusurilor
o excepţii - virusurile stabile la pH-uri extreme (pH=3 –
enterovirusuri, pH=9 – arbovirusurile şi virusul gripal B)
 Radiaţiile UV:
o au o acţiune înalt virulicidă
o v. polio, v.rabic, v.urlian – sunt distruse aproape instantaneu
o v. hepatitei A şi v. rujeolos sunt distruse în 2 minute
 o virusul hepatitei B şi HIV sunt rezistente
 Radiaţiile X, gamma şi radiaţiile corpusculare alfa şi beta – inactivează
virusurile
 Ultrapresiunea (mii de atmosfere) – alterează complet infectivitatea, dar fără
aplicabilitate practică
 Ultrasunetele (peste 20 KHz/s) au efecte diferite în funcţie de virus.
o Anihilarea infectivităţii
o Amplificarea unor funcţii
Absenţa oricărui efect

19. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA

VIRUSURILOR
AGENŢII CHIMICI

Pot să fie :
- virulicizi (sterilizanţi)
- atenuanţi ai patogenităţii
- conservanţi- stabilizanţi

 Agenţii virulicizi sunt :

 Agenţii oxidanţi – inactivează virusurile la concentraţii de 1%
 Peroxidul de hidrogen (H2O2) – inactivează virusurile la concentraţii de 3-6 %
 Ozonul – eficient pentru dezinfecţia apei
 Permanganatul de potasiu 1% - virulicid pentru majoritatea virusurilor.
 Aldehidele (formaldehida) în soluţie apoasă 1-8%
 Glutaraldehida – în soluţie 2% - este un sterilizant perfect (utilizată pentru
"sterilizarea la rece")
 Halogenii şi compuşii halogenaţi
 Cloramina 2-5%
 Fenolii 1-5%
 Eterul şi cloroformul inactivează virusurile învelite
 Detergenţi cationici (sărurile de amoniu cuaternar) au acţiune virulicidă la
concentraţie de 20%
 Etanolul la 75% virulicid, dar nu şi pe virusul HIV

 Agenţii atenuanţi ai patogenităţii :

 Formaldehida – în concentraţie 0,2% (menţine proprietăţile imunogene)
 Fenolul - în concentraţie 1% se foloseşte la prepararea vaccinului antirabic de
tip Fermi
 Beta propiolactona
 Agenţii conservanţi –stabilizanţi :
 Glicerolul – în soluţie tampon 50%
 Sărurile de Mg2+ şi Ca2+
20. ETAPELE REPLICĂRII VIRALE- enumerare
Replicarea virusurilor se realizează pe parcursul mai multor etape.
Fazele iniţiale :
 ataşarea
 penetrarea
 decapsidarea
Faza de eclipsă
Fazele tardive:
 Asamblarea
 Eliberarea virionului

21. Replicarea virală. Evenimentele FAZEI DE ECLIPSĂ

Faza de eclipsă:
 Este faza în care se replică genomul viral şi în care sunt sintetizate proteinele virale.
 Elementul de bază din această fază constă în transmiterea informaţiei genetice,
conţinută în genomul viral pentru :
o Biosinteza acidului nucleic viral progen
o Biosinteza proteinelor virale structurale şi funcţionale.
 Acizii nucleici virali sunt diferiţi (structură, organizare, etc) şi pot fi de tip ADN
sau ARN, monocatenar sau bicatenar liniar sau circular, molecule unice sau
segmentate, cu sens pozitiv sau negativ. Acest fapt conduce la secvenţe diferite
ale replicării şi pe parcursul ei pot să apară diverse forme replicative intermediare,
precum şi integrări în genomul gazdei.
 Celula gazdă nu conţine mARN specific pentru biosinteza proteinelor virale şi
nici enzimele necesare replicării acidului nucleic viral.
 Exprimarea informaţiei genetice virale, constă în :
o Replicarea genomului viral
o Transcrierea mesajului genetic şi biosinteza mARN
o Traducerea mesajului şi biosinteza proteică.

22. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE LATENTE

Herpesvirusurile (Herpes simplex tip 1, tip 2, virusul varicela zona Zoster, virusul
Epstein-Bar, virusul citomegalic şi virusul herpetic de tip 6) pot produce infecţii primare
simptomatice sau asimptomatice, care pot conduce la persistenţa virusului în organism.
În cursul perioadelor de recădere, virusul poate fi detectat în sânge.
Virusul herpes simplex de tip 1 persistă în ganglionii trigemeni şi la intervale de timp
produc recăderi, virusul varicelă-zona Zoster persistă în ganglionii dorsali şi poate produce la
vârsta adultă recăderi (zona Zoster).
Alte virusuri, virusul Epstein-Bar şi virusul herpetic de tip 6, pot să persiste în limfocite.
23. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE CRONICE
Există virusuri care după o infecţie primară (cu sau fără manifestări clinice), pot să
persiste în organism (HBV, HCV) şi să determine o boală cronică cu leziuni evolutive. În astfel
de cazuri virusul poate fi detectat în permanenţă în organism.
Bolnavul cronic (cu sau fără manifestări clinice ) este un posibil "excretor" de virus, luni
sau ani de zile (ex: hepatita B cronicizată).

24. INFECŢII PERSISTENTE LENTE

Un exemplu de infecţie lentă este cel al bolnavilor de SIDA (sindromul imunodeficienţei
dobândite), datorat infecţiei cu virusul HIV (vezi cap.8)
Alteori pot fi discutate infecţii primare (simptomatice sau asimptomatice) produse de
agenţi infecţioşi, după o lungă perioadă de incubaţie (de ordinul lunilor sau al anilor), care sunt
caracterizate prin leziuni ale sistemului nervos central (SNC), etichetate ca şi boli
neurodegenerative lente. Exemple:boala Kuru sau boala Creutzfeld-Jacob, produse de agenţi
infecţioşi subvirali (prioni).

25. VIRUSULUI IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV):

(TRANSMITERE+PATOGENEZĂ)

TRANSMITEREA HIV

Se face prin :
- contact sexual neprotejat (homo şi heterosexuali)
- sânge şi derivate de sânge (la transfuzaţi)
- instrumentar medical nesterilizat corespunzător (! chirurgical, uz stomatologic)
- instrumentar nesterilizat corespunzător, din cabinete de înfrumuseţare(manichiură,
pedichiură)
- materno-fetală (în cursul sarcinii, dar şi perinatal).

PATOGENEZA INFECŢIEI HIV

Virusul HIV manifestă un tropism selectiv pentru limfocitele T care exprimă markerii
CD4.
Limfocitele TCD4 (helper) se găsesc în sânge în proporţie de 60%, în timp ce limfocitele
TCD8 (supresoare) se găsesc doar în proporţie de 30% (astfel raportul normal este de 2/1,
TD4/TD8). La persoanele infectate HIV acest raport tinde spre valoarea de 1, faptul arătând o
depresie cantitativă a LTCD4 helper.
Virusul HIV acţionează citocid asupra LTCD4 (helper) şi în acest fel imunitatea celulară
este compromisă.
26. STADIILE EVOLUTIVE ALE INFECȚIEI CU VIRUSUL HIV
-patru faze:
1) Limfadenita iniţială cu apariţia anticorpilor (seroconversia). În 80% din cazuri evoluează
asimptomatic. Formele simptomatice sunt necaracteristice şi evoluează cu : febră,
faringită şi limfadenopatie.
2) Faza simptomatică – se întinde pe o perioadă de 2-7 ani.
Semnele sunt necaracteristice :
- anemie
- leucopenie
- trombocitopenie
3) Etapa limfadenopatiei generalizate (şi persistente) care are o durată de minimum 3 luni şi
care se asociază cu modificări hematologice şi perturbări severe ale imunităţii mediate
celular (în special cu scăderea raportului LTCD4/LTCD8)
4) SIDA (sindromul imunodeficienţei ca şi boală clinic manifestă):
 Simptomatologia generală :
o Febră
o Diaree
o Pierdere ponderală mai mare de 10% (durata tuturor manifestărilor
amintite depăşeşte o lună)
 Manifestări cutanate: herpes, zona zoster
 Manifestări neurologice : encefalite, meningite cu lichid clar, paralizii ale nervilor
cranieni
 Neoplazii secundare : sarcom Kaposi, limfoame maligne non-hodgkiniene
 Infecţii cu microorganisme oportuniste : bacterii şi fungi, cu localizări cutanate,
pulmonare, digestive, dar şi la nivelul SNC.

