Minunile Bisericii "Mihai Vodă" din Bucureşti

Formula As nr. 1235/ 09.2016

Mânăstirea "Mihai Vodă" şi podul ridicat de domnitor în apropiere

de actualul pod Izvor

- În centrul Bucureştiului, la doi paşi de Casa Poporului, se află un lăcaş greu încercat
de istorie: biserica Mihai Vodă. Ridicată de Mihai Viteazul, ea a fost mutată de
comunişti, pentru a fi ascunsă în spatele unor ziduri de blocuri, grav mutilată, asemenea
unui erou de război. Dar bunul Dumnezeu a ţinut-o prin mila lui în picioare, iar astăzi,
ca recompensă pentru suferinţele ei, între pereţii încărcaţi de sfinţi, se întâmplă fapte
miraculoase, mijlocite de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului -

Mânăstirea martirizată

Scrâşnetul metalic al excavatoarelor s-a auzit până departe, luni de-a rândul, din octombrie
1984 şi până în primăvara lui '85. Maxilarele lor au tot rupt din frumoasa şi vechea mânăstire
Mihai Vodă, mare şi puternică aidoma unei cetăţi, până când din ea nu a mai rămas decât
biserica. Era frig şi afară şi în inimile oamenilor care priveau împietriţi.
Calvarul ctitoriei primului unificator al românilor a început în după amiaza lui 9 martie 1977.
De cinci zile, pământul gemea sub mormanele de moloz. Mânăstirea Mihai Vodă tocmai ce
trecuse cu bine de cumplitul cutremur al acelei primăveri, soldat cu multă moarte şi suferinţă.
Atunci, chiar în ziua aceea nefastă, pe sub boltele reci ale turnului a trecut Ceauşescu însuşi.
S-a uitat la situl geto-dacic, vechi de peste 3000 de ani, descoperit de arheologi chiar în
incinta mânăstirii, şi a întrebat - "Ce e aici?" Erau anii când în mintea "celui mai iubit fiu al
poporului" se plămădea hidosul centru din blocuri al Capitalei, după model nord-coreean, iar
străvechea cetate a lui Mihai Viteazul îi stătea în cale. Dictatorul a hotărât că marea lavră
trebuie să dispară aşa, peste noapte, la un simplu semn. Planul său de demolare a fost însă
stăvilit de câţiva intelectuali, care s-au opus, scriind memorii, încercând să convingă înalţi
oficiali ai partidului, că Mânăstirea Mihai Vodă e nepreţuită şi trebuie, cu orice preţ, păstrată.
În final, "fiul poporului" s-a lăsat înduplecat, dar numai pe jumătate: mânăstirea a fost
distrusă, iar biserica a fost lăsată să dăinuie, însă nu pe locul unde fusese înălţată, ci translatată
trei sute de metri, dosită bine, după blocurile falnicului Centru Civic. Ceea ce nu reuşiseră
războaiele, incendiile, ura turcească şi lăcomia fanariotă, au reuşit comuniştii, în doar câteva
luni.

