S1. Concepţia clinico – nosografică in psihiatria contemporană.

Clasificarea tulburarilor mentale (ICD – DSM). Criterii de validitate si

credibilitate a diagn. psihiatric (ICD, DSM, Oxford, Predescu, Kaplan)

 Conceptia clinico - nosografica

Primele incercari de descriere sistematica si explicita a b. psihice se regasesc in
Franta la inceputul sec. XIX, fiind mai degraba scheme de diagnostic elaborate de
personalitatile vremii. Astazi este acceptat faptul ca parintele directiei clinico –
nosografice a psihiatriei contemporane este Kraepelin, care a elaborat primul sistem de
clasificare a b. psihice, adoptat ulterior de toate scolile europene de psihiatrie din acea
vreme. Clasificarea sa s-a bazat pe criteriul clinico – nosologic, deci pe observatia si
descrierea simptomelor, evolutiei, prognosticului, pe etiologie (acolo unde era
cunoscuta), pe unele date de patogenie, fiziopatologie si de anatomie patologica.
Kraepelin a clasificat bolile psihice in psihoze organice, endogene, deviatii ale
personalitatii si stari reactive, clasificare valabila inca si astazi.
La sustinerea si dezvoltarea conceptiei clinico – nosografice au contribuit:
- conceptiile si orientarile fenomenologice (in special Jaspers), cat si curentele
existentialist si psihosomatic au stimulat corelarea datelor clinice cu cele obtinute
din investigatii somatice si cerebrale si au favorizat cercetarea factorilor
psihogenetici in determinismul bolilor psihice.
- Psihiatri de renume (Ey, Mayer – Gross, Schneider, Leonhard, Baruk etc.) ca si
intreaga noastra scoala de psihiatrie dintre cele 2 razboaie mondiale au intreprins
cercetari in domeniul etiologiei si patogeniei, continuand sa urmareasca evolutia
bolilor prin sistemul catamnestic (analiza descriptiva a evolutiei in timp a
simptomelor si sindroamelor si a bolii insasi), elaborat de Kraepelin.
- Scoala Kleist – Leonhard, influentata de cercetarile explicative ale lui Wernicke, a
incercat sa explice psihopatologia prin lezarea unei structuri anatomice specifice
(conceptia localizationista) si totodata a delimitat fenomenul primar de cel
secundar – reactiv al personalitatii bolnave. Tentativa de a imparti b. psihice in
boli de sistem cu substrat organic definit a esuat, ilustrativa in acest sens fiind
discrepanta intre analiza detaliata a simptomelor clinice si caracterul ipotetic al
structurilor neuroanatomice implicate.
- Aceeasi discrepanta intre bogatia clinicului si insuficienta rezultatelor privind
substratul organic (cercetat din pct de vedere genetic, neurofiziologic,
electroencefalografic, pneumoencefalografic, biochimic, psihofarmacologic) a
determinat rezultatele modeste obtinute de autori de orientare predominant
descriptiva (Mayer –Gross, Huber, Gruble) sau comprehensiva (Bleuler, Baruk) in
corelarea clasificarii clinice cu cea organica.
- Aportul scolii romanesti de psihiatrie si a altor curente / scoli de orientare
determinist – stiintifica la conceptia clinico – nosologica s-a concretizat in
delimitarea intre starile de remisiune si cele defectuale in schizofrenie, importante
pentru readaptare si reinsertie sociala, ilustrand astfel orientarea spre psihiatria
recuperatorie. Aceeasi abordare determinist – stiintifica a participat la separarea
unor ramuri distincte (pedopsihiatria, gerontopsihiatria, psihiatria sociala,

