14.

APARATUL DIGESTIV
14.1. NOŢIUNI GENERALE
În regnul animal şi vegetal, viaţa, cu multiplele ei forme sub care se prezintă,
este caracteristică până acum numai pentru planeta noastră, chiar dacă anumite
forme de viaţă sunt dovedite sau suspectate şi pe alte planete. Apariţia vieţii pe
pământ poate fi apreciată cu multe milioane de ani în urmă. De la cele mai
simple vieţuitoare unicelulare şi până la cele mai complicate organisme de astăzi
(mamiferele superioare şi omul), în compoziţia lor a existat şi există o serie de
elemente chimice, sub formă de combinaţii din care nu lipsesc niciodată
proteinele. Organismele preiau din mediul extern proteine sub diferite forme şi
le prelucrează după specificul lor. Transformările pe care le suferă în organism
proteinele şi alte substanţe luate din mediul înconjurător poartă denumirea de
metabolism. Metabolismul se prezintă sub două aspecte, ca o medalie cu două
feţe: anabolismul şi catabolismul. Anabolismul sau asimilaţia reprezintă
transformarea substanţelor introduse în organism în elemente specifice acelui
organism şi încorporarea lor în ţesuturi. Catabolismul sau dezasimilaţia
reprezintă faza în care substanţele asimilate formează compuşi chimici complexi
din compuşi simpli, ca de exemplu proteinele din aminoacizi. Aceste
transformări au loc cu ajutorul energiei care se degajează din reacţiile chimice.
Metabolismul, cu cele două aspecte ale sale, se realizează cu ajutorul
aparatelor "de import" şi "de export" a materiei. Prin aparat de import al
materiei înţelegem majoritatea segmentelor aparatului digestiv şi întreg aparatul
respirator, prin care organismele introduc în corpul lor alimente, nutreţuri şi aer
din mediul înconjurător, necesare întreţinerii şi desfăşurării vieţii. Prin aparat de
export al materiei înţelegem ultima noţiune a aparatului digestiv, aparatul urinar
şi aparatul genital (de reproducţie).
Aparatul digestiv este deci un aparat de import al materiei prin aceea că
organismul preia din mediul extern alimentele şi nutreţurile pe care le prelucrează,
transformându-le în substanţe asimilabile, dar şi un aparat de export al materiei, prin
aceea că resturile care nu pot fi folosite sunt eliminate în mediul extern.
Ca orice aparat, aparatul digestiv este format dintr-o succesiune de organe,
care încep cu cavitatea bucală şi se termină prin anus. Principalele segmente din
care este alcătuit aparatul digestiv sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul,
stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros şi anusul la care se adaugă glandele
salivare, ficatul şi pancreasul, considerate glande anexe.
Aparatul digestiv la om şi la toate speciile de animale este format din aceleaşi
organe, dar diferă foarte mult de la specie la specie, fiind influenţat de felul de
viaţă şi de alimentaţie. Astfel, carnivorele au cel mai scurt tub digestiv
(începând cu stomacul se foloseşte expresia "tub digestiv" în loc de "aparat
digestiv"). Rumegătoarele au cel mai lung şi mai complicat tub digestiv. Restul
speciilor, animalele omnivore (porcul, de exemplu) se situează pe o poziţie de
mijloc. Calul este un animal erbivor, ca şi boul, oaia, capra, dar nerumegător, iar
iepurele, un rozător. Aceste două specii, rumegătoarele şi calul, au aparatul

244
digestiv foarte lung, cu unele compartimente foarte dezvoltate. Omul prezintă un
aparat digestiv de tip omnivor. Carnivorele consumă carne şi produse de origine
animală, nutreţuri concentrate în materii nutritive, care sunt repede asimilate;
prin urmare, felul lor de hrănire nu cere un aparat digestiv complicat, ci unul
foarte simplu şi scurt. Din contra, erbivorele consumă cantităţi de zeci de
kilograme de nutreţuri pe zi, care sunt mult mai puţin concentrate în materii
hrănitoare şi necesită un timp mai îndelungat de contact cu sucurile din stomac
şi intestine până să fie asimilate. Astfel, tubul digestiv este mult mai lung şi mai
dezvoltat la erbivore decât la carnivore; în plus, la erbivorele rumegătoare
stomacul are patru compartimente, din care unul are o capacitate de peste 100
litri, iar la erbivorele nerumegătoare, prima porţiune a intestinului gros are o
capacitate asemănătoare.
La erbivorele rumegătoare, care sunt recunoscute drept animale cu foarte slabe
posibilităţi de apărare (numai masculii se servesc de coarne cu care se apără),
explicaţia dezvoltării enorme a tubului digestiv este legată tocmai de felul lor de
viaţă. Cu mii şi zeci de mii de ani în urmă, singurul mijloc de apărare a acestor
animale (care erau sălbatice) era fuga; dar nici prin fugă nu erau capabile să scape
de urmărirea animalelor carnivore care le atacau. Şi atunci, ingerau în graba o
cantitate enormă de nutreţ pe care se duceau apoi să o asimileze la adăpostul pădurii
sau în alte locuri ferite; în felul acesta, primul compartiment al stomacului ţinea loc
de magazie de hrană şi s-a dezvoltat până la capacitatea de peste 100 litri. Hrana
acumulată în acest rezervor (care se numeşte rumen) este din nou adusă în cavitatea
bucală, mestecată foarte încet şi din nou înghiţită; de data aceasta, hrana trece prin
restul compartimentelor stomacului.

Structura aparatului digestiv

Tubul digestiv este forte diferit de la segment la segment. Astfel, cavitatea
bucală, în care se găsesc limba şi dinţii ca organe specifice, realizează
mestecarea şi înghiţirea alimentelor şi nutreţurilor. Stomacul are rol şi de
rezervor de hrană, dar contribuie şi la una din fazele digestiei.
Indiferent de locul pe care îl ocupă în aparatul digestiv, toate organele sunt
căptuşite cu un înveliş moale sau aspru la pipăit, numit mucoasă. În afara
mucoasei, în structura organului intră unul sau mai multe straturi musculare,
striate sau netede. Numai în cavitatea abdominală şi pelvină (iar esofagul şi în
cavitatea toracică şi abdominală), organele digestive prezintă un al treilea strat, o
foiţă subţire numită seroasă, la exterior (fig. 101).
Mucoasa nu este altceva decât un epiteliu care se sprijină pe un strat de ţesut
conjunctiv şi pe muşchi şi care poate lua diferite aspecte: astfel, în tot lungul
aparatului digestiv prediafragmatic, mucoasa prezintă la suprafaţă un epiteliu
simplu pavimentos, care poate fi cornificat la unele specii; în aparatul digestiv
postdiafragmatic mucoasa prezintă un epiteliu simplu prismatic. Acesta se
sprijină pe un strat muscular propriu şi pe o sub mucoasă. Şi forma pe care o
poate îmbrăca mucoasa diferă de la segment la segment: în cavitatea bucală, pe
suprafaţa limbii, în stomac şi intestine mucoasa prezintă prelungiri de forma

245
unor firişoare, a unor ciupercuţe, etc., care au
rolul lor bine definit. În plus, în mucoasa
stomacală şi intestinală întâlnim glande care
secretă sucuri ce ajută la digestie.
Musculatura, numită şi musculoasă, are
structură striată la organele prediafragmatice.
Muşchii netezi din organele postdiafragmatice
sunt situaţi pe mai multe straturi, din care cel
intern este aşezat în benzi circulare, iar cel
extern în benzi longitudinale.
Seroasa înveleşte organele postdiafragmatice
(şi esofagul în trecerea lui prin cavitatea toracică
şi abdominală) la exterior şi poartă denumirea Fig. 101. Schema structurii
de seroasă viscerală, ea provine din seroasa care tubului digestiv
căptuşeşte cavităţile respective şi care poartă, la 1 – Tunica mucoasă; 2 – Vilozităţile
rândul ei, denumirea de seroasă parietală. intestinale; 3 – Epiteliul; 4 – Mus-
culatura mucoasei; 5 – Submucoasa;
Comunicarea dintre cele două categorii de 6 – Stratul muscular circular;
seroasă se face prin pliuri denumite generic 7 – Stratul muscular longitudinal;
ligamente. 8 – Seroasa; 9 – Plăcile Peyer;
10 – Foliculii limfatici solitari;
11 – Mezenter.
Segmentele aparatului digestiv
Aparatul digestiv poate fi sistematizat pe baza a două criterii: anatomic şi
fiziologic. Din punct de vedere anatomic, deosebim organe prediafragmatice şi
organe postdiafragmatice, situate înaintea şi respectiv înapoia diafragmei.
Din punct de vedere fiziologic, organele prediafragmatice intră în categoria
porţiunii ingestive a aparatului digestiv prin care alimentele şi nutreţurile sunt
introduse în primele segmente ale aparatului digestiv şi suferă o digestie
mecanică şi o primă digestie chimică la anumite specii, inclusiv omul. Organele
postdiafragmatice se împart în două categorii: stomacul şi intestinele până la rect
formează porţiunea digestivă, unde are loc adevărata digestie, iar rectul şi
anusul formează porţiunea ejectivă a aparatului digestiv, prin care materiile
fecale, deşeurile rămase după digestie şi care nu mai pot fi folosite sunt
eliminate în exterior. Indiferent cum le clasificăm, organele care alcătuiesc
aparatul digestiv sunt următoarele:
Cavitatea bucală în care sunt situate limba şi dinţii şi care comunică cu
exteriorul prin orificiul bucal, se continuă cu faringele, apoi cu esofagul; în
cavitatea bucală se deschid canalele unor glande, numite glandele salivare, al
căror produs, saliva, ajută la actul digestiei.
Stomacul este un organ cavitar care urmează imediat după esofag (esofagul se
deschide în stomac printr-un orificiu numit cardia) şi se continuă cu primul segment
al intestinului subţire (duodenul). Există mamifere cu un singur compartiment al
stomacului şi care se numesc animale cu stomac simplu (calul, carnasierele,
rozătoarele şi omul); animalele cu mai multe compartimente ale stomacului se
numesc animale cu stomac multicompartimentat (rumegătoarele posedă trei

246
prestomacuri cu rol mecanic − rumenul, reţeaua şi foiosul şi un stomac glandular −
cheagul). Există şi animale al căror stomac face trecerea de la o categorie la alta
(porcul) şi care prezintă un început de compartimentare a stomacului simplu.
Păsările granivore prezintă un stomac glandular urmat de un stomac muscular, iar la
cele ichtiofage stomacul muscular îl precede pe cel glandular.
Intestinul subţire, format din duoden, jejun şi ileon este foarte asemănător la
om şi la toate speciile de mamifere domestice; duodenul şi ileonul sunt porţiuni
foarte scurte, faţă de jejun care reprezintă segmentul cel mai lung al intestinului
subţire. Duodenul este directa continuare a stomacului la nivelul pilorului, iar
ileonul se termină deschizându-se în cec. În intestinul subţire (duoden) se
deschid canalele de excreţie a celor două organe anexe ale aparatului digestiv
postdiafragmatic, ficatul şi pancreasul.
Intestinul gros cuprinde şi el trei segmente principale: cec, colon şi rect,
care se deosebesc fundamental de la specie la specie. Cele mai mari variaţii le
prezintă însă colonul, pe care îl putem sistematiza în colon ascendent, colon
transvers şi colon descendent. La rumegătoare, colonul ascendent se rulează pe
el însuşi în plan vertical şi poartă astfel numele de colon spiralat. La porc,
acelaşi colon ascendent se rulează pe el însuşi în trei etaje, atrâgându-şi
denumirea de colon helicoidal. La cal, colonul ascendent este format din patru
porţiuni a câte 1 m lungime fiecare.

14.2. CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucala sau orală este primul segment al aparatului digestiv, care
comunică cu mediul exterior prin orificiul bucal, delimitat de buze şi se continuă
cu al doilea segment al aparatului digestiv, faringele.
La cavitatea bucală studiem pereţii cavităţii şi organele situate în cavitatea
bucală (limba şi dinţii), ca şi organele anexe reprezentate prin glandele salivare.
Intrarea în cavitatea orală este delimitată de două buze; baza antomică a
acestora este formată din muşchiul orbicular al buzelor acoperit de piele şi
căptuşit de mucoasă. Pielea se continuă cu mucoasa în dreptul marginilor prin
care buzele vin în contact una cu alta. Buzele se întâlnesc în cele două comisuri
(colţurile gurii).
Buzele au rolul de a face prehensiunea hranei (introducerea hranei în
cavitatea bucală) şi mai servesc şi la pipăit.
Ieşirea din cavitatea orală este reprezentată prin deschiderea buco-
faringiană.
Plafonul cavităţii orale este în majoritatea lui osos şi se numeşte bolta palatină
osoasă; aceasta este formată din porţiuni ale oaselor incisive, maxilare şi palatine.
Bolta palatină osoasă este căptuşită de mucoasă, care prezintă numai la mamiferele
domestice o serie de creste transversale cu rol mecanic (nu lasă bolul alimentar să
cadă din cavitatea bucală, orientându-l spre deschiderea buco-faringiană).
Bolta palatină osoasă este continuată spre faringe cu periostul acoperit de
mucoasă şi care se numeşte văl palatin. Vălul palatin vine în atingere cu
laringele (prin epiglotă) şi este ridicat de muşchi şi de bolul alimentar în trecerea

247
lui din cavitatea orală spre faringe, sau când animalul respiră pe gură; numai
calul nu poate respira prin cavitatea orală datorită contactului foarte strâns dintre
vâlul palatin şi epiglotă. La om, vâlul palatin este prevăzut pe linia mediană cu o
porţiune liberă (omuşorul sau lueta), care este prezentă şi la porc, dar este de
dimensiuni reduse.
Planşeul cavităţii orale este reprezentat de cele două porţiuni orizontale
ale mandibulei, pe care se inseră muşchii ce susţin limba.
Pereţii laterali ai cavităţii orale sunt reprezentaţi de obraji (muşchiul
buccinator şi maseter acoperiţi de piele şi căptuşiţi de mucoasă).
14.2.1. Limba
Limba este un organ musculos care se sprijină pe planşeul cavităţii bucale.
Baza are un schelet osos reprezentat prin aparatul hioidian; vârful este liber şi
mobil, cu rol în prehensiunea şi masticaţia hranei. Pe suprafaţa sa limba este
acoperită de mucoasă, prevăzută la rândul ei cu o serie de ridicături numite
papile: filiforme, ca nişte mici firişoare, răspândite pe corpul limbii, fungiforme,
mici ciupercuţe, împrăştiate printre papilele filiforme; caliciforme, ca nişte
ciupercuţe înfundate în grosimea mucoasei şi situate pe faţa dorsală a bazei
limbii; foliate, formate din câteva cute mici ale mucoasei şi situate pe marginile
laterale ale bazei limbii.
La mamiferele domestice limba are unele caractere specifice care o
deosebesc prin forma sa şi prin papilele de pe suprafaţa mucoasei (fig. 102).

Fig. 102. Structura limbii

A – Om; B – Cal; C – Bou; D – Porc; E – Câine; 1 – Vârf; 2 – Corpul; 3 – Protuberanţa
linguală; 4 – Epiglota; 5 – Rădăcina limbii; 6 – Cartilajele aritenoide; 7 – Papile fungiforme; 8 –
Papile caliciforme; 9 – Papile foliate; 10 – Amigdalele; 11 – Papile conice; 12 – Şanţul lingual;
13 – Papile filiformice.