Inima din ziduri

Mânăstirea Mihai Vodă era ca o cetate mândră a Bucureştiului

Aşa cum a supravieţuit, mutată din dealul Uranus, de unde domina întreg Bucureştiul, între
blocurile reci şi milităroase, biserica lui Mihai pare, cumva, arestată. Nu însă şi aura ei, o
lumină mai mult simţită decât văzută, care înconjoară biserica. De cum mă apropii, simt că
pluteşte un mister pe străduţele dimprejur. Istoria e aici, trebuie doar să întind mâna ca să o
ating. Părintele paroh Adrian Beldianu îmi dă dreptate. Îmi spune simplu că da, Domnul
primei uniri a românilor e prezent şi veghează asupra bisericii pe care a ctitorit-o şi în care şi-
a pus tot sufletul şi, poate, chiar inima. "Eu permanent l-am simţit aici. Simţi «ceva», o
prezenţă cumva omenească, dar pe care nu o vezi. Eu ştiam că este el, pentru că simţeam
multă bucurie. Când simţi tristeţe sau teamă, e sigur vrăjmaşul, care e rece şi te sperie. Dar
prezenţa lui Vodă e o prezenţă care vine mereu cu bucurie - şi nu am fost singurul care l-am
simţit, mi-a fost confirmat lucrul acesta şi de către credincioşi. De aceea, întotdeauna, eu îl
chem în ajutor când apar probleme pe care nu aş putea să le rezolv de unul singur. După
Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae, Mihai Viteazul este o piatră vie din temelia
acestui sfânt lăcaş."
Vorbele părintelui nu sunt simple impresii. Ele au o temelie în profunda credinţă a marelui
voievod, care a fost un lucrător asiduu al rugăciunii, pătruns de o dragoste sinceră pentru
Dumnezeu. Istoricii nu au scris foarte multe despre aceasta, dar se ştie din tradiţie că mâna
dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o cinstesc acum toţi creştinii ce trec pragul bisericii
Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, a fost cumpărată de Mihai Viteazul. În tinereţe, când
îndeletnicirea sa de negustor de mătăsuri şi giuvaericale îl dusese până în Italia, la Bari,
întâlnise acolo un episcop catolic, grijitor al moaştelor sfântului Nicolae, pe care, cu sute de
ani în urmă, cruciaţii le furaseră tocmai din Mira Lichiei. Cum Mihai avea o mare evlavie la
sfânt, i-a dat prelatului o mică avere pentru moaştele mâinii drepte a blândului Nicolae. Dar
nu le-a aşezat într-o biserică, ci le-a învelit în mărgean şi le purta mereu cu sine, petrecute cu
o cureluşă după gât.

Părintele Adrian Beldianu

Cu ele a purtat toate războaiele contra turcilor şi tot cu ele a trecut pragul acestei lumi, în ziua
în care a fost străpuns de halebardele valonilor lui Basta, pe câmpul de lângă Turda. Pentru
credinţa aceasta a lui Mihai, călugării de la Mânăstirea Simonospetras din Sfântul Munte
Athos, pe care vodă a rectitorit-o, îl cinstesc ca sfânt. Ei spun că, potrivit tradiţiei athonite,
Viteazul ştia Psaltirea pe de rost şi o recita zilnic, iar în bătălii, nu a luptat pentru sine, ci pen-
tru credinţa creştină. De aceea, în trapeza mânăstirii athonite, Mihai Voievod Viteazul este
pictat cu aureolă de sfânt, după cum şi credincioşii de la biserica Mihai Vodă din Bucureşti îl
cheamă în ajutor ori de câte ori au trebuinţă.
Părintele Adrian Beldianu îşi aminteşte de un fapt straniu, petrecut în anul 1994, când a redes-
chis biserica. "La început, la vecernie eram doar patru-cinci oameni la slujbă. S-a întâmplat
atunci un fapt care ne-a uluit. În dreptul frescei cu Arhanghelul Mihail, începea să se audă bă-
taia unei inimi. De frică, ieşeam afară, pentru că nu înţelegeam nici noi ce se întâmplă; o luam
ca pe o ispită vrăjmaşă. Apoi a venit o doamnă şi ne-a spus că există o legendă legată de
biserica noastră şi de ctitorul ei, Mihai Viteazul. Se spune că Vodă ar fi zis, atunci când a
ridicat mânăstirea, că, de se va întâmpla ceva cu el, inima să îi fie neapărat adusă şi zidită în
ctitoria sa. Aşa ne-am dumirit şi atunci am înţeles că legenda ar putea fi adevărată. Mi s-a
părut extraordinar că inima domnitorului se aude încă bătând în zidurile bisericii sale."