1
 psihiatrie judiciara, addictologie) si la recunoasterea polietiologiei tulb. psihice
(factori psihosociali, genetici,ereditari, constitutionali).
- O contributie importanta si-au adus si rezultatele bazate pe experiment ale scolii
pavloviste, care au dus la delimitarea neta, cu ajutorul celor 3 metode principale
de cercetare (descriptiva, comprehensiva si cauzala) a neurasteniei, psihasteniei si
isteriei.
In prezent, nosografia elaborata de Kraepelin s-a impus, fiind preluata de
majoritatea tarilor prin clasificarile ICD sau DSM. La baza acestora sta descrierea
fenomenologica sistematica a psihopatologiei, cu minimalizarea componentei
etiopatogenice si cu utilizarea unor criterii operationale, promovate de psihiatrul englez
Stengel , dar si de altii si formularea multiaxiala initiata in anii 30.
In tot acest timp au existat si miscari antinosologiste, cum ar fi:
- psihanaliza si curentul lui A. Meyer, care pune accent pe unicitatea individului si
considera inadecvate diagnosticarea printr-un singur cuvant a unui set de reactii
(ergazii) patologice, boala fiind un rezultat al dezvoltarii;
- curentele antipsihiatrie
- miscarile consumatorilor de sanatate sau a „supravietuitorilor” psihiatriei
- miscarile multiculturaliste (abordarea feminista sau etnica), terapiile alternative
Toate acestea nu sunt decat tendinte centrifuge ale consecintelor globalizarii si
postmodernismului si nu reusesc sa suprime utilitatea si necesitatea abordarii clinico –
nosologice. Abordarile cele mai constructive si valoroase vin din sfera psihoterapiei care
imbogatesc aceasta perspectiva.
Nu in ultimul rand, scolile de psihiatrie locale (New York, St. Louis) sau
nationale (franceze, scandinave, chinezesti) isi aduc aportul la clasificarile general
acceptate prin componenta transculturala, mai ales ca aceste clasificari (ICD; DSM) sunt
prin definitie perfectibile si deschise la imbunatatiri si adaugiri.

 Clasificarea tulburarilor mentale

Clasificarea in psihiatrie incearca sa aduca ordine si claritate in sistematizarea
diversitatii si complexitatii fenomenelor intalnite in practica, prin aranjarea lor in
categorii in functie de anumite criterii. Diagnosticarea este procesul prin care se stabileste
locul unei tulburari intr-o categorie de diagn. Majoritatea psihiatrilor recunoaste nevoia
de clasificare diagnostica in psihiatrie, exista insa si opinii contrare.
Sistemele de clasificare ale diagn psh au urmatoarele scopuri:
- sa distinga fiecare diagn psh de celelalte, astfel incat clinicienii sa poata oferi trat
cel mai eficient
- sa furnizeze un limbaj comun tuturor profesionistilor sanatatii mintale
- sa exploreze acele cauze ale tulb mintale care nu sunt inca cunoscute;
O tulburare mintala este o boala cu manifestari psihologice sau comportamentale
care se asociaza cu suferinta semnificativa si cu afectarea functionarii, cauzata de o
perturbare biologica, sociala, psihologica, genetica, fizica sau chimica (Oxford). Ea se
masoara in termenii deviatiei de la un anumit concept normativ. In medicina gen se face
insa o distinctie clara intre boala (patologie organica obiectiva) si afectiune (constiinta
subiectiva a unei suferinte sau limitari functionale). Conceptul de boala mintala este inca
foarte controversat, cei mai multi fiind de acord cu Lewis care sugera ca afectiunea poate
fi caracterizata prin „perturbarea evidenta a functiilor partiale sau a eficientei generale”.

