Mintea care nu se grăbește

Presiunea este contagioasă, dar la fel este şi bunăvoinţa. Doar o singură

persoană care încetineşte ritmul, o singură persoană care nu-i pune pe
ceilalţi sub tensiune, îi ajută şi pe alţii să se relaxeze.
Ca să-l parafrazez pe Buddha, învăţăm să facem asta făcând-o. Învăţăm să
încetinim, încetinind. Acest capitol îţi va arăta câteva modalităţi de a începe
– moduri pe care le-am învăţat în zilele de început ale carierei mele de
universitar. Sugestiile care urmează nu sunt soluţii atotcuprinzătoare. Ele
sunt îndemânări şi cresc prin practică. Cu cât le aplici mai mult, cu atât mai
multe oportunităţi vei găsi ca să le aplici mai departe.

Acordă-ţi mai mult timp

Cel mai uşor mod de a găsi mai mult timp este atât de simplu încât adesea îl
trecem cu vederea: trezirea devreme.
Aceasta înseamnă mult mai mult decât să câştigi o oră sau două în plus.
Ritmul pe care-l ai dimineaţa se imprimă pentru tot restul zilei. Dacă te
trezeşti devreme şi eşti calm, lipsit de grabă, este mult mai uşor să rezişti
grabei de mai târziu, pe măsură ce presiunea zilei se măreşte.
Acest pas simplu are efecte profunde. În ritmurile naturale ale vieţii este o
perioadă în care, la îngemănarea nopţii cu ziua, în refluxul şi fluxul dintre
activitate şi odihnă, mintea se calmează. Dacă porneşti cu o perioadă de timp
liniştită dimineaţa devreme, asta îţi ordonează toate activităţile într-o
perspectivă mai liniştită care va persista întreaga zi.
Apoi, dacă este posibil, fă-ţi timp pentru un mic dejun cu familia sau cu
prietenii înainte de a pleca la serviciu. Dacă locuieşti singur, ajută fie şi numai
să stai jos să serveşti un mic dejun hrănitor – nu mânca niciodată în picioare!
– şi savurează-l fără grabă. Toate acestea stabilesc ritmul pe care îl vei avea
tot restul zilei şi, în timp, poate deveni un obicei pentru tot restul vieţii.
În acelaşi mod, mergi la lucru un pic mai devreme, la timp ca să stai de vorbă
cu colegii, la timp pentru câteva minute de reflecţie în vreme ce stabileşti
priorităţile de lucru ale zilei. Aceştia sunt paşi simpli, dar pot face minuni în a
încetini ritmul minţii, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur.
La Universitatea din Minnesota, acolo unde am ajuns prima dată trimis de
programul Fulbright, obişnuiam să merg la o cafenea pe la şapte şi jumătate,
când deschideau; luam loc şi mă delectam cu micul dejun. Pe la opt fără zece
uşile se deschideau brusc şi studenţii năvăleau cu sutele, aşezându-se
repede la coada cafenelei. Stăteau foarte puţin la masă, înfulecau mâncarea
şi în zece minute plecau cu toţii la cursurile de la ora opt. N-am încetat
niciodată să fiu uluit de toate acestea.
Până la urmă, într-o dimineaţă am oprit un student pe care-l cunoşteam, şi l-
am întrebat:
– Spune-mi, de ce vii la masă la opt fără zece?
Era de-a dreptul jenat de simplitatea întrebării.
– Pentru că, încerca el să explice, mă trezesc la opt fără un sfert.
Când începem ziua cu doar câteva minute pentru micul dejun, toată ziua
aceea vom fi într-o continuă grabă.

