Limbajul - Mijloc de comunicare şi cunoaştere

Prof. înv. preşcolar

Kozilek Renate Aura
Grăd. P.P. Nr. 5 Lugoj

Limbajul este definit cel mai adesea ca fiind activitatea de comunicare între oameni prin
intermediul limbii, aşa cum reiese şi din definiţia dată de Rubinstein ,,Limbajul este limba în
acţiune”. Ca formă de activitate specific umană, considerat în întregul său, limbajul este multiform
şi eteroclit. El cuprinde mai multe domenii: fizic, fiziologic, psihic şi aparţine atât individului cât şi
socialului. În cadrul fenomenului total, care este limbajul distingem doi factori : limba şi vorbirea.
Limbajul este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, o comoară pe
care practica vorbirii o pune la dispoziţia vorbitorilor, un sistem grammatical existent virtual în
fiecare creier, sau mai exact, în minţile unui ansamblu de indivizi. Limba nu este completă la nici
unul dintre vorbitori, ea nu există pe deplin decât în masa de vorbitori.
În trinitatea limbă-limbaj-vorbire lingviştii definesc foarte clar noţiunile care o compun şi
subliniază unitatea acestora în diversitate. Astfel limba este socială în esenţa ei independentă de
individ, vorbirea are drept obiect partea individuală a limbii, iar limbajul aparţine şi individului şi
socialului pentru că se dezvoltă o dată cu dezvoltarea creierului uman şi dezvoltarea societăţii.
De aceea, limbajul este asimilat comunicării, pentru că nu poate fi conceput fără existenţa celor doi
poli ai acesteia: emiţător şi receptor şi pentru că el include ascultarea, vorbirea, citirea şi scrierea, ca
elemente esenţiale ale comunicării
În vorbire, un rol important revine auzului fonematic care este legat de însuşirea limbajului
(prin imitaţie) şi îndeplineşte un rol important în controlul şi coordonarea pronunţării cuvintelor.
Acestea nu reprezintă decât compartimentul executiv şi receptiv, periferic al vorbirii. Mult mai
importante, dar mai puţin cunoscute sunt neuromecanismele centrale prin care vorbirea şi scrierea
se proiectează, se declanşează şi se reglează. În aceste arii cerebrale, care regizează limbajul, se
găsesc mecanismele de elaborare a gândirii.
Limbajul şi gândirea sunt strâns legate şi se intercondiţionează, deşi nu sunt fenomene
identice. Luând limbajul ca proces comunicaţional trebuie precizat că ceea ce se transmite sau se
comunică este un mesaj, deci un conţinut informaţional, semantic, fiecare cuvânt are o semnificaţie
principală şi mai multe sensuri secundare. Aşa cum este legat cuvântul de propoziţie, tot aşa este
legat şi conceptual de judecată. Normele gramaticale şi normele logicii formale sunt solidare şi
simetrice. Între comunicaţional şi cognitiv se instituie, deci, un raport de unitate. La un nivel
evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv
este o simplă formă de conţinut. De astfel, limbajul reprezintă un ax al sistemului psihic care face
posibil fenomenul de conştiinţă.
Percepţiile şi reprezentările dobândesc, prin verbalizare, semnificaţie. Formulările verbale
sunt garanţia memoriei de durată.
În combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca nişte ,,vehiculatoare” de imagini.
Verbalizarea este aceea care permite definirea motivelor şi departajarea dintre motive şi scopuri.
Însăşi voinţa apare ca un proces de autoreglaj verbal. Acesta permite deci, comunicarea experienţei
(sensorial-perceptive, logice, imaginative, afective) dar şi interrelaţionarea socială (dialogul).
Deci, limbajul şi gândirea sunt inseparabile ,,o boală a limbajului este acelaşi lucru cu o boală
a gândiri” (Max. Muller)
Limbajul, ca sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii, îndeplineşte o serie de
funcţii care sunt, în egală măsură, importante pentru om şi pentru viaţa sa socială. Printre cele mai
importante, se enumără:
a) funcţia de comunicare sau de transformare a unui conţinut de la o persoană la alta;
Se consideră că funcţia fundamentală, originală şi propulsivă a limbajului este comunicarea, căci
prin ea omul îşi exteriorizează conţinutul reflectoriu al proceselor psihice, şi tot prin limbaj îşi
dezvăluie particularităţile profilului de ansamblu al personalităţii sale, opinii, judecăţi de valoare,
atitudini, convingeri, trăsături temperamental-caracteriale.
b) Funcţia cognitivă de integrare, conceptualizare şi de elaboarare a gândirii.
Prin intermediul acestei funcţii, limbajul facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi
abstractizare. Totodată, permite explorarea şi investigarea realităţii, precum şi îmbogăţirea şi
clasificarea conoştinţelor. Limbajul face posibil fenomenul de conştiinţă, el este purtătorul
întregului sistem psihic şi al motivelor activităţii umane, al voinţei, ce apare ca un proces de
autoreglaj verbal.