Triumfătoare prin vitregiile vremii

Mânăstirea Mihai Vodă înainte ca incinta să fie demolată

Nu e uşor să ajungi astăzi la Biserica Mihai Vodă, pentru că e "închisă", aşa cum spuneam,
între blocuri. În vechime o zăreai de departe, înălţată, ca o cetate, pe un deal. În locul ales de
domn, se afla o bisericuţă mai veche, ctitorită de Vlad Dracul. Mânăstirea era frumoasă şi ma-
re, împrejmuită cu ziduri largi, cu chilii multe, cuhnie, arhondarice şi casă domnească. La
sfârşit, Mihai a ridicat şi un pod în faţa ei, pentru ca orice credincios să poată trece Dâmboviţa
mai lesne. Dintru început, Mihai Vodă a aşezat-o ca stavropighie, adică supusă doar
Patriarhiei de Constantinopol, ceea ce o ferea de ascultarea faţă de orice mitropolit muntean.
Apoi a dăruit-o cu acareturi şi sate şi a închinat-o Sfintei Mânăstiri Simonospetras din Mun-
tele Athos, pe care tot el a reclădit-o, fapt pentru care şi astăzi călugării aghioriţi îl cinstesc ca
ctitor.
Cinstită ca sfânt lăcaş, onorată prin vechime şi importanţă, străvechea mânăstire a lui Mihai
Viteazul ocupa în Bucureştiul interbelic un loc de frunte. A venit însă viforniţa comunistă, o
urgie mai grea decât invaziile turceşti şi decât cele mai puternice cutremure. În faţa ei,
bătrânul lăcaş avea să rămână fără apărare.

Renaşterea

Demolarea mânăstirii

După demolarea incintei şi translatarea sfântului lăcaş, ctitoria lui Mihai Viteazul a stat
închisă aproape zece ani. Securitatea avusese grijă să nu se mai roage nimeni în ea. După
revoluţie, preoţii au fugit de ctitoria lui Mihai Vodă, pentru că ştiau că sfântul lăcaş trebuie
restaurat, iar banii, în acei ani frământaţi de crize, erau puţini. În 1994, când părintele Adrian
Beldianu a cerut să slujească aici, biserica era aproape părăsită. "Eu am fost primul preot care
a redeschis-o şi l-am bucurat mult pe patriarhul Teoctist cu asta. Biserica fiind închisă atâta
timp, s-a distrus tot. Cerşetorii din cartier făcuseră focul în ea, cu lemnul stranelor, ca să se
încălzească iarna, aşa că pereţii erau negri de fum. Am spălat la ei săptămâni de-a rândul. Într-
o ladă erau păstrate icoanele, împreună cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Eu
ştiu că ea a păzit, de fapt, sfântul lăcaş, de hoţi. După curăţenie, după ce puseserăm toate
lucrurile la locul lor, am găsit, într-o dimineaţă, lacătele tăiate de la amândouă uşile, şi de la
uşa de la altar, şi de la cea exterioară. Erau larg deschise, date în lături şi m-am speriat foarte
tare, mi-am zis că nu mai găsesc nimic înăuntru, că hoţii au furat toate odoarele şi icoana
făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Însă, când am intrat în biserică, am găsit
totul neatins. Şi a venit un cerşetor, care mi-a povestit totul: «Au fost hoţi astă-noapte, părinte,
da' mi-a fost frică să strig la ei, că mă omorau! Da' la urmă am râs de m-am prăpădit! » - «Păi,
cum, măi, să râzi, în loc să ţipi, să vină lumea să te ajute?!» - «Păi da, părinte, că au intrat în
biserică şi n-au putut să fure nimic, că a strigat o femeie aşa de tare la ei, că s-au speriat toţi şi
au fugit mâncând pământul! Da' nu era nimeni înăuntru, era biserica goală!» Atunci mi-am
dat seama că a fost Maica Domnului. Are mare putere aici".