Forma porţiunii libere este rotunjită la cal, carnasiere şi iepure. La

rumegătoare şi la porc este ascuţită; în plus, la rumegătoare, pe faţa dorsală se
observă o proeminenţa în faţa căreia se afla o fosă adâncă şi strâmtă. La câine,
pe faţa ventrală, limba este străbătută în lung pe toata porţiunea ei liberă de un
248
cordon fibros denumit lyssa, căruia i se datoreşte forma de linguriţă a limbii
când câinele bea apă. La om, limba este foarte lată şi scurtă, datorită reducerii
craniului visceral faţă de mamiferele domestice; pe faţa sa dorsală prezintă un
şanţ longitudinal.
Ÿ Papilele filiforme se găsesc la toate speciile: la rumegătoare şi la pisică
aceste papile sunt cornificate la vârf, în timp ce la celelalte animale şi la om sunt
foarte moi la pipăit, dând limbii un aspect catifelat. La rumegătoare pot îmbrăcă
forma conică sau de bob de linte şi se numesc papile conice şi respectiv
lentiforme.
Ÿ Papilele fungiforme nu lipsesc de la nici o specie.
Ÿ Papilele caliciforme, în schimb, se găsesc în număr de două la cal, porc
şi iepure; la bou papilele caliciforme sunt dispuse pe două rânduri în formă de
"V" cu deschiderea spre înainte, câte 8-17 papile pe fiecare latură a "V"-ului; la
oaie 18-24, iar la capra 12-18; la carnasiere sunt aşezate câte 2-3 papile, pe două
rânduri. La om se întâlnesc 7-12 papile caliciforme dispuse în "V". La căţelul şi
purcelul nou-nâscut pe marginile porţiunii libere a limbii se observa numeroase
papile marginale.
Ÿ Papile foliate nu prezintă decât calul, porcul, carnasierele, iepurele şi
omul, câte una pe fiecare parte.

14.2.2. Dinţii
Dinţii sunt organe de prehensiune, tăiere şi masticaţie a hranei. Ei au
consistenţă dură, asemănătoare osului şi sunt situaţi în cavitatea orală.
Dinţii au un loc fix de apariţie şi dezvoltare, pe arcadele dentare, în alveolele
oaselor incisive, maxilare (arcada dentară superioară) şi ale mandibulei (arcada
dentară inferioară).
După formă şi aşezare se disting trei categorii de dinţi:
1. incisivii, dinţi de apucat şi rupt, aşezaţi la nivelul deschiderii bucale;
2. caninii sau colţii, dinţii de rupt, aşezaţi lateral faţă de incisivi;
3. molarii sau măselele, dinţi de mestecat, situaţi pe părţile laterale ale în
continuarea incisivilor şi caninilor.
Structura dinţilor. Formaţiunile care întră în constituţia dintelui sunt:
dentina, smalţul şi cementul (fig. 103).
Dentina este substanţa principală a dintelui, în interiorul căreia se găseşte
săpat un canal, denumit canal dentar; în el este adăpostită pulpa dentară, un
ţesut conjunctiv de susţinere a vaselor şi nervilor dintelui.
Smalţul este învelişul exterior de la nivelul porţiunii libere a dintelui,
porţiune care poartă denumirea de coroană.
Cementul este stratul de protecţie exterioară a dintelui la nivelul porţiunii
implantate în alveolă, adică a rădăcinii dintelui.
Conformaţia dinţilor. Dinţii prezintă trei porţiuni distincte, de formă şi
denumiri deosebite: rădăcina, gâtul şi coroana dentară.
Rădăcina este porţiunea implantată în alveolă, de care se fixează foarte
puternic cu ajutorul ligamentului alveolo-dentar.

249
 Gâtul este porţiunea de legătură a rădăcinii cu coroana la nivelul la care
dintele iese din alveolă.
Coroana este porţiunea liberă a dintelui,
scobită numai la cal şi numai la incisivi de un
infundibul, sau cornetul dentar extern. Prin
coroană dintele este organ activ şi face contactul
cu suprafaţa de masticaţie a dintelui de pe arcada
opusa (faţa ocluzală a dintelui).
Dezvoltarea şi creşterea dinţilor. Sub
raportul apariţiei lor, dinţii sunt de trei categorii:
dinţi de lapte, de înlocuire şi dinţi permanenţi.
Dinţii de lapte apar la vârsta alăptării şi după
un anumit timp, care diferă de la specie la specie,
sunt înlocuiţi prin aşa-numiţii dinţi de înlocuire.
Dinţii de înlocuire sunt aceia care iau locul Fig. 103. Schema structurii
dinţilor de lapte. dintelui
Dinţii permanenţi apar o singură dată în viaţă; 1 – Dentina; 2 – Smalţ;
în cazul în care din diferite motive ei cad sau sunt 3 – Cement; 4 – Pulpa dentară;
5 – Cornet dentar extern;
extraşi, nu cresc alţii la loc. 6 – Gingia; 7 – Periostul
În viaţa omului şi a animalelor deosebim o alveolar; 8 – Periost; 9 – Vase
dentiţie de lapte şi o dentiţie permanentă. Dentiţia sangvine şi fibre nervoase;
10 – Septum interalveolar.
de lapte este alcătuită din toţi dinţii de lapte şi din
dinţii permanenţi (unii dinţi permanenţi apar chiar la vârsta alăptării). Dentiţia
permanentă este formată din dinţi permanenţi şi din dinţi de înlocuire.
Înainte de a apărea în cavitatea orală, dinţii sunt înglobaţi în arcadele dentare
sub formă de muguri dentari, care se dezvoltă treptat şi în funcţie de specie îşi
fac apariţia la o anumită vârstă.
Arcadele dentare sunt acoperite de mucoasa cavităţii orale, care poartă
denumirea de gingie. Gingia trece pe deasupra alveolelor dentare înainte de
apariţia dinţilor. În momentul în care aceştia ajung la nivelul marginii arcadelor,
ei sparg gingia (erup) şi cresc până când dinţii de pe arcada superioară fac
contact cu cei de pe arcada inferioară. În timpul vieţii omului sau animalului
dinţii cresc continuu, dar datorită tocirii permanente prin masticaţie, unii dintre
ei dau impresia că rămân la proporţiile iniţiale.
După formă, categorii de dinţi, număr şi alte caracteristici, vieţuitoarele pot fi
împărţite în mai multe grupuri:
Ÿ cu dinţi cu aspect asemănător, izodonte (niciunul din mamiferele noastre
domestice); din această grupă fac parte şerpii;
Ÿ cu mai multe categorii de dinţi, heterodonte − incisivi, canini, molari
(toate mamiferele);
Ÿ cu dinţii arcadei maxilare asemănători celor de pe arcada mandibulară,
izognate (toate mamiferele cu excepţia rumegătoarelor);
Ÿ cu dinţii maxilari deosebiţi de cei mandibulari, anizognate (rumegătoarele);
Ÿ cu molari care au coroană lungă şi creştere prelungită în timp, hypso-

250
donte (calul, rumegătoarele);
Ÿ cu molari care au coroana scurtă, gât şi rădăcină şi creştere rapidă, brachi-
donte, din care fac parte porcul (animal bunodont) şi carnasierele (animale
tuberculo-sectoriale); şi porcul şi carnasierele au coroana molarilor mamelonată;
Ÿ animale la care molarii au suprafaţa de tocire săpată de adâncituri de
diferite dimensiuni şi forme, dar îmbrăcând forma generală semilunară,
selenodonte (rumegătoarele);
Ÿ animale la care proeminenţele şi adânciturile de pe suprafaţa ocluzală
îmbracă forma pătrată, lofodonte (calul, iepurele);
Ÿ animale cu dentiţia de lapte deosebită de cea permanentâ, difiodonte
(toate mamiferele, cu excepţia rozătoarelor);
Ÿ animale cu o singura dentiţie, monofiodonte (rozătoarele).
Dentiţia la mamifere. (fig. 104). La cal, incisivii sunt în număr de 6 pe
fiecare arcadă dentară. Cei 2 din mijloc se numesc cleşti, următorii doi −
mijlocaşi, iar ultimii dintre ei, cei laterali − lăturaşi.
La mânz, incisivii de lapte au coroana în formă de lopăţică, turtiţi dinainte
înapoi, un gât evident şi o rădăcină redusă, ca un pivot. Incisivii de înlocuire nu
prezintă gât, ci coroana este în directă continuare cu rădăcina. Pe suprafaţa de
tocire se observă cometul dentar extern, infundibulul, care pe suprafaţa ocluzală
apare de forme diferite şi poartă denumirea de fund de mişună. Aceasta diferă ca
formă şi raporturi cu vârsta ani-malului; este unul din caracterele importante de
apreciere a vârstei animalului. Canalul dentar nu ajunge de la început până la
suprafaţa ocluzală. Infundibulul, la rândul lui, nu ajunge până la vârful rădăcinii.
Pentru o perioada de 2-3 ani canalul dentar (spre buze) şi cornetul dentar extern
(fundul de mişună) (spre limbă) apar pe suprafaţa ocluzală, după care cornetul
dentar extern dispare cu desăvârşire şi rămâne numai canalul dentar. Forma
acestuia seamănă cu o stea,
motiv pentru care este
denumit stea dentară.
Pentru a face loc incisivilor
de înlocuire, incisivii de lapte
sunt împinşi de incisivii de
înlocuire şi cad. Cleştii cad la
2½ ani, iar cei de înlocuire
ajung la suprafaţa ocluzală la
3 ani. Pentru mijlocaşi vârsta
este de 3½ şi respectiv 4, iar
pentru lăturaşi 4½ şi respectiv
5. În acest stadiu se spune ca
animalul are „gura încheiată".
Caninii sunt în număr de Fig. 104. Dinţii incisivi
A – Cal; B – Bou; C – Porc; D – Câine; I – Dinţi de
doi pe fiecare arcadă dentară, lapte; II – Dinţi permanenţi; 1 – Dinţi incisivi
de obicei la mascul, uneori şi intermaxilari; 2 – Dinţi incisivi mandibulari; 3 – Faţa
la iapă. Ei au formă de con. linguală; 4 – Faţa labială; 5 – Dinţi canini.

251
 Molarii sunt în număr de 12 pe fiecare arcadă. Pe fiecare parte a arcadei supe-
rioare sau inferioare sunt câte şase molari; dintre aceştia primii trei se numesc
premolari. Forma molarilor este prismatică, iar coroana se continuă fără delimitare
cu rădăcina, fiind lipsiţi de gât. Molarii şi premolarii de cal sunt de tip lofodont.
La bou, spre deosebire de cal, lipsesc incisivii de pe arcada superioară, fiind
înlocuiţi de o placă fibro-cartilaginoasâ, o îngroşare a gingiei denumită placa
dentară sau bureletul dentar.
Incisivii sunt în număr de opt, boul având în plus, faţă de cal, încă doi
mijlocaşi; astfel, bovinele prezintă 2 cleşti, 2 prim-mijlocaşi, 2 mijlocaşi secunzi
şi 2 lăturaşi.
Incisivii de lapte sunt foarte mici, ca nişte lopăţele, cu gâtul foarte strangulat.
Incisivii de înlocuire sunt mult mai laţi. Prezintă numai două feţe şi un contur,
ca o margine tăioasă. Nu mai au cornetul dentar extern ca la cal. Incisivii sunt
mobili în alveole la orice vârstă, datorită faptului că ligamentele alveolo-dentare
sunt lungi, iar fixarea rădăcinii în alveolă nu este atât de puternică. Deci mişcarea
incisivilor în alveole la bovine nu este un caracter legat de vârstă, ci de specie.
Caninii lipsesc. Ei au migrat în sens rostral şi s-au alăturat incisivilor,
reprezentând lăturaşii.
Molarii sunt în număr de 12 pentru fiecare arcadă, din care câte 3 sunt
premolari. Se aseamănă cu cei de la cal, dar sunt de tip selenodont.
La oaie dentiţia este foarte asemănătoare cu cea de la rumegătorul mare,
păstrând proportia de mărime. Coroana incisivilor este mai lungă decât la bou,
iar cementul este de obicei colorat în negru.
La toate rumegătoarele vârsta de înlocuire a incisivilor este diferită de cea de
la cal: 1½ - 2; 2½ - 3; 3½ - 4, 4½ - 5. Cu alte cuvinte, începând mai devreme cu
un an, toţi incisivii de înlocuire ajung la suprafaţa ocluzală tot la 5 ani, ca la cal.
La porc incisivii sunt în număr de 6 pe fiecare arcadă. Ei se deosebesc mult
unul de altul, atât ca formă sau dimensiuni, cât şi ca poziţie. Porcul prezintă
cleşti, mijlocaşi şi lăturaşi.
Caninii sunt în număr de 2 pe fiecare arcadă. La mascul sunt extrem de
puternici şi dezvoltaţi, caractere ce se accentuează cu vârsta; au forma
prismatică şi sunt recurbaţi mult în afară şi înapoi.
Molarii sunt în număr de 14 pe fiecare arcadă, câte 4 premolari şi 3 molari
propriu-zişi de fiecare parte.
La câine, incisivii, în număr de 6 pe fiecare arcadă, au coroana trilobotă, de
forma unui trifoi cu trei foi.
Caninii sunt câte 2 pe fiecare arcadă, au o formă conică şi sunt foarte puternici.
Molarii sunt în număr de 12 pe arcada superioară şi 14 pe cea inferioară. Pe
fiecare parte a arcadelor se găseşte câte un molar mai voluminos decât ceilalţi,
care poartă denumirea de măsea carnasieră sau sectorială, de unde şi denumirea
categoriei de animale din care face parte câinele (tip tuberculo-sectorial)
Toţi molarii sunt mamelonaţi.
La pisică dinţii sunt asemănători cu cei de la câine, cu deosebire de număr.
La iepure se înregistrează aceeaşi dentiţie de lapte ca şi cea permanentă.

252
 Incisivii superiori sunt aşezaţi pe două rânduri, unul înapoia celuilalt. Sunt
foarte curbaţi spre înapoi.
Caninii lipsesc.
Molarii au pe suprafaţa de tocire creste transversale.
La om sunt câte 4 incisivi pe fiecare arcadă; sunt forte asemănători între ei.
Caninii sunt în număr de 2 pe fiecare arcadă, mai puternici şi mai groşi decât
incisivii.
Molarii sunt câte 10 pe fiecare arcadă, dintre care 4 sunt premolari; sunt
plurituberculari şi foarte puternici.
Formula dentară.
La cabaline formula dentară prezintă un număr de 40 de dinţi la mascul şi 36
la femelă.
3 1(0 ) 3 3
I ;C ; P ; M = 40 (36 dinţi)
3 1(0 ) 3 3
Rumegătoarele au următoarea formulă dintară:
0 0 3 3
I ; C ; P ; M = 16×2=32
4 0 3 3
La suine formula dentară definitivă este constituită din 44 dinţi:
3 1 4 3
I ; C ; P ; M = 22×2=44
3 1 4 3
Formula dentară definitivă la câine este constituită din 42 dinţi astfel:
3 1 4 2
I ; C ; P ; M = 21×2=42
3 1 4 3
Formula dentară definitivă la pisică este constituită din 30 de dinţi astfel:
3 1 3 1
I ; C ; P ; M = 15×2=30
3 1 2 1
La iepure formula dentară definitivă cuprinde un număr de 28 dinţi astfel:
2 0 3 3
I ; C ; P ; M = 14×2=28
1 0 2 3
14.2.3. Glandele salivare
Glandele salivare sunt organe anexe ale aparatului digestiv prediafragmatic
(fig. 105). Sunt glande holocrine situate la limita dintre cap şi gât şi în regiunea
mandibulară; canalele lor de excreţie se deschid în cavitatea bucală. Glandele
salivare elaborează un produs incolor, numit salivă, care are rolul de a efectua
prima digestie chimică asupra hranei. Hrana îmbibată cu salivă, după ce a suferit
acţiunea de masticaţie este transformată în boluri alimentare.
Acinii glandulari care formează glandele pot fi grupaţi în lobuli diseminaţi
sau concentraţi în glande voluminoase.
Glandele diseminate sunt situate pe faţa internă a buzelor, sub mucoasă
(glandele labiale), sub mucoasa linguală (glandele linguale), pe feţele interne ale
obrajilor, sub mucoasă (glandele molare) şi sub mucoasa vălului palatin
(glandele palatine).

