Sunteți pe pagina 1din 55

1. Constituirea şi structura Provinciei Dacia (U3 – 3.3.1.

)
Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o parte, tendinţei expansioniste a
Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi apăra independenţa. Deşi cea mai mare parte din Dacia a
fost cucerită de romani, doar o parte a acestuia a fost inclusă în provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către
împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa urma linia Mureşului în
amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe
versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul
până la confluenţa cu Tisa.
Succesorul lui Traian, împăratul Hadrian împărte provincia înȘ
- Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi
- Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şi sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la Porolissum-Moigrad).
Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şi
supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari
numiţi din categoria socială a liberţilor imperiali.
1. Organizarea fiscală
În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:
 capitaţia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toţi locuitorii;
 censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către toţi cei care deţineau un lot de pământ, excepţie făcând
veteranii care luptaseră în războaie şi fuseseră împroprietăriţi.
Se mai plăteau de asemenea şi impozite indirecte, cum ar fi:
 impozitul pe moşteniri,
 pe eliberările şi vânzările de sclavi
 pe vânzările de mărfuri.
Administraţia provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita cheltuielile necesare întreţinerii localităţilor şi
salariile funcţionarilor. Nu toate impozitele se strângeau, unele din ele fiind arendate.
Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-aureus, de argint-denarius şi quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de
aramă roşie-as.
2.Organizarea militară
Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detaşamente de cavalerie, treizeci şi cinci detaşamente de
infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene care l-au însoţit pe împărat, trupele neregulate şi marinarii celor două
flote de pe Dunăre. Toate trupele au format armata regulată, legatul imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii
provinciali. Armata romană care staţiona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe neregulate. Nucleul
armatei romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaţii romani proveneau din
toate părţile Imperiului roman: britani, lusitanieni şi asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina, etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri, prin castre şi prin castele.
3.Organizarea locală
În Dacia provincie romană au existat aşezări urbane cu colonii şi municipii şi așezări rurale. Coloniile reprezentau centre
urbane, romanizate, în care locuitorii lor aveau drepturi politice şi civile. Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii
acestora având un statut intermediar între cel de cetăţeni şi peregrini, diferenţa dintre ele scăzând semnificativ cu timpul.
Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparţinut exclusiv romanilor, fiind redenumită ca şi Coloana Augusta Dacica
Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian. Celelalte oraşe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numai în
sens formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localităţi, ci acorda statutul juridic de municipii aşezărilor mai
dezvoltate, în care trăiau cetăţenii romani mai colonizaţi sau veniţi din proprie iniţiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată
municipiu de către Hadrian şi a fost ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever. Oraşele s-au bucurat de o
conducere autonomă, aceasta fiind exercitată doar de către cetăţeni, nu şi de peregrini, deşi chiar şi aceştia plăteau
impozite. Conducerea supremă în colonii şi municipii era exercitată de către un consiliu, asemănător senatului roman,
numit ordo decuriorum.
Edilii erau magistraţi municipali, ce aveau drept atribuţii asigurarea poliţiei oraşelor, aprovizionarea pieţelor şi
întreţinerea clădirilor publice. Questorii conduceau administrarea finanţelor şi bunurilor oraşelor.

1
Preoţii municipali făceau parte din categoria magistraţilor sacerdotali, fiind aleşi de către ordinul decurionilor.
Cea mai mare parte a locuitorilor din Dacia trăiau în localităţi rurale, organizate fie după modelul roman, fie după forma
tradiţională a obştilor săteşti. La graniţe au luat fiinţă posturi fiscale, vamale sau de poştă, numite stationes. În jurul
castrelor s-au format canabele, de către meşteşugarii sau negustorii care însoţeau trupele, dar şi de către veterani sau
familiile soldaţilor.
4. Organizarea centrală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind provincie imperială. Acesta era
numit de către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe
legiuni.
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita, la nivel central, atribuţii militare,
administrative şi judecătoreşti. Această formulă s-a menţinut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele
succesive, care au modificat structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări şi în sistemul conducerii ei. După
prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia superior ocupa un loc mai important,
fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang
pretorian.

2
2. Instituţiile juridice (U3 – 3.3.2.2.)
1. Statutul juridic al persoanelor
Persoanele fizice
Locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni,
latini, peregrini. Regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit, în funcţie de categoría din care făceau
parte:
Cetăţenii erau persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din Roma sau Italia (de toate
drepturile). Locuiau în majoritate la oraşe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aveau dreptul
de proprietate romana. Au existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca
şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă în oraşe şi ocupau o poziţie
intermediară între cetăţeni şi peregrini. Beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius
comerci), dar nu se bucurau de ius connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – şi nu
aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele deosebiri, nu toţi latinii coloniari
aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi drepturi, mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau latini coloniari, ca
urmare a aducerii acestora pentru apărarea şi consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de
dreptul latin, mai puţin cele civile şi politice. Puteau primi totuşi cetăţenie romană printr-o naturalizare individual sau
colectivă.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere din provincie (toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, autohtonii şi
străinii stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini). Situaţia lor era reglementată prin legea de organizare
a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernanţilor. Erau de 2 categorii:
- peregrinii obiş nuiţi - străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic și se bucurau de ius
gentium.Puteau să obţină individual sau colectiv cetăţenie romană, să intre în raporturi juridice cu cetăţenii romani, mai
ales în domeniul comerţului
- peregrinii dediticii – străinii ale căror cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct de vedere juridic şi
administrativ.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii de cetăţeni: sclavii şi colonii. Deşi în
societatea dacă nu a fost instituţionalizată sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, colegii, temple, dar şi proprietatea unor persoane
particulare. În cazul celor din urmă, situaţia juridică era reglementată de dreptul roman dacă aparţineau cetăţenilor
romani sau de normele juridice locale dacă proprietarul era peregrin. Căderea în sclavie era cauzată prin naştere, prin
neachitarea obligaţiilor ca urmare a insolvabilităţii, în urma războaielor, prin prinderea hoţului de către cel păgubit.
Sclavul era socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească şi chiar să-l omoare. Era lipsit de orice
personalitate, neputând avea drepturi şi obligaţii juridice, neputând să se căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă,
indiferent cât era de serioasă, nu putea fi considerată decât o stare de fapt. Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau
funcţii importante şi o putere financiară destul de ridicată, deşi lipsiţi de drepturi, aveau totuşi o poziţie superioară
oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunţare la dreptul de proprietate asupra sclavului
prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza
dezrobirea lui sau prin declaraţii în faţa guvernatorului. Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberţi.
Colonii - între oamenii liberi şi sclavi se găseau o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt într-o
situaţie asemănătoare cu sclavia. Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor
agricol care la începutul republicii lucra ca ţăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la micii proprietari, pentru
care plătea dijmă, iar spre sfârşitul imperiului, când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcţie de statutul de care beneficia persoana respectivă.
Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o
persoană cu un statut inferior. În mod tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea
celui cu statut mai înalt în poziţie inferioară. Cetăţenii romani îşi întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman,
în baza lui jus conubii. Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie între ei
conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soţi erau peregrini deditici, căsătoria
era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus

3
conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se năşteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu
beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuţi intrau sub regimul juridic al mamei.
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei monogam şi de element determinant în
viaţa economico-socială. Totodată au apărut elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii
romani stabiliţi în Dacia urma regulile dreptului roman. Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieţuirea dintre
ei fiind considerat concubinaj.
Persoanele juridice - puteau avea drepturi şi obligaţii, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice
existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele) şi colegiile.
Instituţii ale dreptului familiei, precum curatela, tutela şi adopţiunea erau organizate după normele juridice ale
dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă
oral. Îm provoncie, un cetăţean roman putea să aibă ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv.
Peregrinii dedetici nu aveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaşii romani puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată era exact ca şi în celelalte provincii. În cazul săvârşirii unui delict, peregrinilor li se acorda în
mod fictiv calitatea de cetăţean roman, cu scopul de a se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul
deţinea jus gladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepţie făcând cei care se aflau în
fruntea populaţiei, deoarece în aceste situaţii pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.
În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând
prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea
cauzei realizându-se de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecaţi după
procedura extraordinară de către guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa
capitală. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar
fi fost cetăţean roman.
2. Regimul juridic al proprietăţii
Peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient
apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar. Pentru apărarea proprietăţii
peregrine în aceste condiţii s-a instituit sistemul numit prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu
ius titlu un fond funciar puteau fi apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesie. Prescripţiunea era un mijloc de apărare,
şi nu un mijloc de dobândire a proprietăţii, peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpului prevăzut de lege.
Pentru remedierea acestei situaţii, s-a acordat şi peregrinului deposedat dreptul de a intenta o acţiune reală prin care să
reclame bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în
măsura în care normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi), ius
fruendi ( dreptul de a culege fructele), şi ius abutendi ( dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager publicus se exercita asupra pământurilor
cucerite de armata romană. Imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, în mod riguros, la măsurarea
şi cadastrarea pământurilor cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor îndreptăţiţi. Veteranii şi cetăţenii romani au
primit în proprietate terenuri fertile, păşuni şi păduri, militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare
unei existenţe normale, ele aflându-se sub jurisdicţia comandanţilor militari. Statul roman a trecut în proprietatea
împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca instituţie de bază în Imperiu.
Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenţi din Dacia. Exista şi o excepţie, anume aceea ca aceştia nu puteau avea
în materie imobiliară o adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei
respective nu primise, printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca cum ar fi fost situat în Italia.
Au existat două tipuri de proprietate: proprietatea provincială şi cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra pământurilor din provincii. Aceştia deţineau doar
posesiunea şi uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi. La moartea proprietarului provincial, pământul trecea
asupra urmaşilor, fondul provincial putând fi transmis şi prin simplă tradiţiune. Adevaratul proprietar al acestor fonduri
era fie statul roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era
imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.

4
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea supremă şi proprietatea subordonată
exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era recunoscută de către provinciali prin faptul că
plăteau impozit funciar.
Proprietatea quiritară se exercitata doar de cetăţenii romani în virtutea calităţii lor de cetăţeni speciali, care beneficiau
de toate drepturile politice şi civile. Bucurându-se de ius italicum, cetăţenilor romani li se aplicau, printr-o ficţiune
juridică, drepturi de proprietate ca şi în Latium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul
Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe
aceste terenuri. Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la guvernatorul provinciei.
În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la
cetăţenii romani din Dacia erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea
pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii. În cazul provinciilor se puteau face
exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate
puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la
proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurile
imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade,
era lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau
avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau
proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obţin cetăţenia romană, iar pământul provinciei este
supus în totalitate taxelor şi impozitelor, diferenţele dintre proprietatea quiritară şi provincială se estompează în cadrul
unui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi impozitele
asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraţilor proprietari, care îl deţin şi-l
exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor şi lucrurilor
aparţinând populaţieie autohtone. Asupra actelor şi faptelor juridice peregrine acţionau instituţiile dreptului ginţilor jus
gentium, în baza căruia peregrinii îşi protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului
comercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficţiune
juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetăţeni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales tradiţiunea. Această din urmă
instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie
pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile, succesiunea, etc.
Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de
dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma,
fapt ce s-a petrecut în realitate.
3. Obligaţii şi contracte
Obligaţiile, în special obligaţiile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea
unor elemente de drept civil, de drept al ginţilor şi de drept autohton.
Forma, elementele şi efectele contractelor de vânzare, locaţiune, asociere sau împrumut, care s-au aplicat frecvent în
Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli şi principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară,
căpătând în noile condiţii o serie de funcţii şi de finalităţi noi.
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor să
dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii statale.
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia este bine ilustrată de mărturii
documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului. Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate,
descoperite la Roşia Montană şi care provin din anul 167 e.n..
4. Tripticele din Transilvania
 Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele.
Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este
scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada
războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice, tăbliţele cerate au
fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost distruse. Din cele 25 de tăbliţe descoperite, doar 14 au putut fi descifrate.
Ele cuprind 4 contracte de vânzare, 3 contracte de locaţiune, 2 contracte de împrumut, 1 contract de depozit, 1 contract de

5
societate, 1 proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea
unui banchet şi o declaraţie de garanţie.
Ccontracte de vânzare-cumpărare constau în:
a. un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei
eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul
dublu.
b. un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru
aceasta şi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de
paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esseiussit),
intervenea (drept garant) Vibius Longus.
c. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept
garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu
paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale
neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei
persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite de mancipaţiune, folosindu-se
adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii
romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi numai de către cetăţenii
romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar
cele nec mancipi erau lucrurile mai puţin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipaţiunea presupunea :
- părţile din contract să fie cetăţeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existenţa a cinci martori cetăţeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existenţa cântarului de aramă şi a cantaragiului.
Toate condiţiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea actului. Din punct de vedere juridic
tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având
valoarea unor probationes.
În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare
(ceea ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi
îndeplinească lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi
pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să
presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci şi în acelea în care era vorba de
societăţi. Un astfel de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi
împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă.
Interesant de relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însuşi
consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus, declara că a primit în depozit de la
Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă
deoarece cămătarul depozitar, jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie
la cererea deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive şi redactate în latina
vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea romană.
Se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată
puritatea lui, ci într-o formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit în provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în
egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la
îmbogăţirea fără cauză, stingerea obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de la
Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept testamentar.

6
Din studiul contractelor încrustate în tăbliţele de la Roşia Montană se pot desprinde următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituţii juridice noi, în structura cărora elementele de drept roman au dobândit o
funcţionalitate originală prin absorbţia elementelor specifice dreptului autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate şi de către martori şi de către părţi, ceea ce probează o formă intermediară,
diferită de cea specifică dreptului roman în care actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către martori;
- actele juridice cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, modul lor de formulare fiind expresia unei
sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva
interesele părţilor. În felul acesta, părţile care aveau statut juridic diferit, au înlăturat elementele de maximă rigiditate şi
formalism al unor acte de drept roman şi au creat, într-un timp relativ scurt, instituţii juridice noi, specifice climatului lor
de muncă şi viaţă comună;
- tăbliţele cerate sunt cel mai puternic argument al evidentelor tendinţe de unificare a dreptului roman cu dreptul dac,
expresie a sintezei globale realizate între cele două mari civilizaţii pe parcursul a cinci generaţii.

7
3. Obştea sătească teritorială (U4 – 4.3.2.2.)
Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul fostei
Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de
organizare socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel
încât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţe economico-sociale şi administrative.
Mai întâi a fost obştea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în
comun a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu denumirea de
davă. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba română cu denumirea
binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a
dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei
Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o forţă publică instituţionalizată (cu
organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea
păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
aceasta prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt
pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea romană, şi anume generalizarea
organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii cuceritori. Aşadar, înfruntând vitregiile
provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi
forme de convieţuire socială, economică şi politică.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum şi apariţia de obşti noi s-a reflectat
în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti
şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă
sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau. Uniunile de obşti, unele mai puternice,
altele mai firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai
cuprinzatoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Obştea teritorială a rămas celula de bază a organizării administrative rurale, a fost singura formă de organizare social-
economică a populaţiei daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de
marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea sătească a supravieţuit şi s-a
dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale
unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru
dăinuire pe pământul strămoşesc. Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în comparaţie cu perioada dacică
sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna
solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. Membrii ai obştii erau numai cei ce stăpâneau prin
voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât
funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea principiul colectiv şi se
autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin consimţământ general şi pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a)Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b)Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare
c)Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şi
pastorale.

8
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu pe baza
legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora
luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul teritorial
va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea
animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative
speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru
sămânţă, schimburi comerciale, dări etc. În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul
creşterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine delimitate şi respectate
ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea
locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii
erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice
sau construcţia de aşezăminte publice (de rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat şi ca urmare a rudeniei dintre membrii săi, dar şi ca urmare a unităţii de limbă ,
tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea
sătească are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea
gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea vitelor- baza existenţei comunităţii – face să se schimbe accentul
pe latura economică a tipului de relaţii ce se stabilesc între membrii colectivităţii. Puternicele tradiţii monogame ale
relaţiilor de familie generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei individuale,
formate din perechea de soţi şi copiii lor.
Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în cele trei forme de organizare socială şi politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat sau două, şi cnezi de vale, care ajungeau să
stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune unitară din punct de vedere geografic.
Deoarece cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă
intermediară între cnezatul de sat şi voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu
denumirea de domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puţin consolidat ca şi cnezatul de vale, dar are atribuţiuni
administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri
de atribuţii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai târziu
va fi limitată de sfatul boierilor.
ŢARA- uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din punct de vedere geografic în aceeaşi zonă; sunt cunoscute în
izvoarele istorice : Ţara Bârsei, Haţegului, Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei.

9
4. Norme de conduită în obşte (U4 – 4.3.2.3.)
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa
teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un
întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. Doar pământul era
în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui an
agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie sa înstrăineze părţi din moşie.
Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune
(devălmaşe). În această categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În
aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune, cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri
imobile privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv.
Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a
cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale
comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi curtea, unelte şi alte bunuri personale,
care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele
personale aveau acelaşi statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală
l-a constituit gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a curţii este
constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de
loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai mare,
conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o
normă legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai
târziu.
Regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de
devălmăşie asupra pământului şi de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei
elementului economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin dispariţia stăpânirii
romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de
inteligenţă, vitejie, buna comportare – aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii
membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le îndeplineau,
aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a societăţii, cu atribuţii economice,
paternale, biologice, educative, sociale etc. Există o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi.
Există îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fi
întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea creştinismului şi prin binecuvântarea
religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea
motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de
moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
Obştea sătească străromânească, în tainica ei evoluţie a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în
normele fireşti de ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri
de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau
pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi
năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact
străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat proces istoric
care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a
corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal, mai întâi de tip
sclavagist, apoi feudal ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific, prin care
dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia
acestor clase, a modului de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.

10
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând, că persoane libere şi egale,
membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu
efect translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor. Contractele verbale erau precumpănitoare, iar
cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în
înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre alte
domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic.
Existau şi abateri de la normele de conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin
conducătorii ei).
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,
impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romană s-a refăcut
în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat
faptului că dreptul roman nu a fost aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în bună măsură
propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia. Dreptul acţiona atunci când
normele de conduită socială stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii
obştii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o persoană
sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea vinovatului. Aşadar răspunderea era
solidară din partea comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă,
răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi aparţinea vinovatul plătea
despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din colectivitate
(sat, obste). Opinia publică exercita astfel un control şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau
regulile de convieţuire. S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea peste
sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtul fiind considerat
un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte
scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţera purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă a celui vinovat. Se aplica
şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care
obştile teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriul
ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare, administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii
intercomunitare publice şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor
concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au
avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii
comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi
povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de
expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut şi relaţii interetnice publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în
modul de tratare a străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt sat”. Relaţiile
intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.

