Atunci când este desacralizat, Timpul ciclic

devine înspăimântător
Şi Grecia a cunoscut mitul eternei reîntoarceri, iar filozofii din epoca târzie au împins la limita
extremă concepţia Timpului circular. Cum spune atât de frumos H. Ch. Puech, „după vestita
definiţie platoniciană, timpul, care determină şi măsoară revoluţia sferelor cereşti, este imaginea
mişcătoare a veşniciei nemişcate, pe care o imită desfăşurându–se în cerc. Prin urmare, întreaga
devenire cosmică, precum şi durata acestei lumi de creaţie şi de corupţie, care este lumea noastră,
se vor dezvolta în cerc sau după o succesiune nesfârşită de cicluri în decursul cărora aceeaşi
realitate se face, se desface, se reface, conform unei legi şi unor alternative imuabile. Nu numai
că aceeaşi cantitate de fiinţă se păstrează fără ca nimic să se piardă ori să se creeze, ci mai mult,
unii gânditori de la sfârşitul Antichităţii — pitagoricieni, stoici, platonicieni — ajung să admită
că în interiorul fiecăruia dintre aceste cicluri de durată, aiones sau aeva, se reproduc aceleaşi
situaţii care s–au produs în ciclurile anterioare şi se vor reproduce şi în ciclurile următoare — la
nesfârşit. Nici o întâmplare nu este unică şi nu se produce o singură dată (de pildă condamnarea
şi moartea lui Socrate), ci ea s–a mai produs şi se va mai produce, fără încetare; aceiaşi indivizi
au apărut, apar şi vor reapărea la fiecare întoarcere a cercului asupra lui însuşi. Durata cosmică
este repetare şi anakuklesis, eternă reîntoarcere“.

Faţă de religiile arhaice şi paleo–orientale, precum şi faţă de concepţiile mitico–filozofice ale

Eternei Reîntoarceri, aşa cum au luat ele naştere în India şi în Grecia, iudaismul vine cu o
inovaţie capitală. În iudaism, Timpul are un început şi va avea un sfârşit. Ideea de Timp ciclic
este depăşită. Iahve nu se mai manifestă în Timpul cosmic (cum se întâmplă cu zeii altor religii),
ci într–un Timp istoric, care este ireversibil. Fiecare nouă manifestare a lui Iahve în Istorie nu
mai este reductibilă la o manifestare anterioară. Căderea Ierusalimului întruchipează mânia lui
Iahve împotriva poporului său, însă este altă mânie decât aceea pe care Iahve o arătase la căderea
Samariei. Gesturile sale sunt intervenţii personale în Istorie şi nu–şi dezvăluie înţelesul adânc
decât pentru poporul său, poporul pe care Iahve l–a ales. Evenimentul istoric dobândeşte de
această dată o nouă dimensiune, devenind o teofanie.

Creştinismul merge şi mai departe în valorizarea Timpului istoric. Pentru că Dumnezeu s–a
întrupat şi şi–a asumat o existenţă umană istoriceşte condiţionată, Istoria poate fi sanctificată.
Acel illud tempus de care vorbesc Evangheliile este un Timp istoric bine precizat — Timpul în
care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii —, care a fost însă sfinţit de prezenţa lui Cristos.
Creştinul din zilele noastre care participă la Timpul liturgic se întoarce în acel illud tempus în
care a trăit, a suferit şi a înviat Iisus, dar acesta nu mai este un Timp mitic, ci Timpul în care Pilat
din Pont domnea peste Iudeea. Şi pentru creştin, calendarul sacru reia la nesfârşit aceleaşi
întâmplări din viaţa lui Cristos, însă aceste întîmplări s–au petrecut în Istorie; nu mai sunt fapte
care s–au desfăşurat la originea Timpului, „la începuturi“ (şi trebuie adăugat că Timpul începe
din nou, pentru creştin, cu naşterea lui Cristos, pentru că întruparea întemeiază o stare nouă a
omului în Cosmos). Aşadar, Istoria se dovedeşte a fi o nouă dimensiune a prezenţei divinității în
lume. Istoria redevine Istoria sfântă, aşa cum fusese gândită, dar dintr–o perspectivă mitică, în
religiile primitive şi arhaice.
Creştinismul ajunge la o teologie şi nu la o filozofie a Istoriei, deoarece intervenţiile lui
Dumnezeu în Istorie, şi cu deosebire Întruparea în persoana istorică a lui Isus Cristos au un scop
transistoric: mântuirea omului.

Hegel reia ideologia iudeo–creştină şi o aplică la Istoria universală luată în ansamblu: Spiritul
universal se manifestă continuu în evenimentele istorice, şi nu se manifestă decât în aceste
evenimente. Istoria devine aşadar, în ansamblul său, o teofanie: tot ceea ce s–a petrecut în Istorie
trebuie să se petreacă astfel pentru că aceasta a fost voinţa Spiritului universal. Se deschide astfel
calea diferitelor forme de filozofie istoricistă din secolul al XX–lea. Investigaţia noastră se
opreşte aici, pentru că toate noile valorizări ale Timpului şi ale Istoriei ţin de istoria filozofiei.
Trebuie totuşi să adăugăm că istoricismul apare ca un produs al descompunerii creştinismului,
pentru că acordă o importanţă hotărâtoare evenimentului istoric (idee de origine iudeo–creştină),
dar evenimentului istoric ca atare, negându–i orice posibilitate de a dezvălui o intenţie
soteriologică, transistorică.

În ceea ce priveşte concepţiile Timpului asupra cărora s–au aplecat unele filozofii istoriciste şi
existenţialiste, s–ar cuveni poate să mai adăugăm ceva: cu toate că nu mai este gândit ca un
„cerc“, Timpul îşi redobândeşte în aceste filozofii moderne latura înspăimântătoare pe care o
avea în concepţia greacă şi în cea indiană despre Eterna Reîntoarcere. Timpul, desacralizat
pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară şi evanescentă, la capătul căreia se află moartea.

Sacru și profan, Mircea Eliade

http://jurnalspiritual.eu/atunci-cand-este-desacralizat-timpul-ciclic-devine-inspaimantator/