c) Funcţia simbolic- reprezentativă , constă în substituirea unor obiecte, fenomene, relaţii etc.
prin formule verbale. Cuvântul este purtătorul informaţiei despre un fenomen/obiect, numai în
măsura în care se află într-o relaţie de denumire cu obiectul respectiv, în calitate de semn.
d) Funcţia expresivă, de manifestere complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvinte, ci
şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică,
Funcţia expresivă evidenţiază faptul că, odată cu comunicarea şi cunoaşterea, limbajul are un rol
important şi în viaţa emoţională deoarece permite exprimarea stărilor emoţionale proprii şi
identificarea stărilor emoţionale cu alte persoane.
 e) Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări
emoţionale.
f) Funcţia reglatorie sau de determinare, de conducere a conduitei altei persone şi a propriului
comportament, constă în determinarea conduitei proprii sau a celor din jur, cuvântul acţionând ca un
stimul real, provocând anumite reacţii de răspuns, anumite manifestări comportamentale.
g) Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociatii verbale de efect, consonanţe, ciocniri de
sensuri, mergând până la construcţia artistică.
h) Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţilor sau conflictelor
problematice.
Limbajul are funcţii de organizare a activităţii, de facilitare a înţelegerii, de comunicare a
trebuinţelor.
Faptul că a comunica este un fenomen atât de universal, firesc, cotidian şi natural ne poate
face să nu conştientizăm întotdeauna adevărata sa complexitate.
În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umană, un punct maxim. Se are în
vedere atât complexitatea procesului, formele, conţinuturile şi nivelurile comunicării, cât şi
diversitatea codurilor, canalelor, situaţilor, modalităţilor în care ea se produce.
Una din cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază
natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel
rezultat.
1. Comunicarea verbală
Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ce ţine de acesta sub aspect fonetic,
lexical, morfo-sinatactic. Este cea mai studiată formă a comunicării umane deşi, din perspectivă
antropogenetică şi autogenetică, apariţia ei este mult ma devansată de celelalte două forme de
comunicare. Este specific umană, are formă orală sau scrisă, iar în funcţie de acestea se utilizează
canalul auditiv sau vizual. Permite, de asemenea, formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor
conţinuturi extreme de complexe.
Tendinţa actuală este orientată mai ales asupra comunIcării orale, mult timp neglijată din
cauza lipsei instrumentelor tehnice care să o surprindă în complexitatea ei.