11
5. Legea ţării (U4 – 4.3.3.) - Jus Valachicum
1 Conceptul de lege
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile
fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase
elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Jus Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti. Ascensiunea organizării teritoriale
şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul
consolidării şi perfectării normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era puternică prin vechimea, logica şi
răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea
ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că
procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor
vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică
influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea
geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut
influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic,
dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de
reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura
cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i
aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile locuite de
români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au
recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi
colectiv. După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de către normele de drept medievale,
norme elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum
sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au
făcut trecerea la următoarea societate structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide
astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării,
Legea Românească sau Jus Valachicum.
2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării
Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că vechiul drept românesc a luat fiinţă în aşezările rurale, cele care şi-
au păstrat continuitatea chiar şi după retragerea romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de un teritoriu
locuit de o populaţie organizată politic pe un anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Ţării este întărită şi de atenţia cu care este reglementată proprietatea imobiliară, în primul
rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru
stabilirea şi apărarea hotarelor şi rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate acestea sunt
semne ale caracterului sedentar al populaţiei româneşti, cu proprietăţi stabile, agrare, ce se transmiteau din generaţie în
generaţie.
Caracterul original al Legii Ţării- se referă la faptul că aceasta este o creaţie românească, ce izvorăşte din modul de viaţă
al strămoşilor, dezvoltată de români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat şi voievodat alcătuiesc începutul dreptului public al ţărilor române.
INSTITUŢIILE LEGII ŢĂRII
1. organizarea statelor feudale la nivel central şi local:
 În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse de către domni, Sfatul domnesc şi
dregători.
Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.
 putea emite 2 categorii de hrisoave:
- hrisoave cu caracter individual –acte de aplicare a dreptului la anumite situaţii concrete - nu erau izvoare de drept în
sens formal.
- hrisoave cu caracter general (hrisoave legislative )– prin intermediul lor se introduceau noi reglementări juridice -
erau izvoare de drept în sens formal - erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc şi al dregătorilor.

12
Boierimea - în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea domnului de respectarea privilegiilor boiereşti, iar
controlul respectării de către domn a acestor privilegii şi imunităţi feudale era asigurat de către boieri prin intermediul
Sfatului domnesc – prin care boierii participau la conducerea statului.
 Componenţa şi competenţa Sfatului:
- în primele decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de ţară, adică din boieri
fără dregătorii - domnia a fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul să nu le
încalce drepturile şi privilegiile  până spre jumătatea sec al XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost
favorabil acestuia din urmă.
- treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce executau poruncile domneşti. EX: la începutul domniei lui
Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei
acestuia raportul să fie invers.
Această evoluţie a componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se reflectă şi în fizionomia hrisoavelor domneşti:
- în primele decenii după întemeiere, domnii şi boierii hotărau împreună, iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti,
promiţând în acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave.
- mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra
activităţii domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.
 Dregătorii:
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase, dregătorii îndeplineau anumite atribuţii
în cadrul curţii, legate de persoana domnului. Treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor şi imunităţilor boiereşti şi cu
întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului.
 Organizarea bisericii:
Primul strat al terminologiei religioase e format din termeni latineşti, dar după formarea statelor slave în S, influenţa
Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filieră slavă  limbajul bisericii ortodoxe române e format din termeni
de origine latină, greacă şi slavă. Limba slavonă a devenit limba de cult, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii
nu o cunoşteau.
Până în sec al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare ierarhică. În 1359 - Mitropolia Ţării
Româneşti de la Curtea de Argeş, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile
Severinului, de Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. În Moldova, Mitropolia a fost fondată în 1388 şi a depins, mai întâi, de
Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de Constantinopol. Apoi au fost înfiinţate
Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi. Fondarea mitropoliilor şi a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a
bisericilor şi mănăstirilor, precum şi a clerului. In fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scara ierarhică de
episcopi, protopopi, stareţi şi preoţi.
Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc, aflându-se în fruntea acestuia.
Domnul: exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii şi egumenii; în virtutea lui dominium eminens
(dreptul suprem al domnului asupra întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii.
Domnii ţărilor române şi boierii au donat bisericilor întinse moşii  formându-se marile domenii feudale bisericeşti.
 Organizarea fiscală:
Domnul exercita un drept de proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens  dreptul
domnului de a percepe impozite (dări) de la supusii săi. Ţăranii aserviţi aveau asemenea obligaţii atât faţă de stat, cât şi faţă
de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie celor 3 forme ale rentei de tip feudal – renta în
natură, renta în muncă şi renta în bani. Până in sec al XVI-lea economia ţărilor române a fost predominant naturală 
predominau impozitele în natură şi în muncă. Mai târziu, în sec XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.
Impozitele în natură - dijme domneşti =zeciuiala (T.R) = deseatina (m.) - reprezentau a 10-a parte din produsele
animaliere şi cerealiere.
Din sec al XVI-lea, unele obligaţii în natură au fost transformate în bani. Dările în muncă = slujbe - diferite prestaţii
efectuate după o anumită planificare.
Impozitele în bani = dare = dajdie = biruri - venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din diferite taxe şi din
răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Până în sec al XVI-lea boierii nu plăteau impozite, dupa care, au fost
impuşi şi ei, deşi se bucurau de unele scutiri - dregătorii, curtenii, negustorii. Impozitele în bani erau stabilite pe grupe
fiscale - alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase: se stabileau sume globale pentru
judeţe sau ţinuturi, oraşe sau sate, moşii individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici
- se împărţeau apoi pe unităţi impozabile, în funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii.

13
Catastifele lui Petru Şchiopul: fiecare sat avea de plătit o sumă globală, împărţită apoi pe gospodării în funcţie de
puterea lor economică, întrucât, în virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai
mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici.
Puterea economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de nr vitelor de muncă. Starea materială a boierilor în
vederea impozitării era apreciată după întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite
erau percepute în sistemul cislei (din slavonescul “cislo”= număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în
materie fiscală, căci dacă un membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în
primul rând asupra rudelor şi vecinilor.
O dată cu instaurarea şi înăsprirea dominaţiei otomane, când birurile sporeau, ţăranii fugeau, fiind insolvabili. Cei rămaşi
în sat aveau obligaţia de a plăti suma globală în sec XVI şi XVII, numeroase obşti săteşti devin insolvabile neputând
plăti statului impozitele  obstile erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care prelua plata
impozitului  multe dintre satele libere au ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri. Statul feudal a fixat şi o
serie de taxe : pe comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.
 Organizarea armatei :
În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al statului era în curs de constituire  cele mai
importante funcţii ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii învestiţi cu imunităţi sau privilegii -
boierii de ţară (neamuri) - aveau armate proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea
relaţiilor de vasalitate. Cu timpul, domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân şi a lui Alexandru cel Bun) 
domnii şi-au format o oaste proprie (oastea cea mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi ţărani liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea cea mare, la care participau toţi locuitorii ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii delegau comanda armatei marelui spătar, marelui
vornic, marelui ban, sau marelui hatman. Existau însă şi formaţiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani, agă sau
postelnic. Din sec al XVII-lea creşte importanţa mercenarilor în armatele ţărilor române, deşi erau foarte costisitori. În sec XVII şi
XVIII are loc un proces de destrămare, până la dispariţie, a armatelor din ţările române.
 Organizarea administrativ-teritorială:
Mari subdiviziuni administrativ-teritoriale:
 în Ţara Românească - partea din stânga Oltului (Muntenia) şi Oltenia.
 in Moldova - Ţara de sus şi Ţara de jos.
Oltenia şi Ţara de jos se bucurau de o largă autonomie  marele ban, care era cel mai important dregător din Ţara
Românească exercita în Oltenia atribuţii similare celor ale domnului, putând pronunţa chiar pedeapsa cu moartea.
Moldova, Ţara de sus erau conduse de un mare vornic, care era cel mai important dregător moldovean; acesta îşi avea
reşedinţa la Bacău.
Aceste subdiviziuni au luat naştere în legătură cu desăvârşirea întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului şi sudul
Moldovei au fost incluse mai târziu în aceste state feudale.
Pe de altă parte, teritoriul Ţării Româneşti era împărţit în judeţe, iar cel al Moldovei în ţinuturi.
Judeţele şi ţinuturile erau conduse de dregători locali – judeţi, sudeţi, pârcălabi, vornici  înalţii dregători îşi
exercitau atribuţiunile la nivel central şi erau desemnaţi prin apelativul de “mare”.
Conducătorii de judeţe şi ţinuturi exercitau atribuţii administrative, militare şi judiciare. Erau ajutaţi de un aparat propriu,
format din:
 globnici - însărcinaţi cu stabilirea şi încasarea amenzilor penale; vătafi - conducătorii slujbaşilor domneşti; birari -
însărcinaţi cu fixarea şi strângerea birului
Spre sfârşitul sec al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanţii domniei, care promovau o politică de centralizare, pentru
ca în sec al XVII-lea - suprapunerea celor 2 aparate într-unul unic, aflat în dependenţă faţă de puterea centrală.
În judeţe şi în ţinuturi existau localităţi rurale şi urbane.
Oraşele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat în târguri, iar unele târguri au devenit
oraşe. După întemeiere, nr oraşelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui dominium eminens fondau oraşe noi fie pe
teritoriile fără stăpân, fie pe moşiile lor. Si unii boieri fondau oraşe pe moşiile lor.
Statutul oraşelor era stabilit fie prin hrisoave domneşti, fie conform obiceiului locului, adică conform dispoziţiilor Legii
ţării  oraşele se bucurau de o anumită autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de conducere.
Conducerea oraşului era exercitată de Adunarea generală a orăşenilor, care se întrunea cel puţin o dată pe an,
soluţiona problemele majore ale oraşului şi alegea membrii Consiliului orăşenesc. Mandatul membrilor Consiliului
orăşenesc - 1 an.

14
În M. oraşele erau conduse de un consiliu ales, format din 1 şoltuz, 12 pârgari. În Ţ.R. - 1 judeţ, 12 pârgari.
Începând din sec al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul local al oraşelor se suprapune un aparat format
din dregători domneşti –
 pristav - anunţa ştirile oficiale; staroste -conducea un ţinut aflat la marginea ţării; vameş - încasa veniturile vămii;
vornicul de oraş -exercita atribuţii judecătoreşti
Cu timpul, această dependenţă a oraşelor faţă de domnie sporeşte, dar, cu toate acestea, oraşele din ţările române şi-au
păstrat o anumită autonomie până la formarea statului naţional român modern.
Zonele oraşului:
- vatra oraşului – formată din clădiri;
- hotarul oraşului – format din terenurile din jurul oraşului, cultivate de orăşeni;
- ocolul oraşului – format dintr-un anumit număr de sate.
Din sec al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orăşenii se puteau organiza în bresle.
Localităţile rurale:
- sate libere - moşneneşti în Ţara Românească şi răzeşeşti în Moldova - organizate după formula tradiţională în obşti
săteşti (libere). După întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine stătător, iar unele dintre atribuţiile
tradiţionale de autoconducere au fost preluate de către stat - cele în materie administrativă şi judiciară. Cu toate acestea,
obştile săteşti au continuat să exercite chiar şi în epoca feudalismului dezvoltat o serie de atribuţii privind soluţionarea
litigiilor dintre săteni, înstrăinarea pământului din obştea sătească şi răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală.
- sate aservite - se aflau pe domeniile feudale şi nu se bucurau de autoconducere, ci erau administrate de un
reprezentant al boierului - vătaf sau vataman.
2. Dreptul de proprietate:
Întregul teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens.
Nobilii, clerul, ţăranii liberi şi ţăranii aserviţi, domn, în calitate de persoană particulară - exercitau o proprietate
subordonată - dominium utile. Acest sistem al proprietăţii divizate îşi are originea în organizarea proprietăţii din provinciile
romane.
Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, e atestată prin numeroase instituţii juridice:
- conform dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate
donaţiile pe care le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în care acei vasali şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi credincioasă
slujbă faţă de domnie.
- domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor proprietăţilor funciare rămase fără moştenitori.
- domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra
pământului: contractele de donaţie, de vânzare - contracte ce produceau efecte juridice numai dacă erau confirmate prin
hrisov domnesc, ocazie cu care părţile contractante aveau obligaţia de a-i dărui domnului o cupă confecţionată dintr-un
material preţios sau un cal de rasă - obligaţie denumita, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se
recunoştea autoritatea supremă a domnului.
- domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localităţi,
- domnul putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială,
- domnul avea dreptul de a confisca moşiile boierilor hicleni.
S-a susţinut că proprietatea boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte, pentru că boieria e un titlu
nobiliar, care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acordă prin hrisov domnesc : dacă boieria, ca titlu
nobiliar, e posterioară întemeierii  proprietatea boierească e posterioară întemeierii şi că provine din danie domnească.
Aceşti autori nu au făcut distincţia între calitatea de boier în sens economic şi calitatea de boier în sens politic,
deoarece boier în sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe când boierul în sens politic e acel
mare proprietar funciar care a fost înnobilat de către domn prin hrisov domnesc  boieri în înţeles economic au existat şi
înainte de întemeiere, aşa cum a existat şi marea proprietate funciară.  marea proprietate boierească e anterioară
întemeierii.
După întemeiere, proprietatea boierească putea izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste donaţii aveau caracter
viager, pentru ca, începând din sec al XV-lea să devină ereditare. Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale e
imunitatea de tip feudal - boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din funcţiile statului: boierii îşi administrau
domeniile prin aparatul propriu de slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întreţineau o armată proprie,
judecau procesele pe domeniile lor.
Existenţa acestor imunităţi se explică, în primul rând, prin faptul că marii boieri (boierii de ţară) sunt întemeietorii
ţărilor române - ei au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui voievod pe care l-au ales domn şi căruia i-au transmis

15
o parte din atribuţiile lor militare, administrative şi judiciare, atribuţii pe care domnul urma să le exercite prin aparatul
propriu, central, la nivelul întregului stat feudal proaspăt format. În acelaşi timp, întemeietorii au înţeles să păstreze şi
pentru ei o parte din vechile atribuţii exercitate odinioară ca şi voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc, pe care le-au exercitat, în
calitate de boieri de ţară, după întemeiere, în forma imunităţilor de tip feudal. În al doilea rând, imunităţile se explică şi
prin faptul că, în primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic şi de bine organizat pentru a putea exercita
toate funcţiile statului  în primele decenii după întemeiere, funcţiile statului au fost împărţite între domn şi boierii de
ţară învestiţi cu imunităţi şi exercitate în paralel de către aceştia.
În Ţara Românească imunităţile - ohabă, în Moldova - uric. Iniţial, aceste imunităţi erau acordate de către domn boierilor de
ţară printr-o formulă concentrată, prin care boierul de ţară putea să exercite pe domeniul său toate atribuţiile de tip statal 
imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov domnesc.
Cu timpul însă, puterea centrală se consolidează, domnii fiind în măsură să exercite funcţiile statului  are loc un proces de
restrângere a imunităţilor  în vremea lui Ştefan cel Mare, imunităţile de tip feudal se acordau printr-o formulă descriptivă,
arătându-se expres ce anume atribuţii poate exercita boierul de ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate.
In sec al XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu doar asupra domeniilor lor, ci şi asupra unor sate libere din
vecinătate  aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, ci
doar dreptul de a se autoadministra.
Proprietatea bisericească - îşi are originea în daniile făcute de către domn sau de către particulari - danii făcute în scopuri
pioase, iar bunurile care făcuseră obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără consimţământul expres al donatorilor. Înaltul cler se
bucura pe domeniile sale de imunităţi mult mai largi decât cele acordate boierilor, în special în materie judiciară, pentru că
înaltul cler se bucura de o deplină autonomie faţă de domni..
Proprietatea subordonata a domnului - domeniile sale private, ce aveau regimul proprietăţii nobiliare, pe care domnul
le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării. Domnul, în calitate de mare proprietar funciar, putea
exercita pe domeniile sale imunităţi de tip feudal.
Proprietatea ţăranilor liberi, organizaţi în obşti - obştea sătească exercita un drept superior de supraveghere şi control
asupra întregului hotar al obştei, în ciuda faptului că, după întemeiere, străvechea folosinţă pe care o exercitau sătenii
asupra vetrei satului (formată din casele, curţile şi grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile se dezvoltase într-o veritabilă
proprietate privată – care putea fi extinsă prin muncă proprie, prin desţeleniri şi defrişări. Aceste extinderi ale proprietăţii
private trebuiau aprobate de Adunarea megieşilor sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui.
Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea privată, cât şi stăpânirea devălmaşă.
Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, terenurilor destinate agriculturii şi asupra terenurilor dobândite prin
muncă proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în stăpânirea devălmaşă.
Megieşii, în calitatea lor de proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziţie  a apărut pericolul ca terenuri din hotarul
obştei să fie transmise unor persoane străine de obştea sătească, fenomen de natură a afecta unitatea economică a obştii 
dispoziţiile Legii ţării au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic - dreptul de protimis (dreptul de
precumpărare şi răscumpărare) - in virtutea dreptului de precumpărare pe care îl puteau exercita megieşii din obşte şi,
în primul rând, rudele şi vecinii aceluia care dorea să-şi vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia făcută publică
intenţia de vânzare fie la 3 târguri succesive, fie 3 duminici la rând, în biserică, după slujbă.
-- Dacă se îndeplineau aceste forme de publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea să-şi exercite dreptul de
precumpărare (de preemţiune)  terenul putea fi înstrăinat unei persoane din afara obştei.
-- Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului de precumpărare  actul respectiv era nul.
 în termen de 1 an de la data vânzării  oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să exercite dreptul de
răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de obşte terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei
Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze dreptul de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o
funcţie originală, în sensul că a fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti, favorabil
ţăranilor liberi - instituţie favorabilă boierilor – înfrăţirea pe moşie. Infratirii:
- infratirea prin amestecul sangelui - ca formă artificială a creării rudeniei de sânge
- înfrăţirea pe biblie - devenind fraţi de cruce
- înfrăţirea cu efecte patrimoniale - 2 sau mai multe persoane se înfrăţeau pe anumite bunuri  înfrăţiţii puneau
în comun acele bunuri şi deveneau fraţi nedespărţiţi (coproprietari ai acelor bunuri)  înfrăţirea pe moşie.
De regulă, cei înfrăţiţi puneau în comun moşiile lor, în înţelesul că fiecare venea cu moşia proprie. Uneori, înfrăţirea se
realiza între mai multe persoane pe moşia unei singure persoane  cei înfrăţiţi deveneau coproprietarii unei moşii.
Boierii români au recurs la forma înfrăţirii pe moşie, deoarece boierul se înfrăţea cu ţăranul din obşte pe pământul