2
 Diagnosticele in vigoare actualmente se bazeaza pe elemnte anamnestice si
sociologice, deci pe criterii clinice, si, desi operationale, ele nu au caracter stiintific,
avand grade variabile de subiectivitate. Pentru eliminarea subiectivitatii s-au introdus:
interviuri standardizate si semistandardizate, criterii de includere si de excludere
specifice.
Tipurile de clasificare utilizate in psihiatria actuala:
1. clasificarea categoriala – fenomenele psihopatologice sunt incadrate in categorii
definite in termenii tipurilor de simptomatologie, ai evolutiei si deznodamantului
diferitelor tulburari, cu ignorarea etiopatogeniei. Desi categoriile s-au dovedit
utile in practica si cercetare, utilizarea lor a ridicat obiectii privind : valabilitatea
(nu este cert ca aceste categorii reprezinta categorii distincte), siguranta (uneori
lipsesc definitiile si regulile de aplicare adecvate), acuratetea (multe tulburari nu
pot fi incadrate cu acuratete intr-o categorie, avand o pozitie intermediara – ex.
tulb schizoafectiva), sacrificarea cuantificarii cantitative in favoarea unui
diagnostic binar.
2. clasificarea dimensionala – sustinuta de Kretschmer in trecut si in prezent mai
ales de catre psihoterapeuti (Eysenck, Millon) respinge folosirea de categorii
separate si militeaza pt folosirea unor dimensiuni unice, astfel incat tulburarile
apar in cadrul acestor dimensiuni pe axa cantitativa si nu calitativa. Aceasta
abordare este utilizata in studiul personalitatii, diferenta intre entitati si fata de
normal fiind de gradualitate pe mai multe dimensiuni (psihoticism, nevroticism,
introversie – extroversie). Dar aceste dimensiuni sunt dificile de aplicat
pacientilor in practica si nu sunt delimiatate clar intre ele.
3. clasificarea prototipala – reprezinta o sinteza a modelelor categoriale si
dimensionale, luand in calcul atat calitativul (categorialul) cat si cantitativul
(dimensionalul) si utilizand un anume prototip.Aceasta clasificare, ilustrata de
diagnosticul tulb de personalitate in DSMIV, construieste un anume prototip,
pornind de la supozitia ca nu exista criterii necesare sau suficiente pe baza carora
sindroamele sau tulburarile pot fi inechivoc diagnosticate.
4. abordarea multiaxiala – presupune ≥2 seturi distincte de informatii care descriu
acelasi aspect (ex. simptomatologia si etiologia), in incercarea de a epuiza
descriptiv (la nivel biopsihosocial) un fenomen complex .
Exista in prezent 2 sisteme principale de diagnostic psihiatric, si anume DSM
IVTR (APA) si ICD10(WHO). Ambele au aparut din necesitatea unui limbaj comun
international privind diagn tulb mintale, favorizand astfel cunoasterea evolutiei si
tratamentul psihopatologiei si comunicarea intre experti. Aceasta necesitate a fost
alimentata de :
- diversitatea de opinii intre autori marcanti (Schneider, Bleuler)
- existenta scolilor de psihiatrie locale (St Louis, New York) sau nationale
(franceza, suedeza, chineza)
- divergenta doctrinelor teoretice (ex psihanaliza versus psihopatologie clinica)
- nevoia de generalizare si sintetizare unitara a multitudinii de date particulare cu
specific cultural sau geografic
- nevoia de comunicare a cunoasterii intre specialisti
- nevoia de consens si concordanta a diagnosticelor (in scopul efectuarii unor studii
coerente, terapeutice sau epidemiologice)

3
 - necesitatea recoltarii complete si coerente de date semnificative (necesare si
suficiente) pentru diagnostic precum si a criteriilor operationale pt un diagnostic
cert
- necesitatea existentei unor scale si instrumente unice de lucru
Criteriile de diagn pot fi descriptive (ICD) sau operationale(DSM). Ulterior s-au
introdus si in ICD def operationale (specificarea unei categorii prin serii de formulari
precise cu criterii de includere (conjunctive) care tb satisfacute in intregime, si de
excludere (disjunctive) – min 1 indeplinita).
Conditii privind valabilitatea sistemelor de clasificare:
1. valabilitate de confruntare – sa includa categorii de diagn care se potrivesc bine
cu experienta clinica
2. valabilitate predictiva – sa permita evaluarea prognosticului tulb mintale
3. valabilitate constructiva – sa indice asocieri intre tulb psihice si anumite variabile
independente (ex. explorari biochimice)
4. sa cuprinda cat mai multe tulb psh si sa presupuna usurinta in utilizare
Caracteristicile unui sist de diagn ideal:
- unicitate
- universalitate
- reliabilitate (confidenta, credibilitate, reproductibilitate, consensualitate,
fiabilitate)
- validitate (nivelul pragmatic privind stabilitatea diagn, prognosticului, evolutiei
clinice si a modalitatilor de influentare a ei)
- operationalitate
- ierarhizare

