Sunteți pe pagina 1din 6

Cristina Munteanu

Clasa a IX-a A

Vând zâmbete pe gratis


sau când zâmbetul naşte dragostea…

Motto:”Suntem doi şi singuri, şi-n


loc de inimă ne bate luna”
Nichita Stănescu

Vineri seara se adunǎ multă lume în Caffe-ul din centru, de obicei tineri care
îşi fumeazǎ ţigǎrile, le scaldǎ pe buzele lor pline de vorbe ţinute în suflet în timpul
sǎptǎmânii. Odatǎ cu fumul de ţigarǎ se risipesc şi cuvintele lor, lumea plinǎ de
freamǎt şi clipele lor rǎsar în ochii tuturor ca stele aprinse în care au rǎmas
spânzurate amintiri.
La masa vecinǎ, praful se-adunase pe o scrumierǎ aproape ticsitǎ de scrum,
iar pe ceştile goale, cafeaua îşi aduna trupul fǎrâme şi se împrǎştie într-o ordine
nedesluşitǎ pe porţelanul alb al ceştii. Amelie priveşte împreunarea zaţului de cafea
tulburatǎ, iar vorbele fetelor trec pe lângǎ urechile ei, ca un soi de dezmierdare. Nu
le ascultă şi nici n-are ce spune. Gândurile ei vorbesc pentru ea acolo sus, într-o
înǎlţare seninǎ ca azurul cerului spart în zorile acelei zile de vineri. S-a gândit la o
iubire, da, o iubire imposibilǎ, între cafea şi ceaşca ei, iubire menitǎ eşecului. O
iubire scurtǎ, însǎ o iubire adevǎratǎ. Işi imagina cum ar fi să cânte la pian povestea
ceştii şi-a cafelei, cum ar fi ca trupul cafelei sǎ iubeascǎ ceaşca pe note de pian.
Inima ei tresǎri când Andrei a urcat scǎrile din Caffe. Ridicând ochii, l-a
vǎzut pe Andrei şi i-a simţit privirea pǎtrunzându-i ochii, trupul, mâinile, gâtul,
sfârşind apoi pe buzele ei. Un tremur îi cuprinse trupul şi ea încerca zadarnic sǎ-l
potoleascǎ. Avu impresia cǎ a zǎrit în ochii lui Andrei o umbrǎ de nelinişte, poate
nefericire, ascunsǎ de zâmbetul lui care îi oferea lui Amelie o nouǎ perspectivǎ
asupra lucrurilor. Visele ei se conturau limpede şi în acelaşi timp parcǎ se
spulberau. Era un soi de contrast perfect, de lumi paralele care se iubeau, apoi ,
despǎrţite, doar se priveau. La etajul 1, in cafenea, fǎceau cunostinţǎ în acelaşi ceas,
în aceeaşi secundǎ, cam 20 de lumi diferite. Amelie le vedea pe toate şi nu reuşea sǎ
le înţeleagǎ nepǎtrunsul. Cureaua pe jumǎtate desfăcutǎ a ceasului îi trǎda emoţia,
eşarfa verde aduna în ea scrumul vorbelor fumate atunci.
- Ce-i cu tine, Amelie, visezi? a întrebat-o Deni, trezind-o din dulcea
reverie.
- Nu, deloc, mǎ gândeam doar, rǎspunse ea, intrigatǎ de scopul întrebǎrii.
- Ţi se citeste în ochi cǎ duci dorul cuiva, aşa-i? interveni Laura. Hai, ia o
ţigarǎ să te întremezi.
- Ştii foarte bine cǎ nu fumez şi nici n-am de gând, spuse Amelie pe un ton
domol, pe care, vǎdit, şi l-a impus, cǎci strângea în palme eşarfa verde.
- Hai, spune-ne ce ai pe suflet, şopti iarǎşi Deni, ce s-a întâmplat?
- Nu-i nimic, doar o sǎptǎmâna grea, mǎ chinui la proiectul la chimie şi nu-
mi iese mai nimic. Cât despre referatul la englezǎ, nici atât. Mǎ doare sǎ
vǎd cǎ viaţa merge aşa de repede, încât mǎ pierde; oricât aş striga-o, nu
m-aşteaptǎ. Încerc sǎ citesc, sǎ mǎ depǎrtez de lumea aceasta pe care mi