16
acestuia din urmă  boierul înfrăţit devenea rudă cu ţăranul şi coproprietar  putea să exercite dreptul de
precumpărare şi de răscumpărare, întrucât era considerat membru al obştii.
Prin achiziţii succesive, boierii reuşeau să dobândească toate terenurile din hotarul obştei săteşti  îşi aservea obştile
libere
Proprietatea ţăranilor aserviţi - se aflau pe domeniile nobiliare, erau în dependenţă faţă de nobili sau faţă de cler şi
aveau un statut juridic inferior.
Domeniile feudale cuprindeau 2 părţi:
- 2/3 din domeniu erau atribuite spre folosinţă ţăranilor aserviţi;
- rezerva boierească - 1/3 din domeniul feudal - se afla în proprietatea absolută a feudalului
Ţăranii aserviţi aveau obligaţia de a munci întreaga moşie. Recolta de pe rezerva boierească aparţinea nobilului, iar recolta obţinută
de pe terenul dat în folosinţă era împărţită, deoarece ţăranul aservit reţinea 90% din aceasta, iar boierul restul de 10% din recoltă sub
forma zeciuielii  ţăranii aserviţi stăpâneau pământul cu titlu de folosinţă - dreptul de folosinţă asupra terenului se exercita pe
baze legale, şi nu pe baze contractuale, deoarece, boierii aveau obligaţia să pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi 2/3 din moşie. Dacă
boierii nu respectau această obligaţie  puteau fi chemaţi în faţa domniei şi pedepsiţi pentru încălcarea Legii ţării.
Legea ţării le recunoştea ţăranilor aserviţi dreptul de a exercita o stăpânire personală asupra terenurilor defrişate sau desţelenite
doar cu acordul boierului, precum şi asupra unor suprafeţe de pământ situate în afara domeniilor feudale.
Proprietatea orăşenilor - oraşele noastre medievale cuprindeau :
 Vatra oraşului - zona în care se construiau clădiri, ateliere, locaşuri de comerţ şi de cult
 Hotarul oraşului - terenurile cultivate de către orăşeni,
 Ocolul - un nr de sate dependente de oraş.
Orăşenii ce practicau meşteşugurile, exercitau proprietatea asupra atelierelor şi mărfurilor produse, iar negustorii
exercitau proprietatea asupra locaşurilor de comerţ şi asupra mărfurilor. În acelaşi timp, şi unii şi alţii exercitau
proprietatea asupra pământului, pentru că unii dintre aceştia practicau agricultura. Şi robii exercitau un drept de
proprietate, recunoscut de Legea ţării, dovadă că existau dregători inferiori – juzii de ţigani – ce strângeau impozitele
plătite de robi pe sălaşurile lor. Cei care practicau unele meşteşuguri, exercitau şi un drept de proprietate asupra uneltelor
de lucru.
3. Statutul juridic al persoanelor:
Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt. Capacitatea de drept : aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de
drept. Capacitatea de fapt: aptitudinea fiinţei umane de a avea reprezentarea consecinţelor actelor şi faptelor sale.
Capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii
sociale închise şi ereditare şi care au un statut juridic de sine stătător - existau 5 caste: boierii, ţăranii liberi, ţăranii
aserviţi, orăşenii, robii.
Acceptiuni ale conceptului de “boier”:
& una economică – boierii = marii proprietari funciari
& una politică – boierii= marii proprietari funciari care fuseseră înnobilaţi de domn prin hrisov domnesc.
Boierii = jupani (T.R) = pani (M.) = barones, boyarones.
Boierii erau de mai multe feluri :
- dupa un criteriu: dregători domneşti; boieri de ţară.
- dupa alt criteriu: boieri mari; boieri mici.
Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului, prin intermediul Sfatului domnesc.
Raportul de forţă, însă, s-a schimbat  odată cu centralizarea, atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către
dregătorii domneşti (boierii de slujbe). Relaţiile dintre domn şi boieri erau reglementate în sistemul vasalităţii: pe baze
contractuale, cu drepturi şi obligaţii reciproce. Boierii aveau obligaţia de a răspunde cu steagurile lor la chemarea
domniei, de a duce la îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o dreaptă şi credincioasă slujbă. Domnul avea
obligaţia de a-i proteja pe boieri faţă de pericolele interne şi externe şi de a-i milui (a le face donaţii) pentru dreaptă şi
credincioasă slujbă.
Doar boierii s-au bucurat de toate drepturile politice şi civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.
Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti (cnezi (judeci), căci după întemeiere, unii
dintre cnezi (judeci) s-au transformat în boieri, pe când alţii au decăzut în rândurile ţăranilor liberi)  în epoca
feudalismului dezvoltat ţăranii liberi - “judec”.
Obştile săteşti libere exercitau un drept de autoconducere, mai restrâns, faţă de faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte
dintre atribuţiile ei de autoconducere au fost preluate de către organele specializate ale statului.

17
Ţăranii aserviţi, în sec XV şi XVI = rumâni (T.R) = vecini (M.) = iobagi (T.).
Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin dreptul de proprietate incompletă pe care
boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vânduţi doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri
obligaţiile care decurgeau din cele 3 forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a primi pământ în folosinţă şi de
a păstra o parte din recoltă.
Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut 2 momente principale: - dependenţa personală, - legarea de pământ a
ţăranilor.
Dependenţa ţăranilor e cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu completată cu legarea de pământ  nu
trebuie confundat conceptul de “aservire” a ţăranilor cu dependenţa personală, căci aservirea pp întrunirea şi a
dependenţei personale, şi a legării de pământ.
Până spre sfârşitul sec al XVI-lea, ţăranii se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, căci aveau obligaţia de a
executa poruncile boiereşti. În caz contrar puteau fi certaţi, adică pedepsiţi, de către domn sau de către boieri. Dacă îşi
executau obligaţia de ascultare, precum şi obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau muta oricând pe altă
moşie. Abia la sfârşitul sec al XVI-lea dependenţa personală a fost completată cu legarea de pământ. In
documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de legătură”.
Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin mijloace violente. Mai târziu, după întemeiere,
Legea ţării a creat procedee juridice prin intermediul cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi - “forme de cădere în
rumânie” :
 contractul de vânzare – deoarece, în mod frecvent, ţăranii liberi îşi vindeau unui boier pământul şi libertatea 
înstrăinarea pământului nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză expresă care să
prevadă înstrăinarea libertăţii.
 contractul de donaţie - ţăranul dona boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să
prevadă în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
 contractul de împrumut - tăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri includeau la sfârşitul
contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, va cădea automat în
rumânie.
 prin efectele hotărârilor judecătoreşti - în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii colective în
materie fiscală şi penală  dacă membrii obştii nu puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea sumă sau
domniei.
În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere, obştea sătească a pierdut dreptul de a judeca
faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i urmări pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca statul să îi
judece şi să îi pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a depista infractorul, era condamnată la plata unei
amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obştea era aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.
Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din rumânie:
 răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani,
 iertarea de rumânie
 hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri şi ţăranii aserviţi şi, constatându-se că
ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se dădea dreptate  îşi redobândeau libertatea şi pământul.
Statutul juridic al orăşenilor - Legea ţării le recunoaşte un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor,
Consiliul orăşenesc şi prin breslele de meşteşugari. Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut
unitar, deoarece conceptul de “orăşean” are un conţinut neomogen.
Orăşenii erau împărţiţi în 3 categori:
- patriciatul oraşelor - format din privilegiaţii care exercitau conducerea oraşelor;
- negustorii şi meşteşugarii;
- agricultorii - lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului – erau liberi sau aserviţi
Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce
aparţineau Legii Ţării. La origine, robii proveneau dintre pecenegi şi cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani  un creştin
nu putea fi rob în statele feudale româneşti.
D.p.d.v. juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, era
asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său
fără ca acesta din urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus unor corecţii fizice. În cazul în care robii
ar fi comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în mâinile victimei delictului pentru ca victima să îşi exercite asupra lor

18
dreptul de răzbunare, după cum stăpânul putea despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani. Neavând
capacitate juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul roman, putea încheia acte
juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiţia ca, prin efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său
să devină mai bună. In vederea stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie inferioară, precum
şi dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra sălaşului şi asupra uneltelor de muncă.
Robii puteau fi: domneşti, boiereşti sau mănăstireşti.
Statutul de rob putea înceta:
- fie prin dezrobire - cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
- fie prin denunţarea stăpânului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie.
Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.
4. Rudenie, familie, succesiuni:
Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi copiii.
Exista o anumită egalitate între soţi - ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soţia supravieţuitoare putea
exercita singură puterea părintească asupra copiilor minori. În cadrul familiei exista obligaţia reciprocă de întreţinere şi
protecţie.
Rudenia:
 Rudenia de sânge: legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor: - rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus şi în jos; -
rudenia de alături.
 Alianţa: legătura dintre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.
 Rudenia spirituală (duhovnicească): din tainele botezului şi ale cununiei - relaţiile dintre naşi şi fini.
Gradele de rudenie - numerotate după numărul generaţiilor ce se interpun între rudele respective. În funcţie de gradul de
rudenie, erau stabilite drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi drepturi succesorale.
Cele mai importante efecte patrimoniale le generează rudenia de sânge, pentru că aceasta constituia fundamentul succesiunii.
Rudenia de sânge în linie directă constituie şi piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia de sânge în linie colaterală
constituia piedică la căsătorie până la gradul 4.
Alte forme de rudenie:
 rudenia derivată din înfrăţire
 rudenia derivată din înfiere.
Căsătoria - relaţie maritală între soţi, cu drepturi şi obligaţii reciproce pentru aceştia; era privită ca un act religios bazat pe
liberul consimţământ al viitorilor soţi. Pentru a se considera încheiată căsătoria, trebuiau parcurse mai multe etape:
- mai întâi avea loc momentul cunoaşterii viitorilor soţi – vederea în fiinţă.
- Dacă viitorii soţi se agreează -urmarea de vorbă -tratativele părinţilor cu privire la zestrea viitorilor soţi.
- Începând din sec al XVII-lea, cum zestrea se constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă - întocmirea foii de
zestre.
- urma binecuvântarea părinţilor şi a bisericii, deoarece căsătoriile erau considerate a fi încheiate în cer  la oficierea
căsătoriei în biserică nu se încheia un act scris.
Din Statutele Ţării Făgăraşului  binecuvântarea religioasă nu putea fi dată în lipsa binecuvântării părinteşti  prin
Statutele Ţării Făgăraşului a fost consacrată căsătoria cu fuga: când părinţii refuză să îi binecuvânteze pe cei 2 tineri,
are loc un simulacru de răpire, ocazie cu care viitorul soţ răpeşte viitoarea soţie cu voia ei, după care plăteşte o amendă
simbolică –care producea aceleaşi efecte ca şi binecuvântarea părintească.
Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea zestrei  tinerii trebuiau să ţină seama şi de
învoirea părinţilor. Cu ocazia încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriţi. La origine, având în vedere
caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau înzestraţi de către părinţi ca o recunoaştere a muncii depuse în sânul
familiei. Zestrea sporea prin darurile făcute de vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din sec al XVII-
lea au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care venea în căsătorie femeia.
Tot din acea perioadă apar vânătorii de zestre  părinţii fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea
integrităţii zestrei.
Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de robie a unuia dintre soţi, care atrăgea
căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie.
Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea repudia soţia, după cum şi soţia îşi putea
repudia bărbatul. Dacă divorţul se pronunţa din vina soţiei, zestrea rămânea la bărbat.
D.p.d.v. juridic, categorii de copii:

19
- copii fireşti (legitimi);
- copii din flori (naturali) – născuţi în afara căsătoriei;
- copii de suflet (adoptaţi);
- hiaştrii (copiii vitregi) – aparţineau unuia dintre soţi dintr-o altă căsătorie;
- copiii dobândiţi prin efectul înfrăţirii.
Succesiunile - prin termenul de “moştenire”: - moştenirea fără testament (moştenirea legală); - moştenirea testamentară.
1. Moştenirea fără testament - nu există moştenitori testamentari, fie pentru că nu există testament, fie pentru că acesta
nu a fost valabil întocmit - “moştenire legală”, întrucât succesorii vin la moştenire potrivit legii.
In M. exista o egală vocaţie succesorală şi pentru fii şi pentru fiice; in Ţ.R. e consacrat privilegiul masculinităţii:
ocinele (proprietăţele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către fete, ci doar de către băieţi. Fetele puteau
moşteni bunuri mobile (bani, etc) şi pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuşi, prin
utilizarea procedeului juridic al înfrăţirii pe moşie, în Ţara Românească fetele erau înfrăţite cu băieţii, încât fetele
deveneau pe cale artificială băieţi. Pentru a produce efectele scontate, înfrăţirea trebuia aprobată prin hrisov domnesc.
Astfel se prevalau de acest privilegiu ţăranii în Ţara Românească.
Copiii legitimi şi cei adoptaţi aveau depline drepturi succesorale faţă de ambii părinţi. Copilul natural venea doar la
succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea părintelui bun, nu şi la moştenirea soţului sau soţiei
acestuia.
Legea ţării admitea şi sistemul reprezentării în materie succesorală: nepoţii din fii veneau şi ei la succesiune în I-a
categorie de moştenitori dacă tatăl lor predecedase bunicului şi urcau în rangul succesoral al tatălui lor dobândind partea
din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit.
Se recunoştea şi soţului supravieţuitor vocaţia succesorală, chiar în concurs cu descendenţii. La moştenitori se
transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile de creanţă şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru
datoriile succesorale intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
2. Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. Testamentul: actul de ultimă voinţă prin care o
persoană - testator, instituie unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit:
- în formă scrisă – diată – scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în prezenţa martorilor
- în formă verbală – cu limbă de moarte - declaraţie verbală, făcută în prezenţa martorilor.
Cum mulţi nu ştiau carte  testamentul oral îmbrăca deseori forma hrisovului domnesc. Testamentul prezintă unele
puncte comune cu hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoţite de un blestem care urmau să îi lovească pe aceia care
nu îndeplineau cea din urmă voinţă a testatorului. Legea ţării permitea părinţilor să dezmoştenească pe fiii răufăcători sau
pe fiii lipsiţi de respect.
Legea ţării nu a consacrat instituţia majoratului (proprietatea funciară e inalienabilă şi putea fi dobândită doar de către
primul născut bărbat  nu numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de proprietari, în
sensul că devine proprietar acela care prin accidentul naturii se naşte primul şi bărbat)  a consacrat instituţia
fideicomisului şi substituţiunea fideicomisară, căci Legea ţării nu cunoştea majoratul  s-a recurs la fideicomis.
Fideicomisul: actul de ultimă voinţă prin care o persoană - disponent (dispunător), roagă o altă persoană - fiduciar, să
transmită un anumit bun sau chiar o parte din moştenire unei alte persoane - fideicomisar.
Fideicomisul de familie (substituţiunea fideicomisară): beneficiarul - fideicomisar, devine la rândul său fiduciar şi
trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o suprafaţă de pământ altei persoane din aceeaşi familie, care va deveni la
rândul ei fiduciar.
5. Răspunderea colectivă:
Acest tip de răspundere exista în materie fiscală, penală, şi în domeniul raporturilor juridice care intrau în sfera de reglementare a
dreptului internaţional privat.
În istoria dreptului european s-au cunoscut 2 tipuri de răspundere juridică:
- răspunderea colectivă (solidară): proprie societăţilor primitive, mai puţin evoluate - normele care o guvernează
îmbracă haina obiceiului juridic
- răspunderea individuală (personală): apare în societăţile evoluate, regulile care guvernează această materie sunt
consacrate în forma dreptului scris
Legea ţării consacră un sistem mixt al răspunderii juridice: răspunderea solidară se împleteşte cu răspunderea
individuală.
Răspunderea colectivă în materie fiscală: conform Legii ţării, impozitele erau percepute în sistemul cislei: se fixa o sumă
globală care apoi era împărţită pe unităţi impozabile (pe familii), în funcţie de puterea economică a acestora, de către răbojari,
pe baza unor recensăminte efectuate din 3 în 3 ani.

20
Dacă unii ţărani erau insolvabili sau dacă fugeau din sat, pentru că nu-şi puteau plăti impozitele  datoriile lor urmau a fi
preluate de către comunitate. Cei ce plăteau aveau dreptul de a se despăgubi pe seama bunurilor celor fugiţi sau a celor aflaţi
în stare de insolvabilitate. Dacă întreaga obşte sătească nu putea împlini suma globală, urma a fi aservită către domnie sau
către boierul ce plătea suma de bani în cauză.
Răspunderea solidară din materia dreptului penal a apărut în legătură cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de
vătămare corporală, având în vedere că la origine, în epoca prestatală, delictele de vătămare corporală erau pedepsite
conform legii talionului (sistemul răzbunării sângelui). Într-un stadiu mai avansat, odată cu trecerea spre societatea
organizată politiceşte, delincventul putea să răscumpere dreptul de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani,
care era fixată prin acordul părţilor – sistemul “compoziţiunei voluntare”. Mai târziu, după formarea statului, dacă
victima accepta să renunţe la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era
stabilit de către stat în funcţie de gravitatea delictului - sistemul “compoziţiunei legale”. După consolidarea statului se
impune un nou sistem: statul e acela care sancţionează pe cei ce săvârşesc fapte penale prin intermediul organelor sale
specializate.
În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de către organele obştii
săteşti - Sfatul oamenilor buni şi bătrâni în frunte cu judele. După formarea statului feudal, atribuţiile judiciare din
domeniul penal al obştii săteşti au fost preluate de către statul feudal  obştea sătească nu mai putea soluţiona procesele
penale. Totuşi obştea şi-a păstrat, pe linia tradiţiei, atribuţia de a-l depista pe infractor şi de a-l preda slujbaşilor domneşti,
pentru ca aceştia să-l judece şi să-l pedepsească  exista 2 situaţii:
 infracţiunea a fost comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un membru al obştii - existau 2 posibilităţi:
- infractorul să fie identificat şi predat dregătorilor domneşti  obştea sătească era exonerată de răspunderea penală, de vreme ce
răspunderea apăsa asupra infractorului.
- infractorul să nu fie depistat  atrăgea răspunderea colectivă a obştii săteşti pe tărâm penal  întreaga obşte era condamnată a
plăti o amendă penală - gloabă (duşegubină). Aceste amenzi erau plătite, de regulă, în vite mari.
 infracţiunea a fost comisă în afara obştii săteşti de către o persoană străină de obştea sătească, dar care pătrundea în
hotarul obştii  infractorul era urmărit de gonitorii din urmă (slujbaşi domneşti ce aveau atribuţii în acest sens) până la
hotarul obştii, moment în care atribuţiile lor încetau. Din acest loc, urmărirea infractorului era preluată de reprezentanţii
obştii  se puteau contura 3 posibilităţi:
- infractorul e depistat şi predat gonitorilor din urmă  obştea era exonerată de răspundere.
- obştea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă locul prin care infractorul a părăsit hotarul obştii, loc
din care urmărirea era reluată de către gonitorii din urmă  obştea sătească era exonerată de răspunderea penală.
- obştea sătească nu identifica infractorul şi nici nu dădea urma slujbaşilor domneşti  trebuia a plăti gloaba şi, întrucât,
de regulă, amenzile erau foarte grele, în mod frecvent obştile săteşti erau aservite către domn sau către boierul care
prelua plata amenzii.
Răspunderea colectivă din domeniul relaţiilor internaţionale – daca supusul unui stat nu-şi execută obligaţia pe care
o are faţă de supusul unui alt stat  orice conaţional al debitorului care se află pe teritoriul statului creditorului poate fi
supus executării silite asupra bunurilor  autorităţile din statul creditorului îi confiscă bunurile, ca urmare a dovezilor
prezentate de către creditor, după care îi eliberează acte care să dovedească motivul executării silite. Întors în ţară, cel
supus executării silite se prezintă cu actele doveditoare în faţa domniei, iar domnul, prin slujbaşii săi, îl despăgubea pe
seama bunurilor debitorului care nu şi-a executat obligaţia faţă de supusul altui stat – sistemul “despăgubirea de la
altul”.
6. Obligaţiile izvorâte din contracte:
Legea ţării a consacrat răspunderea individuală în materia obligaţiilor, obligaţie ce rezulta fie din contracte, fie din
delicte. Contractele - principalul izvor de obligaţii.
Contractele: acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante.
Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge între contractele reale, consensuale şi nenumite,
Legea ţării nu oferă asemenea criterii: vânzarea consensuală ia naştere prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea
materială a lucrului  Legea ţării nu făcea o distincţie clară între contractele consensuale şi contractele reale. La
vânzarea romană, preţul = o sumă de bani, pe când în Legea ţării preţul putea consta şi dintr-un alt bun  vânzarea
consensuală se poate confunda cu schimbul, care e un contract nenumit.
Contractul de vânzare-cumpărare - se realiza prin convenţia părţilor cu privire la obiect şi preţ, incheierea sa pp
întrunirea a 3 elem. esenţiale – consimţământul, obiectul şi preţul.