Nu-ţi aglomera ziua

Dorinţa de a înghesui cât mai multe într-o secvenţă fixă de timp este ceva
foarte răspândit, iar tehnologia nu face decât să sporească presiunea. La
serviciu şi acasă toţi vor să fim la curent cu ultimele informaţii, iar mass-media
ne acaparează fără să vrem. Cunosc oameni care se simt datori să citească
ziarele. La urma urmei, trebuie să fie ceva important acolo. Chiar trebuie să
ştim ce se întâmplă…
Adesea ne descurcăm cu asta încercând să trecem în revistă tot ce ne pică
în mână. Este oare o cursă, la fel ca şi multe altele din viaţa noastră? Dar
oare vrem să luăm parte la ea? Când deja ne simţim jefuiţi de timp, încă mai
vrem să mai pierdem vremea cu activităţi care doar aduc un plus de zgomot
şi de încordare minţii?
Pentru a slăbi încordarea, pur şi simplu trebuie să încercăm să facem tot
ceea ce este posibil. Este important să ne dăm seama că nu putem citi tot,
că nu putem fi la curent cu tot ce apare în fiecare secundă, că nu putem
cuprinde aşa-zisa informaţie care ne este oferită zilnic. Trebuie să facem
alegeri, ceea ce presupune o minte odihnită.
Fă alegeri înţelepte în legătură cu lecturile tale. Citeşte numai ceea ce este
necesar sau ceea ce merită. Şi apoi acordă-ţi timp pentru a citi cu atenţie.
Mi-a plăcut întotdeauna să citesc. Am crescut apreciind citatul din Carlyle: „O
carte bună este cea mai pură esenţă a sufletului omenesc.” Chiar şi ca
student am căutat ceva care să merite citit şi am citit încet, foarte atent, în
aşa fel încât să pătrund tot sensul pe care autorul îl picurase acolo. Nici azi
nu-mi place să am muzică de fundal sau ceaşca de cafea lângă mine. Şi
când ajung la finalul unui capitol sau al unei secţiuni, închid cartea şi mă
gândesc la ceea ce am citit. Mai degrabă citesc o carte bună, cu concentrare
şi înţelegere, decât să răsfoiesc o listă de best-seller-uri care nu vor avea nici
un efect asupra vieţii mele, sau asupra înţelegerii vieţii. O carte citită pe
îndelete şi asupra căreia meditezi valorează cât o sută de cărţi răsfoite şi din
care nu ţi-a rămas nimic. Încercarea de a citi tot ce ne pică în mână este un
alt aspect al faptului că încercăm să facem tot. Cu televizorul, echivalentul
este surfingul pe canale. Odată ce ne-am lămurit că nu avem la ce să ne
uităm, de ce nu închidem? Tot comutând pe cincizeci sau mai multe canale,
nu facem decât să dividem atenţia şi mai mult, şi când nu putem să facem
mintea să încetinească destul pentru a fi concentraţi la ceva, cum credem că
ne mai putem bucura de vreun lucru? Cum putem face vreo treabă ca lumea,
oricare ar fi aceea?
Pentru că vieţile noastre au un ritm atât de rapid, acordăm câte puţină atenţie
lucrurilor. O minte cu adevărat creativă poate fi mult timp atentă. Când un
mare pictor, muzician sau om de ştiinţă se apleacă asupra unui subiect,
rămâne acolo nu doar câteva minute, ci ore, zile sau chiar ani, aprofundându-
l tot mai mult.

Nu doar cu noi înşine încercăm să stoarcem orice picătură de energie.

Facem aşa şi cu vieţile acelora pe care îi iubim. Mulţi părinţi pe care îi cunosc
petrec ore întregi zilnic dădăcind copiii cu activităţile de după şcoală. Sunt cu
totul de acord să oferi copiilor oportunităţi, dar chiar şi aici e nevoie să fii
selectiv, poate că mai ales aici, deoarece copiii nu au control asupra
propriului lor timp. Timpul lor se află în mâinile noastre.
Părinţii de azi cred că progeniturile lor sunt frustrate dacă nu au diferite
activităţi. Dar lucrul acesta nu este în realitate chiar aşa. Copiii sunt frustraţi
dacă nu beneficiază de dragostea şi atenţia părintească, ei sunt frustraţi dacă
nu au mâncare şi aer curat, o educaţie bună şi timp pentru joacă, dar chiar
nu au nimic de pierdut dacă nu merg la întrunirea Cercetaşilor, apoi la ora de
fotbal, după care nu aleargă la lecţia de pian şi apoi la aceea de karate. Copiii
au nevoie de protecţie împotriva acestui stres chiar mai mult decât părinţii.
Când le umplem zilele în halul acesta, tot ceea ce îi învăţăm este să se
grăbească, să se grăbească, să se grăbească, aşa cum facem noi.