 Comparare ICD –DSM

Intre cele 2 sisteme exista similaritati, avand in vedere aparitia in cadrul aceluiasi
context si drumul comun in elaborarea lor. Deosebirile constau in:
- ICD cuprinde descrieri clinice si orientari diagnostice mai putin detaliate si mai
putin restrictive decat DSM
- ICD utilizezeaza preponderent criterii descriptive, in timp ce DSM se bazeaza mai
mult pe criterii operationale
- ICD se adreseaza in special comunitatii internationale, fiind evidenta dificultatea
unei terminologii acceptate global astfel incat permite viziuni alternative
- Exista discrepante intre ICD si DSM in ceea ce priveste terminologia, gruparea
tulb si definirea unor concepte de baza (ex cel de nevroza)
- DSM este preferat in cercetarea clinica, in timp ce ICD este baza pt studii
epidemiologice globale si pt utilizarea socio – economica
- DSM are mai multe categorii diagn si permite astfel stabilirea mai multor tipuri de
diagn diferite
- DSM are mai multi specificatori: debut in copilarie/adolescenta; debut
brusc/insidios; simpt prodromale/de stare/reziduale
- DSM are si formulari speciale pt excludere : „nu apar exclusiv in cursul...”, „nu
este datorat efectelor directe..”, „nu este mai bine exprimat prin ...”
- DSM permite formularea unui diagn chiar daca nu sunt intrunite criteriile, dar
gradul dizabilitatii este imp (in functie de judecata clinica)

4
 - DSM include si precizari privind diagn dif
- DSM include si arbori decizionali (Appendix A) pt unele tipuri de patologie
- DSM include in appendix B criterii alternative pt distimie sau descriptori
dimensionali pt Sch
- DSM include indicatii speciale pt cazuri M-L sau cu specific etnocultural (similar
cu anexa 2 din ICD10 – DCR)
- DSM include depresia postschizofrenica sau Sch nediferentiata (nu exista in ICD)
Limite:
- cele mai multe critici sunt aduse de psihoterapeuti, care contesta incorsetarea unui
fenomen complex intr-o categorie diagnostica, ceea ce sustrage atentia de la
intelegerea problemelor unice ale pacientului
- se sustine ca pacientii, luati in parte, nu corespund categoriilor diagnostice
disponibile
- exista si un nr de tulburari dificil de clasificat
- unii autori sustin ca etichetarea pac agraveaza problemele sale
- de asemenea critici privind clasif categoriala sau abordarea ateoretica, bazata pe
descriere
Riscuri:
- neglijarea specificului cultural (exista tulb locale)
- uitarea faptului ca entitatile nosografice sunt conventii si nu boli definite prin legi
naturale
- uitarea faptului ca tb sa fie flexibile, apte de imbunatatiri sau ajustari ulterioare
- desi interreliabilitatea este satisfacuta, validitatea deplina necesita o baza mai
larga de cunostinte (cu includerea etiopatogeniei)
- nu sunt de dorit ingerintele a ceea ce se cheama „political incorectness” dar nici
excesul de „political correctness”
- sa permita notarea tuturor afectiunilor, si nu doar a celor mai uzitate international
- utilizarea in sistemul de asigurarisau legal ca „etichete”; fiecare caz tb interpretat
de sine statator
- pericolul utilizarii la nivel simplist; este necesar un training chiar daca limbajul
simplu si clar poate crea iluzia ca sta la indemana tuturor

 Principiile constitutive generale ale ICD 10:

1. Unicitatea – satisfacuta daca ne raportam la codificarea exclusiva prin ICD
2. Universalitatea – valabil in toate tarile afiliate OMS (WHO)
3. Reliabilitatea – se refera la un cumul de caracteristici privind : credibilitatea (este
un instrument de incredere), consensualitatea (creeaza un consens intre
utilizatori), reproductibilitatea (toti utilizatorii obtin aceleasi date), fiabilitatea
(persistenta unui rezultat retestat dupa un timp in conditiile in care starea cazului
nu presupune o evolutie naturala). Reliabilitatea este ceruta atat de instrumentele
ce recruteaza informatia primara de la pacient (SCAN), cat si de instrumentele ce
ofera criterii de diagn. (ICD).Reliabilitatea ICD10 si a DSMIV se bazeaza pe o
solida baza stiintifica si empirica, cu evitarea cunoasterii speculative si
minimalizarea subiectivismului voluntar sau involuntar al utilizatorului.Aceste
deziderate sunt realizate prin promovarea sistematica a ateorismului si
descriptivismului

5
a. Ateorism : se suprima acele aspecte care ar putea fi interpretate diferit, cum ar fi:
termenii plurisemantici, definitii conceptuale lapidare „esentiale”(cu precizarea
doar a esentialului), unele concepte operationale generale (nevroza vs psihoza,
psihogen vs endogen), unele simptome echivoce sau discutabile ca existenta si
semnificatie (ex simpt primare ale lui Bleuler in Sch), problematici diverse
interpretabile (etio – fizio – patogenie).
b. Descriptivism: modalitatea principala de realizare a ateorismului, a.i.
instrumentele de lucru se bazeaza aproape exclusiv pe descrieri ale
fenomenologiei evidente si inechivoce. Concret, aceasta presupune :
- taxonomie redusa la grupari realizate in functie de similitudini descriptive, teme
majore comune si usurinta in utilizare;
- categoriile diagnostice presupun doar definitii descriptive referitoare la descrierea
elementelor clinice principale, la continutul itemilor ghidajelor de diagn (ICD –
CDDG) sau a criteriilor operationale de diagn (ICD –DCR, DSMIV).
Exista obiectii privind acest ateorism prin descriptivism, cum ar fi:
- ateorismul nu este consecvent, rezumandu-se doar la aspectele problematice;
- ateorismul este el insusi o optiune teoretica;
- maj termenilor sunt plurisemantici a.i. unii termeni importanti (nevroza,
psihoza)puteau fi delimitati in def esentiale, dar pt a fi intelese nu pot fi eliminate
complet conceptele cu ramanerea doar a termenului;
- definitia descriptiva este imperfecta (o solutie ar fi fost definitii esentiale in
maniera ateoretica);
- definitiile descriptive sunt extrem de lungi, ceea ce pune sub semnul intrebarii
statutul lor de definitie;
- nu pot fi eliminate simpt primare/fundamentale si inlocuite cu altele
conexe/nespecifice;
4. Validitatea – este practic neunoscuta pt ICD10 –CDDG din cauza absentei unui
criteriu acceptat si pertinent de validare.Prin comparatie cu categoriile medicale
nepsihiatrice, toate categoriile psihiatrice au in ansamblu o validitatemult mai
mica, desi unele categorii psihiatrice (psihozele) au o validitate mai mare decat
altele (tulb de personalitate). Sistemele actuale opereaza cu „tulburare” mentala
care are statut nosologic inferior celui de „boala”. In prezent se accepta ca o
validare a categoriilor psihiatrice este suficienta daca este pragmatica, adica utila
pt diagn, prognostic, cunoasterea evolutiei tulb si a responsivitatii la terapie.
Faptul ca nu este acceptat inca un criteriu cert de validare nosologica proprie
entitatilor diagnostice psihiatrice sugereaza ca:
- acesta tine de psihopatologic mai mult decat de biologic/morfologic cerebral,
avand in vedere natura diferita a psihismului fata de soma
- sau cunoasterea actuala este insuficienta pt identificarea cauzei biologice
Postulatul substratului biologic ramane de demonstrat pt toate tulb mintale, care
doar astfel ar putea fi acceptate ca boli. In aceesi masura insa medicina non
psihiatrica ar tb sa accepte si un postulat psihologic in determinismul bolilor
somatice.
Ca perspectiva viitoare, autorii organic – sceptici descriu posibilitatea cresterii
validarii tulb mintale pana la statutul de validare suficienta prin concordanta deplina
intre diagn .- prognostic – evolutie – tratament. Acesta s-ar realiza prin :