21
 Consimţământul: manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul dorit de cumpărător; trebuia să fie liber, neviciat şi
irevocabil. Putea fi viciat fie prin violenţa psihică sau fizică, fie prin dol (înşelăciune). Pt ca răspunderea individuală să opereze, era
suficient consimţământul părţilor. În virtutea dreptului de protimis, dacă se înstrăina un teren din hotarul obştii, era necesar
consimţământul tuturor membrilor obştii. Dc se transfera dreptul de proprietate asupra unei moşii, era necesar şi consimţământul
domnului, exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care părţile îşi executau obligaţia de dare a calului sau de
dare a cupei.
 Obiectul vânzării putea fi un lucru mobil sau imobil. Robii puteau fi vânduţi separat de moşie, pe când tăranii
aserviţi nu puteau fi vânduţi separat, ci numai împreună cu moşia de care erau legaţi. Legea ţării a admis şi vânzarea
libertăţii persoanei  ţaranii liberi deveneau rumâni sau vecini doar dacă îşi vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul
cel mai frecvent al vânzării - pământul. Terenurile erau determinate în contract prin semne de hotar: stâlpi, borne,
îngrădiri. Suprafaţa măsurată a terenului era rareori menţionată în contract.
 Preţul - o sumă de bani dar şi alte bunuri; Legea ţării nu distingea în mod clar între contractul de vânzare-
cumpărare şi contractul de schimb. Când preţul = 1 sau mai multe bunuri  în contract pretul trebuia exprimat în formă
bănească. Preţul trebuia să fie real, să nu fie simulat, sau fictiv, pentru că atunci contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi
confundat cu contractul de donaţie; să fie determinat sau cel puţin determinabil; să fie echitabil, adică să fie în linii
generale aproape de valoarea comercială, aprecierea făcută în conformitate cu obiceiul locului.
Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenţiei  preţul putea fi plătit ulterior acestui moment, sub
sancţiunea rezilierii. Însă părţile puteau introduce în cuprinsul contractului o clauză, prin care obligaţia de a plăti preţul la un anumit
termen trebuia asigurată de cumpărător printr-un zălog sau prin chezăşie.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi şi martorii care asistaseră la încheierea contractului şi
aldămăşarii care erau adevăraţi martori preconstituiţi, puteau fi chemaţi în calitate de martori, în cazul în care se năştea
un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la încheierea actului.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.
Contractul în formă scrisă - “zapis” - cuprindea şi numele, nr părţilor, plata integrală sau parţială a preţului de către cumpărător,
garanţiile reale sau personale pentru plata preţului, predarea actelor de proprietate de către vânzător.
Când contractul era încheiat în prezenţa autorităţilor statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase – mai
cuprindea numele domnului şi componenţa Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conţinutului, cererea adresată
domnilor următori de a respecta actul încheiat, menţiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a
vânzării se putea obţine şi ulterior încheierii contractului, pe baza prezentării zapisului şi a celor ce au asistat la întocmirea lui.
Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de domn şi Sfatul domnesc pe baza jurămintelor şi a martorilor.
Locaţiunea: convenţie prin care o parte se obliga să procure folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare
determinată în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti  locaţiunea îmbrăca 3 forme:
- locaţiunea unui lucru: una dintre părţi procură folosinţa unui teren (e un contract de arendare) sau a unei locuinţe (e un
contract de închiriere) în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.
- locaţiunea de servicii: un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unui preţ
- locaţiunea unei lucrări determinate: se încheia între client şi întreprinzător: contractul încheiat între proprietarul unui teren,
în calitate de client, şi un arhitect – calitate de întreprinzător, contract prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparţinând
clientului o clădire.
Locaţiunea pp existenţa consimţământului, a obiectului şi a preţului. Preţul nu trebuie să fie echitabil, locaţiunea putându-
se realiza în schimbul oricărui preţ.
Donaţia: contractul prin care o parte - donator, transmite proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane –
donatar - îmbracă forma unei simple convenţii ce se putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între persoane fizice, fie
între persoane fizice şi mănăstiri.
De regulă, donaţiile făcute de domn boierilor şi cele făcute de persoanele fizice mănăstirilor, se încheiau sub condiţia miluirii
(donaţia domnească) putea fi revocată dacă boierul donatar nu îşi îndeplinea obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă
de domnie. Persoanele fizice care făceau donaţii mănăstirilor condiţionau încheierea actului de menţionarea numelor lor în
pomelnice sau de neînstrăinarea lor  donatorii, deşi erau terţe persoane în ceea ce priveşte actele ce ar fi fost încheiate de
către donatari ulterior cu privire la bunul în cauză, puteau revoca eventualele înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor.
Donaţiile încheiate între persoane fizice - donatarul îşi lua angajamentul faţă de donator de a-l îngriji în timpul vieţii, iar după
moarte de a-i face pomeni.

22
Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi persoana umană când ţăranul liber se închina cu
sufletul şi averea unui feudal sau când robii erau dăruiţi de către stăpânii lor. Donaţiile, pentru a fi întărite, erau făcute în faţa
domnului şi a Sfatului domnesc.
Contractul de schimb avea ca obiect aceleaşi bunuri ca şi contractul de vânzare-cumpărare. Uneori, obiectul schimbului
era format din sate sau din părţi de sate ori din terenuri pe care erau amplasate construcţii sau din terenuri cultivate.
Contractul era încheiat, de regulă, în formă scrisă. Când schimbul avea ca obiect sate sau părţi de sate ori terenuri,
zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi întărite prin hrisov domnesc.
Depozitul: contractul prin care o persoană - deponent, transmitea detenţiunea unui lucru asupra unei alte persoane - depozitar,
transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.
Comodatul: contractul ce lua naştere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune de către o persoană - comodant, unei alte
persoane - comodatar, transmitere însoţită de o convenţie prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, după
ce îl va fi folosit conform înţelegerii dintre părţi.
Comodatul se deosebeşte de locaţiunea unui lucru prin faptul că e un împrumut de folosinţă cu titlu gratuit  acest contract se
naşte unilateral - în momentul formării contractului numai comodatarul are obligaţia de a restitui lucrul la termenul stabilit prin
convenţia părţilor. Dacă comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în vederea conservării lucrului, contractul devine bilateral,
întrucât comodatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la comodant.
Mutuum (împrumutul de consumaţiune): contractul prin care debitorul promite a restitui lucruri de aceeaşi calitate şi
în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii - aveau ca obiect sume băneşti. Asemenea datorii
erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.
Zălogul: garanţia reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor creditorului său,
transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite a retransmite lucrul dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen.
Dacă debitorul nu plătea la termen  zălogul devenea stătător, adică rămânea la creditor. Totuşi părţile puteau încheia o
convenţie specială prin care creditorul dobândea dreptul de a vinde zălogul. Dacă preţul obţinut era mai mare decât valoarea
datoriei garantate  diferenţa îi era remisă debitorului.
Chezaşii: garanţi personali care promiteau creditorului ceea ce a promis şi creditorul principal.
Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil  creditorul îşi valorifica dreptul de creanţă pe seama chezaşilor. Dacă
erau mai mulţi chezaşi  răspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezaşi putea fi urmărit pentru întreaga
datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva celorlalţi chezaşi şi de a le cere cota-parte contributivă.
7. Domeniul dreptului penal:
Legea ţării apăra valorile şi relaţiile care interesau ordinea feudală - dipoziţiile aveau un caracter discriminatoriu,
deoarece:
- aceleaşi fapte erau pedepsite diferit în funcţie de categoria socială din care făcea parte infractorul
- infracţiunile, de regulă, puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
La origine, înainte de întemeiere, în epoca ţărilor, infracţiunile = “gloabe” sau “duşegubini”. Dupa întemeiere -
infracţiunile = “vini” sau “fapte”.
Infracţiunile erau de 2 feluri: - fapte mari; - fapte mici.
Fapte mari:
 hiclenia: trădarea domnului de către boieri - cea mai gravă infracţiune. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin
trădare, încălcau jurământul de credinţă prestat la înscăunarea domnului:
- ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn în locul lui;
- însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
- fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;
- sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.
Era o infracţiune care putea fi comisă doar de către boieri şi era pedepsită invariabil cu moartea şi confiscarea totală a
averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioşi sau
mănăstirilor. În mod excepţional, această infracţiune nu putea fi răscumpărată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu
moartea aplicată boierilor hicleni era executată de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au
aplicat boierilor hicleni şi pedepse precum tăierea capului sau spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei,
oamenilor de rând.
 osluhul (neascultarea): infractiune ce putea fi comisă de orice persoană, inclusiv de către ţăranii aserviţi. De regulă,
dacă era comisă de către ţăranii aserviţi, făptaşii erau fie condamnaţi la plata unor amenzi, fie erau supuşi unor corecţii

23
fizice executate de către domni sau boieri. Dacă infracţiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincţie
între hiclenie şi osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.
 uciderea - se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era descoperit, se aplica duşegubina asupra proprietarului locului
unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obştii săteşti.
 faptele împotriva proprietăţii:
- Furtul: luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei persoane, era pedepsit cu moartea prin spânzuratoare la locul
săvârşirii infracţiunii, de faţă cu martori, când hoţul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de Legea ţării -
furt faţă. Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) şi despăgubiri.
- Tâlhăria: furtul comis cu violenţă, în bandă, cu arme la drumul mare sau prin pătrunderea cu forţa în casă. Se pedepsea
cu moartea, prin spânzurătoare, la locul faptei.
 infracţiunile îndreptate împotriva religiei şi moralei: sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către fiii de
boier – pedepsite cu moartea, dar daca cel care comisese infracţiunea de răpire de fecioare nu făcea parte din cinul
boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia: abaterea de la normele religioase, şi ierosilia: furtul de lucruri sfinţite
din loc sfinţit, erau sancţionate cu pedepse duhovniceşti, precum posturi, mătănii, etc.
Fapte mici:
 sudalma cea mare: denunţare calomnioasă - se aplica legea talionului - denunţătorului calomnios i se aplica pedeapsa
ce s-ar fi aplicat celui denunţat dacă denunţul ar fi fost întemeiat.
 limba strâmbă: mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi şi cu îmbourarea, adică prin arderea pe faţă cu fierul
roşu.
 ucisăturile: lovirea, era pedepsita cu amenzi. Dacă lovirea cauza moartea victimei, pedeapsa era moartea şi
confiscarea averii.
 Injuria - sfadă, era pedepsită cu amenzi.
 hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul însuşirii pământului altuia, erau pedepsite cu amenzi şi
despăgubiri.
 distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De
asemenea, cel care suferise paguba trebuia să primească despăgubiri.
Legea ţării permitea ca cele mai multe dintre infracţiuni, chiar dintre cele care erau pedepsite cu moartea, cu excepţia
hicleniei, să poată fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
Pedepsele erau de 3 feluri:
- privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;
- pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea şi bătaia;
- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe uliţa satului a infractorului, bătaia în
târg sau pe uliţa satului a infractorului; - amenzile penale.
Pedeapsa cu moartea putea fi pronunţată de domn, marii vornici, marele ban şi de către organele specializate ale
mănăstirilor învestite prin hrisov domnesc cu competenţa de a judeca în satele lor orice vină mare sau mică.
Pentru urmărirea infractorilor şi pentru asigurarea executării pedepselor s-a constituit un aparat special de slujitori:
- duşegubinari -stabileau şi încasau duşegubina
- osluhari, pripăşari -stabileau stricăciunile produse de animale în recoltele altora, precum şi despăgubirile acordate
- gonitori din urmă -urmăreau infractorii după urmele lăsate
8. Procedura de judecată şi probe:
Legea ţării a reglementat competenţa instanţelor de judecată, desfăşurarea proceselor şi mijloacele de probă. În cadrul
satelor, unele procese erau soluţionate de Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. În oraşe, soluţionarea proceselor intra în sfera
de atribuţii a Consiliilor orăşeneşti peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special dregătorii – vornicii,
pârcălabii şi banii din conducerea judeţelor şi ţinuturilor - aveau o competenţă generală, atât în materie penală cât şi în
materie civilă.
Dregătorii exercitau atât atribuţii administrative, cât şi judecătoreşti. Unii dintre ei aveau o competenţă generală, iar alţii
aveau o competenţă specială, în sensul că puteau judeca anumite procese. Boierii şi mănăstirile puteau judeca anumite
procese, competenţa lor fiind precizată în hrisoavele domneşti prin care li se confereau atribuţii judecătoreşti.
Părţile aflate în litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai mulţi boieri care să judece diferendele dintre ele. În
calitate de şef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.
Legea ţării nu cunoştea calea de atac a apelului, dar partea nemulţumită de hotărârea judecătorească putea redeschide
procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat superioare - Sfatul domnesc sau domnul ţării.

24
Nu exista principiul autorităţii lucrului judecat, ceea ce menţinea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare. Pentru
contracararea acestei situaţii, s-a stabilit că partea care va redeschide procesul va plăti o taxă -zavească. Se practica
ferâia – o suma de bani pe care câştigătorul procesului o depunea în vistieria domnească, urmând ca în caz de
rejudecare, partea care va pierde procesul să înapoieze câştigătorului suma depusă.
În virtutea Legii ţării, probele puteau fi orale sau scrise.
1. Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale - emanau de la domn -hrisoave, direse, cărţi domneşti - dacă
erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de Sfatul domnesc pe baza depoziţiilor martorilor. Actele scrise particulare
- zapise particulare
2. Probele orale erau:
 proba cu jurători - lege avea cea mai mare forţă juridică. Era o probă de creditate şi nu una de veritate, deoarece
jurătorii nu se exprimau în legătură cu împrejurările cunoscute de ei prin propriile simţuri, ci în legătură cu credibilitatea
părţilor aflate în proces. Ei jurau că partea respectivă e demnă de crezare. Jurătorii erau, la început, persoane din aceeaşi
categorie socială cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai târziu, să fie, cu precădere, doar dintre boieri. Dacă domnul
acorda această probă, fixa şi nr jurătorilor (de 6, 12, 24 şi 48) - aceştia trebuiau să vină la proces împreună cu partea pentru care
jurau. Cel ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică solicita domnului să admită administrarea probei cu un
număr dublu de jurători.
 mărturia simplă - martorul făcea relatări în legătură cu împrejurările constatate prin propriile simţuri. Pentru ca
mărturia să producă efecte juridice, era necesar ca aceasta să fie îmbrăcată în formă religioasă în biserică.
 jurământul cu brazda (jurământul cu brazda în cap): probă prin care era invocată divinitatea pământului - era
administrată în procesele de hotărnicie, adică în procesele pentru delimitarea proprietăţilor funciare.
Se mai recurgea şi la probe preconstituite: păruirea copiilor la semnul de hotar sau călugărirea copiilor la semnul de
hotar, pentru ca aceştia, când vor fi mari, să ştie că acolo e hotarul moşiei părinteşti.

25
6. Formarea statelor feudale româneşti. Ţările Româneşti de sine stătătoare (U5 – 5.3.1.)
Constituirea celor trei state centralizate (Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova) a marcat începutul unei noi etape
istorice, deosebit de important în procesul de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea statelor feudale
centralizate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a vechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici
(cum erau ţările, cnezatele, voievodatele). Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice,
românii, ca şi alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor şi ameninţărilor
externe, venite din mai multe direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni
centralizate (Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor, aveau dreptul la o organizare feudal
centralizată într-un singur stat pe toată întinderea fostei Dacii. Vicisitudinile istoriei, însă, nu au permis acest lucru,
realizându-se astfel cele trei state româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi
politice pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică deplină se va
înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile modernă şi contemporană.
1.Ţara Românească
A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima jumătate a secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui
process complex şi îndelungat de unificare a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între
Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o omogenizare etnică în
condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizare
politica a formatiunilor existente din spatiul de la sud de Carpati. Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a
populaţiei , aşezată în sate şi tîrguri, precum şi o stare economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei agricole,
extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste ale regatului
maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste
formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă de regii unguri. Acestia din urmă, fără să aibă vreu drept, cu atât mai puţin
permisiunea românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi dorinţa lor firească de
a-şi menţine independenţa deplină.
Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască suzeranitatea
regelui maghiar Ladislau Cumanul.
Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut în luptă (1277) iar
fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţa şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir), care
a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi
dintre Dunare şi Carpaţii sudici. Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui maghiar Carol
Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent, unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest
fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat
european se va bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor vecine şi în Europa.
2. Întemeierea Moldovei
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit în
evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc
faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel
îndrăzneţ”,regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în efortul lor de
constituire a statului feudal centralizat de sine stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-
economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la
care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii)
crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zona o “ţară a românilor” (Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese
regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-
politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a căpătat
titlu de voievod supus coroanei maghiare.

26
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cu
oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva
tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalitaţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu bulgarii, Bogdan din Maramureşa trecut
munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui
Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării “împuternicitului” maghiar,
boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat
independent de sine stătător centralizat. Concluzionând asupra organizării statelor feudale centralizate româneşti, se
poate aprecia că, românii, prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi prin evoluţia unitară, după
retragerea romană, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest
lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată i-a obligat pe români să se apere spate-n-spate;
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de pluralism statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti au ieşit din anonimatul stăpânirilor străine temporare,
observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se
stabiliza. Faptul nu convenea însă intereselor statelor vecine care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri barbare. Statele centralizate româneşti create în secolele
XII-XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să se consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum
domnia, care s-a afirmat puternic în secolele următoare.
3. Voievodatul Transilvaniei
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la o puternică
formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII
teritoriul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari.
Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea societăţii româneşti,
aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonym al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, la sfârşitul secolului al
IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate (voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul Transilvaniei, conduse
de: Glad, Menumorut,Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte doua ducate sau
voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine
organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti, reşedinte ale
unor căpetenii politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate a secolului al
XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi
religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică întindere spre forme statale mai
cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea centralizării într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod al întregii Transilvanii, ceea ce
atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borsa (1284-
1293) sau Ladislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomie
românească.
4. Statul feudal al Dobrogei
Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au existat formaţiuni politice, dintre ai căror conducători
sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale
Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal sub
autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion.
După ce o perioadă se află sub suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se întemeiază Ţara
Cavarnei, în 1346, când această formaţiune politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia aveau titlu de
despot şi erau recunoscuţi de împăraţii Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia
regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o include în
Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şi în 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turcească
timp de patru secole şi jumătate.

27
7. Domnia şi prerogativele sale (U6 – 6.3.2.)
După întemeierea statelor feudale, Ţara Românească şi Moldova, a fost necesară construcţia unor instituţii noi care să
asigure funcţionarea societăţii, în concordanţă cu aspectele ecnomică-sociale şi politice din interior. Statele româneşti s-
au format în jurul unor familii de voievozi foarte puternici, care au unit, în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile
politice, luându-şi titlul de “voievod întemeietor”, apoi “mare voievod” şi “domn”. Domnia este o instituţie domnească
originală, fără corespondent în ţările vecine.
Titlul de domn derivă de la “dominus”, ce reprezintă stăpânul domeniului feudal ce învederează stăpânirea absolută a
ţării şi totalitatea puterilor. Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de la Dumnezeu, ceea ce impunea
respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării, încoronarea în cadrul
bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat până în secolul al
XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu "cuca", dar ceremonialul s-a păstrat.
Domnul presta un jurământ pe cruce şi evanghelie, îndeplinind şi unele prerogative de drept bisericesc şi îndatoriri de
ctitor de aşezăminte religioase. Puterea domnului era necontrolabilă, dar nu absolută, despotică, ci îngrădită de
regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar din secolul al XVI-lea de suzeranitate otomană.
Puterea domnului era personală, indivizibilă şi netransmisibilă. Voievozii întemeietori au creat dinastii (Basarabii şi
Bogdăneştii), optând pentru principiul eredităţii, succesiunea la tron fiind realizată pe principiul mixt al electivităţii şi
eredităţii. Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de “ţară“, formată din adunarea tuturor stărilor sociale, dintre fiii,
chiar şi nelegitimi, ai domnului. În Ţările Române, principiul primogeniturii nu a fost recunoscut. Integritatea fizică era o
condiţie necesară pentru accesul la domnie. Femeile nu aveau acces la tron.
Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, când regula alegerii pe viaţă a fost înlocuită de turci şi când
domnii trebuiau să fie "întăriţi" de Poartă o dată la trei ani, iar din secolul al XVII-lea în fiecare an. Din secolul al
XVII-lea, principiul electivităţii domnului este considerat cel de bază, el menţinându-se până în secolul al XVIII-lea,
ultimul domnitor ales fiind Constantin Mavrocordat în 1730, după care regula este aceea ca domnul să fie numit de
turci. Pentru ca voinţa domnitorului să fie certă şi după moartea sa, s-a procedat la asocierea la domnie a fiului sau
fratelui domnului, astfel ocolindu-se competiţia.
Printre prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare, legislative, judecătoreşti, executive, financiare şi
bisericeşti.
1. Domnul avea funcţii administrative, hotărea cu privire la împărţirea teritorial-administrativă a ţării, numea în funcţie
dregătorii, bătea moneda naţională, acordarea ranguri şi privilegii, precum şi cetăţenia, întemeia aşezământe orăşeneşti,
încasa dările şi prestaţiile către domnie. În exercitarea prerogativelor executive, domnul avea dreptul de a lua măsuri
pentru păstrarea ordinei interne feudale. În acest scop, el numea şi revoca pe toţi dregătorii curţii şi ai ţării. Poruncile
sale verbale sau scrise erau “cărţi de poruncă“, “pitace“, “hrisoave“ sau “cărţi de judecată“. Prin dregători, domnul
impunea dările, executarea muncii ţărăneşti, executarea hotărârilor, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor sau
a ţăranilor fugiţi din sate.
2. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând tradiţia voievodală. Oştenii şi comandanţii depuneau jurământ
înaintea domnului la încoronarea sa, precum şi înaintea luptelor. Domnul numea pe comandanţii armatelor, ai cetăţilor şi
mobiliza oastea ţării în caz de primejdie.
3. Domnul reprezenta statul în raport cu alte state, declara război sau pace, încheia tratate de alianţă, primea şi
trimetea soli. Aceste atribute de politică externă au fost exercitate cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori, chiar cu avizul
membrilor stărilor. Aceste atribute se vor reduce pe timpul dominaţiei otomane, Poarta interzicând exercitarea unei
politici externe proprii, determinând pe domnitor să încheie tratate secrete.
4. Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmând exemplul împăraţilor bizantini, prin aceasta reprezentând “voinţa
divină”. Prerogativele legislative erau exercitate prin acte normative ce se numesc hrisoave, aşezăminte, testamente sau
legătură. Exista şi un mod de receptare indirectă a dreptului bizantin, prin “pravilele bisericeşti“ şi “pravilele
împărăteşti”, precum şi rezolvarea unor raporturi juridice prin “Legea ţării”, dreptul nescris.
5. Domnul era judecătorul suprem chiar înaintea întemeierii statului, voievozii având drept de judecată asupra
supuşilor. El avea dreptul să judece în ultimă instanţă, să evoce de la orice instanţă judecarea unor pricini, să retracteze
propria hotărâre, să pronunţe orice pedeapsă, să ierte pe vinovat, să dea “învăţături” judecătorilor în legătură cu
modalităţile de judecată. El stabilea hotarele ţării şi ale moşiilor. Judecata se realiza împreună cu Sfatul (Divanul)
Domnesc, dar hotărârea o dădea el în materie penală sau civilă. Condamnarea la moarte pentru hiclenie, drept exercitat
de domn, va fi permanent contestat de boierii care doreau ca astfel de proceduri să se realizeze doar prin Sfatul (Divanul)
Domnesc. Aplicând principiul filantropiei, domnul ierta, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri (sărbători,
nunta sau moartea unui membru al familiei, naşterea unui copil) pe cei vinovaţi. Domnul împărţea dreptatea în numele

28
său, nu al sultanului şi după legile ţării, nu ale Porţii. Singurele restrângeri erau cele privitoare la pricinile mixte între
musulmani şi pământeni.
6. Atribuţiunile financiare se concretizau în perceperea dărilor fixate la înscăunarea domnului, stabilindu-se şi taxa
fiecărei colectivităţi la plata haraciului. Privilegiile şi scutirile de dări şi taxe erau avantaje create de domn unor categorii
sociale, boieri sau preoţi, precum şi unor oraşe şi târguri sau negustori.
7. În legătură cu treburile bisericeşti, domnul şi-a luat prerogative de patronat în probleme organizatorice, dar nu de
dogmă. El înfiinţează mitropolii, episcopii şi mănăstiri, numeşte şi revocă pe capii bisericii, dă drept de judecată unor
organe bisericeşti, reglementează activitatea cultelor străine. În exercitarea acestor atribuţii, domnul cere permanent
acordul adunării boierilor sau stărilor.
Când domnitorul nu putea să-şi exercite prerogativele sale, din cauze cum sunt: vacanţa tronului, minoritatea
domnitorului sau lipsa sa de responsabilitate sau când domnul lipsea din ţară, se instituia locotenenţa domnească (regenţă
pentru minoritate). Termenii pentru desemnarea locţiitorilor au fost echivalenţi, putând să exemplificăm prin “ocârmuirea
domniei“, “ispravnic de scaun“, “caimacam“, “epitrop al ţării”, “cârmuitor al domniei”. Aceşti termeni se folosesc şi în
Moldova şi în Ţara Românească.
În Ţara Românească se cunosc regenţe în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, regentă fiind mama sa, Despina şi
unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr, regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul,
regentă fiind mama sa, Ecaterina Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazuri de regenţă au fost mai multe: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit de trei ori sub regenţa mamei
sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub regenţa lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572),
care a domnit sub regenţa mamei sale, Ruxandra ş.a.
Regenţii, funcţie îndeplinită de obicei de mamele domnitorilor minori, nu întocmeau documente, care permanent erau
elaborate în numele domnului şi semnate cu numele acestuia. Regenţa, ca şi domnia, a funcţionat după reguli de drept
consuetudinar. Din a doua jumătate al secolului al XVI-lea, sunt numeroase cazuri de locotenenţă, ca urmare a mazilirii
frecvente a domnitorilor de către turci.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu excepţia celor personale (ex: danii),
limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni domneşti. Sarcinile principale ale locţiitorilor domneşti erau cele
privind apărarea tronului de uzurpatori, preluarea şi sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi trimiterea
haraciului puterii suzerane.
Voievodul. Principele. Guvernatorul
Conducerea politică a Transilvaniei s-a realizat prin intermediul instituţiei voievodale, atât timp cât provincia s-a găsit
sub stăpânirea Ungariei. Numit de regele Ungariei, voievodul exercita o parte din prerogativele suveranităţii regale,
încercând permanent să-şi lărgească aceste prerogative şi să devină independent.
Începând din secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme această instituţie într-una cu caracter ereditar,
tendinţă ce există până în secolul al XV-lea. Cazul voievozilor Borşa şi Laczkfi, care au reuşit să întemeieze adevărate
dinastii, ridică instituţia voievodatului la nivelul puterii suveranităţii supreme. De altfel, această formă de organizare,
voievodatul, este specifică numai Transilvaniei, pe tot cuprinsul regatului maghiar.
Voievodul numea, dintre slujbaşii săi cei mai apropiaţi, pe vicevoievod şi pe comiţi. El avea dreptul să convoace
Congregaţiile generale, pe care le conducea. Voievodul era şef al armatei din Transilvania, era cel mai mare nobil feudal,
reprezentantul şi administratorul veniturilor regale, din care îşi lua a treia parte.
Autoritatea jurisdicţională a voievodului este întinsă asupra comitatelor de Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dobâca,
Solnocul Interior, Dej, Turda. Nu erau supuse jurisdicţiei voievodale. Ţinuturile săseşti şi ale secuilor, care manifestau o
puternică tendinţă autonomistă. Existenţa unor feude ale domnitorilor Moldovei sau Ţării Româneşti (Amlaşul,
Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă), care nu sunt supuse jurisdicţiei voievodului Transilvaniei, vor duce la strângerea
legăturilor tradiţionale dintre ţările române.
După despărţirea Transilvaniei de regatul Ungar, în anul 1541, şi transformarea acesteia în Principat autonom, "ţara"
Transilvaniei este condusă de un principe. Principatul autonom cuprindea, pe lângă cele şapte comitate din fostul
voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, districtele Braşov, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu
Mare şi Maramureş, Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.
Principele Transilvaniei este ales de Dietă, căreia i se recunoaşte dreptul de a alege “orice principe ar voi”, aşa cum este
Dieta Clujană din 1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund, în 1541. Dreptul de alegere fiind nestingherit, urma
confirmarea de către Poarta Otomană, ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei pălării de
paradă şi a unui cal cu întreg harnaşamentul. În fapt, de multe ori alegerea principelui se făcea cu amestecul direct al
sultanului. Înscăunarea avea loc la Alba Iulia, capitala ţării şi reşedinţă princiară. Dietele din 1542 şi 1545 au stabilit

29
îndatoririle principelui, de a asigura privilegii claselor nobiliare, precum şi înfiinţarea unui "Concilium Intimum", format
din câte şapte nobili maghiari, saşi şi secui, care să-l ajute în întreaga activitate.
Principele conducea ţara după obiceiuri şi legi numite "Compilates constitutionis". În calitate de şef al statului, principele
convoca Dietele, fixându-le locul şi data întrunirii, având drept de iniţiativă legislativă. După votarea proiectelor de legi
dezbătute în Dietă, aprobarea o dădea principele, acestea devenind obligatorii.
Principele era obligat să nu întrerupă relaţiile cu Poarta otomană, să fie supus şi loial acesteia şi să se manifeste ca un
aliat permanent.
În materie judecătorească, principele era judecătorul suprem în cauzele penale şi civile, acorda drept de paloş (ius gladii)
unor obşti, ceea ce reprezenta posibilitatea pedepsirii cu moartea a vinovaţilor, putea graţia, amnistia sau comuta
pedepsele. Tot lui îi revenea dreptul de a înnobila diferite persoane, de a legitima pe copiii născuţi nelegitim, putea
moşteni pe nobilii fără urmaşi, avea dreptul de a înfiinţa târguri, cetăţi şi localităţi.
În perioada trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold al II-lea a dat o nouă constituţie (colecţie
legislativă), numită “Diploma Leopoldină”, în anul 1691. Potrivit acesteia, conducerea Transilvaniei o avea împăratul,
care este şi principe şi care numeşte un guvernator (Supremus Status Director) ales dintre nobili. Guvernatorul şi
locţiitorul său trebuiau să aibă una dintre religiile recepte, excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum, era retribuit potrivit cu veniturile vistieriei regale şi cu veniturile din
taxe.
Puterea legislativă era împărţită între împărat şi Statusurile din Dietă. Puterea executivă o avea împăratul, care o exercita
prin constituţie, prin intermediul guvernatorului. Puterea judecătorească era independentă, împăratul fiind obligat să
respecte organizarea făcută prin Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele municipale
săseşti şi secuieşti.
În timpul stăpânirii habsburgice, Banatul era condus de “Administraţia imperială şi regală a ţării“, care avea în fruntea sa
un Preşedinte şi şase consilieri.

30
8. Adunările pe stări (U6 – 6.3.3.)
*fără Congregaţii şi Diete
Existenţa unui stat organizat nu se poate concepe fără Adunări Generale sau Diete, care să discute şi să ia măsurile
impuse de împrejurări deosebite. Aceste Adunări ale Stărilor s-au numit în documente “Sobor“, “Mare Sobor“, “Sfat de
Obşte“, “Adunare Obştească“, “Sfat cu toată Ţara“ sau “Adunare a toată Ţara“. Această Mare adunare a Ţării este un
organism specific orânduirii feudale, alături de Domnie şi de Sfatul Domnesc.
Adunarea Mare a Ţării este cunoscută în două modalităţi: când se adună “toată ţara“, dar fără ţărani şi orăşeni, se
vorbeşte de Marea Adunare, iar când aceasta cuprinde doar boierii şi clerul înalt, i se dă denumirea de “Sfat de
Obşte“. Adunarea de tip lărgit sau restrâns oglindeşte structurarea societăţii pe stări. Aceste adunări au rol de instituţie
fundamentală a statului, cu accente constituţionale.
Adunarea nu este constituită din reprezentanţi aleşi de stările respective, ci, de cele mai multe ori, din membri desemnaţi
de către domn. Cu toate aceste limite, Adunările Ţării sunt organisme cu cea mai largă bază socială. În ceea ce priveşte
originea acestei instituţii, aceasta se poate afla în tradiţia vechilor Adunări obşteşti din uniunile de obşti, precum şi din
Adunările bisericii în soboare mixte de clerici şi mireni.
În Ţara Românească şi în Moldova, rolul Adunărilor pe stări era precumpănitoare privind alegerea domnitorului de
către o bază socială mai largă, dar formată din privilegiaţi, cu excluderea ţăranilor. Astfel de Adunări sunt cunoscute în
Ţara Românească în anii 1418, l512, l583, iar în Moldova mult mai numeroase, şi anume în anii 1457, 1504, 1517, 1527,
1546,1552,1561, l600.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare ale Adunărilor, sunt cunoscute hotărâri luate cu prilejul reglementării unui
conflict de frontieră dintre cele două ţări, cu o largă participare a boierilor mari şi mici, împreună cu dregătorii domneşti
şi egumenii mănăstirilor.
Un alt caz este cunoscut în 6 ianuarie 1633, când domnitorul Matei Basarab judecă într-un Sobor larg, din care fac parte
mitropolitul, egumenii mănăstirilor, episcopii, boierii mari şi “toată ţara“, cazul unei boieroaice, Maria, învinovăţită de
desfrâu de către soţul ei. Un alt caz cunoscut este acela din 1636, când acelaşi domnitor ia o hotărâre, împreună cu
boierii, preoţii şi “toţi orăşani mari şi mici“, în legătură cu stabilirea unui hotar. În 2 noiembrie 1636, un caz judecat tot în
Adunarea tuturor stărilor, la care participă mitropolitul, boierii şi biserica, priveşte pe capuchehaia Dumitru Dudescu, ce
deturnase fondurile din haraciul trimis la Constantinopol.
La 18 ianuarie 1651, obiectul judecăţii în Adunarea tuturor stărilor era o delapidare comisă de marele vistiernic Stroe,
unde se consemnează o hotărâre luată de “domnul şi noi toţi şi toată ţara“.
În ceea ce priveşte modul de formare, Adunările de stări se pot defini în funcţie de mai multe criterii, astfel:
- după obiectul hotărârilor, Adunările pot avea caracter intern şi extern. Cele cu caracter intern hotărau cu privire la
alegerea domnitorului, organizarea bisericească, probleme militare, fiscale sau juridice. Cele cu caracter extern hotărau
cu privire la încheierea tratatelor de alianţă, raporturile de vasalitate şi omagiu, convenţii şi comerţ, plata tributului,
declararea stării de pace şi război;
- după compoziţia lor, Stările pot fi "generale", atunci când erau prezenţi reprezentanţi din toate categoriile sociale, şi
de “obşte“, când erau prezente o stare sau două (boieri sau clerici);
- în raport de teritoriu, aceste Adunări pot fi "generale, regionale sau provinciale";
- după modul de convocare, Adunările se deosebesc în cele realizate din iniţiativa domnului, sau cele sub presiunea
grupărilor interesate (1631,1668);
- după natura activităţilor desfăşurate, sunt Adunări elective, juridice, fiscale, de politică externă.
Convocarea membrilor stărilor pentru a participa la dezbateri se face formal de către domn, apoi se realizează şi prin
crainici, care aveau obligaţia să anunţe oraşele pentru desemnarea reprezentanţilor.
Dezbaterile se concretizează în acordarea sfatului pentru domnitor şi “ajutorului“, care se consfinţeşte într-un hrisov
domnesc.