Icoana aprinsă

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

Icoana e tare frumoasă şi foarte veche. Chipul Maicii Domnului e senin, vesel chiar. În mâna
stângă îşi ţine Pruncuţul, iar cu cea dreaptă arată spre El, spunându-ne că nu e un copilaş
oarecare, ci Dumnezeu întrupat. Peste icoana aceasta minunată, de la Mihai Vodă, au trecut
patru veacuri, dar ea străluceşte astăzi ca atunci când a fost pictată în Muntele Athos. Tradiţia
spune că monahii aghioriţi ar fi vrut să-i dea Viteazului o icoană a Maicii Domnului, pictată
chiar de ei, însă domnul a fost ucis înainte să primească darul. Cu toate acestea, athoniţii s-au
ţinut de cuvânt şi, în anul 1666, au zugrăvit icoana şi au trimis-o la Mânăstirea Mihai Vodă
din Bucureşti. Şi cum Dumnezeu răzbună întotdeauna nedreptăţile, a transformat această
icoană în mare făcătoare de minuni. Prin ea, Maica Domnului a fost mereu prezentă în
biserica ridicată de Mihai, şi este şi astăzi aici, aşa cum pot mărturisi credincioşii. I se spune
"Hodighitria", adică, în limba greacă, "Povăţuitoarea", pentru că Maica Domnului arată cu
mâna spre pruncul Iisus, îndreptându-i pe oameni către Dumnezeu. Prea Sfânta face asta de
câte ori este nevoie, slujindu-se, uneori, de semne înfricoşătoare. Aşa s-a întâmplat când a fost
pentru prima dată scoasă la lumină, după ce biserica Mihai Vodă fusese zăvorâtă de
comunişti.
"S-a întâmplat în prima zi după ce făcusem sfinţirea şi târnosirea bisericii, în 1994. Atunci am
pus icoana Maicii Domnului la loc de cinste, dar era nerestaurată. Avea un alt chip, pentru că,
în loc să fie curăţată, fusese repictată peste chipul original de trei ori. A doua zi de dimineaţă,
când am venit la biserică, am găsit toată lumea adunată în pridvor. Un credincios mi-a zis
scurt: «Arde Icoana Maicii Domnului!» M-am speriat grozav, crezând că luase foc şi nu
înţelegeam de ce nu sar credincioşi cu apă. Atunci, un alt fiu duhovnicesc m-a lămurit,
spunându-mi că icoana nu a luat foc, ci că, pur şi simplu, lemnul icoanei frige, fără nicio
explicaţie. Cel care descoperise lucrul acesta nu e oricine, e un credincios deosebit al bisericii
noastre, profesor universitar de fizică, a predat şi în America, la New York. Când am ajuns eu,
icoana încă era fierbinte şi m-am gândit că Maica Domnului este supărată, pentru că pe atunci,
icoana era crăpată, murdară, încărcată de vopseaua care acoperea originalul.
 Tabloul votiv

Aşa că am restaurat-o, iar acum am început să mă obişnuiesc că, la vreme de încercare, iese o
putere din icoană, făcătoare de minuni. Înţelegi că se întâmplă ceva cu ea, că este vie, că
Maica Domnului este prezentă şi se poartă diferit, în funcţie de împrejurări - uneori ne
priveşte zâmbitoare, alteori, se încruntă, îşi schimbă figura, în funcţie de ceea ce va urma. Au
fost credincioşi care au văzut-o aievea! Maica Domnului coboară uneori din icoană şi le spune
ceea ce trebuie să audă. Au văzut-o în chip omenesc! Ca să mă conving că nu au luat-o razna,
i-am întrebat pe cei care mi-au povestit în ce limbă au vorbit cu Maica Domnului. Şi mi-au
răspuns: «Părinte, n-am vorbit cu vorbe, am vorbit de la minte la minte». Alţii o văd umblând
prin biserică, înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri, binecuvântându-i pe cap pe unii
credincioşi. Toate acestea au început să se întâmple mai ales după ce am restaurat icoana Prea
Sfintei, am adus-o în biserică înainte de Paşte, cu procesiune, cu rugăciuni, am sfinţit-o, şi, din
momentul acela, Maica Domnului a început să se poarte ca stareţa mânăstirii noastre, ca o
mare făcătoare de minuni, o mare povăţuitoare, care ne călăuzeşte, aşa cum îi spune şi
numele, către Hristos."