253
Fig. 105. Glandele salivare la cal
1 – Glanda parotidă; 2 – Glanda bucală ventrală; 3 – Glanda sublinguală; 4 – Glanda bucală dorsală;
5 – Glanda submandibulară; 6 – Art. facială; 7 – Ductul parotidian; 8 – V. facială; 9 – V. ju-
gulară; 10 – Papila parotidiană; 11 – Ductul gl. submandibulare; 12 – V. facială profundă.
Glandele grupate sunt în număr de trei: glanda parotidă, glanda
mandibulară şi glanda sublinguală.
Glanda parotidă este o glandă de tip predominant seros, situată sub baza
urechii şi între aripa atlasului şi ramura recurbată a mandibulei. La porc este
foarte dezvoltată, putând ajunge până la intrarea pieptului. Canalul de excreţie
unic (canalul parotidian sau canalul lui Stenon) se deschide în cavitatea bucală
în dreptul primilor premolari superiori.
Glanda mandibulară este o glanda sero-mucoasă situată sub parotidă şi mai
anterior. Prezintă un singur canal de excreţie (canalul mandibular sau canalul
lui Wharton) care se deschide pe planşeul cavităţii bucale.
Glanda sublinguală este o glandă mucoasă la majoritatea speciilor. Ea
prezintă o porţiune cu mai multe canale, glanda sublinguală polistomatică (cu
canalele lui Rivinius) care se deschid sub laturile limbii şi o porţiune cu un
singur canal, glanda sublinguală monostomatiă (cu canalul sublingual sau
canalul lui Bartholin), care se deschide pe planşeul cavităţii bucale. Calul şi
iepurele prezintă numai porţiunea posterioară a glandei. Celelalte mamifere şi
omul prezintă ambele portiuni.

14.3. FARINGELE
Faringele este un conduct musculo-membranos situat la răspântia căilor
respiratorie şi digestivă. Porţiunea anterioară şi dedesubtul valului palatin,
orofaringele, este situată în continuarea cavităţii bucale şi se întinde de la
deschiderea buco-faringiană până la epiglotă. Anterior, dar deasupra valului
palatin, se afla nasofaringele, care aparţine aparatului respirator, situat în
continuarea cavităţii nazale cu care comunică prin două orificii numite choane.
Deasupra laringelui se află cea mai redusă porţiune a faringelui, şi anume
laringofaringele, care este comun aparatului respirator şi digestiv.
În faringe se deschid: anterior − cavitatea nazala (deasupra) şi cavitatea bucală
(dedesubt), posterior − esofagul (deasupra) şi laringele (dedesubt), iar lateral −
trompele lui Eustachio prin care faringele stabileşte legătura cu urechea medie

254
(fig. 106). La om, prin reducerea
substanţială a craniului visceral şi datorită
staţiunii bipede, faringele ia o poziţie
verticală. Cele trei porţiuni ale faringelui
sunt suprapuse: nasofaringele, apoi
orofaringele şi în cele din urmă larin-
gofaringele. Aşezarea lor diferă substanţial
de cea a mamiferelor domestice.
Faringele este acţionat în timpul deglu-
tiţiei de trei perechi de muşchi constrictori,
care se contractă în ordine unul după altul,
şi de o pereche de muşchi dilatatori.

14.4. ESOFAGUL
Esofagul este un conduct musculo-
mucos care face legătura între faringe şi Fig. 106. Structura faringelui la
stomac. Parcurge toată regiunea cervicală, cal
fiind situat deasupra traheei, sub coloana A – Faringele în procesul de respiraţie;
B – Faringele în procesul de înghiţire;
vertebrală. Întră apoi în cavitatea toracică, 1 – Limba; 2 – Bazihoidul; 3 – Epiglota;
fiind cuprins între cei doi pulmoni, dea- 4 – Cartilajul cricoid; 5 – Plice vocale;
supra treheei şi cordului, apoi perforează 6faringian;
– Esofag; 7 – Punga guturală; 8 – Recesul
9 – Orificiul faringotimpanic;
diafragma şi pătrunde în cavitatea abdo- 10 – Palatul moale; 11 – Traheea.
minală, deschizându-se în stomac printr-un
orificiu denumit cardia.
Mucoasa prezintă cute longitudinale care se întind, se netezesc la trecerea
bolului alimentar spre stomac. Musculoasa este de tip striat în prima jumătate şi
de tip neted în jumătatea a doua.
Din loc în loc, esofagul prezintă dilataţii diferite de la specie la specie.

14.5. CAVITATEA ABDOMINALĂ ŞI PELVINĂ

Aparatul digestiv postdiafragmatic este adăpostit în cavitatea abdominală şi
pelvină.
Cavitatea abdominală la mamiferele domestice este delimitată anterior de
diafragmă, posterior se continuă cu cavitatea pelvină, plafonul este format din
vertebrele lombare, planşeul din musculatura abdominală inferioară, iar pereţii
laterali din hipocondru şi musculatura abdominală lateroventrală.
Diafragma, a cărei porţiune musculară este dispusă periferic, iar aponevroza
central (centrul frenic) este perforată de trei orificii (în ordine de sus în jos:
orificiul aortic, orificiul esofagian şi orificiul venei cave caudale).
La exterior, podeaua cavitătii abdominale poate fi împărtită în mai multe
zone (vezi fig. 23):
Ÿ regiunea abdominală cranială compusa din:
Ÿ regiunea hipocondrului, corespunzând arcului costal;
Ÿ regiunea xifoidiană, în dreptul apendicelui xifoidian;

255
 Ÿ regiunea abdominală mijlocie reprezentată pe faţa ventrală de:
Ÿ regiunea ombilicală, în jurul cicatricei ombilicale;
Ÿ porţiunea terminală a teşiturii flancului;
Ÿ regiunea abdominală caudală, reprezentată prin:
Ÿ regiunea prepubiană, pe linia mediană, înaintea marginii anterioare a
pubisului;
Ÿ regiunile ingvinale, simetrice, de o parte şi de alta a regiunii precedente
şi de jur împrejurul inelelor ingvinale inferioare;
Ÿ regiunea prepuţială (la mascul) sau a ugerului (la femelă). De asemenea,
la animalele cu mamele abdominale şi ingvinale se întâlnesc în plus alte două
regiuni: regiunea mamară abdominală şi regiunea mamară ingvinală.
Pereţii laterali ai cavităţii abdominale pot fi sistematizaţi la exterior în
următoarele regiuni (vezi fig. 22).
Ÿ regiunea hipocondrului, care conturează arcul cartilaginos al coastelor
astemale;
Ÿ regiunea flancului, care are ca bază anatomică muşchiul oblic intern al
abdomenului; poate fi la rândul ei, împărţită în trei subregiuni:
ü scobitura sau golul flancului, situată dorsal;
ü coarda flancului, care reprezintă inserţia unui fascicul muscular al
muşchiului oblic intern al abdomenului pe ultima coastă;
ü teşitura sau panta flancului, situată ventral.
Cavitatea pelvină este delimitată de oasele bazinului, osul sacru,
ligamentele sacro-sciatice şi masa musculară din regiunea crupei; cavitatea
pelvină adăposteşte porţiunea terminală a aparatului digestiv, vezica urinară şi
unele organe ale aparatului genital.
Cavitatea abdominală şi pelvină sunt căptuşite de o fibroasă (fascia abdominală)
şi de o seroasă care se numeşte peritoneu şi din care derivă ligamentele care
suspendă sau fixează organele. Peritoneul care căptuşeşte cavitatea poartă numele
de peritoneu parietal, în timp ce foiţa care înconjoară organele poartă denumirea de
peritoneu visceral. Ligamentele fac trecerea de la peritoneul parietal la cel visceral,
putând lua o serie de denumiri în funcţie de lungimea lor şi de organele pe care le
fixează sau le suspendă (ligamente, mezentere, epiploane).
La om, marea deosebire faţă de celelalte mamifere o constituie faptul că
staţiunea bipedă modifică rapoartele organelor cu pereţii cavităţilor şi implică
dispariţia regiunii flancului, în accepţiunea în care am găsit-o la celelalte
mamifere, adică subîmpărţită în trei subregiuni.
14.6. STOMACUL
14.6.1. Stomacul simplu
La animalele cu stomac simplu acesta este situat în cavitatea abdominală
imediat înapoia ficatului şi deplasat spre stânga faţă de linia mediană; în stânga
se învecinează cu splina, în dreapta şi înapoia lui cu masa intestinală, iar
deasupra cu pancreasul.
Este un organ cavitar, recurbat şi cu două extremităţi strangulate care repre-
zintă trecerea de la esofag la stomac − cardia, în partea stângă şi trecerea de la
256
stomac la intestinul subţire − pilorul, în partea dreaptă. Prezintă două feţe,
anterioară şi posterioară, două curburi, mică şi mare şi două extremităţi, stângă şi
dreaptă. Porţiunea din jurul cardiei poartă denumirea de regiune cardială,
porţiunea din jurul pilorului poartă denumirea de regiune pilorică, iar porţiunea
din dreptul marii curburi, regiune fundică (fig. 107).
În structura stomacului deosebim trei straturi: mucoasa, musculoasa, seroasa
derivă din peritoneu.
Mucoasa din jumătatea stângă a stomacului este foarte diferită de mucoasa din
jumătatea dreaptă. În general, mucoasa prezintă cute înzestrate cu glande care
secretă sucuri gastrice. Mucoasa somacală prezintă patru zone: esofagiană, cardială
(cardica), fundică şi pilorică
Musculoasa este repartizată pe trei straturi: din profunzime către suprafaţă
un strat de fibre oblice, un strat cu fibre circulare, din nou un strat cu fibre
oblice şi un strat cu fibre longitudinale.
Seroasa. Provine din foiţa
viscerală a peritoneului şi înveleşte
organul la exterior. Ea aderă intim
la stratul muscular, cu excepţia
curburilor, de unde se detaşează,
dând naştere ligamentelor şi
epiploanelor.
La cal stomacul este recurbat pe
el însuşi, prezentând la nivelul
cardiei o particularitate a
mucoasei: aceasta formează falduri
cu deschiderea spre stomac, care
nu dau posibilitate conţinutului
gastric să se înapoieze în esofag. Fig. 107. Mucoasa stomacului
Astfel, calul nu poate vomita (este A – Om; B – Câine; C – Cal; D – Porc. 1 – Esofa-
singurul animal domestic cu gul; 2 – Pilorul; 3 – Porţiunea cardiacă; 4 – Por-
ţiunea fundică; 5 – Porţiunea pilorică; 6 – Sacul
această însuşire). orb; 7 – Diverticul.
La porc, în partea stângă a
stomacului se observă o dilataţie care clasifică porcul într-o categorie aparte,
făcând trecerea de la animalele cu stomac simplu la cele cu stomac
compartimentat.
La carnasiere stomacul are formă de pară, cu baza în partea stângă şi vârful
în partea dreaptă.
La iepure stomacul este enorm faţă de celelalte organe din cavitatea
abdominală şi are particularitatea că esofagul se deschide la mijlocul micii
curburi şi nu în partea stângă, ca la celelalte specii.
La om stomacul are forma literei "J", cu o faţă anterioară, orientată spre
dreapta, acoperită de ficat, în contact cu diafragma şi cu o faţă posterioară care
vine în contact cu pancreasul, rinichiul stâng şi splina. Mica curbură este
orientată spre dreapta, marea curbură spre stânga.

257
 14.6.2. Stomacul compartimentat
Rumegătoarele mari şi mici prezintă patru compartimente gastrice: rumen,
reţea, foios şi cheag. Primele trei au un rol de rezervoare alimentare şi rolul
mecanic, de a fărâmiţa nutreţul, pe care astfel preparat îl preia cheagul, care are
rolul de a efectua digestia chimică. Rumenul, reţeaua şi foiosul mai poartă
denumirea de stomacuri mecanice (fig. 108).

Rumenul
Cu o capacitate intre 100 şi 150l, rumenul se prezintă ca un rezervor alungit,
la care distingem două feţe, două margini şi două extremităţi. Cele două feţe,
stângă şi dreaptă sunt parcurse pe toată lungimea lor de câte un şanţ longitudinal
care le împarte într-un sac dorsal şi un sac ventral. Şanţurile împart şi
extremitatea caudală a rumenului în două jumătăţi suprapuse, denumite vezicule
conice. Separarea acestora de sacul dorsal şi de cel ventral pe ambele feţe se
datoreşte unor şanţuri verticale, denumite şanţuri coronare. Marginile, dorsală şi
ventrală, sunt rotunjite şi convexe. Extremitatea cranială a sacului dorsal se
continuă cu un alt compartiment, atriul ruminal sau sacul cranial al rumenului,
apoi cu reţeaua, în timp ce extremitatea cranială a sacului ventral se termina în
fund de sac, recesul cranial.
Mucoasa prezintă o serie de reliefuri sub forma unor papile.
Musculoasa este formată din două straturi, circular în interior şi longitudinal
în exterior. În interiorul organului, corespunzător celor două şanţuri longitu-
dinale, muşchii se aglomerează în două benzi care se continuă şi la nivelul
extremităţilor, formând aşa-numiţii pilieri ai rumenului, anterior şi posterior, cu
ramuri stângi şi drepte.
Seroasa dă naştere la două ligamente extrem de întinse ca suprafaţă, numite
epiploane, care pornesc din cele două şanţuri longitudinale de pe faţa rumenului,
ligamente care cuprind între foiţele lor o serie de organe situate în cavitatea
abdominală.
De la locul de deschidere a esofagului în rumen porneşte pe plafonul
acestuia, îndreptându-se câtre reţea şi foios, un jgheab cu deschidere ventrală,
numit jgheabul gastric. Acesta poate sta deschis sau se poate închide în funcţie
de calitatea alimentelor. În anumite condiţii fiziologice sau provocate, jgheabul
se poate transforma în conduct. Jgheabul esofagian joacă un rol important în
digestie şi la sugar şi la adult. La sugar, laptele supt sau băut în înghiţituri mici
(alăptarea la biberon), trece direct din esofag în cheag pentru a suferi acţiunea de
digerare din partea labfermentului; băut în înghiţituri mari, lacome (alăptarea la
găleată), laptele cade în rumen şi reţea şi până să ajungă în cheag provoacă
indigestie. În primul caz jgheabul s-a transformat înconduct prin apropierea
marginilor sale, iar în al doilea caz a rămas deschis. La adult înghiţiturile de apă
cad în rumen şi reţea şi stropesc conţinutul ruminal; dar apa poate ajunge şi
direct în cheag dacă dizolvăm în ea anumite medicamente a căror acţiune trebuie
să se manifeste în cheag sau în intestinul subţire.