6
- perspectiva holistica a ansamblului caracteristicilor unei tulb mintale in
conformitate cu un model psihiatric medical
- adaptarea unui set strict specific de criterii operationale, de diagnostic complet si
specific pt fiecare categorie in parte, ceea ce permite un tratament activ specific si
eficient
- demonstrarea naturii psihopatologice a substratului nosologic al entitatilor
psihiatrice; daca se demonstreaza substratul organic entitatea va fi transferata
noslogic neurologiei
De cealalta parte, autorii pro – biologic afirma ca, cel mai probabil, se va ajunge
la un nivel suficinet de validare prin cunoasterea substratului biologic, cuantificarea
dinamicii moleculare si a modificarilor ultrastructurale proprii unei tulb mintale ce va
deveni astfel „boala”.
5. Operationalitatea – definitia operationala utilizeza specificarea unei categorii
diagnostice prin serii de formulari precise cu rol de includere si excludere. Este un
instrument usor de administrat si rapid in obtinerea rezulatelor. Principiul
operationalitatii presupune:
- fezabilitate – utilizarea instrumentului poate fi facuta de orice psihiatru cu
pregatire suficienta, in conditii obisnuite de lucru si cu o dotare minima
- usurinta in utilizare, obtinuta prin instruire minimala, familiarizarea facila,
aplicare usoara
- rezultatele sunt obtinute, stocate si reutilizate facil
Concret operationalitatea este indeplinita prin:
- definitii explicite;
- instrumente de lucru colaterale (apendix, glosar)
- criterii monotetice (conjunctive), toate obligatorii
- criterii politetice (disjunctive), un nr min obligatoriu
6. Categorialitatea – ICD utilizeaza categorii de diagn destul de bine delimitate si
cu o suficienta acoperire nosologica care insa nu suprima posibila extindere in
viitor. La complexitatea formularii concura si sistemul multiaxial, preluat dupa
DSM, precum si elementele de dimensionalitate. Categoriile au fost definite in
termenii tipului de simptomatologie, ai evolutiei si deznodamantului diferitelor
tulb.
7. Ierarhizarea – intr-o taxonomie ideala, ierarhizarea ar tb sa fie sistematica si
generala. In cadrul ICD si DSM exista o ordine ierahica descendenta si dezvoltare
pe orizontala, principiul ierarhic fiind respectat intr-o oarecare masura.

 Caracteristici generale ale ICD 10:

- universalitate – fiind compatibil cu DSM prin utilizarea codurilor
- vizarea statistica – codificare cu cod unic
- vizarea taxonomica – clasificarea categ diagn intr-o ordine fixa de succesiune,
ierarhizare ce ofera o pozitie unica in cadrul general al ICD10
- vizarea diagnostica – lista completa de diagn clinice
- clasificarea problemelor de sanatate corelate prib codul Z
- ICD – are 2 capitole, in 3 volume, din care primele 2 cuprind patologia propriu –
zisa, iar ultimul probleme de interes tangential medical; capitolul F (V) al ICD –
„Tulburari mintale si de comportament” cuprinde toate instrumentele de lucru

7
 psihiatrice pt diagn tulb mintale. Tulb mintala are statul nosologic inferior celui
de boala mintala si pana in prezent nici o tulb mintala nu are calitatea nosologica
necesara pt a dobandi statutul de boala. Spre deosebire de celelalte capitole ICD,
capitolul V contine un glosar avand scurte def descriptive ale tulb psihice (ceea ce
arata efortul de educare al non – psihiatrilor).
- Versiuni speciale ale cap V din ICD au fost elaborate pt a raspunde unor nevoi
specifice specialistilor din psihiatrie:
1. ICD – CDDG („blue book”) – Descrieri clinice si ghidaje diagnostice – se
vrea o baza pt practica clinica curenta , pt educatia specialistilor si pt
activitatea de cercetare.
2. ICD – DCR – Criterii de diagnostic pt cercetare – criterii de diagn ample
si restrictive, utilizand elemente operationale ca in DSM, dar fara descrieri
clinice; contine 2 anexe pt tulb diagn provizoriu si pt cele cu specific
cultural
3. ICD – prezentarea multiaxiala – cu 3 axe:
 axaI – clinica- ce vizeaza tulb principala , dar care poate
include diagn personologic si somatic (corespunde axelor I,
II, III din DSM)
 axa II – nivelul functionarii individuale – atat din
perspectiva globala, cat si a unor functii specifice (ingrijire
personala – igiena, alimentatie, curatenie, ocupatie, familie –
inclusiv comunicarea cu partenerul conjugal, menaj,
functionarea emotional - sociala) –corespunzand axei V din
DSM
 axa III – factorii contextuali, ambientali, circumstantiali, stil
de viata, selectati din cei codati Z (corespund axei IV din
DSM): evenimente de viata negative in copilarie si in per de
crestere; educatie si scolarizare; grupul de suport primar;
ambianta sociala; locuinta/circumstante economice; ambianta
fizica; circumstante psihosociale; istoric familial privind boli
sau incapacitati; stil de viata, management al crizelor
4. ICD – PHC – ingrijirea primara a sanatatii – condensata in 24 categ pt
uzul medicului generalist
5. clasificarea ICD a deteriorarilor, incapacitatilor si handicapurilor
6. clasificarea ICD a procedurilor medicale
7. clasificarea ICD pt practica si cercetarea pedopsihiatrica
8. clasificarea ICD a motivelor de intalnire dintre pacienti si cadrele sanitare
9. clasificarea ICD pt evaluarea si cercetarea retardarii mintale
- instrumentele WHO pt recoltarea datelor si folosite ca instrumente asociate de diagn:
 SCAN – incorporeaza PSE 10 – examinarea starii prezente;
 CIDI – interviul international compozit pt diagn
 IPDE – examinarea tulb de personalitate de uz international;
 Sistemul AMBP – manual de documentare si cuantificare a
psihopatologiei

