Bohuslav Martinu (1890-1959)

Bohuslav Martinu a fost născut în turnul bisericii din orașul Polička, Cehoslovacia.
Deoarece tatăl său a fost clopotar, putem spune că Martinu a avut contact cu muzica încă de
copil, prin sunetele clopotelor.
Când a început școala, părinții săi l-au dat în grija profesorului de muzică, care de altfel i-
a descoperit talentul și l-a încurajat către arta compoziției. La vârsta de șaisprezece ani, a fost
admis la Conservatorul din Praga. Însă lucrurile nu mergeau în direcția în care trebuie. În anul
doi de studii, a început să eșueze la examene, fapt care l-a făcut să abandoneze facultatea și să
studieze pe cont propriu. Citea, studia partituri, mergea la concerte și compunea zilnic. Datorită
intensității disciplinei personale și a muncii depuse, Martinu a devenit un compozitor de seamă.
După Primul Război Mondial, Martinu s-a angajat ca violinist la vioara a II a, la
Filarmonica din Cehia, însă în anul 1923 acesta s-a mutat la Paris, pentru a studia compoziția cu
compozitorul francez Albert Roussel.
Apropierea armatelor germane în 1940, l-au forțat să meargă în Statele Unite ale
Americii, unde a primit încurajări, dar și comenzi de lucrări din partea lui Koussevitzky. Din
cauza anumitor probleme politice, lui Martinu i-a fost greu să se întoarcă în Cehoslovacia.
Așadar, ultimii săi ani din viață i-a petrecut în Elveția, decedând în anul 1959.
Creația sa cuprinde șaisprezece opere, incluzând “The Greek Passion”, după Kazantzakis,
“Ariadne”, după Neveu și opera radio “Comedy on the Bridge”, iar baletele sale sunt bazate pe
diverse basme.
Lista cu compoziții orchestrale este foarte bogată, cuprinzând șase simfonii, concerte
pentru diverse instrumente cu acompaniament orchestral și o rapsodie-concert pentru viola și
orchestră.
A compus foarte multă muzică de cameră, de la duo-uri, până la formații de câte nouă
membri, cele mai importante fiind cvartele de coarde. A scris piese pentru pian, printre care și o
Fantezie pentru două piane, muzică pentru clavecin și o piesă neterminată pentru orgă, intitulată
Vigilia.
Din punct de vedere al muzicii corale, Martinu a compus oratoriul Gilgameš, a mai scris
lucrări care au ca bază biblia, dar și piese cu influență tradițională cehă sau slovacă. De asemenea
a mai compus o serie de piese “Magic Nights” bazate pe poeme traduse din Chineză.
 Trio pentru flaut, vioară și pian

Acest trio a fost scris pentru Trio-ul Moyse, alcătuit din celebrul flautist Marcel Moyse,
fiul său Louis la pian și soția lui Louis, Blanche Honegger Moyse la vioară. Familia Moyse fiind
foarte apropiată de Martinu, i-au premiat lucrarea în 1937, iar în anul 1938 au înregistrat-o, fiind
prima lucrare înregistrată a compozitorului.
Piesa nu are introducere, pornind cu energie de la prima notă într-un kaleidoscop sonor.
Așadar, prima parte, Allegro poco moderato are foarte multă fluiditate, chiar și în părțile lente de
la flaut sau vioară. Nu are o formă foarte clară, însă putem spune că prima parte este divizată în
patru secțiuni ABCA.
Prima secțiune A, începe cu un dialog între vioară și flaut, în Sol M, sub formă de
întrebare și răspuns. Caracterul este unul jucăuș, ludic, cu multă energie.

Tema a doua din această secțiune este în tonalitatea Si bemol Major, începută la vioară,
redând o stare mai sobră, fiind însă doar un moment trecător. Partea lirică este preluată de flaut,
vioara și cu pianul confruntându-se într-un dialog format din pasaje de virtuozitate.

Trecerea către secțiunea B, este făcută de pian. Această parte preia din temele primei
secțiuni, în altă tonalitate, dialogul din partea lirică desfășurându-se între pian și flaut, bazat pe
un tumult de game preluate de la un instrument la altul, vioara fiind cea care are tema principală,
desfășurată pe valori mari.
 Înainte de secțiunea C, apare o imitație între cele trei instrumente, care duc către
momentul solistic al pianului, completat de o intervenție a flautului împreună cu vioara.
 Secțiunea A revine cu aceleași două teme de la început, readucând energia necesară
pentru a încheia prima parte într-un moment spectaculos de virtuozitate.
A doua parte a sonatei este în antiteză față de prima, fiind o parte în care sobrietatea
domină, având formă de lied monopartit. Flautul și vioara se află într-o continuă căutare,
învârtindu-se unul în jurul celuilalt. Din punct de vedere dinamic, totul se desfășoară în piano
dolce espressivo, fiind doar un singur moment de forte espressivo.
 Este încurajată meditația și reflectarea. Deși este greu de anticipat armonic, trecând
constant în tonalități diferite, toată această parte se termină în Si bemol Major, ceea ce ne duce cu
gândul către eliberare.
A treia parte este extrem de ritmică și de punctată, fiind în același timp foarte sclipitoare.
Aici putem observa influența pe care muzica lui Stravinsky a avut-o asupra lui Martinu,
începutul trimițându-ne către celebra lucrare “Petrushka”. Flautul începe în staccato în registrul
supra-acut pe al doilea timp, vioara are pizzicato, iar pianul este cel care începe pe primul timp,
oferind mereu stabilitate.
 Forma este de lied tripartit A B A (repede – lent – repede). În a doua secțiune predomină
momentele lirice, inițiate mai întâi la flaut, preluate apoi de vioară. A-ul revine cu același
caracter vioi, plin de vivacitate.
Ultima parte este contruită din momente jazzy în stil franțuzesc, însă sunt incluse și teme
tradiționale cehe. Forma este tripartită A B A, având o mica abatere de la regula lied-ului
tripartit, deoarece la finalul B-ului este o cadență, care conduce către revenirea A-ului.
În această parte sunt incluse toate trăsăturile de caracter din celalte părți. Pianul este cel
care deschide această mișcare, cântând 20 de măsuri singur. Flautul și vioara intră în forte la
măsura 21, în staccato. Toată această secțiune are caracter vioi, totul fiind foarte precis.
 Secțiunea B este mai liniștită, majoritatea pasajelor fiind sub legato, diferențiindu-se de
prima secțiune. Există un scurt moment, în care Martinu, amintește de tema inițială din secțiunea
A, făcând astfel trecerea către cadență, marcată de indicația Poco Andante.
În cadență, flautul este pus în valoare prin delicatețe și suplețe, vioara cântând în tremollo
ținând armonia împreună cu pianul, oferind flautului libertatea de a se desfășura.
 Secțiune A revine printr-un accelerando efectuat la pian, către tema principală, redând cu
exactitate începutul părții a patra. După diferitele modulații efectuate, sonata se termină cu un
acord pe Do Major.