258
Fig. 108. Stomacul la rumegătoarele mari
1 – Esofag; 2 – Sacul ruminal dorsal; 3 – Sacul ruminal ventral; 4 – Extremitatea caudală; 5 –
Vezicula conică ventrală; 6 – Şanţul longitudinal; 7 – Insula rumenului; 8 – Reţeaua; 9 – Foiosul;
10 – Cheagul; 11 – Orificiul esofagian; 12 – Jgheabul reticular; 13 – Orificiul reticuloomazic;
14 – Buza dreaptă (ruminală); 15 – Buza stângă (reticulară); 16 – Pliurile reticulare; 17 – Curbura
mică; 18 – Curbura dorsală; 19 – Lamele mucoasei de ordinul I, II, III, IV; 20 – Pliurile spirale;
21 – Orificiul piloric.
Reteaua
Este directa continuare a extremităţii craniale a atriului rumenului; are o
formă de sferă alungita şi se sprijină pe diafragmă şi apendicele xifoid,
continuându-se în dreapta cu foiosul.
Mucoasa reţelei este compartimentată, ca fagurii de miere, în mici cămăruţe
ai căror pereţi au înălţimea de 0,5-1cm.
Cu rumenul comunică printr-o deschidere largă, iar cu foiosul printr-un
orificiu strâmt.
Foiosul
Are formă aproximativ sferică, fiind situat în dreapta reţelei. Comunică cu
cheagul printr-un orificiu situat în partea dreaptă.

259
 Mucoasa se prezintă sub forma unor lame de dimensiuni variate care
alternează între ele, putând fi sistematizate în lame de ordinul I, II, III şi IV, care
au rolul de a stoarce de apă conţinutul alimentar, pentru a fi mai uşor digerat de
sucurile stomacului glandular, cheagul.
Cheagul
Este compartimentul gastric în care are loc digestia chimică. Este situat
înapoia foiosului şi în dreapta rumenului. Are o formă alungită, subţiindu-se
treptat către pilor.
Mucoasa cheagului apare cu cute longitudinale spiralate şi este prevâzută cu o
serie de glande care secretă sucurile gastrice.
Musculoasa ultimelor trei compartimente gastrice de la rumegătoare este
dispusă pe două straturi, circular intern şi longitudinal extern, uniforme, fară să
mai fie aglomerate ca la rumen.
Seroasa aceloraşi compartimente este comună cu cea a rumenului.
14.7. INTESTINUL
În succesiunea organelor aparatului digestiv postdiafragmatic, după stomac
urmează intestinul. Organ tubular, care suferă mari modificări de la segment la
segment, intestinul începe de la pilor şi se termină cu anusul.
Lungimea şi calibrul intestinului variază cu specia şi cu felul alimentaţiei.
Intestinul poate fi sistematizat în intestin subţire şi intestin gros. Intestinul
subţire este format din: duoden, jejun şi ileon, iar intestinul gros este format din:
cec, colon şi rect.
14.7.1. Intestinul subţire
Cele trei segmente ale intestinului subţire se deosebesc între ele numai prin
ligamentele care le susţin. Calibrul lor este mai mult sau mai puţin asemănător.
Astfel, întregul intestin subţire are aspectul unui tub cilindric cu multe îndoituri,
care poartă denumirea de anse intestinale (fig. 109).
Duodenul începe de la pilor şi se întinde până la originea ligamentului numit
mezenter, care suspendă jejunul. Fixarea duodenului în cavitatea abdominală se
face prin ligamente scurte. În duoden, în dreptul papilelor doudenale, se deschid
canalul hepatic care transportă bila secretată de ficat şi canalul (unul sau două)
pancreatic, care transportă sucul pancreatic.
Jejunul este cel mai lung segment al intestinului subţire. El este suspendat de
plafonul cavităţii abdominale prin intermediul mezenterului.
Ileonul este cel mai redus segment al intestinului subţire. El este suspendat de
acelaşi mezenter ca şi jejunul. Delimitarea faţă de jejun este facută prin ligamentul
ileocecal, care uneşte ileonul de cec şi care face contact cu ieonul pe marea
curbură a acestuia, în comparaţie cu mica curbură, pe care se însoară mezentanul.
Ileonul se deschide în cec printr-o cută a mucoasei numită valvulă ileo-cecală.
În structura intestinului subţire deosebim cele trei straturi: mucoasa,
musculoasa şi seroasa.
Mucoasa este prevăzută cu o mulţime de mici ridicături de dimensiuni
microscopice, numite vilozităţi intestinale. La baza vilozităţilor se deschid
glandele intestinale.
260
261
Fig. 109. Schema intestinului la animale
domestice
A – Cal; B – Bou; C – Porc; D – Câine; E –
Iepure; 1 – Stomac; 2 – Duoden; 3 – Ansele
jejunale; 4 – Ileon; 5 – Cecum; 6 – Colonul
ascendent; 7 – Colonul transvers; 8 – Colonul
descendent; 9 – Rectum; 10 – Mezenter mic;
11 – Mezenter mare; 12 – Ligament interocolic;
13 – Ligament cecocolic; 14 – Ligament
ileocecal; 15 – Mezoul jejunal; 16 – Ln. Jejunali;
17 – Arteria mezenterică cranială; 18 – Arteria
mezenterică caudală; 19 – Lig. duodenocolic;
20 – Sacul rotund ileonal; 21 – Apendix cecal.
 Musculoasa este formată din două straturi, circular intern şi longitudinal
extern, prin contracţia succesivă a cărora se realizează peristaltismul.
Seroasa derivă din peritoneu.
În seria mamiferelor se remarcă numai diferenţa de poziţie şi de raport cu
diferitele organe, de la segment la segment.

14.7.2. Intestinul gros

Dacă între conformaţia exterioară şi structura celor trei segmente ale
intestinului subţire sunt foarte mari asemănări, la intestinul gros, cecul, colonul
şi rectul diferă în mod substanţial în cadrul aceleiaşi specii, dar şi mai ales, de la
specie la specie (fig. 109, 110).
În afara îndoiturilor pe care le formează (ca şi la intestinul subţire), intestinul
gros prezintă din loc în loc umflături de diferite dimensiuni, numite boseluri sau
haustre. Boselurile se datoresc fibrelor musculare longitudinale care se aglomerează
în benzi pe toată lungimea organului pe care-l scurtează; benzile musculare
scurtează lungimea intestinului, formând din loc în loc umflături specifice,
boselurile care au rolul de a mări suprafaţa de contact a mucoasei cu materialul
alimentar, pe o lungime care să corespundă capacităţii cavităţii abdominale.
Cecul are originea la nivelul deschiderii ileo-cecale şi comunică cu colonul
prin orificiul ceco-colic. Este suspendat de un ligament puternic.
Colonul poate fi sistematizat în colon ascendent, colon transvers şi colon
descendent, care îşi justifică denumirea numai la carnasiere şi la om. Fiecare
porţiune prezintă ligamente specifice. La carnasiere şi la om, intre colonul
ascendent şi colonul transvers se face trecerea prin flexura (îndoitura) colică
dreaptă, iar intre colonul transvers şi cel descendent prin flexura colică stângă.
Rectul este ultima portiune a intestinului gros şi a aparatului digestiv, plasat
în cavitatea pelvină, sub osul sacru, dar deasupra aparatului uro-genital. Rectul
este suspendat printr-un ligament denumit mezorect.
Rectul se deschide la exterior prin anus.
Din structura intestinului gros lipsesc vilozităţile intestinale. În schimb,
fibrele musculare ale rectului se aglomerează spre anus, formând sfincterul anal
intern şi muşchiul recto-coccigian. Anusul mai este însă prevăzut cu un sfincter
extern format din fibre musculare striate.
În seria mamiferelor se observă mari diferenţe pentru acelaşi segment al
intestinului gros.
Intestinul gros la cal
Cecul, de 1m lungime şi cu o capacitate de 15-70 1, are forma unei virgule
enorme, la care deosebim: baza (cârja), situată dorsal, urmată de corpul cecului
care se termină printr-un vârf. Baza şi corpul cecului ocupă tot flancul drept,
vârful îndreptându-se spre apendicele xifoidian. În întregime cecul este recurbat,
prezentând convexitatea posterior. Între bază şi corp se află cele două
deschideri: ceo-colică şi ileo-cecală, marcată fiecare prin câte o valvulă; valvula
ileo-cecală este îndreptată spre cec, iar valvula ceco-colică spre colon, în aşa fel
încât conţinutul intestinal urmează un singur sens. Fibrele musculare
262
longitudinale se aglomerează în patru benzi care dau naştere la un mare număr
de boseluri. Seroasa formează un ligament ceco-colic şi un ligament ileo-cecal
(fig. 109, 110).
Colonul are o lungime de aproximativ 4m, fiind cel mai lung segment al
intestinului gros.
a) Colonul ascendent este curbat pe el însuşi de trei ori, prezentând astfel
patru anse numerotate I, II, III, IV, fiecare de câte 1m lungime. Ansa I porneşte
de la cec pe partea dreaptă spre apendicele xifoid, sprijinindu-se pe planşeul
cavităţii abdominale; deasupra apendicelui xifoid formează o curbă spre stânga
(curbura xifoidiana) şi se continuă cu ansa a II-a. Ansa a II-a se îndreaptă pe
partea stângă paralel cu ansa I-a spre intrarea în cavitatea pelvină, unde
formează o curbură de jos în sus (curbura pelvină) şi se continuă cu ansa a III-a.
Ansa a III-a se situează deasupra ansei a II-a (pe partea stângă) pe care o
urmăreşte până deasupra curburii xifoidiene; aici se curbează spre dreapta şi
fonnează curbura frenică, de unde porneşte ansa a IV-a. Ansa a IV-a este
plasată deasupra ansei I-a, pe care o urmăreşte până în apropierea cârjei cecale,
de unde se continuă cu colonul transvers.
Ansa a III-a este singura care
nu prezintă boseluri şi este cea
mai redusă în volum; celelalte
anse prezintă 3-4 benzi
musculare longitudinale şi
numeroase boseluri. Dacă am
secţiona din loc în loc benzile
musculare longitudinale ale unei
anse, boselurile dispar, intestinul
se întinde şi va măsura aprox. 2m
în loc de 1m.
Ansa 1 şi IV, II şi III sunt
unite între ele prin ligamente
scurte, care apartin aşa-numitului
ligament mezocolon ascendent.
b) Colonul transvers este
continuarea directă a colonului
ascendent, pe faţa stângă a cârjei Fig. 110. Schema intestinului gros
1 – Ilionul; 2 – Cecumul; 3 – Colonul ascendent;
cecului. Lumenul lui este brusc 4 – Colonul transvers; 5 – Colonul descendent;
redus, iar benzile musculare 6 – Rectul; 7 – Cârja cecumului; 8 – Corpul
longitudinale şi boselurile au cecumului; 9 – Vârful cecumului; 10 – Colonul
ventral drept; 11 – Colonul ventral stâng; 12 – Co-
dispărut. Este suspendat de lonul dorsal stâng; 13 – Colonul dorsal drept;
mezocolonul transvers. 14 – Flexura diafragmală ventrală; 15 – Flexura
c) Colonul descendent este diafragmală dorsală; 16 – Flexura pelvină;
17 – Flexura sigmoidă; 18 – Banda musculară; 19 – Tu-
şi mai mult redus în volum, dar rele concentrice ale colonului ascendent; 20 – Turele
prezintă boseluri foarte dese. To- excentrice ale colonului ascendent; 21 – Flexura
pografic este situat în scobitura centrală.

263
flancului stâng. Este suspendat de mezocolonul descendent.
Rectul este lipsit de benzi musculare longitudinale şi de boseluri. Este
suspendat în cavitatea pelvină prin mezorect.
Din punct de vedere clinic, diferenţa de calibru a anselor intestinului gros şi
trecerea de la o ansă la alta, face ca în anumite împrejurări conţinutul alimentar
să blocheze tranzitul intestinal şi prima consecinţă sunt colicile. Aceste puncte
vulnerabile sunt trecerea de la cec la ansa I-a a colonului ascendent, flexura
pelvina şi trecerea de la ansa a IV-a a colonului ascendent la colonul transvers.
Colicile sunt dureri abdominale provocate de anumite condiţii anormale, cum
ar fi trecerea brusca de la alimentaţia de grajd la păşune, prezenta unor paraziţi
intestinali sau în sânge etc.
Intestinul gros la rumegătoare
Întreg intestinul gros nu prezintă boseluri la rumegătoare.
Cecul are forma unui cilindru gros, înfundat la capătul caudal.
Colonul începe printr-o porţiune îndoită denumită ansa proximală, după care
urmează colonul spiralat. Acesta este alcătuit din rotirea de doua-trei ori în sens
concentric şi de doua-trei ori în sens excentric (răsucit şi dezrăsucit) în plan
vertical a unor anse numite anse concentrice şi respectiv anse excentrice,
despărţite de flexura centrala. Urmează ansa distală, colonul transvers şi
colonul descendent. La limita dintre colonul descendent şi rect se afla la bou
colonul sigmoid, îndoit în formă de „S", similar celui de la om.
Rectul nu prezintă nimic particular.
Intestinul gros la porc
Cecul este asemănător cu cel de rumegător, dar este prevăzut cu boseluri.
Colonul începe printr-o masă intestinală răsucită de trei ori în trei planuri
suprapuse, în sens concentric (cu boseluri) şi în sens excentric (fară boseluri),
alcătuind colonul helicoidal. Nu există ansa proximală. Ansa distală, colonul
transvers, colonul descendent şi rectul nu prezintă particularităţi faţă de
rumegătoare.
Intestinul gros la carnasiere
Întreg intestinul gros nu prezintă boseluri.
Cecul este uşor răsucit şi foarte scurt. Nu prezintă boseluri. Important este
faptul ca ileonul nu se deschide în cec, ca la celelalte mamifere, ci în colonul
ascendent.
Colonul îşi merită sistematizarea în ascendent, transvers şi descendent, fiind
foarte asemănător cu cel de la om.
Rectul este foarte scurt.
Intestinul gros la rozătoare
Cecul este boselat şi enorm dezvoltat faţă de capacitatea cavităţii
abdominale, încolăcindu-se de trei ori. La capătul înfundat al cecului este plasat
un organ limfoid de câţiva centimetri lungime, de grosimea unui creion, numit
apendice cecal.

264
 Colonul ascendent are o porţiune boselată şi o porţiune neboselată. Colonul
transvers întrece în lungime colonul descendent.
La limita dintre colonul transvers şi descendent, la nivelul flexurii colice
stângi, în interiorul intestinului gros se află un organ foarte important din punct
de vedere fiziologic, numit fusus coli şi descoperit cu mai puţin de 20 de ani în
urmă. Acest organ stabileşte ritmicitatea activităţii de reglare a trecerii ingestei
în colonul descendent, şi prin mişcări antiperistaltice trimite înapoi în cec
conţinutul intestinal fluid. Astfel, fusus coli joacă rol în transformarea materiilor
fecale în forma de crotine în care sunt eliminate.
Rectul nu prezintă nimic particular.
Intestinul gros la om
Cecul este un redus rezervor sferoid, prevăzut cu boseluri şi cu apendicele
cecal.
Colonul este asemănător ca sistematizare cu cel de la carnasiere, cu două
deosebiri:
Ÿ colonul transvers prezintă pe toată lungimea sa o curbură orientată
ventral (invers ca la carnasiere);
Ÿ colonul este în întregime boselat.
Rectul are suprafaţă netedă, ca la toate celelalte mamifere, dar înaintea lui se
află colonul sigmoid, boselat, dar asemănător cu cel de la bou.