31
9. Organele centrale ale statului. Sfatul Domnesc (U6 – 6.3.4.)
*fără Consiliu, Guberniu şi Cancelaria Aulică
a). SFATUL DOMNESC
Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din marii boieri şi vârfurile clerului, care apare ca organ al
puterii centrale în statele feudale independente. Deşi el are o origine mai veche, primele menţiuni despre sfatul domnesc
apar în anul 1400, în expresia “Sfatul boierilor mari şi credincioşi“. În Moldova, acest organism este denumit "Svat“, iar
în Muntenia “Sfatul ţării“. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, acesta
ia denumirea de “Divan”, denumire introdusă în Ţara Românească în 1580, iar în Moldova în 1603, de către domnitorul
Mihnea Turcitul.
Înţelesul termenului, începând cu secolul al XVIII-lea, este acela de Sfat Domnesc, Sfat Lărgit, la fel cu sala unde se
desfăşura şedinţa, lucrările acesteia sau lucrările judecăţii. Membrii sfatului erau numiţi de regulă boieri, dar şi dregători,
jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar în documentele latine erau pomeniţi cu termenii de “consiliarii, supremi consiliari
barones sau senatores“.
În compoziţia sfatului intrau de regulă boierii de neam fără dregătorii, între secolele XVI-XV, apoi au apărut treptat şi s-
au consolidat funcţiile dregătorilor până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după care, din secolul următor, în
Sfatul Domnesc vom găsi doar boieri cu funcţii de dregători. Numărul membrilor sfatului era între 10-15 în Ţara
Românească şi de 15-3o în Moldova, dar la acest Sfat mai participă şi alţi boieri, în calitate de martori ai învoielilor
realizate.
Între secolele XVI-XVIII, numărul membrilor era de 12, din care patru erau ierarhii bisericii. Această cifră s-a menţinut
în aproape întreg evul mediu.
În general, în Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai înalt, numiţi “Marele”: ban, vornic, logofăt, spătar, vistier,
comis, paharnic, stolnic, postelnic, clucer, sulger şi pitar. În Moldova, pe timpul lui Ştefan cel Mare, intrau în Sfatul
Domnesc şi pârcălabii cetăţilor.
În secolele XVI-XVII, mai intrau în sfat şi marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul, pe
lângă cei amintiţi mai sus. În Ţara Românească în secolul al XVII-lea intrau în divan şi dregători de rangul al doilea, cum
sunt: aga, pitarul, şetrarul, portarul şi armaşul. În secolul al XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari
(stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul, armaşul, logofătul II, uşarul,
aga, postelnicul II, logofătul III, căpitanul de dorobanţi, vameşul şi căminarul), alţi boieri de starea a II-a, în număr de 13,
precum şi unii boieri din starea a III-a (postelnicul, paharnicul, vistiernicul, comisul, sulgerul, jitnicerul, cămăraşul de
jitniţă, patru vornici de poartă, marele cămăraş şi vătaful de aprozi). În total, divanul cuprindea 53 de dregători mari şi
mici.
În doctrina politică propagată prin “Învăţăturile” domnitorului Neagoe Basarab sau cronicile scrise de Azarie, Grigore
Ureche, Mitropolitul Matei şi Miron Costin se induce ideea că domnitorul nu poate conduce singur, el trebuind să fie
ajutat de un Sfat, care să aibă rolul de consiliere şi, de asemenea, să fie exponentul clasei feudale, căreia să-i apere
drepturile.
Sfatul a avut atribuţiuni politice, judiciare, financiare, bisericeşti şi militare.
În atribuţiunile politice intrau cele legate de informarea domnului cu privire la starea de spirit din rândul boierilor şi a
ţării. Cu privire la întocmirea tratatelor, rolul Sfatului era acela de a însoţi pe domnitor în ceremoniile de vasalitate sau de
a garanta prin semnătură unele tratate de alianţă. În relaţiile cu turcii, domnitorul Petru Aron, spre exemplificare, a
consultat Sfatul cu privire la plata haraciului, iar Mihai Viteazul cu privire la încetarea plăţii acestuia şi declararea
războiului.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare, domnul consulta Sfatul în legătură cu tehnica juridică şi conţinutul normelor
din Legea ţării sau din Pravile, precum şi cu privire la împărţirea dreptăţii în interesul clasei feudale. Sfatul nu era un
organ de judecată, el fiind doar un for consultativ pentru domnitor, care avea permanent răspunderea pentru hotărârile şi
sancţiunile pe care le dădea. Într-un document din 1662, se arată că “luând domnia mea… împreună cu toţi cinstiţii
boierii Divanului domniei mele, aşa am hotărât domnia mea şi cu Sfatul domniei mele”.
Domnitorul era organul suprem de judecată, el judeca singur, atât procese civile sau penale, chiar şi unele procese
importante de trădare sau delapidare, deci avea nevoie în mod necesar de practica utilă a boierilor din Sfatul domnesc,
care cunoşteau legile şi mai participaseră la astfel de procese. În anumite cazuri, domnitorul judeca împreună cu Sfatul,
deşi această practică este o excepţie. Întâlnim astfel de cazuri, spre exemplificare, la 15 iulie 1631, când domnitorul Leon
Tomşa trimite un "Hrisov" prin care opreşte pe domn să condamne la moarte pe boieri fără judecata Divanului, precum şi
documentul din 18 august 1668, elaborat din iniţiativa boierilor, prin care se arată că “domnitorul trebuie să judece
împreună cu boierii divanului, precum este Legea şi Obiceiul ţării”.

32
În secolul al XVIII-lea, Divanul participă direct la judecata cauzelor, prin împuternicirea unor membri ai acestuia din
partea domnitorului, cu privire la cercetare şi la propunerea de soluţie printr-un “Zapis de mărturie sau Zapis de
judecată“. În acest act se prevedea şi sancţiunea pentru fapta respectivă, dar aceasta devenea executorie doar când era
confirmată de domnitor. Divanul mai era chemat să judece împreună cu domnul în cazurile de maximă importanţă, cum
sunt cele privind stăpânirea moşiilor, cauze ce privesc direct pe boieri, străini sau problemele de trădare.
Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat să judece anumite cauze privind anularea unor danii, vânzări,
testamente, dreptul de protimis, reconstituirea de acte furate, pierdute sau distruse. Sfatul domnesc avea şi atribuţiuni
notariale, boierii interesaţi putând încheia "zapise" sau "cărţi de mărturie", întărite apoi prin semnătura domnitorului
pentru o mai mare putere de autentificare.
Cu privire la atribuţiunile financiare ale Sfatului domnesc, acesta trebuia să identifice mijloacele cele mai potrivite pentru
efectuarea plăţii haraciului, fixarea unor taxe noi, având în acest sens o putere consultativă. Sfatul domnesc nu se putea
opune fixării unor noi biruri şi dări, chiar dacă uneori era convocată şi Adunarea stărilor. Astfel, domnitorul Vasile Lupu,
în 1636, declară că a hotărât “cu tot Sfatul nostru, cu vlădicii, cu boierii şi cu mazilii“ cu privire la mărimea haraciului. În
secolul al XVIII-lea, Sfatul domnesc supraveghează şi gestiunea vistieriei, după catastifele marelui vistier, care prezenta
trimestrial situaţia trezoreriei.
Cu toate acestea, domnitorul nu dădea socoteală cu privire la cheltuirea banilor vistieriei şi putea cere reîntregirea
sumelor prin zapis de diferenţă.
Sfatul domnesc era consultat de domn şi în problemele bisericeşti. El participa la înfiinţarea unei eparhii, mutarea unei
mitropolii sau episcopii. Astfel, la mutarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş în Târgovişte, sau a Mitropoliei Sucevei în
Iaşi, domnitorii s-au consultat cu toţi boierii mari şi mici. Alegerea ierarhilor bisericeşti, mitropoliţi sau episcopi, se făcea
de un "Sobor" convocat de domn şi compus din episcopi, Sfatul domnesc şi egumenii principalelor mănăstiri. La fel şi
"caterisirea", sau scoaterea din scaunul episcopal, se făcea tot cu avizul Sfatului domnesc. În acest mod s-a procedat de
către domnitorul Matei Basarab când l-a caterisit pe mitropolitul Ştefan pentru uneltire, sau cazul caterisirii lui Antim
Ivireanu de către Nicolae Mavrocordat în 1716, pentru uneltire împotriva Porţii otomane şi a domniei sale.
Închinarea unor mănăstiri către locurile sfinte sau scoaterea din această situaţie era tot un apanaj al Adunării pe stări,
conduse de domn. Chiar şi organizarea vieţii călugăreşti era asigurată prin “Aşezăminte domneşti”, cum este cel din 20
septembrie 1626, al domnitorului Miron Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut şi părerea Sfatului Domnesc.
Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este completat cu unii membri viteji, care au dovedit
calităţi militare deosebite şi care au fost cooptaţi în calitate de pârcălabi. Marele vornic, marele spătar şi hatmanul
deliberau împreună cu domnitorul asupra planurilor strategice, în timp de război. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,
Alexandru Movilă au folosit Sfatul domnesc lărgit pentru deliberarea în legătură cu unele decizii de război importante.
Domnitorul Vasile Lupu, înainte de lupta de la Ojogeni, consultându-se cu Sfatul, "au ales cu Sfatul să nu treacă Prahova
şi au pierdut lupta“.
Cu privire la modul de lucru al Sfatului Domnesc, locul şi timpul în care se ţineau şedinţele, se poate arăta că acestea au
fost, până în secolul al XVIII-lea, dependente în mod direct de deplasarea domnitorului prin ţară sau la războaie. Tradiţia
românească făcea ca domnitorul să se deplaseze prin ţară pentru rezolvarea diferitelor probleme, documentele
menţionând că Sfatul domnesc avea loc în localităţile de staţionare a domnului sau în tabăra militară, în cazul unor
campanii de război.
Sfatul se putea ţine şi în capitală, la reşedinţa domnului, în sălile destinate acestui scop sau în sălile "Spătăriei". Sfatul se
ţinea zilnic în secolul al XVII-lea, apoi cu o frecvenţă mai mică, dar boierii şi mitropoliţii erau obligaţi să vină zilnic la
Curte. Şedinţele aveau o solemnitate deosebită, erau de cele mai multe ori secrete, dar existau şi şedinţe cu o participare
mai largă, sau şedinţe publice. La lucrările Sfatului puteau să participe şi persoane care aveau un rol auxiliar.
Documentele ce se încheiau erau scrise de grămătici, dieci sau logofeţi şi erau păstrate într-o cancelarie. Cu timpul,
cancelaria domnească şi-a amplificat rolul şi activitatea, fiind necesari mai mulţi logofeţi, într-un adevărat serviciu,
organizat ierarhic, care redactau documentele domneşti şi păstrau Marele sigiliu.

33
10. Dregătoriile centrale (U6 – 6.3.5.)
La începutul întemeierii statelor feudale, aparatul central de stat era format dintr-un număr redus de dregători, care
serveau la curtea domnitorului, precum şi un număr de dregători mai mici ca importanţă, răspândiţi pe plan local. La
început, atribuţiunile unui dregător nu erau rigid stabilite, domnul putând delega îndeplinirea unor sarcini care intrau în
atribuţiunile altui dregător. Unii cumulau mai multe atribuţiuni în consideraţia persoanei, în raport de gradul de încredere
al domnitorului în aceştia, vârsta şi vechimea, precum şi afinităţile dintre domnitor şi dregător. Cu timpul, dregătorii
importanţi au cedat unele atribuţii subalternilor, ei rămânând cu o atribuţie principală.
Până la reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii erau răsplătiţi pentru serviciile aduse prin "mila
domnească" ce consta în donaţii, scutiri de dări, daruri, concedarea unor venituri ale domniei strânse chiar de cei în
cauză. După reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii vor primi leafă fixă, limitându-se marile abuzuri
ale acestora.
Dregătoriile centrale serveau şi domnului şi ţării, după cum se îndeplineau atribuţiunile încredinţate. Domnitorul avea
posibilitatea să-i numească şi să-i revoce după bunul său plac în caz de vacanţă a funcţiei sau la dorinţa sa. Clasificarea
funcţiilor dregătoreşti se făcea după criteriul însemnătăţii poziţiei persoanei în raport de domnitor, în dregători mari şi
mici, după modul de participare la Sfatul restrâns al domnitorului, în boieri de sfat sau de divan, precum şi după
caracterul predominat civil sau militar al dregătoriei.
Astfel, există dregători civili, cum sunt: banul, vornicul, logofătul, vistiernicul, postelnicul şi portarul; dregători militari,
cum sunt: spătarul, hatmanul, pârcălabul, aga, armaşul, serdarul, şetrarul, precum şi dregători de curte, cum sunt:
paharnicul, stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, sulgerul, jitnicierul, pitarul, cămăraşul, căminarul şi vameşul.
I. Marii dregători
A. Dregătorii civili
MARELE VORNIC
În Ţara Românească este menţionat ca existând dintr-un document din 4 septembrie 1389, iar în Moldova dintr-un
document din 1387. Vornicul avea atribuţiuni judecătoreşti. În principal, el judeca furturi, încălcări de hotare, răniri,
stricăciuni ale turmelor. Vinile mari, ce erau pedepsite cu moartea, erau trimise înspre judecata domnului. În Moldova,
începând cu secolul XVI-lea, exista un vornic în Ţara de Jos şi unul în Ţara de Sus, primul cu reşedinţa la Bârlad, celălalt
la Dorohoi.
MARELE LOGOFĂT
Această funcţie apare în documentele anilor 1390-1400 şi are ca atribuţiune principală păstrarea sigiliului statului,
redactarea documentelor domneşti, precum şi îndeplinirea sarcinilor de referent. În Moldova, atribuţiunile marelui
logofăt erau mai largi, acesta putând judeca unele pricini de pământ şi hotar. Putea, de asemenea, aplica amenzi pentru
mutarea însemnelor de hotar sau uz de documente false. Printre atribuţiunile sale se înscriau şi cele de notariat, unde era
ajutat de logofătul II şi III.
MARELE VISTIER
Această funcţie este consemnată într-un document din Ţara Românească din 8 ianuarie 1392, iar în Moldova din 11
februarie 1400. Ca atribuţiuni principale, marele vistier se ocupa de: strângerea dărilor şi veniturilor, tezaurizarea banilor
şi contabilizarea cheltuielilor, procura şi păstra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum şi veşmintele de
protocol ale domnului şi familiei sale, ţinea registrele cu datoriile fiecărei localităţi şi judeca pricinile ce aveau ca obiect
problemele financiare. În Moldova, atribuţiunile sale au fost menţionate în “Aşezământul“ din 1741 al domnitorului
Constantin Mavrocordat. Şi marele vistier avea subalterni pentru îndeplinirea sarcinilor curente, cum au fost vistiernicii
II şi III şi logofeţii de vistierie, birarii, globnicii şi vistierniceii. După înfiinţarea cămării domneşti, atribuţiunile privind
păstrarea banilor personali şi obiectelor de lux ale domnitorului şi familiei sale trec în atribuţiunile marelui cămăraş.
MARELE POSTELNIC
În Ţara Românească, această funcţie apare menţionată pentru prima oară în 18 iulie 1437, iar în Moldova într-un
document din 8 martie 1407. Atribuţiunile marelui postelnic se exercitau în legătură cu camera de culcare a domnitorului,
precum şi cu accesul la domn şi introducerea în audienţe particulare a trimişilor statelor străine. Cu timpul, acesta
îndeplinea şi rolul de tălmaci – traducător în/şi din limbi străine, precum şi acela de mareşal al curţii domneşti. Rolul său
a crescut mereu, astfel că a devenit al patrulea demnitar ca importanţă în Sfatul Domnesc, având o mulţime de subalterni
şi slujitori. În secolul al XVII-lea, avea drept de judecată asupra membrilor curţii, aprozi, curieri şi chiar supuşi turci.
MARELE PORTAR
Această funcţie apare în secolul al XV-lea şi are ca obiect primirea turcilor la Curtea Domnească. Cu timpul, atribuţiunile
s-au extins în domeniul judecătoresc, marele portar judecând pricini cu privire la hotărnicii. El era acela care avea ca
sarcină consemnarea jurământul în cazul unui proces cu jurători. În Moldova, o funcţie similară era marele uşar, care

34
primea delegaţii turceşti la curtea domnească, fiind şi translatorul acestora. În timpul lui Dimitrie Cantemir, marele uşar
era socotit al doisprezecelea mare dregător în Divan.
VĂTAFUL DE APROZI
Astfel de funcţii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre slujitori domneşti personali, cu înţelesul de paji.
Aceştia aveau atribuţiuni de curier şi agenţi judecătoreşti.
B. Dregătorii militari
MARELE SPĂTAR
Dregătoria aceasta apare în documentele Ţării Româneşti în 10 iunie 1415, având o conotaţie solemnă, prin aceea că
spătarul era purtătorul sabiei domnitorului. Începând din secolul al XVII-lea, marele spătar este comandantul armatei,
rangul său este foarte înalt, al treilea în rândul dregătorilor, iar atribuţiunile sale sunt complexe, incluzând judecata
subalternilor după dreptul ostăşesc bizantin şi dreptul disciplinar stabilit în Legea Ţării. În Moldova, este al şaselea rang
dregătoresc, are mai mulţi subordonaţi numiţi spătărei, precum şi jurisdicţia în stărostia Cernăuţilor.
HATMANUL
Este o dregătorie specific moldovenească, ce datează din anul 1541, când Petru Rareş numeşte pe boierul Vartic, portar al
Sucevei, cu titlul de hatman. El comandă întreaga oştire, având drept de judecată asupra tuturor subordonaţilor, în afara
celor cercetaţi pentru trădare, care urmau să fie judecaţi de domnitor. În Ţara Românească, această funcţie apare la
mijlocul secolului al XVIII-lea.
PÂRCĂLABUL
Despre funcţia de pârcălab există menţiuni încă din 1411 în Moldova şi din 1368 în Ţara Românească, deşi aici nu are o
însemnătate deosebită. În Moldova, pârcălabii, în calitate de comandanţi ai cetăţilor, participau la Sfatul domnesc, încă
din timpul lui Alexandru cel Bun, precum şi pe tot timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În fiecare cetate erau numiţi doi
pârcălabi care asigurau ordinea feudală, aveau câte o închisoare, precum şi dreptul de a judeca pricinile civile şi penale,
putând chiar să pronunţe pedepse cu moartea. Începând din secolul al XVIII-lea, ei devin şefi de ţinuturi şi nu mai fac
parte din Sfatul Domnesc, funcţia devenind de importanţă locală.
MARELE ARMAŞ
În Ţara Românească, prima menţiune despre această funcţie este din 1478, iar în Moldova din 1489. Atribuţiunea
principală a marelui armaş era aceea de a prinde, cerceta şi întemniţa pe cei vinovaţi de crime, precum şi de a executa
hotărârile privind pedeapsa capitală. În acest scop, avea în subordine o închisoare cu personalul necesar, precum şi
armaşii II şi III, la fel ca şi alţi subalterni, organizaţi în structură militară. Pe timpul războiului, el comanda artileria,
veghea să nu fie dezertori şi primea în grijă şi supraveghere pe robii domneşti.
MARELE AGĂ
În Ţara Românească, această funcţie este specifică şi apare menţionată în documente din anul 1567. Sub domnia lui
Mihai Viteazul, aga devine mare dregător, conducând oştile de dorobanţi, iar din secolul al XVII-lea are conducerea
seimenilor şi călăraşilor. Marele agă asigura ordinea internă, apăra capitala şi capitalele de judeţe. Pe lângă aceste
atribuţii, avea drept de judecată în unele procese civile. În Moldova, apare menţionat din anul 1592, în calitate de
comandant al oştilor pedestre.
MARELE SERDAR
Este cunoscut în Ţara Românească în documentele cancelariei domneşti încă din anul 1646. Marele serdar are ca
subalterni pe boierii mazili, respectiv pe foştii dregători scoşi din funcţii. Este membru în Sfatul domnesc şi are drept de
judecată asupra subordonaţilor săi. În Moldova, funcţia sa este mai complexă, cuprinzând sarcini de apărare a graniţelor
răsăritene, fiind comandantul oştilor de călăraşi “de margine“.
C. Dregătorii de Curte
Dregătorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de cele mai multe ori în suita sa şi în imediata apropiere.
Marele paharnic era cel ce degusta băutura domnului, să se convingă că nu este otrăvită, în acele vremuri de lupte pentru
putere. El era, în acelaşi timp, şi responsabil cu aprovizionarea pivniţelor domneşti şi administratorul viilor.
Marele stolnic avea grija mesei domneşti, având atribuţiuni de aprovizionare a Curţii cu alimente, colecta dijmele în
produse şi peşte cuvenite domnitorului.
Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura furajele necesare, se ocupa de ceremonii pentru
prezentarea cailor domneşti şi făcea tranzacţii de vânzare şi cumpărare de herghelii pentru armatele domnului.
Marele medelnicer avea atribuţiuni privind aprovizionarea cu apă a curţii domneşti, marele clucer aproviziona curtea cu
alimente şi grâu, marele sluger era responsabil cu aprovizionarea cu carne, marele jitnicer era şeful depozitelor de
cereale, marele pitar răspundea de pâinea curţii şi de carele şi caleştile domnului.

