Sunteți pe pagina 1din 9

5.03.

1920 - Radu Stanca


6.03.1920 - Ion Apostol Popescu
8.03.1910 - Radu Tudoran
9.03.1878 - Elena Farago
9.03.1907 - Mircea Eliade
10.03.1856 - Petre Dulfu
11.03.1891 - Ion Pillat
12.03.1925 - Constantin Chiriţă
14.03.1854 - Alexandru Macedonski
17.03.1819 - Alecu Russo
20.03.1886 - George Topârceanu
25.03.1885 - Mateiu I.Caragiale
25.03.1942 - Ana Blandiana
31.03.1933 - Nichita Stănescu
FLOAREA-SOARELUI

Radu Stanca

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp,

După făptura ta strălucitoare,

Iar când apui în zarea călătoare

Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa

Şi numai când răsari tu dimineaţa,

Descătuşând din neguri fruntea grea

Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Sorb razele pe care le trimiţi

Pe câmpul plin de-o harnică speranţă,

Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi

Se umplu de-o frenetică substanţă.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,

Şi-mi urcă prin arterele rebele,

Până când, împlinit, rodesc şi leg

Cu toate florile fiinţei mele.


DE ZIUA MAMEI
Elena Farago

Eu nu sunt destul de mare


Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,


Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună


Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!
Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile lui
spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea
unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare sterile din fire.
Mircea Eliade
(fragment)

Era zi de sărbătoare… Gloată-n drum, şi gălăgie…


Chiar atunci ieşise lumea de la Sfânta leturghie.
Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de
bărbaţi,
El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aci,
fârtaţi?
— De, drumeţe, ce să fie?… Uite (unul a răspuns),
Ne-a ieşit, cam slab porumbul… Ploaie n-am avut
de-ajuns.
Dară pe la dumneavoastră?…
— E-he-he!… La noi, în sat?
Când aţi şti! grăi Tândală.
— Ce? mai mulţi au întrebat…
— Ascultaţi minunăţie!… La o casă… este-un ou…
Cât să spun că e de mare?…
Mare, nene, cât un boul…
— Cât un bou? Ha-ha! Se poate? izbucniră toţi deodată.
Ăsta-i d-alea de prin basme… Fugi, că prea e gogonată!…
— Ba e adevăr, cum este — că pe cer un mândru soare
Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!…
Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou Tîndală,
Oamenii ca arşi săriră:
— I-auziţi-1!… Ce-ndrăzneală!
Cum cutezi în faţa noastră, a fruntaşilor din sat,
Să vorbeşti aşa prăpăstii, omule neruşinat?…
Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară.
PIERSICUL
Ion Pillat

La cotitura drumului din vie


Ce suie-n limpezimea lui Prier,
În zori de zi m-opresc să nu mă ştie
Un piersic proaspăt înflorit pe cer.

Cum se desface neted din lumina


Şi-i frânge clarul tremur cu nesat:
Un tânar zeu pe ţărmul de colină
mi-aduce scoici trandafirii pe braţ.

Şi cum prin vânt, cu ramuri aripate,


Se-avânta-n trunchiul zvelt ca-ntr-un picior
Şi azvârla capul luminos pe spate.
Aerian încremenit în zbor –

Să fie trup de om îmi e ruşine


Şi îmi blestem făptura mea de azi…
Prier, tu frate bun, mă fă ca tine:
Un piersic cu dumnezeesc obraz.
CHIPUL POEZIEI
Alexandru Macedonski
Când eu treceam cântând pe vale,
Cântând si surâzând,
Adeseori mi-ieşea în cale
Un chip ceresc şi blând.
Îmi surâdea cu-nduioşare
Cel chip de mic copil
Şi-mi lumina a mea cărare
Sub soarele d-april!
D-atunci adeseori în viaţă
Cel chip l-am revăzut,
Dar întristat într-a lui faţă
Şi-n reverii căzut...
Ursita-mi fu fără-ndurare...
Îi cer însă umil
Ca să expir într-o cântare
Sub soarele d-april.
Rapsodii de primăvară
George Topîrceanu
I Sus prin crângul adormit, De prin balcoane

A trecut în taină mare, Şi coridoare

De cu noapte, risipind Albe tulpane

Şiruri de mărgăritare Fâlfâie-n soare.

Din panere de argint, Ies gospodinele

Stol bălai Iuţi ca albinele,

De îngeraşi, Părul le flutură,

Cu alai Toate dau zor.

De toporaşi. Unele mătură,

Primăvară, cui le dai? Altele scutură

Primăvară, cui le laşi? Colbul din pătură

II Şi din covor.

Se-nalţă abur moale din grădină.


Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
Acoperişuri veştede-n lumină
De frică să nu-i cadă la picioare,
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă


Pe lângă garduri s-a zvântat
pământul Cu ramuri albe – şi se poate spune

Şi ies gândacii-Domnului pe zid. Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Ferestre amorţite se deschid, Când i se-ntâmplă-asemenea minune

Să intre-n casă soarele şi vântul. ................................................................


O FURNICĂ POETĂ

Ana Blandiana

În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.