2. Comunicarea paraverbală
Informaţia este codificată şi transmisă prin elemente prozodice şi vocale ce însoţesc
cuvântul şi vorbirea în general şi care au semnificaţii communicative aparte. În această categorie se
înscriu: caracteristicile vocii (comunică date primare despre locuitori: bărbat-femeie; tânăr-bătrân;
alintat-hotărât; etc), particularităţile de pronunţie (oferă date despre mediul de provenienţă: urban-
rural, zona geografică, gradul de instrucţie etc.), intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii,
intonaţia, pauza, etc.
În mod logic, paraverbalul nu poate fiinţa, ca formă, decât concomitent cu exprimarea
verbală. Din perspectiva conţinutului însă, ele se pot separa, radical chiar. Se poate ca acelaşi mesaj,
identic codificat verbal, să-şi modifice sensul şi semnificaţia în funcţie de implicarea paraverbalului
şi să devină practice altceva (ex.: un ,,da” poate fi pronunţat ca ,,nu”). Apare fenomenul de
supracodificare la care elevii sunt sensibili în mod particular.
Paraverbalul foloseşte canalul auditiv ceea ce face ca transcrierea unui mesaj extrem de bogat
să piardă din conţinut (cel de tip atitudinal). În lumea istoricilor este bine cunoscută diferenţa dintre
forma rostită şi cea scrisă a disccursurilor parlamentare ale lui Titu Maiorescu, un excelent orator.
Acest fenomen explică de ce acelaşi conţinut didactic, prin structura verbală, devine, în forma sa
scrisă, diferit, de forma sa orală, chiar şi atunci când sursa este comună (acelaşi vorbitor).
În cadrul cercetării comunicării paraverbale sunt în curs studii foarte interesante care
urmăresc valoarea educaţională a tăcerii. Orice cadru didactic ştie, din propria experienţă la clasă,
că există tăceri-nedumeriri, tăceri-vinovăţii, tăceri-proteste, tăceri-aprobări, tăceri laborioase, tăceri-
provocatoare, tăceri-indiferente, tăceri-obositoare, tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăceri-
zgomotoase, tăceri-pedeapsă, tăceri-obraznice, etc. exprimate atât de copii, cât şi de profesor.
Dacă, de regulă, comunicarea verbală este purtătoarea dimensiunii referenţiale a actului
comunicării, paraverbalul, dar şi nonverbalul, sunt implicate mai ales în realizarea dimensiunilor
operaţional-metodologică şi atitudinală. Faptul are consecinţe extreme de importante în actul
didactic, neconştientizarea acestui aspect putând avea urmări surpinnzătoare.