35
O funcţie mai deosebită era aceea de mare cămăraş, care apare între dregătorii curţii începând din 1638 în Ţara
Românească şi din 1646 în Moldova. Marele cămăraş a preluat atribuţiunile vistiernicului cu privire la averea personală a
domnului, banii şi bijuteriile domneşti, colectarea veniturilor din vămi, ocne şi deseatine. El era responsabil şi cu
controlul instrumentelor de măsură.
Marele căminar este o funcţie atestată la mijlocul secolului al XVII-lea în Ţara Românească şi după anul 1610 în
Moldova. El era responsabil cu colectarea dijmelor de ceară, în vederea iluminării curţii domneşti, dărilor pe cârciumi,
prăvălii şi cazanelor de ţuică.
II.Dregătoriile Transilvănene
În epoca Voievodatului, voievodul dispunea de un aparat de stat format din nobili subordonaţi în ierarhie feudală şi care
în documentele vremii se găsesc cu denumirea de “familiares“. Acest termen desemnează raportul dintre şeful statului şi
subordonaţi, ca şi dintre aceştia şi nobilii subordonaţi lor în raport de vasalitate.
Primul subordonat pe cale ierarhică al voievodului era vicevoievodul, care conducea problemele ţării, şeful statului fiind
cel mai adesea ocupat cu problemele conducerii oştirii.
Dintre dregătorii cei mai importanţi sunt cunoscuţi: notarul, judele curţii voievodale, protonotarul ţării, care lucrau la
curtea voievodului şi la actele cancelariei.
În epoca Principatului, şeful statului conducea ţara cu un Consiliu format din 12 membri. În cadrul Consiliului existau
mai multe funcţii, cum sunt prefectul curţii, spătarul, logofătul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul, vornicul, paharnicul,
comisul, intendentul, căpitanul aprozilor, precum şi şeful poştelor. Obligaţiile şi răspunderile lor se aseamănă cu cele ale
omologilor din Muntenia şi Moldova, fiind reglementate prin “Aprobatae et Compilatae“.
Aceşti dregători depuneau un jurământ faţă de principe, de ţară şi de legile ei, având îndatorirea sacră de al consilia pe
principe cu sfaturile cele mai competente, în vederea luării unor decizii favorabile statului şi clasei nobiliare. Dacă aceste
sfaturi se dovedeau ilegale, dregătorii erau pedepsiţi cu pedeapsa infidelităţii, care atrăgea îndepărtarea din funcţie sau
chiar pedeapsa capitală. Principele era obligat să respecte sfaturile dregătorilor săi şi să nu rezolve problemele statului
fără acordul comun al membrilor Consiliului.
Sub dominaţia habsburgică, “Diploma Leopoldină“ din 1691 devine “constituţia“ Transilvaniei, actul fundamental după
care se conduce activitatea statului. În această perioadă, conducerea statului o are guvernatorul, care, împreună cu
locţiitorul său, viceguvernatorul, este numit de împărat; ei sunt sprijiniţi de un Gubernium, din care făceau parte
generalul comandant al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem, ministrul de finanţe, Dieta şi 12 consilieri intimi.
Ei erau retribuiţi din vistieria statului, erau mari magnaţi, aveau religia catolică sau una dintre religiile recepte, iar
generalul armatelor era austriac. Pe lângă Gubernium funcţiona şi un Comisariat, care avea îndatorirea de a încasa dările,
de a supraveghea cenzura cărţilor, de a controla activitatea edilitară şi alte tipuri de construcţii, precum şi activitatea
medicilor.
III.Bănia Craiovei
Marea Bănie a Ţării de peste Olt constituia o importantă dregătorie, ce cumula atribuţiuni administrative şi judecătoreşti.
Deşi nu se conducea după legi sau obiceiuri separate, totuşi Bănia reprezenta o dregătorie complexă, similară domniei.
Marele Ban apare ca un reprezentant al domniei, uneori ca locţiitor al domnului, un dregător imediat după domn în
ierarhia feudală, sau chiar al doilea domn al ţării. Documentele din 1641 şi 1654 îl denumesc pe Ban ca judecător al
întregii Ţări a Severinului, Banatul Olteniei numindu-se şi Ţara de Jos. Banul avea un locţiitor cu funcţie de ispravnic,
precum şi o adevărată Curte, o cancelarie pentru întocmirea numeroaselor acte notariale şi a actelor de judecată sau a
cărţilor de jurământ, precum şi de mărturie. B. P. Haşdeu îl definea pe "Ban" prin aceea că, începând de prin anii 1300, el
era ca un prinţ suveran din "Mica Valahie", care între anii 1300 şi 1600 avea rang de domn, ca un vicedomnitor al
aceleaşi ţări, iar între 16oo şi 17oo ca primul boier din Valahia.
Competenţa judecătorească a Banului se întindea în cinci judeţe de peste Olt, iar judecata sa avea aceeaşi competenţă şi
putere ca a domnitorului, cu excepţia judecăţii pentru trădare sau pentru vinile pedepsite cu moartea. Banul putea emite
anumite "cărţi" de privilegiere, de autorizare pentru înfiinţarea unor aşezări, târguri şi sate. Pentru închiderea vinovaţilor,
el dispunea de o închisoare la Craiova. Competenţa judecătorească şi puterea administrativă a acestuia scade odată cu
ocupaţia austriacă, când Curtea de la Viena este interesată să introducă propriile metode de administrare, dar nu schimbă
întru totul vechile instituţii. Astfel, împăratul devine principe al “Valahiei cisalutane“, iar poziţia Băniei şi boierimii
scade semnificativ după anul 1726. Actele cancelariei sunt redactate în numele împăratului, iar Oltenia este supusă
comandantului suprem de la Sibiu, ce purta titlul de “Principatus Valachiae Supremus Director”. Au existat cinci astfel de
directori, care în îndeplinirea atribuţiunilor lor foloseau un Consiliu subordonat format din boieri, în fruntea cărora era
numit un Preşedinte austriac. De asemenea, s-a înfiinţat un tribunal al "auditoriului", care mai târziu va sta la baza
măsurilor luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pentru înfiinţarea judecătoriilor şi departamentelor.

36
11. Organizarea local-administrativă (U6 – 6.4.)
Ţările româneşti au cunoscut pe linia organizării local-administrative o conduită proprie, în raport de modul de
organizare politică a ţării. Astfel, în Ţara Românească “Judeţul” era o unitate local-administrativă ce s-a dezvoltat din
uniunile de obşti teritoriale. În Moldova, “Ţinuturile“ au fost unităţi administrative care au depins la început de o cetate,
apoi de curtea domnului. Conducătorii judeţelor sau ţinuturilor care depindeau de o cetate erau numiţi pârcălabi, iar cei
care ţineau de conducerea domnească erau denumiţi sudeţi.
În secolul al XVII-lea, ca urmare a sporirii numărului judeţelor, apare o nouă funcţie, şi anume de "Căpitan de judeţ", iar
ţinuturile sunt organizate sub conducerea unor mari vătafi sau pârcălabi. Cu timpul, vătafii vor fi înlocuiţi cu "Căpitanii
de ţinut".
Satele aveau în continuare o organizare proprie, fie că erau cu o populaţie liberă sau aveau în componenţă ţărani
dependenţi. Continuă să conducă în satele libere cnejii, vătămanii, juzii săteşti, iar în satele dependente conducerea
administrativă o are boierul, biserica sau domnul, în raport de persoana căreia îi aparţine satul. Unele teritorii formate din
sate dependente, învecinate şi care aparţineau domniei s-au numit “Ocoale” şi erau conduse şi subordonate unui dregător
al curţii.
În Transilvania, au fost cunoscute unităţi de organizare locală denumite districte româneşti, comitate nobiliare, scaune
secuieşti, scaune săseşti, oraşe şi sate.
Districtele româneşti erau organizaţii administrative ale teritoriilor Banatului, Făgăraşului, Hunedoarei, Maramureşului,
Văii Rodnei, Văii Chioarului, Beiuşului şi altele. Aceste unităţi administrative aveau o autonomie proprie, concretizată în
existenţa unor conduceri proprii, organe de judecată şi privilegii distincte, precum şi un sistem de legi şi cutume în
aplicarea dreptului românesc - Legea Ţării.
Comitatele erau organizate ca unităţi administrative conduse de voievod sau principe, care încredinţa îndeplinirea
atribuţiunilor unui comite, care era ajutat de un vicecomite şi de către doi juzi nobiliari. Începând din secolul XIV-lea,
există şi şase asesori nobiliari, care îi ajută în activitatea administrativă pe comite, iar din secolul al XVI-lea apare şi
funcţia de notar al comitatului.
Scaunele secuieşti sunt organe administrativ-judecătoreşti, în număr de şapte, fiind conduse de către două căpetenii:
căpitanul şi judele scăunal. Din secolul al XV-lea, apare o nouă funcţie şi anume judele regal, care avea datoria de a
supraveghea justiţia. Toate scaunele aveau în frunte un comite, care era numit şi revocat de regele Ungariei din rândul
nobililor maghiari, în scopul subordonării populaţiei secuieşti regalităţii.
Scaunele săseşti apar ca urmare a organizării din anul 1224 şi apoi între 1302 - 1349, când se realizează o conducere şi o
organizare similară scaunelor secuieşti. Cele opt scaune săseşti aveau o conducere unitară la Sibiu, formată din
“Congregaţia scaunelor săseşti”, care avea în frunte un comite al Sibiului. Normele de conducere ale scaunelor săseşti se
regăsesc în Diploma Andreiană din anul 1224, sau în Statutele orăşeneşti ale saşilor, aprobate în anul 1583 de principele
Transilvaniei Ştefan Bathory.
Existau ca formaţiuni administrative distincte şi două districte regale: Braşovul şi Bistriţa. Aceste districte erau conduse
de un jude sau comite, erau proprietatea şi posesiunea reginei şi din acest motiv aveau privilegii speciale începând din
secolul al XIII-lea. Aceste districte urmează să fie înglobate în sec. al XV-lea în “ Universitatus Saxonum”.
În Transilvania, oraşele sunt bine dezvoltate pe vetrele vechilor cetăţi, au o organizare proprie, în frunte cu un Sfat sau
Consiliu orăşenesc, care alege un primar. În Ţara Românească şi Moldova, oraşele sunt organizate în mod similar, fiind
conduse de un pârgar sau şoltuz, împreună cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.
Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente şi organizate în mod similar ca în Ţara Românească, chiar dacă aparţin
vremelnic dominaţiei habsburgice sau turce. Formele de organizare şi conducere sunt cele amintite, cu deosebirea că
există o dublă exploatare socială şi naţională, care duce adesea la izbucnirea unor împotriviri violente, precum şi la dese
răscoale.

37
12. Organizarea judecătorească (U7 – 7.3.1.)
În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, justiţia era exercitată de următoarele organe: domnul,
divanul, anumiţi dregători centrali sau locali, stăpânul feudal, clericii, megieşii (justiţia obştii libere), anumite organe de
conducere a oraşului şi de breaslă orăşenească.
Justiţia feudală a avut următoarele caracteristici:
- dominaţia de clasă;
- separaţia puterilor în stat era necunoscută;
- confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală;
- aducea venituri importante pentru domn şi dregători;
- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia justiţiei faţă de puterea suverană.
Organizarea judecătorească şi procedura judiciară au fost dominate de justiţia domnească, exercitată de domn ca
judecător suprem.
Instanţele judecătoreşti se împărţeau în: instanţe supreme (domnul şi sfatul domnesc, scaunul de judecată al voievodului),
instanţe locale (sătească, seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului).
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control judiciar; hotărârile sale erau definitive,
nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs, revizuire); numai el însuşi putea să revină asupra hotărârilor.
Pe lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea competenţa să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau
penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor dregători: banul şi vornicul – în Ţara
Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor (pârcălabii, oltuzii şi pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot
în numele domnului, iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în Divan
(avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativă, procesul
putând fi redeschis sub o nouă domnie.

38
13. Procedura de judecată (U7 – 7.3.2.)
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii
politice; de aceea ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme de drept ale altor
popoare în această etapă, dreptul penal feudal românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiţie privată, cum ar fi: compoziţiunea (înţelegerea dintre vinovat şi victimă
ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra vina) şi
răzbunarea sângelui. În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă
(duşegubină): răspunderea penală a statului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi răspunderea penală
familială.
Dreptul penal roman a făcut deosebire între infracţiunile intenţionate şi neintenţionate, a incriminat tăinuirea şi chiar
tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual
vinovaţilor. Termenul de „proces” din limba română provine din latinescul processus, ce desemna activitatea de înaintare,
progres, activitate progresivă.
Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de
organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de
natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor
infracţiuni.
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un conflict (litigiu) născut prin încălcarea dispoziţiilor legale (acest
litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părţile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „pârât ”, „jăluitor”, „prigonitor”, iar pârâtului i se spunea
„prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăţit”; în Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (cei
dependenţi puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii, ţiganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale sau scrise adresată de reclamant, în general, domnului ţării.
Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanul sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea
soroc”, „sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea la judecată şi se pronunţa hotărârea
judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). De
regulă, părţile nemulţumite se puteau adresa instanţelor superioare, iar în ultimă instanţă domnului ţării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare), cercetate cu atenţie în procesele
privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau
pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda. Biserica a căutat să înlocuiască această
credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe Biblie, carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferenţiere netă între procedura civilă şi procedura penală. Normele juridice privind
judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând obiceiului. Neexistând instanţe penale speciale, dregătorii judecau
pricinile penale şi pricinile civile; arma îi aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile. Acuzaţia
era pornită de către partea vătămată sau din oficiu de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător. Martorii şi
jurătorii constituiau mijloacele de probă, de regulă.
Procedura de judecată se desfăşura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării procesului penal nu se redactau acte
scrise. Graţierea a fost folosită, dreptul de graţiere individuală aparţinând cu predilecţie şefului statului.
Evoluţia reglementărilor în domeniul dreptului penal poate fi evidenţiată, în general, prin trei mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane
fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte. Infracţiunile erau numeroase, putând fi grupate în următoarele
categorii:
Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie;

39
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faţă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracţiuni contra vieţii:
- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenţa de judecată revenea în exclusivitate domnului;
- patricidul - suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei; era considerată oinfracţiune deosebit de gravă, fiind
pedepsită cu arderea de viu.
Infracţiuni contra proprietăţii:
- furtul (furtişagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu burta”, adică furtul din livezi
sau vii, constând în consumaţia imediată a fructelor însuşite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. Datorită gravităţii faptei, erau pedepsiţi şi cei
care îi găzduiau pe infractori în mod conştient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar; incendierea caselor şi holdelor,
prin „punerea de foc”– era considerată o infracţiune uşoară, pedeapsa constând în plata dublului sau triplului
despăgubirilor.
Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intră rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi
sluţirile de orice fel.
Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire social (împotriva morale):
- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin transportarea victimei dintr-
un loc în altul şi „necinstirea” acesteia prin violenţă;
- seducţia – consta în “ademenirea victimei” cu “dezmierdăciune”, cu “zburdălniciuni” ori cu “făgădiunţe” în scopul
întreţinerii de raporturi sexual;
- sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex, atât de sex masculin, cât şi de sex
feminin;
- curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a unui concubinaj de
notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaşi faptă, femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbaţii. O infracţiune
deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar cu moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaţie sexual constant în
afara căsătoriei (preacurvia);
- incestul (amestecarea de sânge) – consta în întreţinerea de relaţii sexual fireşti de către persoane care, potrivit obiceiului
pământului, nu se puteau căsători, din cauza gradului de rudenie;
- defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea pe nedrept de comiterea unei
infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană importantă sau obiş nuită) sau de autoritatea în faţa căreia se
realiza ori se reclama infracţiunea, a îmbrăcat două forme: „sudalma mare” şi „sudalma mică”.
Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea Justiţiei:
- vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul
de a produce anumite consecinţe juridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârşea prin nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a poruncilor domneşti cu
valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”) – era fapta martorului care, într-o cauză penală sau
civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştia în legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat ca
martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diferitelor procedee oculte de magie în vederea atingerii anumitor scopuri; era
pedepsită numai dacă aducea atingere intereselor statului sau dacă realiza „stricăciunea” oamenilor.

Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:


- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeşti, sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică, împreunarea trupească în
biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu călugăriţe.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;

- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă”;

40
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală; erau în general expiatorii etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare, sugrumare, îngroparea
de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea organului
sexual); înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe
uliţa satului);
- pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat sau pe viaţă); temniţa; gnosul (închisoare
pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);
- pedepse pecuniare: duşegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se aplica şi unei colectivităţi în
cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se plătea domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu
dobitoc”); confiscarea (anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul
domniei sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului şi a aparţinut nu numai şefului statului, ci şi unor foruri
superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia însă a apărut numai spre sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept
exclusiv al şefului statului.

41
14. Cartea românească de învăţătură (U8 – 8.3.2.)
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru este
Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul
domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-
lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod eronat
termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de "învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel,
logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt tratate în
raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului
de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune,
domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt
domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice
şi a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre
judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă
(nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,
somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor,
calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria, adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi
injuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin
prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

42
15. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare (U8 – 8.3.3.)
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de
multe scripturi tălmăcite de limba italienească pre limba românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al lucrării este
mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună.
Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă de
modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi
unele prevederi procedurale.
La mijlocul sec al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică - Cartea românească de învăţătură - de
logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost: Legea ţării; basilicalele (legiuirile împărăteşti); legea agrară bizantină – din sec al
VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul; tratatul modern de drept penal şi de procedură penală – de Prosper Farinnaci la
începutul sec al XVII-lea.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod eronat
termenul de “învăţătură”. În realitate, termenul de “învăţătură” a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel,
logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
In 1652 a fost tipărită la Târgovişte Îndreptarea legii - Pravila cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab – de
călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului – o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, dar
cuprinde, în plus, şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum şi unele probleme de interes general
din domenii precum religia, medicina, gramatica şi filosofia.
Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispoziţiile lor fiind sistematizate în capitole (pricini), secţiuni (glave) şi
articole (zaciale).
Dispoziţile din cele 2 legiuri pot fi clasificate în 2 categorii:
- dispoziţii referitoare la relaţiile din agricultură;
- dispoziţii de drept civil, penal şi procesual.
Dispoziţiile cu privire la relaţiile din agricultură reglementau legarea ţăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe
ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii, interdicţia de a primi ţărani fugari pe domeniile feudale, obligaţia de a-i preda adevăraţilor
stăpâni, obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri, paza bunurilor agricole şi pedepsele aplicate celor care distrugeau sau sustrăgeau
asemmena bunuri, precum şi normele după care trebuiau să se desfăşoare relaţiile din agricultură.
Dispoziţiile de drept civil reglementează instituţiile privind: proprietatea, persoanele, familia, obligaţiile şi
succesiunile.
1. În materia proprietăţii, bunurile sunt clasificate în:
-bunuri mobile şi bunuri imobile - bunurile imobile sunt mai valoroase şi, ca atare, protejate cu o atenţie sporită.
-bunuri mireneşti (apartineau laicilor) şi bunuri sfinţite (aparţineau bisericii) Acţiunea în revendicare e
imprescriptibilă  putea fi intentată oricând.
2. În materia persoanelor – dupa criteriul situaţiei sociale, oamenii sunt clasificaţi:
- Oameni liberi: boieri (oameni domneşti - deţineau anumite dregătorii; rudă bună, aleasă, de folos ţării - nu
deţineau dregătorii), ţărani (“ţăranul gros”, “neînţelegător” şi “om de gios”), săraci.
- Robii - asimilaţi lucrurilor şi constituiau elemente ale patrimoniului stăpânilor. Asupra lor, stăpânii acestora aveau un
larg drept de corecţie. Robii puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunţarea stăpânului care comitea
anumite infracţiuni.
3. Reglementările privind organizarea familiei au la bază dispoziţiile preluate din pravilele anterioare. Majoratul -25
de ani, iar răspunderea persoanelor pentru faptele proprii - 18 ani. Căsătoria - act religios - se încheie în biserică.
Logodna produce anumite efecte juridice. Bărbatul exercita puterea părintească asupra descendenţilor, putere maritală
asupra soţiei, inclusiv un larg drept de corecţie şi dreptul de a administra bunurile dotale. Desfacerea căsătoriei putea fi
făcută de către biserică sau prin repudiere pentru faptele arătate expres în pravile: adulterul, vrăjitoria, rudenia şi bătaia
peste măsură (practica era ca să nu se rupă băţul).
4. În materia obligaţiilor - datoriile şi creanţele pot izvorî din contracte şi din delicte. Contractele pp acordul părţilor.
Consimţământul nu trebuie viciat prin silă (violenţă) sau prin amăgire (dol). Orice contract poate fi încheiat fie de către