27. DIAGNOSTICUL VIRUSOLOGIC AL INFECŢIEI HIV

 Evidenţierea virusului sau a antigenelor virale:
o Evidenţierea p24 în ser prin teste imunoenzimatice
o Cultivarea HIV (prin cocultivarea limfocitelor infectate cu limfocite
normale – evidenţierea antigenelor virale, în celulele infectate, se face prin
imunofluorescenţă)
o Evidenţierea genomului viral prin PCR (polimerase chain reaction).
 Evidenţierea anticorpilor specifici prin:
o Teste de depistare:
 Teste imunoenzimatice:
 ELISA (enzyme-linked-immuno-sorbent-assay)
 ELISA de competiţie (inhibarea reacţiei prin
anticorpi prezenţi în serul testat)
 Testul imunoperoxidazei (care foloseşte ca şi
antigen, limfocite infectate HIV şi fixate pe lamă).
o Teste de confirmare:
  Imunoelectronotransfer (Western-blott). Electroforeza
proteinelor virale în gel de poliacrilamidă, este urmată de
transferul acestora pe nitroceluloză; se procedează la tratarea
cu serul testat şi apoi cu ser marcat enzimatic. Reacţia pozitivă
presupune prezenţa anticorpilor faţă de cel puţin 2 proteine
virale.
 RIPA (proteinele virale sunt marcate radioactiv, se adaugă
serul pentru testat şi se formează complexe antigen-anticorp
care sunt supuse migrării)
 IF (imunofluorescenţă)

! FEREASTRA DE DIAGNOSTIC SEROLOGIC !

 Anticorpii anti HIV apar la 6-8 săptămâni de la infectare
 În săptămâna 1-2 apare în sânge proteina p24 (iar depistarea ei permite
închiderea ferestrei serologice de diagnostic).

28. HEPATITE (SECUNDARE) CONSECUTIVE UNOR INFECŢII VIRALE

CU AGRESIVITATE MARE

 ARBOVIRUSURILE:
- VIRUSUL AMARIL (familia Flaviviridae) – este agentul etiologic al febrei galbene
(febră 40ºC, delir, agitaţie, sindrom icteric, albuminurie, anemie, creşterea marcată a
transaminazelor, insuficienţă hepatică şi evoluţie spre exitus în10-20 % din cazuri,
sau chiar până la 50% în cursul epidemiilor)
- VIRUSUL VĂII RIFTULUI, VIRUSUL FEBREI HEMORAGICE DIN CONGO,
VIRUSUL FEBREI DIN CRIMEEA (familia Bunyaviridae) produc sindroame
hemoragice grave, însoţite de hepatite
 ARENAVIRUSURILE :
- VIRUSUL FEBREI DE LASSA – produce necroze hepatice (de la necroza
hepatocitară focală, până la necroze masive). Boala evoluează cu insuficienţă
hepatică, hemoragii, hipotermie, encefalopatie, iar mortalitatea depăşeşte 15%.
 FILOVIRUSURILE:
- VIRUSUL MARBURG şi VIRUSUL EBOLA – produc febre hemoragice, leziunile
hepatice caracteristice fiind necrozele masive ale ţesutului hepatic. În aceste infecţii
mortalitatea depăşeşte 50%.

29. HEPATITE ACCESORII INFECŢIEI VIRALE (HEPATITE ASOCIATE

IMUNOSUPRESIEI)

În astfel de cazuri sunt implicate HERPESVIRIDAE:

 VIRUSUL CITOMEGALIC – determină la primoinfecţie adenopatii, splenomegalie şi

hepatomegalie. Transaminazele sunt moderat crescute, iar histopatologic se evidenţiază
 inflamaţia şi necrozele hepatocitare. În infecţia congenitală, afectarea hepatocitară este
prezentă la circa 10% dintre copii (citomegalia cu incluzii). Imunosupresia asociată
transplantului de organ, determină asocierea interesării hepatice cu cea a altor organe
(pneumonie, miocardită, encefalită).
 VIRUSUL EPSTEIN-BARR – determină la primoinfecţie mononucleoza infecţioasă cu
afectarea constantă a ficatului.
 VIRUSUL HERPES SIMPLEX – hepatita apare numai în formele grave de
primoinfecţie, la bolnavii cu status imunitar deficitar. Nou născuţii se infectează din
tractul genital matern (infectat). Evoluţia bolii (cu febră, erupţie mucoasă şi tegumentară,
necroza hepatocitelor) este letală. La gravide aflate în trimestrul III de sarcină, dar şi la
alţi adulţi care prezintă neutropenie, debutul este brutal, cu febră 38-40 ºC, astenie şi
erupţie orofaringiană, care asociază hepatomegalia, creşterea transaminazelor,
leucopenie, trombocitopenie şi coagularea intravasculară diseminată.
 VIRUSUL VARICELĂ-ZONA ZOSTER – la imunosupresaţi se constată o creştere
marcată a transaminazelor care atestă hepatocitoliza masivă.
 VIRUSUL HERPETIC UMAN DE TIP 6 : produce hepatită fulminantă la
imunosupresaţi post-transplant hepatic.

30. HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI CU TROPISM PRIMAR

PENTRU HEPATOCITE ȘI TRANSMITEREA LOR
(HEPATITE VIRALE NON A,B,C,D,E)

VIRUSUL HEPATITEI FRENCH

Se transmite pe cale digestivă şi este capabil să producă hepatita (experimentală) la
maimuţă, fără ca să fie o entitate hepatotropă bine definită.

VIRUSUL HEPATITEI GB (VH GB)

 Transmiterea este parenterală:
- donatori de sânge clinic sănătoşi (portaj 2-19%)
- consumatori de droguri (în SUA) 15-20%
- hemofilici(35%)
- nu s-a putut demonstra transmiterea pe cale sexuală sau transmiterea perinatală.

VIRUSUL HEPATITEI TT (VHTT)

Se pare că se transmite atât pe cale parenterală, cât şi pe cale fecal-orală.
Virusul hepatitei PM- similar TT

VIRUSUL HEPATITEI PM (VHPM)- similar TT

Virusul Hepatitei A –cale fecal orala
Virusul hepatitei E –cale fecal orala
Virusul hepatitei B- cale parenterala si sexuala
Virusul hepatitei D- cale parenterala si sexuala
Virusul hepatitei C-cale parenterala si sexuala

31. VIRUSUL HEPATITEI A (VHA)-clasificare, aspecte morfostructurale,

caracteristici genom + capsidă
 Clasificare – Familia Picornaviridae, genul Hepatovirus
 Morfostructural – virionul este sferic, are 27 nm şi este neînvelit
 Caracteristici :
o Are tropism specific pentru hepatocit
o Capsida este rezistentă la agenţi fizici şi chimici ce pot inactiva alte
Picornaviridae
o Prezintă un serotip unic şi nu dă imunitate încrucişată cu alte
Picornaviridae
o Este cultivabil (dificil) pe culturi de celule.
 Genomul :
o ARN monocatenar, liniar, catenă cu sens pozitiv de 7,5 Kb.
o Prezintă 3 domenii :
 5' NTR (non translated region) – necodantă cu rol în iniţierea
şi controlul sintezei ARN.
 ORF (open reading frame = cadru deschis citirii) – codifică
un polipeptid format din 2200 de aminoacizi care prin clivaj,
conduce la formarea proteinelor precursoare (p1-capsidale,
p2 şi p3 –funcţionale).
 Capsida :
o Este icosaedrică
o Conţine 3 proteine structurale : 1D(VP1), 1B(VP2) şi 1C (VP3)
o La alte Picornaviridae a fost constatată prezenţa unei proteine VP4, care
pentru VHA nu a fost atestată.

32. HAV-enumerare metode de diagnostic de laborator

1.Examenul direct :
 Din materiile fecale – imunelectronomicroscopia – evidenţiază agregate imune specifice
(sunt necesari martori de referinţă pentru evitarea erorilor)
 Detectarea antigenelor virale şi a HAV în hepatocite (după biopsie hepatică ) se face prin
imunofluorescenţă)
 Pentru detectarea ARN-ului viral se folosesc tehnici de hibridizare (cu sonde ARN); PCR

2.Serologic : - urmăreşte anticorpii anti VHA prin tehnici imunoenzimatice (ELISA) – iniţial
IgM (care persistă 10-12 săptămâni) şi apoi IgG (anticorpi protectivi, detectabili toată viaţa)

3.Biochimic :
 Scad albuminele şi cresc globulinele (α,β,γ) cu inversarea raportului serine/globuline
 Se constată modificări în metabolismul pigmenţilor biliari cu creşterea bilirubinei serice
şi prezenţa în urină a urobilinogenului
  Cresc transaminazele AST şi ALT.

33. VIRUSUL HEPATITEI B (VHB)-clasificare, aspecte morfostructurale,

caracteristici genom + capsidă
 Clasificare – face parte din familia HEPADNAVIRIDAE, genul
ORTHOHEPADNAVIRUS
 Morfostructural – în serul bolnavilor se găsesc trei tipuri de particule:
o Virionul complet (particula Dane), are o formă sferică, un diametru de
42 nm, se găseşte un ser într-o cantitate de 109 particule /ml.
o Particule sferice de 22 nm, formate din subunităţi Hbs
o Structuri filamentoase, rezultate din agregarea particulelor sferice
o Particulele sferice şi formele filamentoase sunt neinfecţioase şi se găsesc
într-o cantitate de 1013-1014 particule/ml de ser.
o Nucleocapsida – este formată din ADN dublu catenar (cu extremităţi
monocatenare) circular de 1,6 x103Kdal şi din capsida icosaedrică cu 180
de capsomere.

Figura nr. 33 – Virusul hepatitei B (VHB): I – particula Dane, 1- învelişul viral, 2-nucleocapsida,
3- ADN; II – forme sferice; III – particule filamentoase.

 Genomul :
o este format din catene inegale (lungă şi scurtă)
o catena lungă (L) este dispusă spre exterior, are sens negativ şi prezintă o
serie de discontinuităţi (zona întreruptă fiind situată spre capătul 5' al
celeilalte catene şi funcţionează ca şi origine a replicării)
o catena scurtă (S), este catena cu sens pozitiv, dispusă spre interior.
o Extremitatea 5' a catenei S este legată de o secvenţă ARN capişonată care
funcţionează ca iniţiator al sintezei celei de a Ii-a catene ADN.
o La extremitatea 5' a catenei lungi (L) este legată o secvenţă redundantă
legată covalent de domeniul amorsă al polimerazei.
 o Cele două catene sunt complementare în poziţiile fixe 5' (regiune coezivă)
– aceasta producând circularizarea genomului.

 Capsida :
o Este icosaedrică şi are 180 capsomere
o Este formată din proteina HBc (P22C) cu funcţie de proteinkinază
o Prin clivaj proteolitic este expus determinantul antigenic HBe similar cu
P22C dar de dimensiuni mai mici.
o Capsida conţine ADN polimeraza ce funcţionează şi ca
reverstranscriptază. Aceasta are 3 domenii:
 Iniţierea replicării
 Reverstranscriere
Enzimă tip RNA-ază pentru degradarea hibridului ARN-ADN.

34. DINAMICA MARKERILOR HBV: antigene + anticorpi

 STRUCTURA ANTIGENICĂ:
o Antigenul HBc (nucleocapsidal):
 Apare în nucleul hepatocitelor după 10 zile de boală
 Prezenţa sa în ser este rară (liber numai excepţional ,de obicei ca
şi complexe imune)
 Este un marker important pentru prezenţa în hepatocite a VHB
 Anticorpii anti HBc (IgM) – apar la sfârşitul incubaţiei şi ating
titrul maxim în perioada de stare a bolii;diminuă în
convalescenţă;sunt markeri pentru replicare activă a VHB
(producţia continuă a acestor anticorpi atestă infecţie persistentă)
 Anticorpii anti HBc (IgG) – apar la sfârşitul perioadei de stare a
bolii; se menţin indefinit şi semnifică evoluţia favorabilă.
o Antigenul Hbe :
 Este asociat nucleocapsidei; este prezent în ser în perioada de
incubaţie, apărând înainte de creşterea transaminazelor;
persistenţa sa denotă evoluţia spre cronicizare (hepatită cronică
agresivă)
 Anticorpii anti Hbe constituie prologul ameliorării unei hepatite
cronice.
o Antigenul HBs :
 Apare în ser la 4-6 săptămâni de la debut şi dispare la 3 luni;dacă
persistă peste 6 luni, reprezintă un marker care atestă forma
prelungită, sau instalarea hepatitei cronice sau a cirozei hepatice
 Prezintă un determinant antigenic specific de tip, notat „a” şi
determinanţi antigenici de subtip mutuali exclusivi „d” sau „y” şi
„w” sau „r”; întrucât „w” poate fi w1,w2,w3,w4, din combinaţiile
posibile rezultă 10 subtipuri antigenice
 Seroconversia (apariţia anticorpilor antiHBs) se produce în
convalescenţă şi semnifică evoluţia spre vindecare
 Între dispariţia antigenului Hbs şi apariţia anticorpilor anti Hbs
există o fereastră serologică.
 

35. PROFILAXIA INFECȚIEI HBV

o Măsuri generale: izolarea bolnavului, screeningul donatorilor, respectarea normelor de
sterilizare şi dezinfecţie, sex protejat
o Specifică:
 Pasivă – imunglobuline specifice, în primele 24 de ore pentru nou născuţi din mame
HBs pozitive
 Activă – prin vaccinare:
ENGERIX – obţinut prin tehnologia ADN recombinant folosindu-se celule de drojdie de bere
HEVAC – prin ADN recombinant cu celule de mamifere.

37. VIRUSUL HEPATITEI C (HVC)-clasificare, aspecte morfostructurale,

caracteristici genom + capsidă
 Clasificare – familia Flaviviviridae, genul Hepacivirus.
 Morfostructural – virusul este sferic, de 55-65 nm, învelit.
 Genomul :
o Este ARN monocatenar liniar cu sens pozitiv, de 10 Kb
o Prezintă un singur ORF - care codifică un polipeptid precursor (mare)
care se scindează în proteine structurale şi nestructurale
o Domeniile consecutive sunt :
 5' NTR (non codantă) – marker pentru PCR
 IRES (internal ribosome entry site) – situsul intern de începere a
translaţiei
 Regiunea C (core) – codifică proteina capsidei virale
 Regiunile E1şi E2NS1 – codifică glicoproteinele de înveliş viral
(cu caracter hipervariabil)
 Regiunile NS2, NS3, NS4, NS5 (NS=nestructurale) exprimă
proteine funcţionale.
 Capsida:
o Icosaedrică, formată din proteina C (cu un pronunţat caracter bazic din
cauza conţinutului său în ARG, LIZ, PRO)
o Proteina constitutivă are funcţii imunomodulatoare (suprimă apoptoza)
şi totodată este capabilă de multimerizare (necesară formării capsidei)
o
38.Variatii antigenice(majore si minore) la virusurile gripale
La antigenele externe se descriu două tipuri de variaţii:
VARIATII MINORE – datorate mutaţiilor punctiforme
- situsurile AG suferă modificări –
conformaţie specială
compoziţia în aminoacizi
- faţă de noile subtipuri se reinstalează susceptibilitatea la reinfecţie
= MUTANTE ENDEMICE
VARIATII MAJORE – apar brusc noi subtipuri (la gripalul A, la om, păsări, animale)
- genomul fragmentat permite RECOMBINĂRI prin reasortarea subtipurilor umane şi
animale (reasortarea se produce doar în interiorul unui tip şi nu între tipuri diferite!)
= MUTANTE PANDEMICE (apar la 30-40 ani)

39.Virusurile paragripale umane:caractere generale si infectii produse

• Determină îmbolnăviri ale căilor respiratorii superioare şi inferioare care
interesează predilect vârstele mici.
• Patogeneză-imunitate :
- Poarta de intrare este respiratorie (contact direct cu persoana infectată)
- Incubaţia 3-6 zile, cu replicarea virusului în epiteliile căilor respiratorii superioare
(sg. Inferioare ale tractului respirator sunt mai rar interesate). Diseminarea este
locală şi inconstant există şi faza de viremie.
- Reacţia imună este specifică de tip.
• Clinic:
- La copii – febră, rinită, faringită.
- V. PG U1 şi V. PG U2 pot determina forme care evoluează spre
laringotraheobronşită (predilect sub 5 ani).
- V. PG U3 – bronşiolite şi pneumonii (copii 6 luni-1 an)
- V. PG U4 (A şi B)- faringo-laringo-traheo-bronşite
- Adulţi şi copii mari- frecvent infecţie asimptomatică.

40.Virusul urlian:aspecte patogenetice

o transmiterea se face prin picături Pflügge
o poarta de intrare este respiratorie
o se replică iniţial în epiteliul respirator şi diseminează în ganglionii regionali
o viremie→întregul organism (la sfârşitul incubaţiei şi la debutul bolii)
o virusul este prezent în salivă 5-6 zile înainte şi 9 zile după debutul clinic
o organele ţintă: glandele salivare, glanda parotidă, ovarele, testiculele,
pancreasul.
Testicule= leziuni ale tubilor seminiferi, de tip degenerativ, care evoluează spre
scleroză, atrofie glandulară şi azoospermie(sterilitate)
Pancreas= degenerescenţe şi necroze ale celulelor insulare, edem interstiţial
(pancreatită)
Sist. Nervos = infiltraţie limfocitară a meningelui, insule de demielinizare,
degenerescenţe neuronale.

41.Virusul rujeolos:aspecte patogenetice

- Poarta de intrare este respiratorie (prin aerosoli)
- În primele 2-4 zile se replică local în mucoasele respiratorie şi conjunctivală
- Are afinitate pentru limfocitele T şi B (se corelează cu limfopenia şi
imunosupresia)
 - Prin macrofage ajunge în ganglionii limfatici regionali şi prin limfocitele infectate
se descarcă în sânge→VIREMIA PRIMARĂ
- Urmare a viremiei primare se răspândeşte în ţesuturile limfoide, rinichi, tract
gastro-intestinal, ficat şi tegumente.
- Se replică în celulele epiteliale ale organelor menţionate ceea ce corespunde
clinic →simptome prodromale, febră, catar oculo-nazal, tuse seacă, pete Köplik =
pe mucoasa jugală în dreptul primului molar apar pete roşii cu vârful alb.
- Virusul este prezent în sânge, ganglioni, splină, plămâni şi se elimină prin secreţii
respiratorii, lacrimi şi urină.
- Urmează VIREMIA SECUNDARĂ cu diseminare masivă prin limfocite şi
monocite infectate.
- Clinic RASH-ul (durează o săptămână), marchează debutul răspunsului imun cu
eliminarea virusului din sânge şi ţesuturi
- Rash- ul este expresia interacţiunii dintre celulele endoteliale ale capilarelor
tegumentare şi limfocitele T cu infiltraţie de mononucleare.
- Posibilă apariţia pneumoniei interstiţiale
- La imunocompromişi apar pneumonii grave cu celule gigante.

42.Profilaxia rujeolei
• Vaccinuri inactivate – nua au dat rezultatele scontate
• Vaccinuri vii atenuate – Edmonston, Leningrad, Toyoshima, (seroconversia
100%, însă însoţite de reacţii postvaccinale severe)
• Vaccinuri vii supraatenuate – tulpinile Schwartz, Edmonston-Zagreb, Moraten,
Connaught
Administrare la 12-15 luni o doză subcutanat, revaccinare la 7-8 ani.

43.Virusul rubeolos:infectia acuta si infectia persistenta

Infecţia acută:
- Incubaţia medie de 14-18 zile, cu un prodrom de 2-4 zile (febră, coriză,
conjunctivită, indispoziţie)
- Hipertrofia ggl. preauriculari, occipitali şi cervicali
- În perioada de stare apare exantemul ce debutează pe faţă şi se extinde pe
trunchi şi membre (iniâial este maculopapular, ulterior confluează şi capătă
aspect scarlatiniform)
Infecţia persistentă
- Rubeola congenitală (cu malformaţii cardiace, auditive, ale SNC, agenezie
dentară, criptorhidie)
- Rubeola congenitală evolutivă (infecţie generalizată a tuturor viscerelor nou-
născutului, care elimină virus şi este infecţios pe o durată de minimum 6 luni)
Nou-născut subponderal, prezintă purpură trombocitopenică, heptaosplenomegalie,
icter, miocardită, pneumonie interstiţială, defecte osoase.
- Panencefalita rubeoloasă progresivă – deterioare intelectuală, simptome neurologice
cu instalare lentă(convulsii, mioclonii, ataxie cerebeloasă, semne corticale). Evoluţia
este letală.

44.Familia Picornaviridae:clasificare
1. GENUL ENTEROVIRUS :
- v. poliomielitei: serotipurile 1,2,3
- V. Coxsackie
grup A: 23 de serotipuri (A1→A24, A23- scos fiind dentic cu ECHO 9
grup B: 6 serotipuri
- v. echo: 30 de serotipuri echo1-33 (serotipurile 8,10,28,34-au fost reclasificate)
- Enterovirusuri: 4 serotipuri (68-71)
2. GENUL RHINOVIRUS :
115 serotipuri-împărţite în 3 grupe.
- GR. I – utilizează receptorul ICAM-1= 91 de serotipuri
- GR. II – foloseşte un receptor încă neidentificat (10 serotipuri)
- GR. III – se ataşează de acidul sialic (tipul 87)
3. GENUL CARDIOVIRUS
4. GENUL APHTOVIRUS (cu virusul febrei aftoase a bovideelor)
5. GENUL HEPATOVIRUS ( cu virusul hepatitei A)- anterior enterovirus 72
6. GENUL ORPHANOVIRUS

45.Familia Picornaviridae:caractere morfostructurale

- Virionul apare ca şi o particulă sferică sau cu contur hexagonal are 24-30nm
(medie 27)
- Genomul= 33% din masa particulei virale= ARN monocatenar cu sens pozitiv
- Capsida – este icosaedrică, formată din 32 de capsomere imprecis delimitate.

45.Patogeneza infectiei cu virusul poliomielitic

- Pătrunde în organsim pe cale digestivă
- Incubaţia este de 7-14 zile (limite 2-35 zile)
- Se replică în ţesuturile limfoide ale rinofaringelui şi ale intestinului şi în plăcile
Paget
- Diseminează iniţial pe cale limfatică
- Determină o viremie tranzitorie (cu manif. gastrointestinale şi respiratorii
nesemnificative)
- În majoritatea cazurilor infecţia se opreşte în acest stadiu.
- Proliferarea masivă în ţesutul reticuloendotelial conduce la o viremie persistentă
cu invazia sistemului nervos.
- Prezenţa virusului în sânge poate fi detectată cu câteva zile înainte de apariţia
simptomelor clinice asociate sau nu cu paralizii.
- Infectarea sistemului nervos se face pe cale sangvină
 - Propagarea în ţesuturile nervoase se face de-a lungul axonilor nervilor periferici
- Prezenţa Ac neutralizanţi specifici (prin vaccinare sau seroprofilaxie)poate
împiedica accesul virusului la sistemul nervos. Odată intrat în căile nervoase,
progresia acestuia nu mai poate fi oprită.
- Virusul invadează preferenţial structurile motorii: neuronii motorii periferici din
coarnele anterioare medulare, nucleii motori din trunchiul cerebral, nucleii
acoperişului din cerebel,progresând spre talamus şi hipotalamus, spre neuronii
substanţei reticulate ţi neuronii din cortexul motor din girusul precentral al lobului
frontal.

47.Infectii determinate de virusul coxsackie A,coxsackie B si

ECHO(enumerare)
• V. Coxsackie A – inoculate subcutanat – determină poliomiozită a musculaturii
scheletice, cu edeme şi necroze însoţită de paralizii flasce
• V. Coxsackie B – inoculate subcutanat – determină o meningo-encefalită cu
encefalomalacie, pancreatită, miocardită, hepatită şi necroza ţesutului
adiposinterscapular. Leziunile musculare sunt limitate la focare de
degenerescenţă ce conduc la paralizie spastică şi tremor.
• V. Echo
- Boli febrile nediferenţiate
- Rinofaringite
- Îmbolnăviri minore asociate sau nu cu rash
- Meningite aspetice
- Paralizii, pareze
- Encefalite

48.Infectii adenovirale:enumerare
 Infecţie respiratorie acută
 Faringită acută febrilă
 Pneumonia
 Febra faringoconjunctivală
 conjunctivita foliculară
 Keratoconjunctivita epidemică
 Conjunctivita hemoragică acută
 Gastroenterita acută
 Enterocolita acută necrozantă şi apendicita
 Intuscepţia
 Cistita hemoragică acută-
 Uretrita bărbaţi şi cervicita
 Meningoencefalita
 Sindromul Reye
49.Familia Herpesviridae:clasificare
virusurile herpetice de interes medical umna se subîmpart în:
 SUBFAMILIA ALPHAHERPESVIRINAE
-Genul Simplex virus
- v. Herpes simplex (tip 1 şi 2 uman)
- v. Herpes B simiae
-Genul Varicellavirus :
- v. Varicella-zoster (v. Herpetic uman tip 3)
 SUBFAMILIA BETAHERPESVIRINAE
-Genul Cytomegalovirus
-v. Citomegalic (v. Herpetic uman tip 5)
-Genul Roseolovirus
- v. Herpetice umane tip 6 şi7
 SUBFAMILIA GAMMAHERPESVIRINAE
-Genul Lymphocriptovirus
- v. Epstein-Barr (v. Herpetic tip 4)
-Genul Rhadinovirus
- v. Herpetic uman tip 8= virusul sarcomului Kaposi
-Genul Thetalymphocryptovirus
- v.Marek (la păsări)

50.Familia Herpesviridae:caractere biologice comune

-Herpesvirusurile produc infecţii persistente latente, reactivarea este favorizată de
defecte ale apărării imune.
Stresul, expunerea la diverşi factori fizici (r. UV), factori hormonali, vârsta sunt cauza
recurenţelor în infecţiile cu v. Herpes simplex şi v. Varicella zoster.
Imunodeficienţa gravă din SIDA favorizează infecţiile cu v. Sarcomului Kaposi ţi formele
de herpes generalizat.
-Potenţialul oncogen este cel mai bine evidenţiat de virusul Epstein –Barr: in vivo induce
neoplazii gen limfomul Burkitt şi carcinomul rinofaringian; in vitro imortalizarea
limfocitelor B.
Virusul herpes simplex tip 2 este incriminat din ce în ce mai mult ca şi agent al
cancerului de col uterin. În neoplazii ADN –ul viral este integrat în cromozomul gazdei.
-Herpesvirusurile sunt ubiquitare, având un spectru de gazdă foarte larg.
-Manifestările clinice sunt diverse.
-Tropismul se extinde de la ţesuturile cutanate (dermotropism) la cele nervoase
(neurotropism) pentru alfaherpesvirinae şi limfatice (limfotropism) l
gammaherpesvirinae.

51.Virusul herpes simplex(VHS):enumerati infectiile produse

 Gingivostomatita herpetică acută: este forma comună a infecţiei primare cu VHS.
Incubaţia este de 3-5 zile; apoi apar febra, anorexia, alterarea stării generale,
leiuni ulcerative la nivelul mucoasei bucale şi gingivale, hipertrofia ganglionilor
submandibulari(apare la copii între 6 luni şi 6 ani).
 Amigdalita şi faringita herpetică, apare la adulţi ca şi primo infecţie.
  Keratoconjunctivita- severă prin consecinţe, ulceraţie corneană, erupţie
veziculară a pleoapelor şi hipertrofia ganglionului preauricular
 Herpesul genital – leziuni ulcerative la nivelul mucoasei genitale. Pot apărea
complicaţii: meningism sau meningită aspetică.
 Herpesul tegumentar (herpesul traumatic) cu leziuni de tip vezicular, datorită
abraziunilor.
 Eczema herpeticum – suprainfecţia VHS la indivizi cu eczeme. Risc letal.
 Encefalita herpetică- foarte gravă. În absenţa tratamntului cu Acyclovir
mortalitatea atinge 70%.
 Herpesul neonatal. Transmiterea in utero 5% la naştere 75% postnatal
Simptomatologia :
- erupţii pe piele, ochi şi gură
- encefalita (cu sau fără interesarea tegumentelor)
- infecţie diseminată a organelor
 Herpesul în imunodepresie – neoplazii, SIDA, terapie adjuvantă în transplantul
de organe
Leziuni extensive : orofaringe, tract respirator, mucoasa intestinală.

52.Virusul varicella zoster(VVZ):varicela si complicatiile ei

VARICELA :
- Boală infecto-contagioasă a copilăriei
- Incubaţie de 14-21 zile
- Debutul cu febră, stare generală alterată
- Urmează exantemul care se extinde centripet, pe scalp, trunchi şi extremităţi,
plus enantem al mucoaselor orofaringiene şi genitale
- Erupţia are un caracter maculopapular de câteva ore după care devine
veziculară, iar ulterior se transformă în cruste
- Evoluţia este severă la :copii cu malnutriţie sau leucemie, adulţi
COMPLICAŢII:
- Pneumonia primară (înspecial la adult)
- Encefalita virală, ataxia tranzitorie
- Mielopatii asociate, tromboze vasculare sau varicela hemoragică
- Suprainfecţiile bacteriene cu sechele consecutive

53.Virusul citomegalic:patogeneza si aspecte clinice

PATOGENEZĂ-ASPECTE CLINICE
Primoinfecţia – se realizează prin contact direct cu persoana infectată
90% din cazuri este asimptomatică sau cu simptome clinice minore
SINDROMUL DE MONONUCLEOZĂ INFECŢIOASĂ ATIPICĂ
- Se observă în primoinfecţia copiilor şi adulţilor cu status imun normal
- Incubaţia este de 4-8 săptămâni
- Febră, fatigabilitate, adenopatie tranzitorie, afectare hepatică moderată
 - Complicaţiile sunt rare: pneumonie interstiţială, hepatită, trombocitopenie,
anemie hemolitică.
INFECŢIA CONGENITALĂ ŞI PERINATALĂ
- Transmitere transplacentară
- Invazia ţesuturilor embrionare poate conduce la moartea fetusului, sau
malformaţii congenitale ale nou-născutului
- Infecţia fetusului este dependentă de rezistenţa imună a mamei
BOALA CU INCLUZII CITOMEGALICE
- 1-2 cazuri la 10000 de naşteri
- Se caracterizează prin: hepato şi splenomegalie, icter, trombocitopenie,
fenomene hemoragice (peteşii), chorioretinită, atrofie optică, anomalii ale SNC,
pneumonie interstiţială
- Alterări citopatologice patognomonice : citoplasma destinsă, vacuolizată, nuclei
mari cu incluzii bazofile foarte mari în rinichi, ficat, pulmon, creier, intestin.
INFECŢIA VCM ÎN IMUNIDEFICIENŢĂ
- Apare la imunisupresaţi, urmare a terapiei aplicate în afecţiuni maligne, transplant de
organ, infectaţi HIV

54.Virusul Epstein Barr(VEB):mononucleoza infectioasa si imunosupresia

asociata VEB
- Este agentul etiologic al mononucleozei infecţioase
- Incubaţia este de 30-50 de zile
- Debutează cu cefalee, febră, angină şi icter
- Tabloul sangvin: - în primele zile leucopenie cu granulocitopenie
- apoi leucocitoză crescută cu predominenţa mononuclearelor anormale
Imunosupresie asociată cu infecţia VEB
- în deficitul imun primar – sindromul de limfoproliferare (Purtilo), de natură genetică,
corelat cu cromozomul X- infecţia VEB este letală
- La pacienţii cu transplant de organ – există risc crescut de a dezvolta afecţiuni
limfoproliferative sau limfoame maligne cu celule B
- În SIDA VEB induce limfoame maligne şi Limfom Burkitt
- Leucoplazia cu celule păroase (oral) care însoţeşte debutul SIDA la homosexuali
- Altele – boala Hodgkin, cancere epiteliale ale parotidei şi timusului, carcinoame
gastrice, carcinoame ala glandelor salivare.

55.Principalele patru grupe de paraziti ai organismului uman

1. HELMINŢI – sunt viermi paraziţi
Pot fi : - cilindrici = nemathelminţi
- plaţi = plathelminţi
2. PROTOZOARE – sunt organisme unicelulare
3. FUNGI –MICETE-CIUPERCI
4. ARTROPODE
56.Ciclul biologic al parazitilor:gazda definitiva si gazda intermediara
 » CICLUL BIOLOGIC= procesele adaptative pe care le suferă paraziţii pentru
persistenţa în natură şi perpetuarea propriei specii.
» GAZDA DEFINITIVĂ= organismul viu care găzduieşte forma adultă a parzitului,
capabilă de multiplicare sexuată.
» Gazda ddefinitivă poate fi omul sau animalele.
» GAZDA INTERMEDIARĂ= organismul viu care găzduieşte formle asexuate ale
paraziţilor, asigurând multiplicarea şi maturarea paraziţilor necesară pentru
dobândirea capacităţii de contaminarea a gazdelor definitive.
» G. intermediară= artropode, animale, omul

57.Candida:morfologie si specii mai importante(enumerare)

» Candida = ciupercă levuriformă reponsabilă de producerea candidozelor umane.
» Morfologie:
- Ciupercă levuriformă mică şi cu perete subţire
- Se multiplică prin înmugurire
- Unele specii emit filamente, producând micelii sau pseudomicelii
- C. albicans prezintă chlamidospori (element distinctiv)
Specii importante
 C. tropicalis
 C. albicans
 C. glabrata
 C. parapsilosis
 C. Kruseii

58.Conditii predispozante pentru infectia cu Candida albicans

1. Vârsta – frecvent la sugar
2. Scăderea rezistenţei organismului →în cursul sarcinii, în disfuncţiile endocrine cu
predilecţie la diabetici
3. Antibioterapia
4. Distrugerea barierelor prin: intervenţii chirurgicale, cateterisme, perfuzii,
tratamente injectabile, protezări.
5. Imunosupresia :
- Corticoizi
- Citostatice
- Deficit imun congenital
- Infecţia HIV

59.Trichonomas vaginalis:morfologie si contaminare umana

MORFOLOGIE:
-protozoar flagelat de formă ovalară
-există sub formă vegetativă=trofozoit
-extremitatea anterioară=lăţită
-extramitatea posterioară=efilată
-anterior: 1 nucleu cu 5 cromozomi
1 complex kinetosomal din care pornesc 3-5 flageli
1 flagel recurent parţial fixat pe marginea membranei ondulante
1 axostil (format din fibrile) cu rol de susţinere –străbate longitudinal celula-se
exteriorizează la extremitatea posterioară
-în citoplasmă – vacuole digestive (parazitul având capacitatea de a fagocita)
CONTAMINARE UMANA:
- VENERICĂ(femeia este rezervor, bărbatul transmiţător)
- NONVENERICĂ (instr. ginecologic, obiecte de toaletă, apă din bazine)
- INTRAPARTUM (mamă→făt de sex feminin)

60.Giardia(Lamblia) intestinalis:morfologie si contaminare umana

MORFOLOGIE:
1. Forma vegetativă (TROFOZOIT)
- Vedere frontală – aspect de pară
- Vedere laterală – aspect de lingură
- Simetrie bilaterală: 2 nuclei, 4 per. Flageli, 4 per. Blefaroplaşti, 1 axostil, 1 disc
de adeziune.
2. CHIŞTI = ovalari/memb. Dublă/4 nuclei/mănunchi flageli
CONTAMINARE UMANA:
• contact direct cu persoana parazitată
• contaminare hidrică (epidemii)
• consum de zarzavaturi contaminate

61.Infectii produse de Chlamydia trachomatis si Chlamydophila

pneumoniae(enumerarme)
1. C. trachomatis (patogenă umană):
o trahom = keratoconjunctivită cronică cu hipertrofie foliculară şi ulceraţii
corneene - (serotipurile A, B, Ba, C),
o uretrită la bărbaţi, respectiv cervicită şi salpingită la femei, şi prin
autoinoculare conjunctivită (serotipurile D-K),
o limfogranulomatoză inghinală benignă = leziuni ale mucoasei genitale
asociate cu adenopatie regională şi cu simptomatologie generală
constând în: febră, artrită, conjunctivită, meningo-encefalită -
(serotipurile L1, L2, L3).
2. C. pneumoniae – este implicată în producerea infecţiilor respiratorii (faringite,
traheo-bronşite, pneumonii).
3. C. psitacii – infectează păsările producând psitacoză-ornitoză.
62.Infectii produse de Mycoplasmataceae: enumerare
Mycoplasma pneumoniae - pneumoniei atipice primare
Mycoplasma hominis - uretrite nespecifice la bărbaţi, respectiv colpite şi cervicite la
femei.
Ureaplasma urealyticum este implicată în infecţii cantonate în sfera uro-genitală (idem
M. hominis).

63. BACTERIILE CAVITĂŢII ORALE : COCI GRAM +-

COCII GRAM POZITIVI

 STREPTOCOCII ORALI – sunt descrise 5 specii:
 Streptococcus sanguis:
o este localizat la nivelul dinţilor
o participă la formarea plăcii dentare
o poate să devină agentul etiologic al endocarditelor bacteriene subacute
 Streptococcus mutans:
o are acelaşi habitat cu streptococcus sanguis
o este bacteria care iniţiază apariţia cariei dentare
 Streptococcus mittis:
o are ca habitat mucoasa bucală
o poate fi implicat în apariţia endocarditelor subacute
 Streptococcus salivarius – se găseşte în salivă, dar şi pe faţa dorsală a limbii
 Streptococcus milleri – este o specie puţin implicată în patologia dentară

 PEPTOSTREPTOCOCCUS (bacterii anaerobe) – sunt bacterii prezente în placa

subgingivală; se pot izola în cursul parondopatiilor dar şi din infecţii endodontice.

 MICROCOCCUS – genul este reprezentat prin specia Micrococcus mucilaginosus

(prezent pe suprafaţa limbii)

 STAPHYLOCOCCUS- este un gen bacterian destul de puţin reprezentat în cavitatea

orală.

COCII GRAM NEGATIVI

 NEISSERIA – genul este reprezentat doar prin specii comensale
 VEILLONELLA – sunt bacterii anaerobe al căror număr creşte progresiv în placa
dentară (pe măsura formării acestuia)

64. BACTERIILE CAVITATII ORALE: BACILI GRAM + -

BACILII GRAM POZITIVI

 Se găsesc în permanenţă la nivelul la nivelul cavităţii orale, dar numărul lor creşte
progresiv în placa dentară
 ACTINOMYCES:
  Sunt bacterii filamentoase
 Actinomyces israelii – determină infecţii purulente cantonate în regiunea
cervicală
 Actinomyces viscosis şi A. naeslundi – sunt specii prezente în calculusul dentar

 BIFIDOBACTERIUM – sunt bacterii anaerobe care participă la formarea plăcii dentare

 BACTERIONEMA – este prezentă la nivelul plăcii subgingivale

 LACTOBACILLUS – participă activ la formarea plăcii dentare şi este una dintre

bacteriile responsabile pentru formarea cariei dentare

 EUBACTERIUM – sunt anaerobi stricţi care se găsesc în placa dentară – au o

participare importantă la declanşarea bolii parodontale

 RHOTIA – este o bacterie întâlnită în placa dentară

 PROPIONIBACTERIUM – sunt anaerobi, care participă la formarea plăcii dentare.

BACILII GRAM NEGATIVI

 BACTEROIDES – sunt bacterii strict anaerobe, prezente în placa dentară şi care se pot
izola în cursul parodontopatiilor.

 PREVOTELLA – anaerobi stricţi, care se pot izola în cursul bolii parodontale

 PORPHYROMONAS – anaerobi stricţi, întâlniţi în special în parodontitele adulţilor

 FUSOBACTERIUM – implicat în apariţia gingivitelor ulcero-necrotice acute

 LEPTOTRICHIA – anaerobi stricţi, care se întâlnesc în placa dentară

 CAPNOCYTOPHAGA – Gram negativi nefermentativi, implicaţi în producerea bolii

parodontale juvenile.