3. Comunicarea nonverbală

Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura,
mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. Înglobând o diversitate de posibilităţi,
comunicarea nonverbală este astăzi obiectul unor susţinute cercetări, menite sa-i aprofundeze
mecanismele şi funcţiile. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală prezintă o
mare precocitate, bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute (diversele comportamente
expressive primare ale afectelor şi emoţiilor), dar şi învăţate, iniţial imitativ.
Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condiţiilor
interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia şi distanţa dintre parteneri sunt esenţiale pentru
începerea, susţinerea şi oprirea unei comunicări).
Exprimarea verbală este înlesnită de prezenţa gestualităţii şi mişcării. Interzicerea acestora, din
consideraţii situaţional-naturale sau experimentale, face să apară perturbări ale comunicării verbale.
 Fără a avea intenţie comunicativă, gesturile mimice sau corporale au valoare comunicativă fiind
puternic implicate în exprimarea sau descifrarea stării generale (se simte în formă, îi este rău) sau de
moment (uimire, jenă).
Apropierea de partener, contactul vizual reciproc, postura de ascultare, de solicitare a
cuvântului sau semnalele de modificare a ritmului şi intensităţii ,,ofertelor” verbale sunt o infimă
parte din ansamblul nonverbal investit în construcţia şi susţinerea relaţiei comunicative. Rolul de a
accentua, amplifica, explica, şi de a întări cuvântul revine mişcărilor care facilitează, susţin şi
completează exprimarea verbală.
Nu ne dăm seama întotdeauna de însemnătatea felului cum vorbim, de influenţa pe care o are un
accent asupra cursului gândirii şi simţirii celor ce ne asccultă. În cadrul limbajului oral, intonaţia
sau variaţiile în registrul de înălţimi al frazelor pronunţate este generatoare şi comunicativă de
sensuri. Bernard Shaw spunea că există 100 de feluru de a spune ,,nu” şi 1000 de a spune ,,da”.
Comunicarea devine concretă prin folosirea cuvântului perfect adecvat relaţiilor, situaţiilor,
acţiunii intenţionate sau îndeplinite.
Expresivitatea verbală este dependentă, deci, de alegerea cuvintelor şi de modul de frazare.
Lungimea frazelor şi modul lor de structurare sunt foarte importante. Frazele scurte, lapidare,
cu epitete puţine dar sugestive imprimă comunicării ritm şi claritate.
Frazele lungi, încărcate de epitate sunt decorative, pot fi adecvate momentelor solemne sau
devin necesare povestirii. Abuzul de epitete, însă, îngreunează înţelegerea.
Vorbirea antrenează, în mod firesc, întreaga persoană în acţiune. Toate mijloacele de expresie
inerente vorbirii exterioare ei trebuzie să fie subordonate conţinutului de idei, imaginii şi
sentimentelor ce se transmit, să le servească în chip optim şi să nu atragă atenţia prin ele însele.
Limbajul oral îşi poate permite să fie mai puţin organizat, să aibă în şirul verbal unele
discontinuităţi şi lacune, aceasta se datorează condiţiilor active ale comunicării, existând
posibilitatea repetiţiei, a adaosurilor facultative în transmiterea unui conţinut complet şi eficient. Nu
de acelaşi regim beneficiază şi limbajul scris, care este mult mai dificil.
Limbajul scris este mai pretenţios deoarece necesită o activitate de elaborare a frazelor în
raport cu un plan prealabil şi nedispunând de un context situaţional, de o susţinere prin dialog, de
posibilităţi de a reveni pentru corecturi şi completări. În scris, limbajul nu-şi permite discontinuităţi,
erori gramaticale sau licenţe de expresii. Întrucât lectura reprezintă o operaţie mai dificilă decât
audierea, limbajul scris trebuie să se conformeze la maximum normelor de sistematizare şi claritate.
Cele mai importante omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau schimba sensurile unor fraze.
Trebuie să recunoaştem că prin elaborare independentă de texte se pune mai bine în evidenţă
capacitatea de gândire a omului decât prin exprimarea orală, liberă.
Totuşi, fiecare redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Nu este permis ca textul unei
conferinţe sau prelegeri să fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau capitol de manual.
În sfera lăuntrică, mintală se desfăşoară limbajul intern, reprezentând arhitectonica acestei
lumi subiective. Este o vorbire cu sine însuşi şi pentru sine, uneori reproducând în această sferă
intimă scrierea sau lectura. În timp ce vorbirea este desfăşurată pe mai multe faze succesive şi
consumă timp, limbajul intern, asonor, este centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, prezentând un
maximum de economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini şi
fixându-se, îndeosebi, asupra acţiunilor şi calităţilor.
Reducând succesivitatea la o relativă simultaneitate, vădeşte o extraordinară viteză de lucru de sute
de ori mai mare decât cea a vorbirii, bazându-se pe experienţele vorbirii.
Între diferitele forme de limbaj există o strânsă interdependenţă, ele bazându-se una pe alta şi
completându-se reciproc.
Limbajul este o activitate psihică, fără de care nu s-ar putea desfăşura procesele de cunoaştere.
Prin intermediul lui sunt exteriorizate capacităţile noastre cognitive.
În concluzie, putem spune că limbajul reprezintă utilizarea concretă a limbii de către fiecare
individ. El este un fenomen psihofiziologic care se constituie şi se dezvoltă în ontogeneză, ca
rezultat al interiorizării limbii. Copilul se naşte numai cu premisele capacităţii limbajului în general
şi nu cu predispoziţii pentru o anumită limbă.
Limbajul este condiţionat biologic dar, prin geneza sa, este indisolubil legat de integrarea
individului în comunitatea socială. El are caracter decisiv social, fiind un rezultat al vieţii omului în
societate. Este, deci, un fenomen individual prin mecanismele sale psihologice şi un fenomen social
prin conţinutul său cognitiv şi prin forma sa lingvistică.

BIBLIOGRAFIE:

 Alexandru, I., Breben, S., Bunescu, V., Cristea, S., Cristescu, M., Ghiţă, G., Herseni, I.,
,Mateiaş, A., Pop, E., Popescu-Mihăieşti, A., Rotariu, F., Şchiopu, U., Şovar, R.,(1992)
Cunoaşterea copilului preşcolar, editată de Revista de pedagogie, Bucureşti
 Dumitrana, M., (1999), Educarea limbajului în învăţământul preşcolar – Comunicarea
orală, Editura Compania, Bucureşti
 Popescu-Neveanu, P., (1968), Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
 Şchiopu, U., (1967), Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti