PROTEINELE

Structura fiecărei proteine este determinată genetic.

Proteinele au roluri diferite în celulă şi respectiv în organism. La nivel
celular au rol specific, indispensabil pentru funcţionarea corectă a ansamblului
celular. Numărul de proteine identice într-o celulă este foarte bine determinat.
Exemplu: transportorul pentru glucoză GLUT2 din celula hepatică – valori
normale 150 000; sub 20 000 → diabet.
Există un echilibru între sinteza şi degradarea proteinelor la nivel celular.

Rolul proteinelor
 Structural (ex. compoziţia membranelor celulare, histonele în ADN)
 Funcţional
o In metabolism (enzimele)
o Comunicarea între organe
 Hormoni
 Receptori hormonali
o Transportori

 Prin membrane (glucide, aminoacizi)

 Între organe (albumine, apoproteinele)
o Sistemul contractil (miozina)

o Imunitate (imunoglobuline, sistemul complement )

o Coagulare (fibrina, fibrinogenul)

o In genetica celulară (factori de transcripţie, represori genici)

 Fizico-chimic (menţinerea echilibrului acido-bazic, osmotic)
 Energetic

Structura proteinelor
Structura primară – tipul, numărul şi succesiunea aminoacizilor în catenă.
Secvenţa aminoacizilor este rezultatul informaţiei genetice. Indiferent de numărul

1
aminoacizilor dintr-o proteină, fiecare lanţ va avea la unul din capete un aminoacid
cu gruparea – NH2 liberă (capătul N – terminal), iar la celălalt capăt un aminoacid
cu gruparea – COOH liberă (capătul C – terminal. Prin convenţie, secvenţa
aminoacizilor întru-un lanţ polipeptidic se consideră întotdeauna de la capătul N-
terminal spre capătul C-terminal.
Structura secundară corespunde unor structuri spaţiale regulate: α – helix, β –
pliată. Aceste structuri sunt realizate prin legături disulfurice, ionice, de hidrogen,
hidrofobe. Aceste tipuri de structuri se datorează proprietăţilor spaţiale a legăturii
peptidice.
Structurile α – helix sunt stabilizate prin legăturile de hidrogen intracatenare. Pe
fiecare spiră a α-helixului se află 3, 6 resturi de aminoacizi. Legătura de hidrogen
se realizează între gruparea C=O şi -NH- din două spire vecine (aflate la o distanţă
de 4 aminoacizi consecutivi). Legăturile de hidrogen sunt paralele cu axul
helixului. In proteinele naturale sensul de rotire al helixului este spre dreapta
(sensul acelor unui ceasornic).

Structurile β – pliate sunt stabilizate prin legături de hidrogen intracatenare. Poate

fi cu lanţuri paralele sau antiparalele (mai stabile). Legăturile de hidrogen sunt
perpendiculare pe scheletul polipeptidic.
Conformaţiile de tip α – helix şi β – pliată permit realizarea unui număr maxim de
legături de hidrogen între componentele legăturilor peptidice din interiorul
polipeptidelor.

2
Triplul helix al colagenului este realizat prin intermediul legăturilor de hidrogen
intra şi intercatenare. Acest tip de structură se datorează prezenţei prolinei şi
hidroxi-prolinei. Aceşti aminoacizi nu pot participa la legături de hidrogen.
Structura colagenului prezintă serii de trei aminoacizi în care glicina ocupă aceeaşi
poziţie. Glicina este poziţionată în interiorul helixului. Fiecare spiră conţine un
astfel de triplet.
Gly-Ala-Pro Gly-Pro-Ala Gly-Pro-Pro(OH)

În figura de mai sus glicina este reprezentată cu roşu.

Structura terţiară se referă la aranjarea spaţială a acestor structuri secundare
(poziţionarea în spaţiu a fiecărui atom). Este rezultatul unor legături diverse
(hidrogen, hidrofobe, electrostatice, covalente) între aminoacizii aceleiaşi catene
dar care nu sunt vecini în structura primară. Datorită acestor interacţiuni, lanţul
polipeptidic nu poate adopta o structură ordonată în spaţiu, pe toată lungimea sa, ci
structurile ordonate sunt separate de coturi sau bucle. Structura tridimensională a
unei proteine native în mediul său fiziologic este aceea pentru care energia liberă a
sistemului este minimă.

3
 Interacţiunile dintre catenele laterale ale aminoacizilor influenţează modul
de pliere a lanţului polipeptidic în forma tridimensională specifică proteinei
funcţionale.
În funcţie de structura terţiară, proteinele se clasifică în: fibrilare şi
globulare.
Legăturile din cadrul structurii terţiare sunt mai mult sau mai puţin stabile,
sunt influenţate de mediu. De exemplu acizii şi bazele tari intervin în legăturile
electrostatice ceea ce determină denaturarea proteinelor. Legăturile disulfurice se
realizează preponderent între resturi de cisteină. Agenţii oxidanţi şi reducători
puternici pot oxida cisteina sau pot reduce legăturile disulfurice denaturând
proteina.
Cele mai multe proteine denaturate sunt insolubile, deci precipită în soluţie.
Structura primară a unui lanţ polipeptidic determină structura terţiară a
acestuia.
Pornind de la această premisă este dificil de explicat faptul ca proteinele
denaturate nu revin automat la conformaţia nativă, în condiţii de mediu adecvate.
Acest lucru se deduce din faptul că plierea catenelor se face etapizat. Plierea nu are
loc la finalul sintezei întregului lanţ polipeptidic ci pe măsura sintezei proteinei.
Acest fenomen limitează configuraţiile alternative de pliere a lanţurilor
polipetidice mari. În plus, există o clasă specială de proteine (Chaperone – proteine
însoţitoare) care interacşionează cu lanţul polipeptidic în diverse etape ale
procesului de pliere.
Structura cuaternară se întâlneşte la proteinele formate din mai multe subunităţi.
Este rezultatul unor legături diverse (hidrogen, hidrofobe, electrostatice, covalente)
între aminoacizii din catene diferite dar care sunt unite într-o singură moleculă.
Fiecare catenă este denumită protomer. Structura cuaternară poate fi definită ca
numărul, tipul şi modul de legare a subunităţilor (protemerilor) dintr-o entitate
proteică cu activitate biologică bine definită.
Ruperea legăturilor dintre catene duce la denaturarea proteinei. Exemplu :
hemoglobina este un tetramer