se pare cǎ nu o cunosc, vreau sǎ trǎiesc şi vieţile altora, sǎ gust din
fericirile lor.
- N-am mai citit o carte de câteva luni bune. Nu-mi permite timpul. Parcǎ
am parte numai de neajunsuri, a spus Laura nostalgicǎ. Nu-mi place asta.
Amelie sorbi cu zgomot cafeaua aceea tare. Nu prefera în mod deosebit cafeaua
amarǎ, dar împrejurǎrile au fǎcut-o sǎ vrea sǎ guste din amarul ei.
Dulcele vis s-a frânt când tipsia argintie a îmbrǎţişat lemnul mesei cu un sunet
scurt care a deşteptat-o pe Amelie. Pe scǎri tocmai urca un bǎiat cǎruia reuşea sǎ-i
desluşeascǎ pletele şi eşarfa aşezatǎ fugar pe dupǎ umeri. Râsul lui i se pǎru
cunoscut, da, era Paul. I-a fǎcut scurt din mânǎ, el aşezându-se la masa lui Andrei.
Când Paul i-a sǎrutat obrajii, Amelie îşi atinse instinctiv jǎraticul din obrajii ei.
“cineva se gândeşte la mine” îşi spuse pentru sine. “Unde-o fi Vera?”. Sorbind
cafeaua, îi rǎsuna în urechi cântecul lor în profunzimea gândurilor deloc limpezi,
sfǎrâmând acordurile de pian în cuvinte. O durea sufletul, o durere puternicǎ,
aproape fizicǎ; descoperi în pieptul ei o inimǎ vie care fremǎta. Dor. Da, îi era dor.
Sorbind cafeaua, cuvintele i se stingeau pe buze oricât ar fi încercat sǎ spunǎ ceva.
Fereastra îi dezvǎluia o noapte cu lunǎ, cu fruntea de mǎrgean. Tare-ar fi vrut sǎ
urce pânǎ la stele, sǎ-şi loveascǎ tâmplele de ele, sǎ guste fericirea desǎvârşită,
sublima atingere a iubirii dintre cer şi pǎmânt. Nimeni n-a atins orizontul vreodatǎ,
linia aceea continuǎ ţesutǎ fǎrǎ cusur în zorii nu ştiu cǎrei zile, linia care nu
cunoaşte apus. Ştia cǎ cineva ar fi putut sǎ-i aducǎ vǎmile zǎrilor aproape, sǎ le
frângǎ în palme şi sǎ le redea zborul peste punţile sufletului. Şi-ar fi dorit ca acel
cineva sǎ-i fie aproape, sǎ-i aduca zarea, sǎ-i adoarmǎ pieptul zbuciumat de
hopurile inimii, sǎ-i dezmierde fruntea cu aleanul vorbelor.
Era fapt vǎdit cǎ discuţia purtatǎ la telefonul pe care tocmai îl punea pe
masa de sticlă a încântat-o. Pânǎ şi pleoapele îi fǎceau ochii sǎ zâmbeascǎ,
închizându-se iute, apoi deschizându-se iar. Amintirea Verei luând în râs rǎutatea
celor din jurul lor, simulând atât de bine nepǎsarea, îi dǎdea forţǎ lǎuntricǎ, se tot
întreba de unde toatǎ aceastǎ înǎlţare a sa, cǎci pânǎ şi palmele sale cunoşteau o altǎ
înfǎţişare. Studia asemenea unui copil liniile care se unduiau cǎtre încheietura
mâinii, apropiind din ce în ce mai mult palmele de ochii ei în care curgea viaţa
nestǎvilitǎ. Privirea îi juca ferice în jocul pleoapelor pe care le dezmierda
înfriguratǎ cu degetele, atingerea aceasta tulburǎtoare înfiorând-o.
Pe treptele din Caffe, se conturau paşi scurţi, hotǎrâţi, care înǎlţau un chip
rǎvǎşit de vânt, pǎstrând în obrajii gerul iernii. Tenişii roz zâmbeau de pe podea,
silueta a scos ceva din buzunar; punând deopotrivǎ cele câteva forme roşietice de
marţipan, zâmbi şi aproape cǎ fericirea ei frângea liniştea şi tulbura veghea stelelor.
Toţi cei din Caffe o priveau schiţând zâmbete fugare: Vera adusese acadelele care îi
plǎceau atât de mult.

[…]
Şi Andrei a strâns-o în braţe dintr-odatǎ. Era cea dintâi apropiere a lor, pe
care el s-a strǎduit s-o încerce în dimineaţa aceea fǎrǎ motiv, mânat de o dorinţǎ cu
chip strǎin..când anume se nǎscuse în el? Indoielile îi numǎrau clipele care i se
scurgeau în palme, niciodatǎ ziua nu a fost atât de inexplicabilǎ şi timpul n-a trecut
atât de greu…I se pǎrea imposibilǎ revederea, cǎci privirea ei ar fi putut sǎ-l frângǎ
în multe cioburi..şi-apoi îi era teamǎ de dulcea trezire, cǎci vocea ei sublimǎ l-ar fi
înviat apoi şi i-ar fi ars teama cu flacǎra zâmbetului ei. Oare de câte ori l-a mistuit?
Pauza mare a nǎscut o furtunǎ în mintea lui, cum de încǎ îi simte buzele pe
obraz? E ea..e ea? Işi tot atingea obrazul pentru ca pielea lui sǎ recunoascǎ
atingerea, oricum era zadarnic, cǎci dintr-o mie de amprente, a ei fǎcea sǎ tremure
în el dulcele fior necunoscut, pe care îi era teamǎ sǎ-l numeascǎ dragoste. In ochii lui
verzi se rǎtǎceau paşii ei, iar paşii lui işi cǎutau drumul în a ei privire. Era la fel de
temǎtoare şi chipul ei se înfiora la gândul cǎ ar putea sau n-ar putea sǎ-l revadǎ. Un
amalgam de contradicţii i-au furat inima care privea acum prin nişte ochi …verzi.
Nici ea nu reuşea sǎ distingǎ sentimentele, nu indrǎznea sǎ dea un nume ploii ce s-a
starnit în ea ce chema în inima ei o nouǎ apropiere. Sau era veche?
Cum reuşea sǎ-i surâdǎ cu chipul luminat, cu cǎrţile în mânǎ şi cu privirea
lucidǎ, mândrǎ? Cum reuşea sǎ punǎ deopotrivǎ realitatea şi visarea, cum se topeau
în ea visele? El era tot timpul acelaşi ştrengar, cu figura de copil matur, cu zâmbetul
timid doar atunci cand îl nǎştea ea în obrajii lui. Niciodatǎ nu dǎduse impresia de
dorinţǎ, de alean, de bucurie, sau tremur, dar ea-i ghicea trǎirile şi le ţinea tainic,
cǎci nici ea însǎşi nu avea puterea sa le recunoascǎ. Lupta ce le unea cu adevǎrat
sufletele era nevazutǎ şi mai presus de fire. Cine naşte iubirea?
De ce pǎrea cǎ nu o vede? De ce îi era teamǎ lui sǎ o ia de mânǎ în dimineaţa
devreme, când nu îi vedea nimeni? Şi-ar fi dorit sǎ se mai întâmple odatǎ în clipa
neştiutǎ a toamnei…sǎ se mai îmbrǎţişeze odatǎ, cǎci dorinţa era a amândurora
ascunsǎ dincolo de nişte priviri fugare.
Pâna într-o zi când el şi-a cǎlcat pe suflet şi zâmbetul lui nu şi-a mai ascuns
pasiunea pentru ea în spatele indiferenţei. Intâia oara i-a surâs fericirea în obraji.
Ea era la locul obişnuit în miezul zilei, aşteptând sǎ vadǎ…sǎ vadǎ ceva, s-o mire
toamna altfel. Ochii ei au fost închişi de nişte mâini calde, mari şi necunoscute. Nici
n-a încercat a ghici.
- Ce faci ?
- Ma gândeam departe. Tu? Se strǎduia sǎ nu i se ghiceascǎ tremurul din
glas.
- Am ieşit şi eu de la mate, ce ora ai?
- Engleza, ca de obicei când ne întalnim, râse ea.
- Pot sǎ stau lânga tine?
- Sigur. Şi ea şi-a mutat trupul tremurând, privirea lui, însǎ, îi spunea sǎ
nu frânga apropierea.