14.7.3. Glandele anexe ale intestinului

Toate mamiferele prezintă în cavitatea abdominală două glande anexe, ficatul
şi pancreasul, care elimină produsele lor de excreţie în duoden. Produsul de
excreţie, bila la ficat şi sucul pancreatic la pancreas, intervin în procesul de
digestie de la nivelul intestinului subţire.
14.7.3.1. Ficatul
Forma ficatului. Ficatul are o formă diferită de la specie la specie. În
general, este un organ turtit mult în sens cranio-caudal, cu două feţe şi un contur.
La mamiferele domestice, faţa cranială este convexă. Pe suprafaţa ei prezintă o
singură adâncitură în care se angajează vena cavă în trecerea sa spre diafragmă.
Faţa caudală, uşor convexă, prezintă pe suprafaţă o adâncitură oblică de sus
în jos, de la dreapta la stânga, hilul hepatic, care adăposteşte vase, nervi şi
limfonoduri şi o adâncitură verticală sau uşor oblică, ce adăposteşte vezica
biliară (cu excepţia calului şi porumbelului, care nu posedă vezică biliară).
Conturul prezintă pe marginea dorsală o uşoară scobitură care susţine
esofagul în traiectul său dinapoia diafragmei şi până la cardia. Pe marginea
ventrală a conturului se observă o serie de adâncituri sau incizuri, care împart
ficatul în mai mulţi lobi, diferiţi ca număr de la specie la specie; lobii diferă de
asemenea ca formă şi aşezare. La mamiferele cu număr maxim de lobi se pot
distinge: un lob drept, un lob pătrat şi un lob stâng, lobii drept şi stâng fiind
împărtiţi, la rândul lor, în lobi propriu-zişi şi lobi intermediari. În afara acestor
lobi, ficatul tuturor mamiferelor mai prezintă un lob, denumit lob caudat.

265
 Vezica biliară este rezervorul de bilă care colectează acest produs al ficatului
venit prin canalele biliare, ca-
nalul hepatic şi canalul cistic;
din vezica biliară bila este
vărsată în intestinul subţire, în
duoden, prin canalul coledoc.
La animalele care nu
prezintă vezică biliară, cu toate
că este produsă de ficat, bila se
varsă în intestinul subţire.
Localizarea ficatului. La
toate animalele domestice
ficatul este aşezat în cavitatea
abdominală, în contact intim cu
faţa caudală, concavă, a dia-
fragmei. Faţa caudală a ficatu-
lui vine în contact cu pancrea-
sul, stomacul şi duodenul, iar
lobul caudat susţine rinichiul Fig. 110. Schema structurii şi circulaţiei
drept, (fig. 112) ca o cupă. hepatice
La om faţa superioară vine în 1Canal
– Vena interlobulară; 2 – Artera interlobulară; 3 –
biliar interlobular; 4 – Vena, artera, canal biliar
contact cu diafragma. Faţa infe- perilobular; 5 – Capilare sinosoidale intralobulare; 6 –
rioară se sprijmă pe colon, duo- Canalicul biliar intralobular; 7 – Cordoane de
hepatocite; 8 – Vena centrolobulară; 9 – Vena sus-
den, rinichiul drept şi stomac. lobulară; 10 – Vena sushepatică; 11 – Canal hepatic; 12
Structura ţesutului hepatic. – Canal cistic; 13 – Vezica biliară; 14 – Canal coledoc;
Structura interioară a ficatului 15 – Papila duodenală; 16 – Canal pancreatic
cuprinde un ţesut propriu, (Wirsung); 17 – Duodenul; 18 – Canale hepatocistice.
ţesutul hepatic şi o reţea de
natură conjunctivă, care împarte ţesutul hepatic într-o serie de lobi şi lobuli.
Ţesutul conjunctiv care delimitează lobii şi lobulii se condensează într-o capsulă
fibroasă (capsula lui Glisson) care îmbracă organul de jur împrejur, delimitând
la exterior ţesutul hepatic.
În dreptul hilului capsula trimite în interior pereţii despărţitori, care la porc se
observă cu ochiul liber începând cu vârsta de o lună, întrucât de la această vârstă
ţesutul conjunctiv începe să fie bogat reprezentat. Lobulii au formă de prisme
hexagonale perfect încadrate de ţesutul conjunctiv.
Lobulii hapatici sunt alcătuiţi din grupe suprapuse de celule hepatice care
formează cordoane celulare, canalicule biliare şi capilare sangvine. În mijlocul
fiecărui lobul este situată o venă centrolobulară, în jurul căreia cordoanele de
celule şi capilarele sangvine sunt orientate radiar.
Celula hepatică, elementul constructiv de bază prezintă unul, doi sau trei
nuclee. Fiecare celulă hepatică este în raport atât cu capilarele sangvine, cât şi cu
canalele biliare.
Produsul de excreţie, bila, este condusă printr-un sistem de canale de la

266
lobulul hepatic până la vezica biliară. Primele canale care iau naştere între două
şiruri de celule hepatice din componenţa lobului hepatic se numesc canalicule
biliare, sau canale bilifere. Toate canaliculele biliare se strâng în canalele
hepalice drept şi stâng, care converg spre canalul hepatic comun. După un
traiect oarecare canalul hepatic comun trimite o ramură spre vezica biliară: este
canalul cistic. Continuarea canalului hepatic comun după joncţiunea cu canalul
cistic poartă denumirea de canal coledoc sau canal biliar (comun); acesta se
deschide în duoden, la nivelul papilei duodenale (majore) (fig. 111).
Ficatul prezintă două feluri de circulaţii: o circulaţie funcţională prin care
vena portă aduce sânge încărcat cu materii nutritive care vor fi metabolizate în
ficat şi o circulaţie de hrănire a ficatului, prin sângele adus de artera hepatică.
Diferenţele ficatului în seria mamiferelor. În seria mamiferelor ficatul
prezintă diferenţe specifice, atât în ceea ce priveşte numărul de lobi, cât şi în
privinţa prezenţei sau absenţei vezicii biliare (fig. 112).
La cal ficatul se caracterizează prin următoarele:
Ÿ prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, drept şi caudat;
Ÿ nu prezintă vezică biliară şi nici canal cistic;
Ÿ scizurile dintre lobi nu sunt prea adânci.
Seroasa viscerală formează ligamente pentru difragmă, pereţii cavităţii abdo-
minale, stomac şi duoden.
Boul prezintă următoarele caracteristici ale ficatului:
Ÿ prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat;
Ÿ lobul caudat este strangulat, porţiunea dreaptă depăşind mult conturul
ficatului;
Ÿ lobul drept este foarte înalt faţă de cel stâng, iar ficatul pare din această
cauză triunghiular;
Ÿ scizurile interlobare aproape nici nu se observă;
Ÿ vezica biliară este oblică în jos şi spre dreapta, depăşind cu mult conturul
ficatului,este situată între lobul pătrat şi lobul drept.
În timpul dezvoltării sale embrionare voluminoasele compartimente ale
stomacului împing stomacul spre dreapta într-o mişcare inversă acelor de ceasornic
(când privim ficatul dinapoi), în aşa fel încât acesta apare aproape vertical.
Oaia are câteva caractere aparte ale ficatului, prin care acesta se deosebeşte
de al boului:
Ÿ lobul pătrat este triunghiular, din care cauză marginea ventrală a ficatului
nu mai este dreaptă, ci dinţată;
Ÿ porţiunea dreaptă a lobului caudat nu depăşeşte conturul ficatului;
Ÿ vezica biliară este oblică în sens invers ca la bou, anume de sus în jos şi
de la dreapta la stânga.
La porc ficatul se caracterizară în primul rând prin aceea că ţesutul conjunctiv
perilobular este foarte bine evidenţiat după vârsta de o lună şi apare ca un desen
pe suprafaţa ficatului.
Alte elemente prin care se diferenţiază de ficatul celorlalte specii sunt:
Ÿ prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, intermediar drept şi drept;
de asemenea, lob caudat;
267
Fig. 112. Schema ficatului
A – Om; B – Bou; C – Oaie; D – Cal; E – Porc; F – Câine; 1(I) – Lobul stâng lateral; 2 (II) –
Lobul stâng medial; 3 (IV) – Lobul drept lateral; 4 (IV) – Lobul drept medial; 5 (V) – Lobul
caudat; 6 – Lobul pătrat; 7 – Procesul caudat; 8 – Vezica biliară; 9 (III) – Porta hepatis;
10 – Ligament teres; 11 – Vena cavă caudală; 12 – Vena portă; 13 – Canalul coledoc;
14 – Ligamentul triunghiular stâng; 15 – Ligamentul triunghiular drept; 16 – Procesul papilar;
17 – Canalul cistic.

Ÿ lobul pătrat este triunghiular şi foarte mic;

Ÿ vezica biliară, situată între lobul pătrat şi lobul intermediar drept este
orientată oblic în jos şi spre stânga şi nu ajunge la conturul ficatului;
Ÿ scizurile dintre lobi sunt adânci.
Carnasierele au ficatul caracterizat astfel:
Ÿ prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, intermediar drept şi drept,
de asemenea lob caudat;

268
 Ÿ lobul caudat prezintă cele două porţiuni distincte, despărţite printr-o
strangulare şi depăşeşte conturul ficatului;
Ÿ lobul pătrat are forma pătrată;
Ÿ scizurile dintre lobi sunt extrem de adânci, până aproape de hil;
Ÿ vezica biliară nu ajunge la nivelul marginii ventrale a ficatului;
Ÿ la carnasiere lipseşte canalul hepatic comun; canalele hepatice (3-5) se
deschid în canalul cistic, iar canalul coledoc este continuarea directă a canalului cistic.
La pisică, spre deosebire de câine, canalul cistic este flexuos.
Iepurele prezintă următoarele particularităţi:
Ÿ prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat, asemănător ficatului de la cal;
Ÿ lobul caudat este foarte voluminos şi bine evidenţiat în cele două porţiuni;
Ÿ conturul are o mulţime de mici scizuri;
Ÿ în totalitate, organul are un contur aproximativ rotund;
Ÿ canalul cistic este drept, iar vezica biliară orientată spre dreapta.
La om ficatul prezintă următoarele caractere:
Ÿ prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat;
Ÿ faţa inferioară este prevăzută cu două şanturi sagitale unite printr-un şanţ
transversal;
Ÿ şanţul trasvers desparte lobul pătrat de lobul caudat;
Ÿ vezica biliară depăşeşte foarte puţin conturul ficatului.

14.7.3.2. Pancreasul
Pancreasul are o formă deosebită în seria mamiferelor, de la un aspect
alungit, până la forma literei "U". În general i se poate distinge un corp şi doi
lobi (stâng şi drept); corpul este situat în contact cu duodenul, lobul stâng este
coada pancreasului, iar lobul drept ia contact de obicei cu ficatul.
Pancreasul este o glandă amficrină situată în cavitatea abdominală în contact
cu duodenul, ficatul, stomacul, colonul transvers, vena portă şi alte organe, cu
diferenţe de la specie la specie.
În structura pancreasului se pot distinge cu ochiul liber lobi şi lobuli (fig. 113).
La exterior organul este îmbrăcat într-o capsulă conjunctivă subţire care
trimite în interior pereţi despărţitori ce separă ţesutul propriu în lobuli.
Histologic se observă acini de tip seros, care secretă sucul pancreatic (acesta este
pancreasul exocrin). Sucul pancreatic este compus din amilază, lipază şi
tripsină. Din loc în loc, celulele se adună în grupuri, în aşa-numitele insule
celulare sau insulele lui Langerhans (acesta este pancreasul endocrin), care
secretă hormonii insulină şi glucagon.
Hormonii sunt preluaţi imediat de sânge, în timp ce sucul pancreatic se
scurge în duoden. Insulele lui Langerhans sunt reprezentate prin două categorii
de celule α şi β; celulele α secretă glucagonul, iar celulele β secretă insulina.
Legătura dintre pancreasul exocrin şi duoden se face printr-un canal ce se
întâlneşte la toate mamiferele, cu excepţia porcului şi boului, dar la
rumegătoarele mici este singurul canal − canalul pancreatic principal, care se
deschide împreună sau alături de canalul coledoc; la unele specii există un al

269
doilea canal canalul pancreatic secundar (singurul canal pancreatic la porc şi
bou, secundar la cal; la câine acesta este canalul cel mai voluminos).
La începutul secolului trecut, fiziologul român Nicolae Paulescu a descoperit
produsul pancreasului endocrin pe care 1-a numit „pancreină". A publicat
descoperirea sa într-o revistă de redusă circulaţie, cu câteva luni înaintea lui Best
şi Banting, care au dat numele de insulină" aceluiaşi produs, dar au publicat
descoperirea într-o revistă de mare circulaţie. Spre stupoarea generală. Premiul
Nobel pentru medicina a fost acordat lui Best şi Banting, Paulescu al nostru
fiind ignorat, poate datorită faptului că a publicat descoperirea într-o revistă de
mică circulaţie. Toate eforturile făcute de savanţi de renume mondial de a-1
repune în drepturi pe Paulescu au eşuat, s-au lovit de zidul de nepătruns al
comitetului Nobel, care susţine că nu poate reveni la decizii anterioare. Mare
nedreptate s-a făcut românului nostru şi ştiinţei medicale româneşti.

Fig. 113. Schema pancreasului la mamifere domestice

1 – Lobul stâng; 2 – Lobul drept; 3 – Ductul pancreatic Wirsung; 4 – Canalul coledoc; 5 –
Pilorul; 6 – Duodenul; 7 – Vena portă; 8 – Vena cavă caudală; 9 – Canalul accesoriu (Santorini).

270
 14.8. FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

14.8.1. Noţiuni generale de fiziologie a aparatului

digestiv prediafragmatic
Digestia bucală
În cavitatea bucală, primul segment al aparatului digestiv, au loc deopotrivă
fenomene mecanice, fizice şi chimice care schimbă starea alimentelor (nutreţurilor),
pregătindu-le pentru fazele următoare, ale digestiei gastrice şi intestinale.
Fenomenul mecanic este prehensiunea, fenomenul fizic este masticaţia, iar
fenomenul chimic este transformarea (prelucrarea) alimentelor şi nutreţurilor cu
ajutorul salivei.
Prehensiunea. Prehensiunea este introducerea alimentelor şi nutreţurilor în
cavitatea bucală. Acest prim act se realizează de fiecare specie în mod diferit.
De asemenea, prehensiunea alimentelor sau nutreţurilor solide se face diferit de
prehensiunea lichidelor.
Ÿ Prehensiunea alimentelor sau nutreţurilor solide se face cu buzele, limba şi
dinţii. Calul întrebuinţează buzele când mănâncă din iesle şi rupe iarba cu dinţii
incisivi când pâşunează. Boul smulge nutreţul cu limba, ajutându-se de incisivi.
Oaia foloseşte acelaşi sistem ca şi calul. Porcul introduce nutreţul în cavitatea
bucală cu buza inferioară, incisivii şi limba. Câinele şi pisica fac prehensiunea
hranei cu incisivii, caninii şi chiar cu molarii, ajutându-se de membrele toracice.
Iepurele apucă hrana cu buzele şi incisivii. La om prehensiunea alimentelor se face
cu buzele, incisivii şi cu limba, dar factorul principal este mâna, cu ajutorul căreia
omul introduce alimentele în cavitatea bucală.
Ÿ Prehensiunea lichidelor diferă, de asemenea, după specie. Toate
ierbivorele, rumegătoare sau nerumegătoare, sug lichidele, formând din
cavitatea bucală un fel de pompă aspiratoare pe principiul vidului: buzele se
strâng lăsând liber un orificiu foarte mic, mandibula este uşor depărtată de
maxilă, iar limba este retrasă mult înapoi. Câinele şi pisica, având limba foarte
mobilă, o folosesc ca pe o linguriţă cu care aruncă lichidele în cavitatea bucală.
Capul este întins mult înainte, iar jgheabul format în cavitatea bucală înlesneşte
trecerea cu uşurinţă a lichidelor în faringe şi esofag. Omul bea aplecând capul pe
spate, împingând fiecare înghiţitură cu limba spre plafonul cavităţii bucale şi
spre deschiderea buco-faringiană, până când înghiţitura este preluată de faringe
şi împinsă în esofag.
Masticaţia. Masticaţia este actul prin care hrana este fărâmiţată ca ajutorul
dinţilor.
Ca şi prehensiunea, acest act diferă de la specie la specie, dar la toate
animalele masticaţia se realizează prin aducerea nutreţului cu ajutorul limbii şi a
m. buccinator între suprafeţele ocluzale ale dinţilor.
În general, masticaţia se face prin mişcările mandibulei pe maxilă. La fel se
realizează şi masticaţia la om. La rumegătoare, mişcările mandibulei pe maxilă
nu sunt numai de ridicare şi coborâre, ci şi de lateralitate.