43
părţi, fie de către reprezentanţii acestora. În pravile sunt prevăzute: contractele de vânzare-cumpărare, închiriere,
împrumut, donaţie, garanţiile personale (chezăşia) şi garanţiile reale (zălogul).
5. În materia succesiunilor - a fost consacrată atât moştenirea fără testament, cât şi moştenirea testamentară.
Testamentul în formă scrisă - zapis. Testamentul încheiat în formă orală - testament cu limbă de moarte. Cauzele care
implică dezmoştenirea: nu puteau veni la moştenire cei condamnaţi pentru infracţiuni contra moralei - nevolnici,
precum şi asasinii celor care urmau a fi moşteniţi. Moştenitorii legali se clasificau în descendenţi şi colaterali. Copiii
naturali veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorală pe care o puteau dobândi doar
membrii familei şi care era cota disponibilă, pe care o puteau dobândi şi persoanele străine de familie.
6. În materia dreptului penal - cele mai evoluate reglementări din cele 2 legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul
lui Prosper Farinnaci, considerat cel mai înaintat d.p.d.v. juridic al dreptului penal la acea vreme. Infracţiunile - vini.
Infracţiunile grave - vini mari, iar cele mai puţin grave - vini mici.
În aprecierea faptei penale erau luate în considerare: aspectul intenţional, locul şi timpul comiterii faptei, caracterul
flagrant sau neflagrant al infracţiunii. Pentru prima dată au fost utilizate concepte moderne de drept penal: tentativa,
concursul de infracţiuni, complicitatea, recidiva.
Faptele care înlăturau răspunderea penală – nebunia, legitima apărare, vârsta < 7 ani, ordinul superiorului – şi faptele
ce micşorează răspunderea penală: ignoranţa, mânia, pasiunea, somnambulismul, greşeala fără înşelăciune.
Pedepsele prevăzute erau:
- fizice – decapitarea, spânzuratoarea, tragerea în ţeapă, arderea în foc şi mutilarea –
- privative de libertate – ocna, temniţa şi surghiunul la mânăstire –
- amenzile, expunerea infractorului oprobiului public – purtarea prin târg
- aplicarea în anumite cazuri a legii talionului - suflet pentru suflet,
- pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii şi rugăciuni.
Infracţiuni reglementate în acele 2 legiuiri: hiclenia, calpuzania (falsificarea de monedă), omorul, furtul, mărturia
mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul, bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracţiunii de ierosilie
se lărgeşte, incluzând şi împreunarea trupească cu o călugăriţă sau împreunarea trupească în biserică, fapte pedepsite cu
moartea).

44
16. Reformele lui Constantin Mavrocordat (U9 – 9.3.1.)
1. Reforma socială
Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin Mavrocordat, care a domnit
succesiv în Ţara Românească şi Moldova. Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi
şi în Moldova, ceea ce a dat unitate şi consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi de
ispravnici ai judeţelor în Ţara Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi au fost numiţi boieri (de rangul
I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai
mare.
Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti de la căpitanii de judeţ (Ţara Românească), şi de la pârcălabi
(conducătorii ţinuturilor) în Moldova, realizându-se astfel despărţirea acestor atribuţii de cele militare, care rămâneau
vechilor conducători. Au fost stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor,
aceştia având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să fie
judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de profesie, salarizaţi de stat, nu de către
ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului.
În acest caz se făcea un pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă. A fost un început care se va
adânci prin reforma lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a puterii judecătoreşti de cea executivă a constituit un
proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va clarifica în întregime. Pentru instituţionalizarea justiţiei,
domnitorul Constantin Mavrocordat a mai prevăzut şi alte măsuri, între care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea
condicilor în care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu trimiterea în fiecare lună a unui exemplar
domnitorului spre dovedire. Asemenea măsuri (reforme) au fost acceptate cu greu de către ispravnici, care, să nu se uite,
erau boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat măsurile
acestuia.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a înlătura una din cauzele deplasării ţăranilor de
pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată şi
înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau
proprietari ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit în schimbul a douăsprezece zile de
clacă.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare de pe moşii era limitat, iar zilele de
clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că
prin această reformă ţăranii deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce
mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.
2. Reforma fiscală
Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de impozite şi dări către stat. În acelaşi timp,
ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35
parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în patru rate anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi de abuzurile agenţilor
fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă pentru serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de
la ţărani, toate sumele fiind vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare, prin
aceasta obligându-i să se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar slujbaşul vistieriei,
vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma căreia fiecare cap de familie primea o pecete, respectiv o
fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele de impozitare. Ei făceau,
de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau
zapcii. Cele mai mari
perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea tendinţe.
3. Reforma justiției

45
După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia domnitorului pentru a fi reformată. Ca urmare, s-
au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod
subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o pregătire
ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul a trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la
atribuţiunile judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a
hotărârilor, precum şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă, procedura să fie
consemnată în cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două exemplare.
S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile de judecată, respectiv hotărârile instanţelor,
să fie înscrise în registre duble, din care unul era trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ s-a stabilit să fie de fond. Divanul
era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru
decongestionarea Divanului a fost constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele
ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile adresat Divanului, trimiţându-
le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se realiza printr-o dispoziţie domnească, care era
înscrisă într-o carte domnească.
4. Reforma administrativă
Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii administrative urmăreau să elimine
suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor,
cărora li s-au fixat atribuţiunile în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a format un limbaj şi o
terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a uniformizat practica elaborării actelor administrative şi
notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi
juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a
statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest domeniu.
5. Reforma militară
Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de Poartă, având interesul să
dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context, desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu
interesele otomane, care vedeau în această măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura diminuării aparatului de stat, prin
reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ
funcţiona câte un steag, respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de
apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu din vistieria statului.

46
17. Convenţia de la Paris 1864 (U10 – 10.3.4.1.)
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat pe Convenţia de la Paris din anul 1858 şi
Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul 1864.
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor ordinare edictate de statul român
suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele centrale ale statului au fost:
A. Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Paris, care au prevăzut câte o
Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris
au determinat organizarea bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral, fără a
se introduce votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în
alegători primari indirecţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români. Alegătorii din
ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă 30 de ani şi un
venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor
personalităţi române, restul de 32 fiind desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din cele trei
propuneri făcute de către fiecare judeţ.
B. Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii statului naţional unitar Român, în funcţia de şef al statului a fost
ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a prevăzut între organele centrale investite cu exerciţiul puterii publice
şi Domnitorul , ales pe viaţă de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un
venit financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful statului cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri urgente.
C. Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului celor două principate şi formarea în decembrie 1861 a
Guvernului României, urmată de unificarea deplină a administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului Bucureşti
drept capitala ţării, sunt acţiuni menite să consolideze puterea statului naţional unitar modern, se impunea organizarea
unui sistem administrativ unitar. Acest sistem de organe administrative a fost organizat, la început, pe baze centralizate,
tocmai din necesitatea aplicării uniforme a legilor ţării, după care în evoluţia organizării puterii executive, urma să-şi
facă loc descentralizarea administrativă şi îngustarea prerogativelor guvernului.
În această perioadă, pe plan central, puterea executivă era încredinţată domnitorului, care o exercita prin guvernul său şi
prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.
Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar romţn dispunea de instituţii politico-juridice moderne.

47
18. Formarea sistemului de drept român modern (U10 – 10.3.5.)
*de exemplu, Reformele lui Cuza
1. Reforma agrară
Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe care
le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în
întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al
ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace tia le stăpâneau. Acest criteriu a împărţit proprietarii de
pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În
acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe
care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în
proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o
măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas istoric de amploare al aplicării programului
social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte determinante asupra structurilor social-economice ale ţării, marcând
momentul generalizării relaţiilor capitaliste în ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.
2. Reforma electorală
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din
1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau
incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un
impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clas a V-a
inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de
galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi
alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctori şi licenţiaţii
facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele
tribale, ir alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de
procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au
creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul
ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica
juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti
în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat
până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura
la acea vreme de un imens prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil
italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere, legislaŃia
civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit
Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui
Cuza au avut ca principală sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost
preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a
preluat mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti
anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi
spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua
era consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;

48
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea
întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a
proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar
cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi
"Codul patronilor şi al proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private capitaliste,
mai mult de 2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi datorită dispoziţiilor cuprinse în două
articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care o persoană îşi angajează
munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa,
căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre
patroni şi muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea
acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi
simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul
stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori, având ca obiect servicii casnice,
pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa
legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă,
codul prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să
fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării persoanei de la 18 ani când are capacitate
apropiată de a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar
înainte de această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi
reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere
sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o
ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-
au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe
om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul
ca pe un om raţional, conştient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus
din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor
concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi
factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu
accent pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
 crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
 delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
 contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere gradul lor de pericol social,
infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile
contra Constituţiei: faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea funcţiilor administrative de către
funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate împotriva funcţionarilor publici: ultrajul,

49
opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil. Plecând de la concepţia
fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat,
legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de
procedură civilă francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau
prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva
hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal. Principalele surse de inspiraţie
pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi
doctrina juridică a vremii. Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat în două cărţi, corespunzătoare
celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor,
de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină
anchetarea infractorilor, numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor
fiind încredinţate subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar în
competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu
compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată, se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebarea,
judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de
părerea juriului în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.

50
19. Transformări intervenite în ramurile dreptului (U11 – 11.3.4.)
*de exemplu, Constituţia din 1866, Codul Civil, Codul Penal, Legislaţia Muncii, Legislaţia Agricolă
1. Dreptul Constituţional
Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare
Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca
Adunările Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a născut
între domn şi asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele
adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a Parlamentului şi într-o
oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:
- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în
alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai
ales dintre intelectuali.
- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi; din cei 64 de membri numiţi, 31 erau numiţi
de domn, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de
fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale de
timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art.
XVIII din „Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei
în trei ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că:
„Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se
proclamau o serie de principii fundamentale de drept: drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea
naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială.
Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate independente una de alta. Puterea
legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o
exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a Parlamentului. Parlamentul se numea
Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă
aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi dreptul de a sancţiona şi promulga
legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să
opună altora dreptul său de veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era legiferarea, constând în
dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea
bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul
(Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de
ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul
dezvoltător nu le-a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din anul 1879, rege din 1881,
după proclamarea României ca regat). Domnitorul (şeful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui
atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia de
privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea revenea miniştrilor care
contrasemnau toate actele sale. Domnul numea şi confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii (calitate în baza
căreia conferea gradele militare), avea dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a bate
monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de
şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească, pentru caz de
vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea
de a domni din diferite motive, în special boală.

51
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat pe şeful statului
neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor,
declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15;
Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât
prin lege.
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care deţinea majoritatea parlamentară (regulă
deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile acestora se executau în numele
domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea judecătorească era exercitată de curţi şi
tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul Public sau Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să controleze constituţionalitatea legilor.
Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o prevedere legală şi o dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să
dea prioritate textului constituţional, acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte norme juridice
îi erau subordonate.
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se
baza pe votul cenzitar al censului de avere, în principal. Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4
colegii: de la un venit funciar de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii din
colegiul III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea pe toţi cei care plăteau un impozit cât
de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi primari) alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul
1881, prin modificarea Constituţiei, numărul colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul
politic.
2. Dreptul Civil
Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile proprietăţii, persoanei, condiţiei juridice,
contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza.
Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială, intervenţia lui făcându-se simţită, mai ales
după cucerirea independenţei de stat. A fost creat un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei
naţionale. În anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare
pentru crearea unei întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale, precum şi o
formă specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate industrială.
În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale a extins înlesnirile şi ajutorul statului şi la meseriaşii care
utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei, cu
îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege, la cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la un loc,
fie la domiciliu, 30 de lucrători în industria casnică.
Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul proprietăţii industriale au fost Legea asupra mărcilor de fabrică şi
de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor de invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de
proprietate pentru inventatori. În temeiul acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare în
România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a exploata în folosul său brevetul şi de a urmări înaintea tribunalului
pe uzurpatori.
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin intermediul căreia s-a înfăptuit controlul
băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control asupra
întregii vieţi bancare. Între 1894 şi 1911 au fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte important jucându-l
capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului bancar.

52
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a admis separarea proprietăţii asupra
solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care
le putea şi concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea împărţirea bunurilor decedatului în părţi
egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile
Codului civil. Contractele (învoielile) dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea
unei suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului. Aceste învoieli erau transcrise
într-un registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără
judecată. Moşierul dispunea de trei căi de executare: plata unei despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de
neplată, scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de cel obligat prin învoiala încheiată;
obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să presteze muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie
ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii prevedeau probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza
registrului propriu al moşierului, precum şi o procedură specială de executare pe motivul că muncile agricole trebuiau
efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus modificarea legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi
Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5 ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia
ţăranului de a lucra pentru moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau
încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse înregistrării
obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile
efectuate. Legea trusturilor arendăşeşti din anul 1908 limita dreptul de a ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce
depăşeau 4000 ha putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace de eludare a legii, închiriind
moşii fără a-i trece numele în contracte.
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire la persoanele juridice care au fost introduse
prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a
suferit o serie de modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii ale
dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de muncă etc.).
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă. Legea nr. 31/1894 prevedea impedimentele
la căsătorie, a căror nerespectare făcea căsătoria nulă sau atacabilă.
3. Dreptul Penal
Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au adăugat o serie de legi speciale. Acest cod
a fost modificat, completat i aplicat ulterior a a cum le-a convenit mai bine claselor dominante din România.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17 februarie 1874, când 18 crime au
fost transformate în delicte. Scopul acestei modificări nu a fost îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor
de sub competenţa curţilor cu juri, guvernanţii timpului fiind nemulţumiţi de faptul că, în cazurile respective, aceste
instanţe decideau cel mai adesea achitarea infractorilor.
Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de război.
4. Dreptul Procesual
Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de care ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi
prin care s-au introdus proceduri speciale.
Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au
introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea
rapidă a litigiilor etc. Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal, cele mai importante modificări
suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:
- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul a primit, printre altele, dreptul de a
avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el „conformându-se regulilor închisorii”;
- Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte (1913), care se
referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor delicte (cu excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele
reşedinţă de judeţ, în gări, în porturi, în bâlciuri ce ţineau de aceste ora e „chiar atunci când acele gări, porturi şi bâlciuri
ar fi fost situate în afară de raza oraşului”.
Astfel, s-a introdus o procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa procuraturii, care le
interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor
premergătoare, se pronunţa o hotărâre urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă, tribunalul sau judecătoria
de ocol se puteau convoca dinadins (art. 3), că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer de poliţie, judecător

53
sau agent al forţei publice, că se putea acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru a- i putea pregăti apărarea (art.
5), că „instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu precădere, facerile prevăzute prin legea de faţă, în termen de cel mult
20 de zile de la data primirii apelului” (art. 8).
În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).
5. Legislaţia Muncii
Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în România, o ramură de drept propriu-zisă, perioada 1866-1918 a fost
caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în domeniu.
Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale (art. 27), urmând ca regimul
juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care însă s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând dispoziţiile
art. 27 din Constituţie, guvernanţii au adoptat Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a stabilit
obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie, sub lozinca
„comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei obligaţii s-a urmărit ca muncitorii „să nu- i poată vedea interesele lor de
lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să rămână în robie şi în întunericul de mai înainte” (I.C. Frimu).
O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui
salariat al statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum
şi tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, „să facă parte din vreo
asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un motiv ca acestea să fie considerate persoane juridice. Această
lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste, manifestaţii muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, prin care s-au
dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care conţinea şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima
reglementare juridică în materie, menită să asigure condiţii de muncă şi de trai mai omeneşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost Legea pentru organizarea serviciului
sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referindu-se
şi la reglementarea muncii minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul industriei
insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la antiere,
munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m. Pentru
lucrătorul major însă, care „este stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de
limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare să accepte condiţiile impuse de patroni.
Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o jumătate de zi, de la orele 12 către seară –
pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 – pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului
duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect mai amănunţit.
Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la grevă al muncitorilor s-a manifestat prin interzicerea, chiar dacă nu
făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din anul 1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va
fi dovedit că a silit pe un alt lucrător să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se asocieze la
grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar prin Legea contra
sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea
Orleanu”) din 1909 s-a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată
asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să utilizeze dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul
nerespectării acestei prevederi.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti din 1912 a stabilit posibilitatea patronului de
adesface oricând contractul de muncă dacă muncitorii, calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii,
atelierului sau casei”, formulare a cărei ambiguitate dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva mişcării
revendicative a muncitorimii.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de muncă, Codul civil din 1864 statua teoria responsabilităţii delictuale
potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă proba că
accidentul s-a produs din culpa patronului, lucru practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel moment. Mai

54
târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii contractuale, în baza căreia patronul trebuia să facă proba nevinovăţiei lui,
muncitorul accidentat fiind scutit de probă. Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru organizarea meseriilor,
creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional i s-a conturat, pentru prima dată,
regimul asigurărilor sociale. Prin această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu ocazia şi în timpul
muncii i s-a instituit obligativitatea acestor asigurări pentru toate întreprinderile şi meseriile care utilizau maşini cu
motoare de tot felul, pentru întreprinderile de construcţii, pentru mine, diferite exploatări etc. Existau însă şi categorii de
salariaţi ai întreprinderilor ce intrau în sistemul asigurărilor sociale, lucrătorii din domeniul meseriilor care nu
întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ şi muncitorii agricoli care nu beneficiau de dispoziţiile legii. Beneficiau de
asigurări numai cei care plăteau cotizaţia stabilită de lege.
Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat de principiile Codului civil care îi lăsa pe muncitori la dispoziţia
patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de lege între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui conflict
între muncitori şi patroni, art. 1472 din Codul civil dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea
salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru aconturile date pe anul curgător”, făcând ineficace orice mijloc
de probă invocat de muncitor.
Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oară, de Legea pentru organizarea meseriilor,
creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.
În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor a înfiinţat comisia de arbitri, cu sarcina de a împăca lucrătorul cu
patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această
sarcină comisiilor de împăcare. Dacă aceste comisii nu realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul de
muncă revenea judecătoriilor de ocol.
6.Legislaţia Învoielilor Agricole
În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea învoielilor agricole din 1866. Această
lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei, afecta profund condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei
materială. Legea reglementa contractele sau învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor
suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special ţinut de către primăria comunei. Din
momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului.
Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului
civil şi ale Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în
aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia boierului, autorităţile
administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată.
După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări:
-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze pentru moşieri o suprafaţă de teren
egală cu cea arendată);
-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea autorităţilor administrative;
-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile agricole; -controlul respectării dispoziţiilor
legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către inspectori regionali;
-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi autentificate de către primar, asistat
de către executorul comunal.

55