El tǎcea. Ea tǎcea. Ei tǎceau. Conjugau verbul in linişte. Se rugau sǎ nu


întrebe celǎlalt ce ore au avut sau vor avea…
Chitara lui Radu era inconfundabilǎ; in mijlocul terenului, se-adunaserǎ toţi
sǎ-i asculte cântecele. Intr-un moment anume gândit de nu-ştiu-cine, ea l-a prins de
mânǎ şi i-a şoptit “hai şi noi” . El a zâmbit cu o dulce uşurare şi i-a urmat paşii.
Radu o privea cu subînteles, ea i-a facut semn sǎ continue sǎ cânte cu privirea lor
sugestivǎ. Lângǎ ea, stǎtea Andrei, bǎiatul care încǎ nu-i cunoaşte sufletul. Râde
fǎrǎ sǎ ştie de ce şi toţi le privesc fericirea pe acorduri de chitarǎ. Zâmbeau
amândoi şi nu pǎreau sǎ împartǎ acelaşi motiv, dar nimeni nu ştia cǎ îmbrǎţişarea
din zorii zilei a fǎcut ca gândurile lor sǎ se amestece şi sǎ devinǎ unul singur.
Acordurile chitǎrii le gâdila incântarea.
- Cafea! Miroase a cafea! De când miroase toamna a cafea?
Ceilalţi au râs. Andrei se bucura de fiecare cuvânt nepotrivit pe care ea îl spunea,
însa ea se ruşina.
- Success la…hmm..englezǎ!
- Mulţumesc. Şi ţie la…la orǎ!
Si zâmbirǎ amândoi ciudat şi la fel de roşiatic, ca şi obrajii ei. El avea aceeaşi
atitudine relaxatǎ dintotdeauna, aşa cum l-a cunoscut.

- Ţi-e frig?
Şi el îşi lipse trupul de al ei, din spate, privind lumea în reflexii castanii, nedesluşind
cu adevǎrat culoarea pǎrului ei. Simţea cǎ inima-i bǎtea în umeri, cǎ urca spre
vinişoarele de pe gâtul lui Amelie, cǎ bate în peretele inimii, cǎ-i rǎzbate trupul, cǎ
se rǎsfrânge pânǎ la el.
Tresǎrind, ea rǎspunse:
- Da.
A fost oare de-ajuns? Putea oare a zice mai multe?
-Shh…
Privirea-i de domnişoarǎ scǎlda în raze lumina ochilor lui de tânǎr împlinit,
nişte ochi adolescentini care nu-i trǎdau cei optsprezece ani împliniţi, aproape
trecuţi.
Dupǎ dulcele moment care le-a apropiat privirile, a urmat o goanǎ a paşilor
undeva sub crengile toamnei. El o trase langǎ el, ţinându-i strâns mâna. Eliberându-
i uşor degetele moi, inelul ei de argint a rǎmas în palma lui. Ea, însǎ, îl ţinea mai
strâns ca niciodatǎ, nevrând sǎ-i lase mâna sǎ plece. El i-a potrivit inelul pe degetul
zvelt şi îi lǎsǎ mâna sǎ cadǎ peste umǎrul lui. Işi întoarse chipul cǎtre ea şi îi
închidea privirea cǎpruie în ale sale contururi verzi. Cum poate timpul sǎ
încremeneasca între două priviri, ţintuită fiind fiecare secundă, scrutată şi
prizoniera între două răsuflari? Apropierea dintre ei era inefabilă, tot mai
apăsătoare, cu o dulce tensiune, bătaile celor două inimi unindu-se , căci pieptul lor
zvâcnea puternic. Nimeni nu prevestise asemenea trăiri-dulci apropieri… privirile
lor nu rezistară mult, ochii s-au închis sub emoţia copleşitoare răsfrântă în pleoape.
Atingerea ei devenise puternică, strângea puternic din mâna lui, pătrunzându-i prin
piele, prin vene, prin gânduri, inundându-i ochii închişi. Sub o neaşteptată zvâcnire,
o trase spre el, buzele lor se uniră sub un singur trup şi se îmbrăţişară întâia oară cu
teamă, emoţie, îndoială, împărtăşind aceeaşi simţire. Cercetându-i buzele, un tărâm
nou, incert, descoperi dulceaţa lor şi îl apropie iarăşi cu un gest scurt, cu mâna în
părul lui..ah, cât visase la această clipă..i se părea ireal, copleşitor… El continua să o
sărute pătimaş, gustându-i tinereţea, avântul temător de domnişoară, sorbindu-i
suflarea şi sentimentele în trupul său.