271
 Prelucrarea hranei în cavitatea bucală. Pentru a suferi procesul de digerare
propriu-zis, care are loc în stomac şi intestin, hrana este prelucrată iniţial în
cavitatea bucală. Această prelucrare constă în primul rând în fărâmiţare, care se
realizează prin procesul de masticaţie; în al doilea rând, hrana este îmbibată de
salivă, înmuiată şi partial transformată din punct de vedere chimic.
Saliva este produsul de excreţie al glandelor salivare. Se prezintă sub forma
unui lichid incolor, inodor, transparent, cu gust uşor sărat şi de o consistenţă
care diferă de glanda care a secretat-o şi cu excitantul (pH-ul alimentului).
Astfel, se deosebeşte o salivă apoasă şi o salivă vâscoasă. În cavitatea bucală
saliva apare ca un lichid spumos, datorită amestecării ei cu aerul. În compoziţia
salivei intră săruri minerale (substanţe anorganice) şi substanţe organice; dintre
substanţele organice, proteinele ocupă un loc important şi dintre ele enzimele.
Unele specii posedă o enzimă numită ptialină sau amilază, cu rol amilolitic,
care descompune amidonul în maltoză, şi o altă enzimă, maltaza, care
descompune maltoza în glucoză. La alte specii mai întâlnim o enzimă
proteolitica, lizozimul (prezent de asemenea în lacrimi), care are proprietăţi
bactericide. La viţeii sugari saliva mai conţine lipază, care dispare la adult.
Secreţia salivei se produce din cerinţa de înmuiere şi descompunere chimică
a alimentelor şi nutreţurilor în timpul actului masticator şi din necesitatea de
umezire permanentă a epiteliului mucoasei cavităţii bucale. Prin urmare, saliva
este secretată în mod permanent, în cantităţi mici. De la câteva zeci sau sute de
ml la animalele mici şi până la 42 1 la cal şi 56 1 salivă secretată zilnic de bou,
sunt cantităţile necesare numai pentru înmuierea şi transformarea fizică şi
chimică a hranei.
Prezenţa unui aliment sau nutreţ în cavitatea bucală provoacă secreţia salivei,
printr-un mecanism reflex, chiar imediat după naştere; este aşadar un reflex
înnăscut şi necondiţionat.
Reflexele salivare condiţionate, studiate de I. P. Pavlov, iau naştere cu timpul,
treptat, în anumite condiţii. Este binecunoscută la om senzaţia de foame şi salivaţia
la apropierea orei de masă, la vederea sau mirosirea unui aliment, la auzul ascuţirii
cuţitelor sau la zgomotul făcut de farfurii şi tacâmuri la aşezarea mesei.
La animale se creează reflexe asemănătoare, legate de regimul alimentar specific
fiecărui animal. Secreţia salivei în asemenea condiţii este o secreţie psihică.
Reflexele salivare sunt condiţionate de cantitatea de salivă secretată şi de secreţia
specifică a unei anumite glande pentru o anumită hrană. Astfel, cantitatea de salivă
secretată depinde de starea de uscăciune şi de duritate a alimentului sau nutreţului,
de durata masticaţiei, de respectarea orei de masă etc.
Rolul fiziologic al salivei este complex.
Saliva intervine în procesul de digestie, în deglutiţie, joacă un rol important în
excitaţia gustativă, în menţinerea igienei cavităţii bucale, are rol bactericid, iar la
rumegătoare are rol în menţinerea reacţiei chimice din stomacurile mecanice.
Formarea bolului alimentar depinde de masticaţia şi insalivarea alimentelor
şi nutreţurilor. Pe lângă rolul lor fizic şi chimic, acestea duc la formarea aşa-
numitului bol alimentar, rezultatul final al digestiei bucale.

272
 Prin mişcările mandibulei pe maxilă, prin mişcările limbii, cu ajutoml muscu-
laturii buccinatoare şi a buzelor care aduc încontinuu masa alimentară între
arcadele dentare, cantitatea de hrană introdusă în cavitatea bucală este foarte
bine fărâmiţată (mai puţin de câine, care poate înghiţi o bucată de carne şi
nemestecată) şi îmbibată cu salivă. În cele din urmă rezultă o pastă din care se
formează aşa-numitul bol alimentar, ce este împins în faringe, de unde trece în
esofag şi ajunge în cele din urmă în stomac.

Deglutiţia
Deglutiţia este actul prin care bolul alimentar trece din cavitatea bucală în
stomac, traversând faringele şi esofagul. În cavitatea bucală deglutiţia este supusă
voinţei, pentru ca începând cu faringele şi continuând cu esofagul, bolul alimentar
să scape de sub controlul voinţei; deglutiţia devine astfel un act reflex. În procesul
de deglutiţie se deosebesc trei timpi (faze): bucal, faringian şi esofagian.
Ÿ În timpul bucal, după ce a fost supusă procesului de masticaţie şi de
insalivare şi a luat forma bolului alimentar, hrana este împinsă spre fundul
cavităţii bucale cu ajutorul limbii şi a musculaturii buccinatoare. Odată ajuns pe
baza limbii, bolul alimentar este aruncat spre faringe printr-o mişcare în sus şi
înapoi a limbii. Înainte ca această contracţie a limbii să se producă, bolul
alimentar poate fi readus în porţiunea iniţială a cavităţii bucale.
Ÿ În timpul faringian, bolul alimentar proiectat în faringe constituie un
excitant pentru mucoasă, deglutiţia la acest nivel luând aspectul unui act reflex.
Vălul palatin este ridicat şi întins cu ajutorul muşchilor; în acest fel astupă
comunicarea dintre cavitatea nazală şi faringe şi deschiderile conductelor
faringo-timpanice. Cei trei muşchi constrictori ai faringelui fac ca bolul
alimentar să înainteze spre esofag.
Epiglota astupă intrarea în laringe, iar musculatura dilatatoare a faringelui
readuce lumenul faringelui la capacitatea de repaus. Prin aplicarea epiglotei pe
intrarea laringiană, în timpul faringian al deglutiţiei are loc o întrerupere a
respiraţiei.
Ÿ Timpul esofagian al deglutiţiei are un specific care îl apropie de actul
mecanic al digestiei intestinale. Intervine peristaltismul, adică contracţia urmată
de imediata relaxare a fibrelor circulare (din stratul intern) din segment în
segment şi contracţia în sens invers a fibrelor longitudinale (din stratul extern).
Din momentul în care ultimul muşchi constrictor al faringelui a împins bolul
alimentar, acesta este preluat de esofag care îl transportă din aproape în aproape
până la stomac, prin unde peristaltice.
Înainte de a intra în stomac, bolul alimentar trece prin cardia. Fiind prevăzută
cu un sfincter, cardia stă mereu închisă. Prezenţa bolului alimentar în ultima
porţiune a esofagului şi contracţia ultimelor fibre circulare deschid cardia, iar
bolul alimentar cade în stomac, unde va fi supus digestiei gastrice.

273
 14.8.2. Noţiuni generale de fiziologie a aparatului
digestiv postdiafragmatic

Digestia gastrică
Bolul alimentar deglutit (înghiţit) ajunge în stomac. Aici este supus unei
duble acţiuni: mecanică şi chimică.
Digestia mecanică constă în presarea şi fărâmiţarea materialului în particule
mici, iar digestia chimică constă în descompunerea chimică şi transformarea
alimentelor şi nutreţurilor în compuşi chimici mai simpli.
Sucul gastric, rezultat al secreţiei din epiteliul mucoasei gastrice este un
lichid clar, uşor translucid (semitransparent), incolor, puternic acid. Este alcătuit
din substanţe organice şi anorganice. Amestecul de suc gastric cu conţinutul
alimentar asupra căruia a acţionat se numeşte chim.
Sucul gastric este format din acid clorhidric şi enzime.
Ÿ Acidul clorhidric are rolul de a activa pepsinogenul din sucul gastric,
transformându-1 în pepsină, capabilă să acţioneze asupra protidelor alimentare.
Acidul clorhidric are şi o slabă acţiune antiseptică.
Ÿ Enzimele principale ale sucului gastric sunt: pepsinogenul, lipaza
gastrică şi amilaza gastrică, gelatinaza, gastrina şi aşa-numitul factor intrinsec.
ü Pepsinogenul în prezenţa acidului clorhidric este activat în pepsină, o
enzima proteolitică.
ü Lipaza gastrică descompune lipidele în acizi graşi şi glicerină.
ü Amilaza gastrică are acelaşi efect ca şi amilaza salivară.
ü Gelatinaza descompune gelatina în compuşi simpli, absorbabili.
ü Gastrina stimulează secreţia sucului gastric.
ü Factorul intrinsec este secretat de aceleaşi celule care secretă acidul
clorhidric şi este esenţial pentru absorbţia vitaminei B12 în ileon. (Persoanele
sau animalele care suferă de gastrită cronică se îmbolnăvesc de anemie
pernicioasa, datoritâ lipsei vitaminei B12
necesară stimulării măduvei osoase roşii −
hematogene −, cu rol în maturarea globu-
lelor roşii).
Secreţia sucului gastric nu este
uniformă. Ea creşte sub influenţa anumitor
excitanţi care acţionează pe cale reflexă şi
pe cale hormonală.
Secreţia reflexă a sucului gastric este
provocată de prezenţa alimentelor şi
nutreţurilor în cavitatea bucală şi stomac;
acestea excită receptorii nervoşi din
mucoasele bucală şi gastrică. Fig. 114. Metoda prânzului fictiv
Pentru a cerceta şi demonstra mecanis- şi micul stomac (Pavlov) original
Gh. M. Constantinescu, 1976)
mul reflex al secreţiei sucului gastric, Pavlov 1 – Mucoasa; 2 – Stomacul mic.
a recurs la metoda "prânzului fictiv"

274
(înşelător), practicând la un câine de experienţă două operaţii (fig. 114):
a) a secţionat esofagul în porţiunea lui cervicală şi prin două orificii separate
ale pielii a fixat, una lângă alta, cele două deschideri rezultate prin secţionare.
b) de pe marea curbură a stomacului a izolat un "stomac mic" pentru
recoltarea sucului gastric;
Nutreţurile ingerate de animal erau eliminate imediat prin deschiderea
superioară a esofagului, producând însă secreţia de suc gastric chiar fără ca bolul
alimentar să fi ajuns în stomac.
S-a putut astfel constata că prin excitarea organelor de simţ (văz, gust, miros
şi prin auz), mucoasa stomacală secretă suc gastric printr-un reflex aşa-numit
condiţionat, fără prezenţa bolului alimentar în stomac; secreţia era condiţionată
de prezenţa nutreţului în apropierea animalului şi apoi în cavitatea bucală.
La un animal fără esofagul secţionat se produce secreţia sucului gastric pe
cale reflexă, necondiţionată; secreţia începe în momentul în care bolul alimentar
a ajuns în stomac şi a excitat mucoasa.
Secreţia umorală este mai târzie. Într-adevăr, după un timp oarecare de la
ingerare (ingestie), mucoasa stomacală secretă un hormon, gastrina. Prin
prezenţa ei în sânge, gastrina stimulează glandele stomacale în producerea
sucului gastric. Secreţia gastrinei are loc numai prin excitarea mecanică a
mucoasei pilorice de către bolul alimentar.

Fenomenele mecanice care au loc în stomac

Umplerea stomacului se face pe măsura înghiţirii bolului alimentar; pereţii
stomacului se îndepărtează unul de altul şi fac loc depozitării materialului nutritiv,
această depozitare se face într-o anumită ordine, în funcţie de specia animalului.
Mişcările stomacului se manifestă sub formă de unde peristaltice şi de
strangulaţii ritmice.
Undele peristaltice sunt contracţii ritmice care se succed la perioade de timp
egale şi care se datoresc fibrelor musculare netede circulare. Cu ajutorul fibrelor
musculare longitudinale şi oblice, conţinutul stomacului este antrenat de la
cardia spre pilor: acestea sunt mişcările peristaltice.
Strangulaţiile ritmice sunt contracţii ale pereţilor stomacali în special în
regiunea pilorului şi au rolul de a amesteca bine conţinutul stomacal.
Golirea stomacului se petrece astfel: conţinutul îmbibat cu suc gastric este
antrenat printr-o undă peristaltică, prin sfincterul piloric care este relaxat (se
dilată în mod reflex); apoi, după ce o cantitate de conţinut stomacal a ajuns în
duoden, regiunea pilorică a stomacului se dilată pentru a primi o altă cantitate de
conţinut, iar sfincterul piloric se contractă. În acelaşi timp, în prima porţiune a
duodenului apar unde peristaltice care presează asupra conţinutului intestinal;
acesta nu se mai poate înapoia în stomac, din cauză că sfincterul piloric s-a
închis şi atunci ia drumul intestinului.
Vomitarea (emeza, vărsătura) este actul mecanic prin care conţinutul
stomacului este expulzat pe gură şi pe nări.
Vomitarea poate fi de origine centrală, producându-se în urma unei excitaţii a

275
centrului vomitării, în bulbul spinal; ea mai poate fi de origine reflexă, apărând
în urma excitării centrului vomitării ca punct de plecare de la mucoasa
faringiană, stomacală, intestinală etc., prin iritaţii mecanice.
Este un fenomen de apărare a organismului, prin care sunt eliminate corpurile
străine sau toxice, sau foarte iritante pe care stomacul nu le poate digera.
Vomitarea este de obicei precedată de senzaţia de greaţă; omul sau animalul
este îngrijorat, se produc masticaţii şi deglutiţii în gol, salivaţie, mişcări ale
limbii şi modificări ale respiraţiei.
În timpul vomitării pilorul este închis, de la pilor la cardia se produc unde
antiperistaltice (în sens invers decât normal), iar conţinutul stomacal este forţat să
treacă prin cardia în esofag şi să fie eliminat pe gură şi pe nas. Asupra stomacului se
produc mari presiuni din partea musculaturii abdominale şi a diafragmei.
Dintre mamifere, carnasierele şi omnivorele vomită cel mai uşor. Mai greu
vomită rumegătoarele, iar cabalinele în mod practic nu pot vomita, din cauza
particularităţii pe care o prezintă sfincterul cardiei, cu pliurile mucoasei îndreptate
spre interiorul stomacului. Când totuşi vomită şi calul este un semn îngrijorător, fie
de dilatare a cardiei, fie de ruptură a stomacului, care poate fi chiar letală (mortală).
Vomituriţia este un gen de vomitare care poate să aibă aceleaşi cauze, omul sau
animalul prezintă aceleaşi manifestări, dar materialul gastric nu este expulzat.