O biserică în aer

Icoana Arhanghelului Mihail, de unde s-a auzit bătaia inimii

domnitorului

- Părinte Adrian Beldianu, aş dori să vă întreb, la finalul acestui drum prin istoria şi minunile
lăcaşului ridicat de Mihai Viteazul, dacă dumneavoastră credeţi că istoria se răzbună într-un
fel? Dacă Dumnezeu are, până la urmă, grijă să îndrepte nedreptăţile săvârşite de oameni?
- Da, cred că Dumnezeu îndreaptă lucrurile, dar o face în timp. Pentru noi, slujitorii şi
credincioşii de aici, calvarul prin care a trecut ctitoria lui Mihai Vodă nu a încetat, pentru că,
după aproape 30 de ani de la translatarea bisericii, nu avem acte pe pământul pe care ea se află
acum. Cine trece pe lângă ea şi o vede restaurată, împodobită, are impresia că nu îi mai
trebuie nimic. Ei bine, ne judecăm de aproape 13 ani pentru terenul ei, fiindcă la translatare,
pe locul pe care a venit nu i s-a dat niciun document. Este o biserică în aer! Am găsit un dosar
din vremea comunistă, cineva mi l-a adus de la Arhive, pe care scrie clar "Mânăstirea Mihai
Vodă s-a desfiinţat". Deci, biserica a fost mutată, dar, după actele comuniştilor, nu a fost pusă
nicăieri! Însă avem nădejde la Maica Domnului, la Sfântul Nicolae şi la ajutorul Viteazului,
că vom răzbi. Ei au ocrotit tot timpul acest lăcaş care, după atâtea vitregii, s-a păstrat exact în
forma lui originală. Am găsit în zidărie (se văd foarte bine chiar şi acum) cărămizile pe care
Mihai Viteazul şi-a pus semnătura. Vi le pot arăta. Era un obicei al lui, care apare şi la alte
ctitorii.
Şi aş mai adăuga un lucru, la final. Chiar dacă puterea comunistă era atee, Dumnezeu a ales
locul în care biserica să fie salvată prin translatare. Spun asta pentru că, în vechime, temelia
bisericilor se aşeza la începutul anului nou bisericesc, pe 22 septembrie, când este echinocţiul
de toamnă. Iar locul pentru Sfânta Masă se alegea în ziua aceea la răsăritul soarelui, când
prima rază a dimineţii, care intra pe geamul altarului, trebuia să taie în două Sfânta Masă. Ei,
bine, pe 22 septembrie, la răsăritul soarelui, când stau în faţa Sfintei Mese şi dau mulţumire
lui Dumnezeu, spunând "Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina", prima rază a soarelui
taie Sfânta Masă în două! Aici, pe locul translatării! Deci, pe 22 septembrie, în data în care a
fost ctitorită, dar pe alt loc, razele soarelui pătrund aidoma! Eu cred că nu este întâmplător;
Dumnezeu a păzit-o, Dumnezeu a vrut-o vie în veac şi i-a ales şi un loc în care să dăinuie pe
mai departe.

Epilog

Cărămida cu semnătura lui Mihai Viteazul

În anul 2000, un grup de arhitecţi germani, vrăjiţi de frumuseţea străveche a Mânăstirii Mihai
Vodă, au propus oficialităţilor române translatarea şi reclădirea ei pe locul în care a fost, la
început, în forma şi la dimensiunile originale, considerând că ar fi un act de restituţie morală
şi ar înfrumuseţa Parcul Izvor, devenind, cu timpul, o atracţie pentru turiştii din ţară şi
străinătate. Evident, nu au fost luaţi în seamă, dar biserica a reacţionat şi a ridicat la Turda o
replică fidelă a Mânăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, făcându-i dreptate domnitorului care a
fost ucis mişeleşte, în apropiere de actualul oraş transilvănean.