[…]

Zăbrelele uşii Teatrului Dramatic scoaseră un sunet prelung, un sunet gol şi


surd, sub paşii ultimei domnişoare care-şi potrivise la gât eşarfa în care adunase
ultimele două replici ale piesei. Încântarea îi înfierbântase tălpile, apoi obrajii care
nu conteneau să ardă îmbrăcaţi de boarea serii.
Ultimii paşi ai paznicului au răsunat puternic, făcând, parcă, să-
ncremenească întreaga suflare a marmurei teatrului, îndemnând treptele să-şi
adune într-însele pletele covorului roşu. Într-un joc de lumini rupt din iluzia nudă a
întunericului, două suflete plănuiau în taină evadarea, scrisă cu cuvinte şovăite din
cenuşa unor vise. Dorul mistuitor al dragostei neţărmurite a făcut ca-n palme să le
înflorească fiori.
- Cred c-au plecat. E bine. E linişte. E trecut de ora 23..şi trupul mi se
înfiora, căci el se ridicase brusc, părând c-ascult liniştea.
Mi-era drag chipul lui, să-i văd trăsăturile dulci, să le gust mireasma clipei, să le
conturez cu degetele fine ale privirii. Aş fi vrut să-mi umplu ochii cu bucuria lui, să-
mi fac palmele s-adoarmă în povestea lui.
- Oare o să fie frig? îmi zicea.
- Nu ştiu. Nu cred. Poate…
- Dormi?
- Dormi? Îl îngânam cu un glas aproape şoptit, stăpânindu-mi cu greu
emoţiile care năvăleau, se înălţau adânc pe cerul inimii mele,
aşternându-mi pe buze un zâmbet ce se năştea dintr-un sentiment
nedesluşit.
El zâmbea, cunoscându-mi jocurile, jocurile pe care le născoceam ori de câte ori nu
ştiam ce să spun, ori când voiam să-l bucur.
- Ştii ce? Scena noastră ne e viaţa, o viaţă pe care-o trăim aproape
inconştient, ca pe-o strafulgerare ce ne-a lovit tâmplele. Am să joc
pentru tine. Asta-mi doresc. Să-ţi fiu muză, să-ţi fiu stea, să-ţi rămân
în suflet..ca nimeni alta.
- Ştii…
- Shh… vreau să-mi zâmbeşti. Să nu plângi într-o anume zi, într-un
anume răsărit, ca pleoapele tale vor refuza să mai îmbrăţişeze o
iubire. O iubire vagă. Doar fii tu. În schimb, promit să-ţi fiu aici,
alături, doar eu.
- Îmi doresc să joci sub stele. Să alergi desculţă. Aşa cum mi-ai alergat
prin gânduri, cum mi-ai tulburat privirea şi bătăile inimii când te-am
văzut întâia oară.
- Vreau ca stelele să ne fie drum, să ne aşterne calea, s-o vegheze.
Vreau să fii fericit. Doar atât…

Şi pleoapele lor s-au închis într-un ceas de linişte, frământându-şi palmele puternic
sub paşii nevăzuţi de pe scenă, sub versul ei vechi, sub liniştea neţărmurită a
statuietelor înalte, sub acea răsuflare sacadată a gândurilor ce-alergau pe fruntea
lor, coborând pe gene.

[…]