Digestia gastrică la solipede

În stomacul de cal, în momentul umplerii se observă o stratificare a nutreţurilor.
Astfel, nutreţul sosit din cavitatea bucală ocupă întâi peretele ventral al stomacului,
în regiunea fundică; regiunea pilorică este cea care se umple ultima.
Golirea stomacului nu se face în ordinea umplerii. Astfel, întâi părăsesc
stomacul nutreţurile de pe marea şi de pe mica curbură, apoi cele din centru. O
aplicaţie practică a acestor cunoştinţe este ordinea administrării diferitelor
sortimente de nutreţ. La administrarea unui tain compus din fânuri, grăunţe şi
suculente trebuie să se ţină seama că grăunţele au cea mai mare nevoie de
transformări chimice, deci de contact cu sucurile gastrice; rezultă că tainul de
grăunţe va fi administrat între fân, suculente şi alte nutreţuri. În felul acesta,
grăunţele rămân în stomac un timp mai îndelungat şi suferă acţiunea completă a
enzimelor.
Este iarăşi bine de ştiut că apa trece repede din stomac în duoden în două
cazuri: când stomacul este gol şi când stomacul este complet umplut. Adăparea
se va face deci înainte de administrarea nutreţurilor (mai rar), sau după umplerea
completă a stomacului prin consumarea raţiei.
Calul poate ingera unele plante cu proprietatea de a dezvolta gaze în exces,
care se acumulează în cantităţi enorme în cec şi provoacă aşa-numita indigestie
gazoasă. Dacă nu se intervine la timp animalul poate sucomba prin presiunea
gazelor asupra vaselor sangvine, a cordului şi a pulmonilor. Intervenţia rapidă
constă în introducerea unui trocar în golul flancului drept, pentru a da
posibilitatea gazelor să iasă din cec. Ieşirea gazelor din cecul extins la maximum
se face cu o forţă şi o viteză uriaşe, dar animalul este salvat. În locul trocarului,

276
dacă animalul este la păşune, departe de ferma, se poate folosi briceagul cu care
se puncţionează peretele abdominal în dreptul bazei cecului.
Digestia gastrică la omnivore
La porc digestia se desfaşoară în felul următor: în general în regiunea cardiei
are loc transformarea glucidelor şi în special a amidonului sub acţiunea ptialinei
salivare. În regiunea fundică se desfăşoară digestia proteinelor sub acţiunea
pepsinei şi a acidului clorhidric, secretate de mucoasa gastrică.
În mod asemănător se face digestia gastrică la om.
Digestia gastrică la carnasiere
Alimentaţia carnasierelor este predominant proteică. Glandele fundice sunt
cele mai numeroase, asigurând desfăşurarea digestiei proteinelor sub acţiunea
pepsinei şi a acidului clorhidric. Completarea alimentaţiei cu sortimente care
conţin în compoziţia lor glucide şi lipide implică intervenţia celorlalte enzime
din sucul gastric, prezente şi ele în stomacul de câine şi de pisică; aşa se explică,
de fapt, tendinţa de trecere a acestor specii spre regimul omnivor (mai ales
animalele crescute pe lângă casă).
Digestia în compartimentele gastrice la rumegătoare
Digestia gastrică la rumegătoare este un act complicat care se execută într-un
timp destul de îndelungat. În reţea şi rumen compoziţia chimica a nutreţurilor şi
în special celuloza suferă acţiunea unei flore bacteriene variate.
Procesele chimice care au loc în stomacurile mecanice sunt complexe. Aici au
loc transfonnări chimice dintre care cele mai importante sunt: digestia celulozei şi a
altor glucide, sinteza şi digestia proteinelor, ca şi sinteza unor vitamine.
Digestia celulozei şi a altor glucide este cel mai important proces chimic care
are loc în aceste compartimente, pe seama microflorei şi microfaunei. În rumen
se găsesc bacterii celulozolitice şi infuzorii (parameci) care produc topirea (liza)
celulozei ce formează membrana celulelor vegetale.
Sinteza şi digestia proteinelor. Din proteina brută nedigerabilă, conţinută în
nutreţuri, rumegătoarele au capacitatea de a stimula înmulţirea microorga-
nismelor. Acestea trec împreună cu conţinutul ruminal în stomacul glandular, în
cheag, unde sunt digerate ca substanţe proteice asimilabile.
Sinteza unor vitamine. În stomacurile mecanice sunt sintetizate vitamine
liposolubile (K) şi hidrosolubile (C şi vitamine din grupul B).
Mişcările stomacurilor mecanice încep în reţea. În stare de repaus, reţeaua
conţine o cantitate oarecare de lichid şi nutreţuri fărâmiţate foarte fin şi îmbibate
cu lichid.
Reţeaua se contractă în doi timpi. Lichidul din reţea are rolul de a stropi şi
înmuia particulele de nutreţ care plutesc în masa ruminală datorită greutăţii lor
mici. În timpul contracţiei reţelei se mai produc:
Ÿ relaxare a sfincterului dintre reţea şi foios;
Ÿ contracţia pilierului anterior al rumenului.

277
 În acest fel, o parte din conţinutul reţelei trece în foios şi încetul cu încetul se
contractă întreg sacul dorsal al rumenului. Conţinutul sacului dorsal este aruncat
în sacul ventral. Urmează apoi o contracţie a sacului ventral, conţinutul lui fiind
din nou trecut în sacul dorsal şi aşa mai departe.
Se produce astfel o amestecare perfectă a materialului alimentar cu lichidele,
conţinutul ruminal se transformă într-o pastă fină. Bolul mericic trece din esofag
în reţea, apoi în foios (vezi mai jos). Rolul foiosului este de a alege materialul
alimentar care nu este prea bine triturat (farâmiţat) şi de a-1 supune unei fărâ-
miţări înainte de a trece în cheag. Restul materialului alimentar, bine măcinat,
este lăsat să treacă în cheag. Particulele mari de nutreţ sunt oprite în foios de
ridicăturile mucoasei de pe lamele de ordinul I, II, III şi IV. Mişcările cheagului
sunt asemănătoare cu cele ale stomacului de la animalele cu stomac simplu.
În anumite condiţii fiziologice, şanţul gastric (descris la rumen) se poate în-
chide realizând un conduct care leagă esofagul de reţea, foios şi cheag. Formarea
conductului este determinată de starea fizică şi chimică a nutreţului respectiv.
Formarea conductului gastric este un act reflex care este declanşat de
prezenţa nutreţului în cavitatea bucală. Şanţul gastric nu se închide atunci când
animalul ingeră nutreţuri grosiere; acestea cad în rumen şi sunt supuse
procesului de rumegare.
Rumegarea este un act complex, reflex, constituit din mai multe operaţiuni:
rejecţia, remasticaţia, reinsalivaţia şi redeglutiţia bolului mericic.
Rejecţia este acţiunea de transportare a materialului nutritiv din rumen din
nou în cavitatea bucală, pentru a fi supuse remasticării şi reinsalivării.
Materialul nutritiv este readus în cavitatea bucală în cantităţi mici care iau
forma unui bol alimentar, aşa-numitul bol mericic.
Remasticaţia este actul care urmează imediat după rejecţie. Se execută cu
foarte mică cheltuială de energie, deoarece bolul este înmuiat şi fărâmiţat.
Reinsalivaţia se face concomitent cu remasticaţia, bolul mericic fiind din nou
îmbibat cu salivă.
Redeglutiţia intervine după ce bolul mericic a fost suficient de bine
remasticat şi reinsalivat, fiind din nou deglutit. El trece direct în reţea, apoi în
foios şi în cele din urmă în cheag, unde procesul digestiei continuă.
Rumegarea durează la taurinele adulte în medie 8 ore zilnic, fiind mai
prelungită în cazul ingerării nutreţurilor uscate şi mai scurtă în cazul nutreţurilor
suculente. Perioadele de rumegare dintr-o zi se ridică la 14. O perioadă de
rumegare durează de la câteva minute la o oră. Rumegarea unui bol mericic
durează mai puţin de un minut. Pentru rejecţie sau redeglutiţie sunt necesare 3-4
secunde. Între două acte de rejecţie se scurg alte 3-4 secunde.
Eructaţia este normal întâlnită numai la rumegătoare şi la copilul sugar şi
reprezintă eliminarea gazelor rezultate din digestia stomacală.
Prestomacurile rumegătoarelor sunt compartimente în care au loc puternice
procese fermentative, cu eliberare de gaze. Deoarece actul digestiei este
continuu, gazele s-ar acumula mereu şi nu ar avea pe unde şi cum să iasă din
interior, din cauză că sunt mai uşoare decât conţinutul compartimentelor

278
mecanice ale stomacului şi sunt împinse spre plafon. Evacuarea acestor gaze la
exterior se face printr-un act reflex, obişnuit la rumegătoare, numit eructaţie.
Eructaţia se produce prin declanşarea nervoasă pornită de la nivelul mucoasei
din dreptul cardiei. Acest centru receptiv declanşează reflexul dacă este excitat
prin prezenţa nutreţurilor fibroase (grosiere). Fără prezenţa acestor sortimente de
nutreţuri, reflexul nu are loc. Deci o altă învăţătură practică este ca din alimentaţia
rumegătoarelor să nu lipsească fibroasele sau grosierele, iar trecerea de la regimul
de grajd la păşune să se facă treptat, pentru ca reflexul de eructaţie să fie menţinut.
În cazul acumulării rapide şi peste măsură a gazelor provenite din digestia
unor nutreţuri care dezvoltă gaze în mod anormal, ca şi în cazul calului, se cere
intervenţia rapidă, fie prin folosirea sondei buco-esofagiene, fie prin puncţie cu
trocarul. Locul pentru puncţia cu trocarul (sau cu briceagul daca animalul este la
păşune departe de fermă) este în mijlocul golului flancului stâng. Când gazele se
amestecă cu lichidul ruminal şi formează o spumă, aceasta nu mai poate fi
evacuată prin nicio altă metodă decât prin intervenţie chirurgicală − deschiderea
rumenului prin incizie în flancul stâng.
Eructaţia la copilul sugar este provocată prin ţinerea acestuia în poziţie
oblică, cu capul în sus, puţin ridicat, câteva minute după supt. Dacă eructaţia nu
este provocată, gazele care se acumulează în stomac destind pereţii stomacului
şi stânjenesc digestia.

Digestia în intestinul subţire

În intestinul subţire se produc transformări mai profunde ale alimentelor şi
nutreţurilor. Chimul din stomac suportă acţiunea modificatoare a sucului intestinal,
a bilei şi a sucului pancreatic. Intestinul subţire este segmentul tubului digestiv în
care alimentul sau nutreţul devine substanţă asimilabilă şi se absoarbe.
Acţiunea bilei. Bila este produsul de secreţie al celulelor hepatice. La
mamiferele cu vezică biliară, bila este depozitată aici, de unde ia drumul
duodenului în timpul digestiei. La animalele fără vezică biliară, secreţia bilei în
duoden este continuă, cu condiţia ca în coledoc presiunea să fie suficientă spre a
deschide sfincterul dinspre intestin al acestui canal.
Unele substanţe, alimente sau nutreţuri accelerează producerea bilei, altele
eliminarea ei în duoden. Substanţele care accelerează producerea bilei se
numesc coleretice, iar substanţele care provoacă eliminarea din vezica biliară în
coledoc, colecistochinetice (colagoge).
Excreţia şi eliminarea bilei sunt coordonate de sistemul nervos central, fiind
supuse unui mecanism reflex şi unui mecanism humoral.
Bila este un lichid vâscos, cu gust amar şi de culoare diferită de la specie la
specie: galbenă la cobai, galbenă-brună la porc şi carnasiere, brună-verzuie la
cal, verde la rumegătoare etc.
În compoziţia bilei intră apă, săruri biliare, pigmenţi biliari, lecitină,
colesterol, acizi graşi şi substanţe minerale. Bila are reacţie uşor alcalină.
Rolul bilei în procesul de digestie este foarte complex: astfel, printre altele,
bila are următoarele funcţiuni:

279
 Ÿ emulsionează grăsimile, făcând astfel posibilă acţiunea lipazei pancreatice;
Ÿ formează cu grăsimile compuşi solubili în apă şi absorbabili;
Ÿ stimulează peristaltismul intestinal.
Acţiunea sucului pancreatic. Sucul pancreatic este rezultatul secreţiei
pancreasului exocrin. Este un lichid limpede, incolor, inodor, uşor filant, cu
reacţie alcalină.
Sucul pancreatic conţine până la 98% apă. Restul de 2% este alcătuit din
substanţe organice şi săruri minerale.
Dintre substanţele organice fac parte enzimele.
Cele mai importante enzime proteolitice sunt: tripsina, chimotripsina şi
carboxipolipeptidaza. De mai mică importanţă sunt elastazele şi nucleazele. (De
notat ca enzimele proteolitice, înainte de a fi aruncate în lumenul intestinal, se
găsesc sub formă inactivă de tripsinogen, chimotripsinogen şi procarboxi-
polipeptidază. Tripsinogenul este activat de enzima numita enterochinaza.
Celelalte două enzime sunt activate de tripsină).
Tripsina şi chimotripsina descompun proteinele în peptide, iar carboxi-
polipeptidaza le descompune pe acestea în aminoacizi.
Amilaza transformă carbohidratele în di- şi trizaharide. Este mult mai activă
decât ptialina şi acţionează şi asupra amidonului crud, spre deosebire de ptialină,
care nu atacă decât amidonul fiert sau copt.
Lipaza saponifică grăsimile, descompunându-le până la acizi graşi şi
glicerină. Saponificarea nu poate avea loc decât în cazul în care grăsimile sunt
emulsionate de bilă.
Colesterolesteraza hidrolizează esterii colesteroli.
Fosfolipaza separă acizii graşi din fosfolipide.
Secreţia sucului pancreatic se produce prin două mecanisme: nervos şi
humoral. Mecanismul nervos este declanşat de prezenţa chimului şi se mai
produce pe cale reflexă în mod condiţionat. Mecanismul humoral se datoreşte
hormonului secretină.
Acţiunea sucului intestinal. Sucul intestinal este un lichid incolor, inodor,
cu gust uşor sărat şi alcalin.
În compoziţia lui se întâlnesc substanţe organice (mucus şi enzime) şi
substanţe anorganice (săruri).
Se deosebesc două mari categorii de enzime intestinale: cele care descompun
peptidele mici în aminoacizi şi cele care descompun dizaharidele în
monozaharide.
Din prima categorie fac parte peptidazele.
Din cea de a doua categorie fac parte sucraza, maltaza, izomaltaza şi lactaza,
de asemenea cantităţi mici de lipază.
Mecanismul de declanşare a secreţiei este mixt: nervos (reflex prin excitaţiile
mecanice exercitate de materialul alimentar) şi humoral (prin intervenţia secretinei).
Mişcările intestinului subţire. Intestinul subţire efectuează trei tipuri de
mişcări: mişcări de segmentaţie ritmică, mişcări pendulare şi mişcări
peristaltice.

280
 Mişcările de segmentaţie ritmică constau în contracţii, urmate de relaxare
exact la acelaşi nivel al tubului intestinal; se repetă în acelaşi loc şi se datoresc
fibrelor musculare circulare. Conţinutul intestinal este astfel bine amestecat.
Mişcările pendulare se datoresc fibrelor musculare longitudinale şi au drept
rezultat alunecarea anselor intestinale unele peste altele. Conţinutul intestinal
este astfel mişcat înainte şi înapoi.
Mişcările peristaltice sunt cele obişnuite, descrise anterior.
Datorită mişcărilor pe care le poate efectua, multă vreme s-a crezut că
intestinul este inervat de un sistem nervos autonom în adevăratul înţeles al
cuvântului. Astfel, o porţiune de intestin scoasă din organism şi introdusă într-o
soluţie călduţă de ser fiziologic prezintă mişcări peristaltice. Imediat după
moarte, intestinul omului şi animalului prezintă de asemenea mişcări
peristaltice, de segmentare ritmică şi de pendulare, ca în timpul desfăşurării unei
activităţi normale de digestie.
Acestea dovedesc că intestinul prezintă un oarecare automatism, care este
însă limitat în timp, deoarece fără influenţa sistemului nervos central şi neuro-
vegetativ, mişcările încetează după câteva ore.

Funcţiile interne ale ficatului

Funcţiile interne ale ficatului sunt de importanţă capitală pentru desfăşurarea
vieţii în condiţii normale. Dereglarea uneia dintre ele duce la un dezechilibru
organic ce se resimte şi la alte nivele. Descriem în continuare principalele funcţii
ale ficatului:
1. Funcţia glucogeneratoare a ficatului contribuie la metabolismul
glucidelor. În ficat ajung o dată cu sângele produsele rezultate din digestia gluci-
delor. Pe seama acestora, celulele hepatice sintetizează glicogenul, depozitându-1
în citoplasma lor. Această acţiune, care poartă denumirea de glicogeneză, se face
cu ajutorul insulinei, produs de secreţie al pancreasului endocrin.
2. Fenomenul invers, de transformare a glicogenului în glucoză, se numeşte
glicogenoliză şi se petrece atunci când ficatul trimite în organism glucoză pentru
nevoile ţesuturilor.
3. Funcţia protidoregulatoare a ficatului intervine în prelucrarea mate-
rialului proteic, alături de funcţia corespunzătoare a splinei şi măduvei oaselor.
4. Funcţia ureopoetică presupune crearea ureei în ficat. Unii aminoacizi în
surplus sunt transportaţi la ficat, unde sunt descompuşi până la amoniac.
Celulele hepatice transformă amoniacul în uree, care se elimină prin rinichi, ca
produs toxic.
5. Funcţia uricolitică asigură descompunerea acidului uric care apare în
cursul asimilaţiei proteice. Enzima care produce descompunerea acidului uric se
numeşte uricază.
6. Funcţia adiporegulatoare intervine în reglarea echilibrului grăsimilor
din organism. Printre altele, ficatul poate înmagazina grăsimi pe care le poate
folosi împreună cu grăsimea depusă sub piele sau pe organe, pentru a acoperi
anumite nevoi energetice ale organismului.

281
 7. Funcţia adipogenetică contribuie la transformarea surplusului de
glucide în grăsimi şi invers.
8. Funcţia antitoxică a ficatului se manifestă mai ales asupra unor compuşi
toxici veniţi din afară sau produşi în tubul digestiv. În procesul de digestie
intestinală apar produşi toxici pentru organism, ca rezultat al acţiunii bacteriilor
de putrefacţie asupra materialului alimentar. Produşii toxici sunt absorbiţi în
sânge şi ajung la ficat. Aici suferă combinaţii chimice care îi fac inofensivi
pentru organism, fiind eliminaţi prin urină.
9. Funcţia fibrinogenetică şi protrombinogenetică intervine în coagularea
sângelui. Aminoacizii care sunt aduşi de circulaţia sangvină în ficat suferă
modificări. Unii dintre ei fiind sintetizaţi în proteine specifice diferitelor
ţesuturi. Fibrinogenul este sintetizat în ficat şi trecut apoi în plasmă (elementul
lichid al sângelui). Protrombina este sintetizată în prezenţa vitaminei K.
10. Funcţia termoregulatoare se resimte pentru întregul organism. Ficatul,
prin complexitatea funcţiilor sale şi prin activitatea sa neîntreruptă, dezvoltă
multă energie calorică, care este răspândită în tot organismul pe cale sangvină.
Eliberarea energiei calorice din ficat în organism se face după anumite cerinţe
ale ţesuturilor.
11. Funcţia metabolică a ficatului intervine în metabolismul unor elemente
chimice (fier, cupru, cobalt) sau al unor vitamine liposolubile şi hidrosolubile,
pe care ficatul le depozitează în interiorul său. Ficatul mai ia parte la
metabolismul apei, prin reglarea debitului de apă din diverse organe; el este în
acelaşi timp şi un rezervor de sânge.
12. Sinteza enzimelor este foarte activă. Astfel ficatul este organul care
sintetizează cel puţin nouă enzime necesare organismului, care intervin în
diverse procese metabolice.
13. Funcţia anticoagulantă este asigurată prin secreţia heparinei, o substanţă
anticoagulantă. Ficatul împiedică astfel coagularea sângelui în vasele sangvine.
14. Funcţia hematopoetică, de producere a globulelor roşii, se manifestă
numai la embrion şi la făt.
Prin multiplele sale funcţiuni, ficatul poate fi asemuit cu o uzină vie, cu rol
esenţial şi de neînlocuit în normala desfăşurare a vieţii.

Digestia în intestinul gros

În intestinul gros au loc fenomene fiziologice caracteristice, cum sunt rezorbţia
apei şi procesele bacterine, care au drept rezultat formarea materiilor fecale.
Prin mişcările intestinului subţire, chilul este împins spre intestinul gros; pe
măsura înaintării, chilul cedează toate substanţele care au fost digerate şi care
sunt absorbite în sânge.
Substanţele nedigerabile şi o parte din substanţele nutritive digerate dar
neabsorbite trec prin orificiul ileo-cecal în cec.
Absorbţia apei şi a altor substanţe în intestinul gros este una din particu-
larităţile mucoasei intestinului gros; resturile alimentare capătă o consistenţă din
ce în ce mai mare, cu cât sunt antrenate mai mult spre anus. În acelaşi timp,

282
intestinul gros, prin musculatura sa netedă frământă resturile digestive şi le
împinge către ultima staţie a tubului digestiv (rectul).
În intestinul gros se mai absorb substanţe dizolvate, de natură proteică şi
săruri minerale.
Prin rect se pot absorbi lichide cu material nutritiv (glucide în special),
introduse prin clisme alimentare, în cazul în care omul sau animalul bolnav nu
se poate hrăni pe cale naturală.
Procesele bacteriene din intestinul gros sunt de două feluri: de fermentaţie
lactică şi de putrefactie sau de proteoliză.
Procesele de fermentaţie lactică se datoresc bacilului lactic, un microb care
produce descompunerea glucidelor încă netransformate, în acid lactic, apă,
bioxid de carbon şi alte gaze. În acelaşi timp, tot prin procese bacteriene are loc
sinteza unor vitamine din grupul B.
Procesele de putrefacţie sunt transformările pe care le suferă substanţele
proteice sub acţiunea germenilor proteolitici sau de putrefacţie.
Materiile fecale. În compoziţia materiilor fecale intră trei mari grupe de
substanţe: resturi alimentare, produse ale mucoasei intestinale şi bacterii.
Resturile alimentare sunt alcătuite din tendoane, cartilaje, cheratină etc.
(pentru carnasiere), celuloză, amidon etc. (pentru ierbivorele nerumegătoare şi
omnivore), peri, amidon, grăsimi, aminoacizi (pentru rumegătoare) etc.
Produse ale mucoasei intestinale sunt: mucusul, secreţia glandelor
intestinale, celule epiteliale, săruri minerale etc.
Bacteriile, în special la carnasiere, ajung până la 40% din substanţa uscată a
materiilor fecale (după ce din materiile fecale a fost eliminată apa).
La câtva timp după naştere, nou-născutul elimină un conţinut intestinal care
este foarte diferit de materiile fecale: culoarea este galben-brună cu nuanţe
verzui şi nu are mirosul caracteristic, deoarece în intestinul gros al nou-născu-
tului nu există bacterii de putrefacţie; acestea vor intra în tubul digestiv odată cu
alimentele. Fecalele nou-născutului poartă denumirea de meconiu.
Defecarea
Intestinul gros prezintă şi el mişcări peristaltice şi antiperistaltice care ames-
tecă conţinutul intestinal, favorizează absorbţia apei şi transformările fizico-
chimice care au loc.
Defecarea este actul de eliminare a materiilor fecale din organism.
Prin mişcările musculaturii netede a intestinului gros, conţinutul este antrenat
în porţiunea terminală a colonului descendent. Când materiile fecale se
acumulează într-o anumită cantitate şi produc întinderea pereţilor intestinali, se
declanşează un act reflex în urma căruia materiile fecale ajung în rect, prin
contracţia musculaturii colonului descendent.
Umplerea rectului dă naştere unei senzaţii speciale, nevoia de defecare.
Defecarea se produce prin mişcări peristaltice, puternice contracţii ale rectului,
paralel cu relaxarea sfincterelor anale. Actul defecaţiei este ajutat de contracţia
diafragmei (în inspiraţie) şi a musculaturii abdominale inferioare; glota este
închisă şi tot aerul inspirat rămâne în pulmoni. Se creează în felul acesta o

283
puternică presiune asupra cavităţii abdominale, astfel încât conţinutul rectal este
obligat să părăsească rectul prin anus.
Concomitent cu relaxarea sfincterelor voluntar şi involuntar ale anusului,
muşchiul ridicător al anusului se contractă şi împinge spre exterior porţiune cu
porţiune din materiile fecale acumulate în rect.
La unele animale, musculatura rectului este foarte puternică (la cal), ceea ce
face ca defecarea să fie realizată numai prin contracţia acestui organ; de
asemenea, nu mai este nevoie ca respiraţia să fie oprită, la cal defecarea
putându-se produce şi în mers (la fel şi la rumegătoare şi la porc).
La unele animale materiile fecale iau forme deosebite, numite crotine (la cal,
rumegătoarele mici şi rozătoare); ele sunt bucăţi neregulat sferice, bine
conturate, care, la cal şi rozătoare de exemplu, se formează încă în colonul
descendent, datorită conformaţiei lui deosebite. La alte animale, fecalele se
prezintă sub formă semifluidă (rumegătoarele mari), iar la altele seamănă cu
cele de la om (omnivore, carnasiere).
Defecarea se repetă cu o frecvenţă deosebită de la specie la specie; calul
defecă de 5-12 ori pe zi, boul de 10-24 ori, câinele de 2-3 ori etc.

Absorbţia digestivă
Absorbţia digestivă este trecerea substanţelor nutritive ingerate de om şi animale
şi transformate în procesul de digestie, din tubul digestiv în sânge şi limfă.
Absorbţia digestivă cea mai pronunţată are loc în intestinul subţire, mai
precis în jejun şi ileon. În cavitatea bucală, faringe şi esofag nu se absorb
elemente nutritive. Din stomac şi intestinul gros se absorb foarte puţine
substanţe (apă, unele săruri minerale şi alte câteva substanţe de natură organică).
Una dintre cauzele care frânează absorbţia în aceste segmente ale aparatului
digestiv este procesul incomplet de digerare a hranei la aceste nivele. Din rumen
şi reţea se absorb apa, sărurile minerale, glucoza, acizii graşi şi amoniacul.
Absorbţia intestinală este un fenomen fizico-chimic care se desfăşoară sub
acţiunea unor anumiţi factori: mişcările intestinale şi ale vilozităţilor intestinale etc.
Mişcările intestinale exercită o presiune asupra conţinutului intestinal şi îl
determină să treacă încet prin vilozităţile intestinale în sânge şi limfă.
Mişcările vilozităţilor intestinale, provocate prin mecanism humoral, ajută
procesul absorbţiei prin aceea că golesc sângele din cuprinsul vilozităţilor şi fac
astfel loc pentru trecerea conţinutului intestinal. Hormonul care prin prezenţa lui
în sânge provoacă mişcările vilozităţilor intestinale se numeşte vilikinină, fiind
un produs de secreţie al mucoasei intestinale.
Diferenţa de presiune creată între conţinutul intestinal şi sânge favorizează
trecerea chilului în capilare. Absorbţia intestinală are un caracter selectiv, procesul
având loc numai pentru anumite substanţe şi numai într-o anumită stare de agregare.
Din intestinul subţire se absorb apa, sărurile minerale şi substanţele organice
(glucide, lipide, protide).
Absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Substanţele nutritive se absorb numai
în soluţii apoase. Odată cu apa, din conţinutul intestinal sunt absorbite şi sărurile
minerale.
284
 Absorbţia glucidelor se face numai sub formă de monoglucide. Acest proces
este influenţat de prezenţa unor enzime, hormoni şi vitamine.
Absorbţia lipidelor este un fenomen diferit pentru glicerină faţă de acela
pentru acizii graşi, adică pentru componenţii grăsimilor care au fost separaţi sub
acţiunea lipazei. Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi trece repede
prin vilozităţile intestinale.
Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi pentru a putea trece
bariera vilozităţilor intestinale se combină cu sărurile biliare eliberate de ficat. În
această combinaţie, acizii graşi devin solubili în conţinutul intestinal şi sunt
absorbiţi. Imediat ce au trecut în vilozităţile intestinale, sărurile biliare se separă
de acizii graşi şi se întorc în ficat, de unde vor fi din nou eliberate pentru a
continua acelaşi proces. Imediat ce au fost eliberaţi, acizii graşi se recombină cu
glicerina, tot în cuprinsul vilozităţilor şi dau naştere la grăsimi. Grăsimile astfel
formate trec în limfa, de unde ajung în sânge.
Absorbţia protidelor se face când acestea au ajuns la stadiul de aminoacizi.
Aminoacizii sunt transportaţi în ficat pe cale sangvină, iar aici, pe baza lor, sunt
sintetizate proteine specifice organismului respectiv.

14.9. APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI

Morfologia aparatului digestiv la păsări

Aparatul digestiv are la păsări, în general, aceeaşi organizare ca şi la
mamifere. Deosebirea dintre forma, structura şi rapoartele aceloraşi organe de la
păsări faţă de mamifere este însă mare, începând chiar cu cavitatea bucală şi
terminând cu anusul.
Cavitatea bucală prezintă la păsări mai multe particularităţi. Astfel, buzele
sunt transformate, cornificate şi poartă denumirea de cioc; la galinacee ciocul
este ascuţit, la palmipede este lăţit şi rotunjit la vârf, iar pe margini se observă
nişte lame transversale tăioase.
Păsările nu prezintă dinţi. Palatul dur este fisurat pe o distanta de 1-2 cm de
către unica choană, care face legătura cu cavitatea nazală. Înapoia acestei fisuri se
află o altă fisură, mult mai scurtă şi îngustă, care reprezintă comunicarea cu am-
bele trompe faringotimpanice. Înaintea acestei fisuri mucoasa prezintă mici papile
cu rol mecanic, aşezate perpendicular. Vălul palatin lipseşte. Limba este foarte
mobilă, ascuţită la vârf la galinacee, rotunjită la palmipede şi acoperită cu papile
filiforme. Vârful limbii este comos la galinacee, moale la palmipede (fig. 115).
Glandele salivare din cavitatea bucală sunt reprezentate prin mase glandulare,
spre deosebire de esofag şi guşă, în care se găsesc acini glandulari diseminaţi
(răzleţi). Ele pot ajunge până la numărul de 9 şi sunt sistematizate în trei grupe.

Faringele este greu de delimitat datorită lipsei vălului palatin şi a epiglotei, a

choanelor împinse mult înainte şi a lipsei oricărei demarcaţii vizibile între faringe
şi esofag. De aceea cavitatea bucală şi faringele mai sunt cunoscute sub
denumirea de cavitate buco-faringiană.

285