8
  DSM IV APA 1994
Contine:
- generalitati introductive – principii, mod de utilizare si organizare
- lista categoriilor DSMIV prezentate intr-o modalitate asemanatoare cu ICD: trasaturi
clinice principale, asocieri specific legate de varsta, sex, cultura, evolutie, diagn pozitiv,
diagn dif, uneori date de prevalenta si pattern familial
- prezentarea altor stari ce pot atrage atentia clinica, coduri aditionale, diagn multiaxial
- appendixuri
Utilizarea sistemului multiaxial:
1. faciliteza o evaluare cuprinzatoare si sistematica, acordandu-se atentie diverselor
tulb mintale si cond medical gen, problemelor psihosociale si de mediu, nivelului
de functionare
2. prevede un format convenabil pt organizarea si comunicarea informatiei clinice si
pt captarea compelxitatii situatiilor clinice si de descriere a heterogenitatii
indivizilor care prezinta acelasi diagn
3. promoveaza aplicarea modelului biopsihosocial in conditii clinice, educationale si
de cercetare
Diagn multiaxial in DSMIV:
- axa I – este destinata raportarii tuturor tulb mintale, cu exceptia tulb de personalitate si
a retardarii mintale
- axa II – tulb de personalitate sau retardarea mintala (se exclud reciproc)
- axa III – conditii medicale generale (tulb somatice asociate); daca conditia somatica a
generat tulb de pe axa I, aceasta devine „datorata unei cond medicale gen”
- axa IV – probleme psihosociale si de mediu ce pot afecta diagn, tratamentul si progn
tulb de pe axa I, II; se grupeaza pe categorii:
 rel cu grupul de suport primar
 educationale
 ocupationale
 habituale
 economice
 accesul la serviciile de ingrijire a sanatatii
 interactiunea cu sist legal si criminalitatea
 psihosociale si ambientale (dezastre, razboi), dezacord cu medicul curant
- axa V – evaluarea globala a nivelului de functionare a individului, facuta de clinician cu
ajutorul scalei GAF (Global assesment of functioning). Se urmareste astfel urmarirea
progresului clinic al indivizilor in termeni globali. GAF este destinata aprecierilor
referitoare la functionarea psihologica, functionarea sociala si functionarea profesionala.
Are 10 categorii de functionare, fiecare cu 10 pct, cu 2 componente: prima parte
trateaza severitatea simptomelor, a doua parte trateaza functionarea sociala, profesionala
sau academica.
In appendixul B au fost propuse 3 scale speciale:
- scala functionalitatii defenselor (mecanisme de aparare sau stiluri de coping)
- scala evaluarii globale a functionalitatii relationale (GARF)
- scala de evaluare a functionarii sociale si ocupationale (SOFAS)