4
 STRUCTURA PROTEINELOR
Structura primară a unei proteine :
aminoacizi Secvenţa aminoacizilor în catenă

Structura secundară a unei proteine :

plisată Legături de hidrogen între aminoacizi
helix

plisată Structura terţiară a unei proteine :

helix Legături între structurile secundare

Structura cuaternară a unei proteine :

Asocierea mai multor catene polipeptidice

Proprietăţi
1. solubilitatea depinde de mai mulţi factori :
- electroliţii. Proteinele sunt solubile în soluţii diluate de săruri neutre.
Soluţiile concentrate produc denaturarea lor (precipitare). Se pot separa
diferite clase de proteine în funcţie de concentraţia la care precipită.
- pH-ul. Solubilitatea unei proteine este minimă în vecinătatea pHi.
- solvenţii organici. Etanolul, metanolul şi acetona determină precipitarea
proteinei.
2. determinarea masei moleculare (se situează între 10 000 şi până la peste 1 000
000)
Metode :
- filtrarea pe gel de dextran. Se realizează o separare în funcţie de mărimea
moleculei. Cele mai mari vor trece primele prin gel. Apoi se compara cu
etaloane.

5
 - ultracentrigugarea produce sedimentarea în funcţie de densitate. Se compară
cu etaloane.
- electroforeza – migrarea moleculelor încărcate electric sub acţiunea unei
diferenţe de potenţial. Apoi compararea cu etaloane.

Clasificare
1. După compoziţia chimică
- holoproteine – formate numai din aminoacizi
- heteroproteine – formate dintr-o parte proteică şi o parte neproteică (parte
prostetică) legate prin legătură covalentă. Partea neproteică este extrem de variată. În funcţie de
natura ei întâlnim :
Parte neproteică Proteina
Glucide Glicoproteine
Lipide Lipoproteine
Fosfat Fosfoproteine
Ion metalic Cromoproteine
(Hb, citocromi)

2. După forma moleculei

 Proteine fibroase sau scleroproteine. Sunt practic insolubile. Ex. colagenul,
keratina…
 Proteine globulare sau sferoproteine. Au formă sferică sau ovoidă.

3. Clasificarea în funcţie de solubilitate

 Albumine – solubile în apă distilată. Precipită prin adăugare de sulfat de
amoniu între 70 şi 100% saturaţie. Au caracter acid, pHi < 7.
 Globuline – insolubile în apă, solubile în soluţii saline diluate (ex. NaCl 5%).
Precipită prin adăugare de sulfat de amoniu până la saturaţia de 50%.
 Protamine şi histone – solubile, talie mică, foarte bazice, pHi mare.
 Globine – solubile în apă
 Prolamine şi gluteline – proteine vegetale insolubile în apă dar solubile în
soluţii diluate de acizi şi baze.
6
7
 MIOGLOBINA
Este o hemoproteină (conţine hemul) care are rolul de a fixa reversibil
oxigenul în muşchi (îl preia de la hemoglobină şi îl cedează mitocondriilor
musculare).
Este alcătuită dintr-un lanţ polipeptidic format din 153 aminoacizi. Are o
structură globulară compactă în care 80% din lanţul polipeptidic reprezintă o
structură de α-helix iar 20% este o structură nehelicoidală. Se găsesc 8 segmente
helicoidale (notate cu literele A, B, C, D, E, F, G, H) intercalate cu 7 segmente
scurte nehelicoidale formate din 1-8 aminoacizi. În segmentele nehelicoidale
predomină prolina.
Interiorul moleculei este alcătuit aproape în exclusivitate din aminoacizi cu
catenă laterală nepolară. La suprafaţa moleculei predomină aminoacizii polari unde
formează legături de hidrogen atât între ei cât şi cu moleculele de apă.
Hemul se găseşte într-o cavitate (crevasă) determinată de structura terţiară a
globinei. În această cavitate se regăsesc aminoacizi hidrofobi, ca urmare legăturile
dintre hem şi globină sunt legături hidrofobe şi câteva legături electrostatice dar şi
două resturi de histidină.

Fierul (Fe2+) este hexacoordinat (realizează 6 legături).

8
 Legătura dintre Fe2+ şi globină se realizează prin intermediul a două resturi
de histidină din poziţia E7 ( His distală) şi poziţia F8 (His proximală). Aceste
legături sunt perpendiculare pe planul hemului. Oxigenul se interpune între His
distală şi ionul de Fe2+.