Întreabă-te ce este important

Cu multă vreme în urmă, când am început să văd beneficiile meditaţiei, am

vrut să mă asigur că îmi făceam timp pentru ea în fiecare zi. Dar nu ştiam
cum voi reuşi. Aveam un orar extrem de încărcat, cu îndatoriri de dimineaţa
până seara. Ţineam la toate, dar eram hotărât să fac din meditaţie o prioritate
de prim rang. Aşa că m-am aşezat şi am scris o listă cu toate lucrurile pe
care mă simţeam dator să le fac. Apoi am luat un creion roşu şi am tăiat cu
o linie tot ceea ce nu era neapărat necesar sau bun. Unele rezultate m-au
surprins. Am descoperit că eram implicat în activităţi de care nu puteam
spune că beneficia cineva, şi nici eu însumi. Pur şi simplu mă obişnuisem să
le fac. Când am privit încă o dată la ceea ce rămăsese, am constatat că îmi
eliberasem câteva ore pe săptămână.
Acest exerciţiu cu creionul roşu poate să pară dureros, dar foarte repede vei
constata că este eliberator, vei constata că ai mai mult timp pentru ceea ce
consideri că este important, mai mult timp pentru familie şi prieteni, mai mult
timp pentru tot ceea ce merită în viaţă.
Fireşte, lista reflectă priorităţile tale, nu ale altcuiva, nimeni nu se uită peste
umăr la ceea ce tai când te hotărăşti să foloseşti creionul roşu. Şi bineînţeles
că lista nu este permanentă.
Din când în când repetă exerciţiul, mai fă o listă, şi mai pune la index unele
activităţi, pentru că priorităţile sunt altele între timp.
Unul dintre cele mai importante lucruri în legătură cu acest fel de revizuire
este că recunoşti faţă de tine însuţi că nu poţi să le faci pe toate. Odată ce
conştientizezi aceasta, poţi începe să te întrebi: „Ce vreau? Ce este
important?”. Când totul s-a spus şi s-a făcut, dacă nu faci această listă pentru
tine însuţi, presiunea vieţii cotidiene o va face în locul tău.
După ce ai scris lista, testează-ţi hotărârea timp de câteva săptămâni.
Adesea vei constata că şi tu şi lumea puteţi rezista şi fără activităţile pe care
le-ai crezut esenţiale, şi că ai timp liber pe care îl poţi folosi aşa cum vrei.
Când am făcut asta prima dată, am constatat cu surprindere că doar puţine
lucruri pe care le făceam erau cu adevărat valoroase. Nu m-am aşteptat
niciodată la aşa ceva. Când m-am lăsat de aceste activităţi, am avut impresia
că oamenilor le va fi dor de mine. Chiar mă întrebam ce voi face când oamenii
mă vor întreba de ce nu revin. Dar am fost mai curând jenat să descopăr că
nimeni nu-mi observase lipsa. Nimeni nu mă întreba măcar „Unde ai fost?”.
A fost o lecţie foarte sănătoasă.

Fă-ţi timp pentru relaţii

Relaţiile personale sunt adesea prima cauză a ritmului grăbit al vieţii.