65. ECOSISTEMUL ORAL

 Cuprinde microorganismele din cavitatea orală şi diferitele compartimente ale acestei

cavităţi
 Habitatele cavităţii orale sunt :
- dinţii (prin suprafaţa lor)
- mucoasa orală
- suprafaţa dorsală a limbii
- şanţul gingival
 - saliva
 Dinţii – sunt habitatul bacteriilor aderente : Streptococcus mutans şi Streptococcus
salivarius
 Mucoasa orală – este habitatul bacteriilor mai puţin aderente: Streptococcus salivarius şi
Streptococcus mittis
 Şanţul gingival – bacteriile cantonate la acest nivel joacă un rol esenţial în iniţierea şi
evoluţia bolii parodontale
 Saliva – îndeplineşte un rol antibacterian prin acţiunea de spălare mecanică a bacteriilor
şi în felul acesta previne aderenţa lor la suprafeţe şi în acelaşi timp conţine factori de
apărare nespecifică (lizozimul şi lactoferinele) şi specifică (IgA, IgG, IgM); saliva
reprezintă şi un sistem tampon pH.

67???? FACTORII FIZICO-CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ

DEZVOLTAREA BACTERIILOR

 Temperatura – 35-36ºC
 pH-ul local – în condiţii normale este 6,75, însă în placa dentară scade până la valoarea
de 5, permiţând astfel dezvoltarea bacteriilor acidofile (S. mutans, Lactobacillus)
 Potenţialul oxido-reducător :
- în salivă este pozitiv (+200→ +500 mV), dar poate să diminue până la -150 mV,
situaţie care permite o multiplicare abundentă a bacteriilor anaerobe.
- În şanţul gingival (sănătos) este de +73mV, dar odată cu dezvoltarea bolii parodontale
diminuă până la -300mV, oferind condiţii optime pentru dezvoltarea anaerobilor.
 Substanţele antibacteriene (chimioterapice şi antiseptice) – administrate pe cale generală
sau în aplicaţii locale, influenţează semnificativ dezvoltarea bacteriilor.
 Alimentaţia – o alimentaţie bogată în carbohidraţi, favorizează apariţia cariei dentare, dar
şi multiplicarea abundentă a levurilor.
 Manopere medicale (obturaţie, extracţie, detartrajul) – pot să modifice microbiocenoza
orală.

ADERENŢA BACTERIANĂ
 Se realizează cu ajutorul adezinelor : pilii şi glicocalixul bacterian
 Aderenţa la unele bacterii (S. mutans) se realizează prin intermediul polimerilor
bacterieni extracelulari, dar şi prin co-agregare între celule bacteriene omoloage (S.
mutans –S. mutans) sau heterologe (S. mutans- alte bacterii)
 Aderenţa este de asemenea posibilă şi prin intermediul polimerilor din salivă (care
formează o peliculă la suprafaţa dinţilor şi care serveşte ca şi receptor pentru bacterii)

NUTRIŢIA BACTERIANĂ
 Se face folosind:
 Surse endogene:
o Glicoproteine, minerale şi vitamine din salivă
 o Substanţele prezente în lichidul conţinut în şanţul gingival

Surse exogene – alimentele

66. PLACA DENTARĂ

 Reprezintă un depozit bacterian, dispus fie la nivelul coroanei dentare, fie subgingival.
 Microorganismele care formează placa dentară sunt înconjurate de substanţe organice,
care formează o peliculă (un strat subţire de glicoproteine din salivă, care sunt dispuse pe
suprafaţa dinţilor).
 În 2 ore (după periaj) apar Streptococcus sanguis şi Neisseria spp.
 În 24 de ore – Streptococcus salivarius şi Streptococcus mittis (streptococii
reprezintă 95%)
 Polizaharidele bacteriene se fixează pe straturile formate din glicoproteinele salivare şi
destul de rapid, Actinomyces şi lactobacilii se fixează prin co-agregare.
 Dintre bacteriile anaerobe este prezentă numai Veillonella.
 Într-o placă dentară de 7 zile, majoritatea bacteriilor este reprezentată de
streptococi, dar sunt prezenţi de asemenea anaerobi Gram negativi
 Într-o placă de 14 zile, diminuă numărul streptococilor şi devin predominanţi
anaerobii Gram negativi (Fusobacterium, Bacteroides, Veillonella)
 Placa dentară prezintă diferenţe, la diferite persoane (în general, placa dentară semnifică
absenţa igienei orale)
 Sunt posibile variaţiile în ceea ce priveşte compoziţia plăcii dentare, la una şi aceeaşi
persoană.
 Placa dentară calcificată poartă denumirea de calculus dentar
 Placa dentară constituie punctul de plecare pentru formare cariilor dentare, dar şi pentru
instalarea diferitelor tipuri de boală parodontală (placa subgingivală).


67. EVOLUŢIA MICROBIOCENOZEI ORALE

 Cavitatea orală a nou născuţilor este sterilă
 În primele 24 de ore de viaţă, cavitatea orală este colonizată de câteva bacterii, în
principal de Streptococcus salivarius ( de la mamă sau din ambiental)
 Pornind de la metabolismul speciilor bacteriene „pionier” se va produce colonizarea cu
alte specii bacteriene – Streptococcus mittis, S. milleri, Neisseria, Veillonella.
 La vârsta de 6 luni (odată cu apariţia dinţilor) vor apărea în cavitatea orală şi
Streptococcus mutans şi S. sanguis.
 Între 6 şi 9 luni, şanţul gingival va fi colonizat de bacili Gram pozitivi (Actinomyces şi
Bifidobacterium) dar şi Gram negativi (Bacteroides, Fusobacterium, Leptotrichia)
 După vârsta de 2 ani, vor putea fi întâlniţi în mod constant lactobacili.
 La vârsta de 6 ani se întâlneşte şi Candida.
 Unele bacterii colonizează suprafeţele dure (dinţii): S. mutans, S. sanguis,
Actinomyces.
 Alte bacterii preferă spaţiile „anaerobe” : Prevotella, Porphyromonas, Treponema,
care colonizează şanţul gingival
  La vârstnici (odată cu pierderea dentiţiei), bacteriile care colonizează cavitatea
orală sunt asemănătoare cu cele ale sugarului, înainte de apariţia dentiţiei.
 La persoanele cu proteze dentare se schimbă din nou compoziţia bacteriană a
cavităţii orale

69. CARIA DENTARĂ

 Caria dentară poate fi definită ca şi o distrugere localizată a ţesuturilor dentare, datorată

acţiunii bacteriilor.
Este o infecţie cronică endogenă, produsă de către bacterii comensale.
Caria, este rezultatul demineralizării smalţului dentar şi ulterior a dentinei, datorată acizilor
rezultaţi din metabolismul bacterian (al bacteriilor prezente în placa dentară), cu scindarea
carbohidraţilor alimentari. Procesul iniţial de demineralizare a smalţului este reversibil, fiind
urmat de o remineralizare, însă dacă acest proces nu se mai produce, în smalţul dentar vor apărea
cavităţi care pot să evolueze spre dentină.
În felul acesta pot fi descrise carii dentare superficiale (ale smalţului) şi carii ale dentinei şi
suprafeţei radiculare (carii profunde).
 În anul 1976, Loeche a elaborat teoria infecţioasă specifică a cariei dentare, afirmând
rolul cariogen al unui număr limitat de bacterii. Astfel, Streptococcus mutans este
responsabil de apariţia cariei dentare de suprafaţă (a smalţului), în timp ce Lactobacillus
şi actinomyces sunt responsabile pentru apariţia cariilor profunde, radiculare.
 În procesul cariogen intervin mai mulţi factori:
- microorganismele ce formează placa dentară (supragingivală)
- alimentaţia
- factori dependenţi de gazdă
- timpul

 LACTOBACILLUS
 Lactobacilii sunt bacterii responsabile de progresia cariei dentare şi sunt
caracteristici pentru cariile care interesează dentina. Se poate realiza o corelaţie
între numărul celulelor bacteriene (lactobacili) prezente în salivă şi în placa
dentară şi acţiunea cariogenă. Lactobacilii au capacitatea de a se multiplica la un
pH acid şi de a produce acid lactic, pornind de la zaharoză.

 ACTINOMYCES
 Sunt bacterii care se asociază cariilor de suprafaţă radiculară.