„Fă-ţi timp pentru relaţii” poate să sune ca un sfat ciudat. Tocmai am sugerat
cum să-ţi faci mai mult timp şi acum vin şi spun să daţi acest timp altora. Este
adevărat că relaţiile cer timp, uneori destul de mult chiar. Dar este un timp
bine petrecut. Gândeşte-te la exemplul meselor. Pe măsură ce ritmul vieţii a
crescut, mulţi dintre noi ne-am dezobişnuit să stăm împreună cu familia sau
prietenii la masă. Adesea mâncăm singuri, grăbiţi, în picioare, alergând pe
stradă, sau la volan. Cunosc oameni despre care cu greu se poate spune că
iau o masă; ei se alimentează doar, ori bagă în ei nişte snacks-uri. Acesta nu
este numai rezultatul grabei, ci o şi sporeşte. Putem încetini ritmul prin a ne
face timp să găsim un prieten sau doi şi să creăm o oază mică în timpul zilei
în care să anulăm presiunea din jurul nostru, să ne bucurăm de compania
unor oameni.
Mâncatul în comun încă mai este considerat sacru în multe culturi. Aceste
legături simple joacă un anumit rol în a ţine o societate la un loc. Aşa că,
chiar dacă locuieşti singur, aranjează să iei masa regulat cu prietenii sau cu
familia. Cunosc oameni care locuiesc singuri pentru că aşa au ales, dar care
menţin cu grijă relaţiile personale prin întâlniri cu prietenii şi bucurându-se
împreună de pregătirea mesei şi de degustarea ei. Când faci asta nu obţii
doar elemente nutritive, ci şi o companie dragă pe care o împărtăşesc toţi cei
de la masă.
Relaţiile personale, fireşte, nu numai că iau timp, dar iau timp preţios.
Aceasta este în mod deosebit adevărat la copii, când ceea ce contează nu
este doar numărul de ore petrecut, ci şi atenţia pe care o dăm, iubirea pe
care o arătăm, până acolo încât intrăm în lumea copilului în loc să-l tragem
pe el într-a noastră. Orarele sunt foarte bune la birou, dar copiii au un alt simţ
al timpului, mai natural. Ei nu au habar de întruniri sau de spaţiul de parcare,
de viaţa în ritm alert şi noi nu putem să-i facem să înţeleagă toate acestea.
Tot ceea ce facem este să-i grăbim.
Noi, adulţii, putem învăţa să încetinim ritmul îndeajuns de mult ca să intrăm
în lumea lor; dar nu este treaba lor să accelereze ritmul şi să se alăture lumii
noastre. Unde este graba? Ce perioadă a vieţii este mai preţioasă decât
copilăria? Dacă înţelegem valoarea ei, ne vom ocupa de încetinirea ritmului
copilăriei în loc să-i zorim pe copii să iasă din lumea lor. Timpul petrecut cu
copiii noştri când sunt mici va fi mai bine răsplătit când vor ajunge
adolescenţi.

Fă-ţi timp pentru reflecţie

A-ţi face timp să te gândeşti, din când în când, nu numai că face parte din
încetinirea ritmului, ci este şi una dintre recompense. Şi pentru că adaugă
eficienţă oricărui domeniu de viaţă, este un mod foarte bun de a folosi timpul.
Desigur, sunt situaţii când este necesară o acţiune imediată, când nu este
timp de gândire. Dar asemenea situaţii sunt rare şi cel mai bun mod de a fi
pregătit pentru ele este să înveţi să rămâi calm şi să te gândeşti, atunci când
circumstanţele sunt de aşa natură încât ar trebui să te grăbeşti.
Această abilitate este aplicabilă peste tot. Pot da un singur exemplu de la
mine de la universitate, unde examenele finale sunt susţinute contra
cronometru. Aceasta în mod natural îi pune pe studenţi sub o mare tensiune,
iar majoritatea dintre ei vor începe să scrie imediat ce au primit foaia de
examen. Însă mereu mai rămân câţiva care se vor opri să studieze eseurile,
vor alege pe acelea la care ştiu să răspundă cel mai bine şi îşi vor planifica
timpul; abia după aceea vor începe să scrie. Şi, în general, rezolvă bine
cerinţele, adesea mai bine decât un student strălucitor care s-a repezit să
scrie fără să se gândească.
Indiferent că este vorba despre un examen, un raport la serviciu sau chiar un
răspuns la o scrisoare, întotdeauna e bine să te opreşti să reflectezi asupra
a ceea ce trebuie spus. Avem nevoie să ne amintim mereu să ne facem timp
de reflecţie, de observaţie, de gândire originală.

Nu te lăsa purtat de grabă

Adesea, după ce mă aud vorbind despre încetinirea ritmului, oamenii vin şi-
mi spun:
– Ceea se spui sună bine, dar nu-mi cunoşti situaţia de la serviciu. Chiar
trebuie să mă grăbesc.
Cerinţele de serviciu pot să fie variate, totuşi, un tehnician medical de la
urgenţă care lucra pe ambulanţă mi-a spus că este posibil să rezişti încordării
chiar şi în mijlocul celor mai severe condiţii. De fapt, spunea el, asta i se
întâmpla când era necesar să-şi păstreze mintea limpede, concentrată şi
judecata la rece. În asemenea situaţii, mâinile şi creierul unui paramedic, ale
unei sore medicale sau ale unui pompier sunt foarte bine antrenate. Ei ştiu
ce au de făcut şi îşi îndeplinesc cu brio sarcinile. O minte grăbită nu face
decât să pună beţe în roate. (În capitolele următoare voi prezenta câteva
tehnici eficiente de a rămâne calm şi concentrat atunci când oamenii din jur
încearcă să te zorească.)
În al doilea rând, dacă reflectăm un pic, este posibil să evităm multe situaţii
în care ştim că vom fi presaţi să ne grăbim. Dacă ne gândim la viaţa noastră
de acasă şi de la serviciu, s-ar putea să vedem că un număr surprinzător de
mare de astfel de situaţii pot fi evitate. Dacă nu le putem evita, e bine ca ele
să fie măcar prevenite. Totodată s-ar putea să găsim moduri de a scăpa dintr-
o situaţie dificilă în care credeam că nu avem de ales.
Graba este o parte a culturii noastre; cu cât vei căuta mai mult, cu atât vei
vedea mai multe exemple. Priviţi ce mult timp avem la semafoare ca să
traversăm o stradă aglomerată. Prima dată când m-am confruntat cu acest
fenomen, am aşteptat cuminte pe trotuar până când a apărut indicatorul
„Mergi!”, şi abia după aceea am părăsit trotuarul. Când am ajuns la jumătatea
drumului, deodată s-a schimbat cu indicatorul „Aşteaptă!” şi am vrut să
obiectez „dar încă nu am apucat să traversez! Dacă vrei să mă opresc pe
strada asta aglomerată, nu cred că voi mai ajunge acasă întreg.”
Văd oameni grăbiţi să traverseze înainte de a se schimba culoarea
semaforului, târând şi copii mici după ei. Îmi amintesc de un bătrân care ţinea
o mână ridicată în timp ce încerca să se grăbească, ca şi cum ar fi implorat
maşinile să nu treacă peste el. Îmi imaginez ziua în care indicatorul va spune
„Aşteaptă!” şi apoi, mult mai cinstit, „Fugi!”, iar noi îl vom asculta, alergând
cu credinţa de nestrămutat că este bine să ne grăbim.

Măreşte-ţi răbdarea

Răbdarea este una din virtuţile nelăudate ale vieţii. Când oamenii scriu
despre iubire, folosesc majuscule, italice, litere caligrafiate; toată lumea pune
covorul roşu la picioarele iubirii. Dar când vine vorba despre răbdare, cui îi
pasă? Nimeni nu scrie poeme despre răbdare. Nu sunt cântece celebre
despre ea. Dacă este cumva rostit acest cuvânt, este numai pentru că are
trei silabe şi un anume ritm.
Este nedrept, pentru că răbdarea este chiar esenţa iubirii. Eu, unul, nu cred
că există în viaţă altceva mai valoros. Răbdarea este cea mai bună protecţie
pe care o cunosc, împotriva a tot felul de probleme fizice şi emoţionale, şi
este absolut esenţială în a învăţa să încetineşti ritmul.
Foarte puţini oameni s-au născut răbdători, dar toată lumea poate să înveţe
să-şi sporească răbdarea. La fel ca şi cu încetinirea, tot ceea ce trebuie să
facem este să avem răbdare ori de câte ori viaţa ne provoacă. Şi avem multe,
multe ocazii de a practica, în fiecare zi. Chestiunea nu implică o pânză
gigantică de cusut mărunţel. Arta mogulilor1, una dintre cele mai strălucitoare
realizări din India, adesea este reprezentată în miniaturi. Artistul s-a
concentrat pe suprafeţe foarte mici şi a lucrat cu atât de multă migală şi
precizie încât trebuie să te uiţi foarte atent ca să vezi iubirea şi munca de
care a fost nevoie pentru o piesă.
Viaţa este ca şi arta miniaturilor: pânza de canafas este atât de mică, iar
îndemânarea cerută atât de mare, încât e uşor să treci cu vederea potenţialul
artistic şi sentimental.
Într-o duminică frumoasă şi răcoroasă, la scurtă vreme după ce mama şi
nepoatele mele au sosit din India, Christine şi cu mine le-am scos în oraş la
o îngheţată. M-am aşezat pe bancheta din spate a Volkswagenului nostru,
între Meera şi Geetha. Ele au sporovăit bucuroase toată ziua, fără încetare,
întrebându-mă tot felul de lucruri. Tot încercam să ţin minte ceva ce noi,
maturii, mai uităm: că fiecare copil are un punct de vedere. Copiii au propriul
lor mod de a privi viaţa, ceea ce îi face să pună întrebări, şi pentru ei, lucruri
precum de ce Texaco şi Mexico se pronunţă diferit2 din moment ce rimează,
sunt de importanţă vitală.
Când am ajuns în oraş, a trebuit să mergem pe jos încet, din cauză că mama
mea avea aproape 80 de ani. Fetele totuşi voiau să alerge şi voiau ca eu să
alerg împreună cu ele. Nu le-am spus că „nu e potrivit ca un profesor
cunoscut să se prostească alergând; că asta îi ştirbeşte din reputaţie”, ci am
luat-o la goană odată cu ele. Am crezut că voi fi apreciat pentru asta, dar
micuţa Geetha a obiectat:
– Nu ai voie să calci pe linii.
Nici un „mulţumesc”, nici un „bravo”; a trebuit s-o iau de la capăt.
Geetha tocmai învăţase să citească aşa că, atunci când am intrat în cofetărie,
a făcut ochii mari şi a spus:
– Astea sunt toate aromele de aici?
– Cred că sunt peste o sută, am protestat eu.
Apoi a încercat să citească denumirile câtorva, după care m-a întrebat:
– Ce înseamnă cuvântul ăla lung pe care eu nu ştiu să-l citesc?
– Fistic, i-am spus.
Şi aşa, ea a luat o porţie dublă de fistic, iar Meera de zahăr ars. Şi-au văzut
de conurile de îngheţată tot drumul înapoi. Stăteam iar pe bancheta din spate
între ele şi, din când în când, făceau schimb de îngheţate, peste poala mea.
Primul meu impuls a fost să le spun „Să nu daţi pe mine!”. Apoi mi-am amintit
că din punctul lor de vedere, îngheţata era mult mai importantă decât hainele
mele. Am ajuns acasă fără nici un incident, cu fetele şi mama mea râzând
fericite după o zi perfectă.
Învăţăm ce este răbdarea practicând-o, spune Buddha. Ce modalitate mai
bună poate exista decât să-ţi petreci timpul cu nişte copii, în ritmul lor şi
privind viaţa prin ochii lor?

Încetineşte ritmul minţii

Aceasta este adevărata problemă a încetinirii ritmului minţii: dezvoltarea unei

minţi care să nu se grăbească. În India am avut privilegiul să întâlnesc un
profesor sufit1 al cărui nume este astăzi faimos în toată lumea: Meher Baba.
Cheia mesajului său a fost exprimată în cuvinte simple, memorabile: „O minte
care se grăbeşte este bolnavă. O minte înceată este un sunet. O minte care
s-a oprit este divină.”
Această afirmaţie, în aparenţă demodată pentru lumea modernă, nu numai
că este foarte înţeleaptă, ci şi foarte practică. Pentru a o face inteligibilă, mi-
ar plăcea să compar mintea cu ceva binecunoscut: televizorul.
Imaginează-ţi mintea ca pe un fel de televizor în care gândurile sunt canalele
TV. În acest caz, telecomanda nu e la tine, mintea schimbă canalele de una
singură. Când un gând reuşeşte să-ţi reţină atenţia, mintea este setată pe un
spectacol anume. Dar când începi să ai viteză, mintea goneşte prin secvenţe
de o secundă, ca un clip video de muzică rock.
Gândurile distructive precum teama şi furia tind să fie mai rapide. Dacă ai
putea să vezi mintea când este prinsă în asemenea gânduri, ai vedea
gândurile învălmăşindu-se unele peste altele atât de repede încât nu prea
mai ştim la ce ne gândim de fapt.
De aceea furia are un efect atât de dramatic asupra corpului omenesc. Data
viitoare când te mai înfurii, controlează-ţi semnele vitale; vei observa că
respiraţia se ia la întrecere cu inima. Respiraţia, tot mai repede, inima, şi ea,
tot mai repede; hormonii stresului sunt de-a dreptul pompaţi în organism
pentru a te pregăti pentru luptă sau pentru fugă. Când văd pe cineva furios,
văd a mia parte dintr-un atac de cord. Nici o cantitate de hrană şi nici un fel
de exerciţiu nu ne pot proteja împotriva ravagiilor unei minţi dezlănţuite.
Cu cât încetinim mai mult procesul de gândire, cu atât avem mai mult control
asupra vieţilor noastre. De aceea Meher Baba spunea că o minte înceată
este ca un sunet. Când mintea încetează să se mai ia la întrecere, ea este
în mod natural concentrată şi nu distrasă, este în mod natural amabilă şi nu
nesimţită, în mod natural iubitoare şi nu egoistă. Aceasta este pur şi simplu
dinamica minţii.
Oamenii care nu se lasă provocaţi cu uşurinţă, chiar dacă au motive de
provocare, nu-şi „ies din pepeni”. Este greu să-i superi, greu să le accelerezi
mintea. Ei pot fi calmi în mijlocul încordării, pot rămâne sensibili la nevoile
celorlalţi, văd limpede şi acţionează cu hotărâre. Pe timp de criză – de la o
urgenţă minoră la birou până la un cutremur de pământ – asemenea oameni
ajută pe oricine altcineva să rămână cu mintea limpede. Ei se protejează atât
pe ei înşişi de pericol, dar şi pe alţii.
Buddha numeşte aceasta „trăire conştientă”. Este un mod de viaţă.
Încetinirea ritmului minţii nu este scopul, ci mijlocul de a ajunge la un sfârşit.
Ţelul este să trăieşti liber, liber de presiunea grabei, liber de a distrage
mintea, ceea ce ne fragmentează timpul, creativitatea şi iubirea. Până la
urmă, înseamnă să trăieşti la cel mai profund nivel de conştienţă.
O minte liniştită oferă capacitatea de a face alegeri înţelepte în fiecare zi,
alegeri despre cum să ne folosim timpul, despre cum să ne valorificăm
resursele şi iubirea. Nu vorbesc doar despre cum să eviţi cursa şobolanului,
ci despre o viaţă plină de o frumuseţe elevată, o viaţă care aproape că a
dispărut din civilizaţia modernă, dar care poate fi la îndemâna oricui.
Cu aceasta, cred eu, facem mai mult decât să ne ridicăm nivelul personal de
viaţă. Începem să ne refacem civilizaţia. Putem începe să transformăm
această junglă globală într-un habitat cu adevărat global, unde copiii noştri
îşi vor aminti în mod natural de nevoile tuturor copiilor de pe faţa pământului.
Acesta este destinul nostru. Acesta este scopul pentru care ne-am născut şi
pe care l-am căutat toată viaţa, indiferent ce altceva am căutat.

Eknath Easwaran