70. CARIA DENTARĂ ȘI ALIMENTAȚIA: CURBA LUI STEPHAN

 Se poate face o corelaţie directă între apariţia cariei dentare şi alimentaţia bogată
în hidraţi de carbon
 Zaharoza este carbohidratul cel mai cariogen; şi celelalte zaharuri sunt cariogene,
dar mai puţin decât zaharoza
  Folosind diferite zaharuri, Stephan a reuşit să reprezinte grafic printr-o curbă,
acţiunea acestora
 Stephan a realizat o suspensie dintr-o placă dentară, într-o soluţie de glucoză 10%
şi 30% şi a observat modificările de pH.

Figura nr. 34 – Curba lui Stephan

 Dacă concentraţia zaharului este mai mică, pH-ul scade, rămâne un timp la valori
reduse, dar apoi revine spre neutralitate. Într-un astfel de caz, demineralizarea ce
poate să apară, va fi contrabalansată de remineralizare. Din contră, în cazul unor
concentraţii mai crescute de glucoză (30%), pH va scădea rapid (la valori sub 5),
iar pH-ul acid va rămâne mult timp la aceste nivele, astfel încât demineralizarea,
nu va putea fi contrabalansată de remineralizare. În consecinţă, smalţul dentar va
fi distrus, iar caria dentară se va produce.

71. GINGIVITELE

 Gingivitele sunt caracterizate printr-o inflamaţie superficială a gingiei, datorată

produşilor bacterieni acumulaţi în placa dentară (toxine şi enzime bacteriene). Cel
mai frecvent, gingivitele apar la vârsta adolescenţei, dar apariţia lor poate interesa
şi alte grupe de vârstă.
 Pot fi întâlnite :
o Gingivite acute
o Gingivite cronice
o Gingivite specifice (ANUG)
o Gingivite secundare modificărilor hormonale (sarcină, diabet, pubertate)
 Gingivita simplă presupune: - mucoasă gingivală eritematoasă, hemoragică, cu
prezenţa plăcii subgingivale.
  Din punct de vedere microbiologic, se poate evidenţia un complex bacterian. Pe
lângă prezenţa Streptococcus mittis şi S. sanguis, se remarcă şi prezenţa
Actinomyces viscosis şi bacili Gram negativi : Prevotella intermedia şi Eikenella
corodens
 Prezenţa bacililor Gram negativi poate fi corelată cu posibilitatea dezvoltării unei
parodontite.
 Specia Actinomyces viscosis este considerată a fi „bacteria semnal” pentru
prezenţa gingivitei.
 ANUG (gingivite-ulcero-necrotice acute ) sunt mai frecvent întâlnite în ţările în
curs de dezvoltare şi sunt asociate de obicei cu malnutriţia şi cu igiena orală
deficitară. Nu trebuie omişi nici factorii predispozanţi: stresul, fumatul,
imunosupresia.
 Grupa de vârstă cea mai predispusă este cea a adultului tânăr. Este o boală
specifică polibacteriană, în care se asociază Fusobacterium nucleatum şi
spirochetele orale (Treponema vincenti).

72. PARODONTITELE
PARODONTITA ADULTULUI

 Circa 70-80% dintre adulţi suferă de parodontită

 Parodontita adultului reprezintă până la 95% dintre toate formele de boală
parodontală.
 Parodontita adultului se caracterizează prin inflamaţia gingiei, cu pierderea
ţesutului conjunctiv ataşat de cimentul dentar şi cu migraţia apicală a epiteliului
gingival ataşat dintelui; în consecinţă se formează un spaţiu între gingie şi dinte,
denumit „buzunar parodontal” (circa 4 mm), în care se acumulează bacteriile.
Bacteriile migrează spre vârfurile radiculare şi distrug osul alveolar şi membrana
parodontală; sfârşitul este pierderea dintelui. Bacteriile implicate în această formă
de parodontită sunt reprezentate prin anaerobi Gram negativi cu predominanţa
speciei Porphyromonas gingivalis, la care se asociază Prevotella intermedia,
Bacteroides forsytus, Actinobacillus actinomycetemcomitans, Eikenella corodens
şi spirochete. În ceea ce priveşte numărul spirochetelor prezente în ţesutul
parodontal sănătos, acesta este mult mai mic decât cel prezent în condiţii
patologice şi datorită acestui fapt, spirochetele sunt considerate „markeri ai
activităţii parodontale”.

PARODONTITE RAPID PROGRESIVE

 Debutează în jurul vârstei de 20-35 ani şi interesează aproape toţi dinţii, fiind
urmată de distrucţii tisulare rapide.

PARODONTITE REFRACTARE
 Apar în 4-8 % din cazurile de parodontite; este o parodontită care nu poate fi
tratată nici prin mijloace mecanice şi nici cu ajutorul chimioterapicelor.
PARODONTITA JUVENILĂ LOCALIZATĂ
 Reprezintă o formă particulară, rapid progresivă şi distructivă, care interesează
incisivii şi primul molar, în special la adolescenţi.
 Boala se asociază cu o microbiocenoză unică (absolut specifică):
- Actinobacillus actinomycetemcomitans
- Capnocytophaga
 A. actinomycetemcomitans nu este prezent la persoanele sănătoase, dar se
întâlneşte în placa subgingivală la bolnavii cu parodontită juvenilă localizată.
Anticorpii specifici (anti A.actinomycetemcomitans) cresc în cursul bolii şi pot să
diminue după tratamentul specific al bolii.
 Patogenia bolii este explicată prin prezenţa factorilor de patogenitate ai A.
actinomycetemcomitans, reprezentaţi prin leucotoxine, colagenaze, etc.
 La 75% din bolnavii cu parodontită juvenilă localizată se evidenţiază defecte
chemotactice, cu reducerea numărului de PMN (polimorfonucleare neutrofile) şi o
fagocitoză deficitară.
 Probabil, boala are un substrat genetic.

PARODONTITA JUVENILĂ GENERALIZATĂ

 Este o boală foarte rară, care se caracterizează printr-o distrucţie osoasă
generalizată.

73. INFECŢII APICALE ŞI PERIAPICALE

 Sunt descrise mai multe posibilităţi de producere a infecţiilor pulpei dentare:

o invazia pulpei dentare prin contiguitate (progresie)
o infecţia pulpei dentare de către bacteriile care se acumulează în buzunarele
parodontale (prin canaliculele laterale sau prin orificiul apical)
o fixarea la nivelul pulpei dentare a bacteriilor prezente în sânge (bacteriemie)
la sfârşitul unei intervenţii chirurgicale petrecută la nivelul cavităţii orale
(chiar şi o extracţie dentară).
o Infecţia pulpară prin invazia unei carii (este modalitatea cea mai
importantă), este dependentă de distanţă:
 La o distanţă de 0,8 mm între carie şi pulpa dentară, nu apare nici un
semn de suferinţă pulpară.
 La 0,3 mm distanţă se poate lua în discuţie o leziune inflamatorie
pulpară, însă fără prezenţa bacteriilor; este datorată acizilor care se
formează în profunzimea cariei şi care difuzează
 La 0,2 mm însă , bacteriile (plus acizii formaţi în carie) penetrează
pulpa dentară şi determină o leziune inflamatorie cu acumulare
lichidiană care va stimula terminaţiile nervoase.
 Bacteriile implicate :
o În condiţii normale, pulpa şi ţesuturile periapicale sunt sterile
o Majoritatea bacteriilor responsabile de producerea infecţiei sunt anaerobe:
 Gram pozitive :
- coci – Peptostretococcus
- bacili – Eubacterium
 Gram negative:
- bacili – Bacteroides, Porphyromonas, Fusobacterium, Prevotella
 Infecţia se caracterizează printr-o halenă fetidă datorată gazelor produse în
condiţii de anaerobioză.
 Reacţia inflamatorie poate să evolueze acut sau cronic:
o Inflamaţia acută – este rapidă şi cuprinde pulpa dentară în totalitate,
conducând la necroza sa.
o Inflamaţia cronică – se dezvoltă abcese cronice localizate, însă restul pulpei
dentare rămâne viabilă; infecţia cronică este acompaniată de prezenţa unui
lichid fibrinos şi redus cantitativ; predomină ţesutul conjuctiv şi se
instalează o infecţie purulentă - abcesele dentare; Bacteriile implicate sunt în
marea lor majoritate anaerobi stricţi : Bacteroides, Prevotella,
Fusobacterium, dar şi streptococi facultativi anaerobi (S. mittis, S. sanguis).